Ninge în centrul și în nordul Spaniei. A venit Filomena, furtuna nervoasă cu ninsoare și temperaturi nemaivăzute în Peninsulă: -35 de grade înregistrate în provincia Leon. În Tarragona, la mine-n „parohie”, plouă fără oprire de 12 ore. Frig puternic, senzație termică extrem de ciudată pentru zona asta a Cataluniei.

Am ieșit devreme cu mașina. Întuneric, apă cu găleata, puțină vizibilitate. Într-un sens giratoriu, un tip ud până la piele, cu un rucsac lângă el, făcea semne că vrea să meargă spre Valencia. L-am luat și l-am dus 20 de kilometri până în cea mai mare parcare de camioane. De acolo, cu puțin noroc, găsește pe cineva cu care să călătorească mai departe. Un amestec ciudat de om plecat de acasă, de om care vrea să lase totul în urmă. Vorbea stricat spaniola, cred că era neamț. Tânăr, 35-40 de ani, o privire pierdută, și-a scos o mască nouă din rucsac și și-a pus-o pe față atunci când s-a urcat lângă mine. A coborât în benzinărie. I-am urat noroc, atât. Nu cer detalii, nu mă interesează viața altora, nici măcar numele nu am vrut să i-l știu.

M-am întors, am parcat și am intrat să beau o cafea. Cineva se juca la păcănele. Mi-a intrat cafeaua cu noduri. N-am pomenit zgomot mai dezgustător decât cel al aparatelor care scot bani fraierilor din buzunar. La o altă masă, cu spatele către mine, o femeie cu un palton galben. Televizorul arăta imagini cu munții de zăpadă de pe marginea șoselelor. Beau, citesc niște rânduri dintr-o revistă, îmi șterg ochelarii aburiți. Deodată, femeia cu palton galben se ridică de la masă, o lovește cu picioarele și răcnește: „Sunt proastăăă! Nu mi-am dat seama că e sâmbătă și am ieșit din casăăă! Puteam să stau în pat la căldurăăă!” Chinezoaica îmi face un semn discret: „E puțin dilie.” Termin cafeaua. Pun revista la locul ei, îmi dau cu alcool pe mâini și ies. Plouă. Sper că neamțul a ajuns la destinație. Pare, totuși, o zi liniștită.