Prefața volumului „Mediterana din mine” – Editura Ratio et Revelatio, 2021

Autor: Simona Preda

„A alege să scrii la persoana întîi nu este deloc facil, dimpotrivă, tehnica presupune o virtuozitate aparte. E o capcană îngrozitoare, iar întregul construct narativ implică, sine qua non, un cu totul alt fel de empatie. Sau măcar la alt nivel. Și da, mai există și confuzia între autor și personajul narator. Aici se mizează pe profunzimea cititorului, pe ludicul său, pe cît de mult vrea să intre în lumea autorului. Lui Paul Gabor îi iese acest plan. De altfel, nu este la primul său proiect introspectiv, iar siguranța condeiului și precizia cu care sondează stările și locurile denotă experiența într-ale scrisului. În plus, este evidentă plăcerea de a scrie – nimic emfatic, nimic forțat sau ajustat să încapă în tipare sau curente. Avem, de la un capăt la altul al cărții, o explozie de libertate și de disponibilitate. 

Prozele lui Paul Gabor sînt traversate de același stil, de aceeași implicare, de aceeași forță a observației, de același ochi critic aruncat asupra lumilor. Și nu spun întîmplători lumi, pentru că, deopotrivă, este vorba atît despre cele interioare, ridicate din gînduri și stări, cît și de lumile reale, palpabile, văzute de la distanță, din perspectivă, acolo unde savorile, mirosurile, chemările, frumusețea în starea ei pură se conjugă cu țipetele, duhorile, grotescul, falsitatea crasă. Este o permanentă pendulare între acolo și aici, între cîndva și acum, între dincolo și dincoace. 

Dacă la prima vedere textul îți aruncă în ochi un autor cinic incurabil, metatextul dintre rînduri îți dezvăluie un ins marcat de o sensibilitate exacerbată. Și duritatea, ba chiar violența la care ajunge adesea mundanul, devine percutantă pentru cel care, punîndu-și o mînă la ochi pentru a se proteja de rău, are forța să le descrie cu acribia și precizia unui chirurg. În nicio situație, însă, nu renunță la un tip de poezie interioară, care e sesizabilă în fiecare dintre proze. Textele sale au armonii subtile, au un miros – fie de frunze de lămîi, de pesto, de fructe de mare, de metrou londonez, de pat de spital, de compartiment de tren etc. – dar și culori – albastru, vișiniu, galben, roșu intens, verde… Autorul este un călător grăbit, jucăuș, lucid și deopotrivă sensibil, care te ia de mînă și te poartă din Spania, la Londra sau în România, într-o complicitate de care te lași vrăjit tocmai pentru că, de la prima la ultima pagină, te cucerește prin sinceritate. 

Este, în fond, un căutător de frumusețe, un analist fin care încearcă să discearnă și să separe puritatea de falsitate, erotismul fermecător de sexualitatea vulgară și ostentativă, armonia de zgomot, adierea de rafale, culoarea de griul tern. Observă tabloul vieții, îl percepe cu toate simțurile, îl aspiră, îl gustă, îl admiră sau îl contemplă, dă tîrcoale în jurul lui și, fie că îl atrage sau, dimpotrivă, simte repulsie, nu încearcă să îl schimbe, să intervină asupra lui. Dar are oroare de clișeu și, de fiecare dată cînd îl sesizează, îl amendează drastic. În fond, lumea nu e bună și nici rea, judecățile categorice și dihotomiile îi repugnă, tot ceea ce rămîne – chiar și după trecerea timpului – sînt nuanțele, subtilitățile, adesea acel nevăzut despre care este atît de greu să gîndești. 

În fiecare dintre ipostaze autorul caută natura, starea primară a lucrurilor, dezgolită de acumulările ulterioare, adesea izbitor de false și de vulgare, și o extrage cu voluptate, se nutrește din ea, se joacă tandru cu frumusețea ei, apoi o repune în locul în care a identificat-o. E ca și cum ar spune – uite, e multă frumusețe, amestecată adesea cu tristețe, cu durere sau cu depresie, dar ea există, trebuie doar să ai răbdarea și încăpățînarea să o vezi! Și da, este un creator de atmosferă, iar locuri aparent banale pe lîngă care trece devin – prin talentul său – adevărate oaze ale spiritului. Este, prin natura lui, un ludic, un hedonist, un copil mare în căutarea unui ceva menit să-i umple pe deplin ființa, dar un hedonist care nu renunță în ruptul capului la partea sa raționalistă. Șase paradoxuri acvatice (de altfel, proza care sugerează titlul volumului, de o sensibilitate tulburătoare, care conține niște ruperi de ritm părînd să se joace cu mintea cititorului) absoarbe tot, decantează urîtul și îi dă înapoi frînturi de frumusețe pură. 

Paul Gabor nu are nimic sfătos în ton, nu dă lecții, nu impune judecăți de valoare și nu condamnă nici atunci cînd bunul simț sau dreptatea sînt luate în derizoriu. Și nici nu-și propune să schimbe mersul lucrurilor, implacabila lor trecere. Preferă să sondeze profunzimea trăirilor elementare, să descopere fragilitatea și tandrețea gesturilor simple sau încărcătura unei priviri. Este o companie pe care nu poți decît să o îndrăgești! 

Temele sînt puternice prin impactul lor – moartea, despărțirea, falsitatea, mizeria etc. –, iar autorul nu a ales niciodată „the easy way” în abordarea lor. Nici n-ar fi putut altfel, tentația de a intra în jocul dur a fost dintotdeauna o constantă a prozei lui Paul Gabor (și este suficient să trag cu ochiul la subiectele din cărțile anterioare). De ce așa? – pentru că e sigur pe scrisul său, sau, mai exact, e pe deplin convins de onestitatea pe care o oferă cititorului.”