Vreți să zîmbim din prima frază sau pot începe catastrofic? Aruncați cu pietre în mesagerul care scrie despre pandemie? Pentru că nu m-a schimbat foarte mult, obiceiurile mi-au rămas aceleași: sînt un șoarece de interior, nu mi-au plăcut niciodată spațiile foarte deschise, mulțimile, curentele de opinie răsărite de nicăieri care încearcă să însămînțeze furtuni în capete deja înfierbîntate. Pandemia asta a căpătat nuanțe la care nu s-ar fi gîndit nimeni acum doi ani. Trec cu ușurință și zîmbesc cu tristețe cînd dau de zvonuri isterice, de conspirații cretine și de oameni care se lasă duși cu zăhărelul. În Spania m-am tamponat frontal cu boala: în familie, eu însumi, în jurul meu au murit zeci de oameni, am prieteni care lucrează în sistemul sanitar și mi-au povestit la prima mînă tragediile cu care au fost nevoiți să dea piept din martie 2020 încoace. Personal, nu prea mai simt sarea. Am uitat cum e să guști ceva dulce. Amarul a devenit un lucru vag, la fel și senzația de iute. Dorm ca lemnul între 9 și 12 ore, mă trezesc extrem de obosit. Pînă mai „ieri” îmi erau suficiente 4-5 ore pe noapte și săream în papuci mai vioi ca la 20 de ani.

Sînt sechele vizibile, dar nu e vorba despre mine. Ci despre atmosfera din jur, despre Spania trecută prin boală, prin moarte și prin confuzie. Scriu a nu știu cîta oară despre oamenii în mijlocul cărora trăiesc de 21 de ani. Mulți dintre ei și-au schimbat modul de trai, spaniolii au învățat să trăiască și între patru pereți. Ceva neverosimil pentru o nație obișnuită cu soarele, cu aerul proaspăt, cu marea, cu berea la terasă și cu prietenii în jurul lor. Bagi spaniolul în casă, îl ucizi.

Asta a reușit pandemia cu noi toți: s-a instalat teama, sîntem mai suspicioși, mai furioși, recalcitranți, o imensă vină o are și presa senzaționalistă care dorește doar sînge, morți, imagini cu sicrie și cote imense de audiență, vina este și a noastră pentru că ne lăsăm purtați de emoție, nu avem filtre raționale cu care să primim informația. Se pot scrie noi romane despre manipulare și credulitate. Cui servește? Nimănui. Oricum, textele mai lungi de trei fraze sînt date din start la o parte. Dacă aș publica un „tiktok” în fundul gol, aș deveni vedetă peste noapte. Dacă folosesc argumente și privesc fenomenul din mai multe unghiuri, sînt retrograd și plictisesc. Spania este obosită, irascibilă, economia mîrîie în genunchi și oamenii așteaptă vaccinarea în masă. Autoritățile bîjbîie, politicienii s-au urcat din nou pe cadavre și vor să cîștige capital electoral din orice curbă statistică.

Mary și Alfonso s-au cunoscut acum 30 de ani. Ea, scoțiancă. El, andaluz din Jerez de la Frontera. Au fost nevoiți să-și închidă barul încă de anul trecut. Cu Alfonsito m-am întîlnit zilele trecute la coadă la poștă. Eu puneam niște cărți pentru un prieten din Londra, el primea bani de la fratele său care locuiește în Germania. Merge împreună cu Mary de două ori pe săptămînă la Crucea Roșie. Acolo beneficiază de masă caldă și duș gratuit. Una dintre miile de tragedii de aici. Văd din balcon o mulțime de măști, doar bănuiesc cine se ascunde în spatele lor. Am inventat un joc: ghicesc vecinii după mers, după felul în care se leagănă pe stradă. Am reușit să public al treilea volum de proză scurtă: „Mediterana din mine”. Am ajuns să cred că și valurile vor avea nevoie la un moment de terapie intensivă și de măști chirurgicale.

Beau o gură de cafea, îmi trag cîrpa la loc peste gură. Trece o mașină a poliției locale prin fața barului. Cel de la volan se uită, numără rapid clienții de afară și trage pe dreapta. Salută, îi numără și pe cei dinăuntru, totul în regulă, își notează ceva pe un carnețel și demarează. Rutină, distopie printre blocuri. Scriu aceste rînduri și aud că s-a instalat iarăși restricția conform căreia nu te poți deplasa decît pe o rază de 15 kilometri din localitatea de domiciliu. E bine și așa, am trecut prin perioade în care nu puteai ieși din oraș. Erau patrule și lumini albastre peste tot. Au fost și săptămîni în care abia s-a putut ieși din casă, sper să nu se mai întîmple.

Nu știu ce să cred despre nonșalanța cu care unii privesc acest fenomen, încerc să mă conving singur că nu se va transforma în inconștiență totală și că vom reuși să ieșim cu toții din acest vîrtej înainte de a ne lovi un val de tulburări sociale. Văd mulțimi care urlă, indivizi cu ochii ieșiți din orbite care strigă că vor să fie liberi, țipă că li se încalcă drepturile, văd tot felul de șamani în halate albe care împart rețete miraculoase și induc agitație în rîndul oamenilor, unii politicieni au atins gradul maxim de iresponsabilitate și ticăloșie, nimeni nu plătește pentru dezordine, pentru instabilitate sau pentru discursul halucinant cu care se iese la rampă. Sîntem în era sateliților care ne spun în ce parte a orașului va ninge mîine și ne cumpărăm haine pe internet, plătim cu cardul și facem banking online, lumea e digitalizată. Și încă mai sperăm că ne vom vindeca cu ceai de mușețel. Sînt doar cîteva paradoxuri care ne vor uimi și în viitor, dar nu vom mai vocifera atît de tare pentru că vom trece și peste acest hop și ne vom aminti de coronavirus ca de un coșmar trecător, vom sorbi din berea rece și vom aprinde din nou țigările fără a mai simți elasticul după urechi.

Articol scris pentru Formula As, 22 aprilie 2021