Un act de identitate învelit în plastic. Lângă el, un copac pitic în care cresc mere roșii. Nu, nu are legătură cu Tarkovski, nici cu fasciculele de lumină care trec prin frunzele înghețate ale curajosului arbore. Imaginea e domestică, prelucrată atât cât să ruleze treisprezece secunde. Deschid actul. Are paginile lipite, suflu aburi calzi printre ele și încerc să desfac fotografia. O femeie. Tânără. Se uită în ochii fotografului. Își zâmbesc. Aproape că se ating. Sunt de o timiditate neolitică.