Iau de pe aragaz tigaia arsă, învechită, îmi spusese nevastă-mea să o arunc naibii de ceva vreme și am tot uitat, o bag în sacul de gunoi printre coji de portocale și de cartofi, îmi pun masca pe față și ies. În lift e mizerie. De vreun an de zile e mizerie multă. Au venit trei familii noi și nu știu cine sînt porcii care lasă ambalaje de bomboane pe jos. E liniște pe stradă. Ies la cumpărături doar cînd lumea stă la masă, nu suport furnicăraia din supermarket, coșurile, pungile, țăcănitul caselor de marcat, babele care dau iama în roșii și vinete fără să-și pună mănuși, discuțiile în mijlocul magazinului, mi-e groază și silă de aglomerație, un bărbos imens își șterge mucii și îi întinde pe pantalon, se uită în jur, are senzația că nu l-a văzut nimeni. Am luat cîteva fire de sparanghel. Vreau să le prăjesc și să arunc peste ele două ouă. Sînt pofticios. O blondă îmi zîmbește. Nu mie, tipului care stă în spatele meu la coadă. M-am bosumflat. Sonia, chinezoaica la care mă duc de ani de zile să beau cafea, va pleca din oraș. Își lasă afacerea pe mîna unui nepot. Pandemie, un an de rahat, acum și vestea asta idioată. Ai un bar la care mergi ca la tine acasă, e o prelungire a mofturilor tale, a hachițelor, practici înăuntru aceleași ticuri ca în propria casă, aceleași gesturi, grimase, acum dispare și atmosfera asta. Sînt dezamăgit. O sîmbătă idioată, rece, nici măcar nu plouă, nici măcar nu mi-a zîmbit blonda aia sclifosită. Sper să se-mpiedice și să-și rupă glezna.