Ca orice român amărăștean și vai de capul lui care mai schimbă o sută de euro când rămâne fără bani, m-am hotărât să vând un apartament de două camere în Galați. Zonă liniștită – „La Păpădie”, lângă Palatul de Justiție, bloc în care stau doar foști securiști care nu deranjează atunci când supraveghează prin vizor, vedere la bulevard etc. Și am purces, măi dragă: am trimis mesaje pe la prieteni, am mai tras de mânecă niște cunoștințe, m-am uitat pe paginile unor agenții și le-am trimis și lor mesaje, dar am făcut greșeala enormă de a intra pe grupurile de vânzări de pe Facebook. Acolo, giboni câtă frunză și iarbă: „Băăăă, nul vinde. Păstreazăl pentru copii.” Altul: „Dacă nu ai copii pune mâna și fă.” Sau „Prețul e prea mare, ai să aștepți o mie de ani ca să-l dai.” Sau „Da poze n-ai mă?” Și multe alte sfaturi și ziceri înțelepte coborâte din folclorul neasemuit al poporetului. N-am înțeles niciodată impulsul ăsta de a-ți băga nasul în oala altuia, de a da sfaturi atunci când nu ți se cer, de a pierde timp comentând ca un flaușat simplul anunț imobiliar al unui individ pe care nu l-ai văzut niciodată, nu știi nimic despre el, nu a venit la tine-n casă să-ți ceară sare sau ulei. Nu prea reușesc să-mi dau seama de unde-și ia timp liber mârlănașul de ocazie pentru a sta cu ochii înfipți în vorbele altora.