Mediterana din mine: un joc cu sticle colorate

Cosmin Perța despre „Mediterana din mine”, articol publicat pe pressone.ro:

Sunt tot mai rari prozatorii care își permit să își lase gândurile să zboare, desfășurarea lor cognitivă fiind una cu cea a personajului, în timp aproape real. Proza tinde să devină tot mai concisă, tot mai eficientă, timpul narațiunii fiind cel care dictează ritmul.

Paul Gabor constituie o excepție fericită, timpul narațiunii sale este prezentul continuu, metoda preferată de expresie, fluxul de conștiință. El scrie pe măsură ce gândește. Rezultă o proză de atmosferă foarte densă și foarte aromată. Descrieri realizate cu minuțiozitate și finețe, meditații care trec de la profund la superficial cu lejeritatea cu care o face orice creier uman, de fapt o percepție a lumii, dar a unei lumi interiorizate, transformate, filtrate printr-o percepție poetică.

Da, Paul Gabor este un prozator-poet, cel puțin perspectiva sa este poetică, măcar asupra spațiului și a timpului. Viziunea poetică imprimă prozei o muzică specială, dar și fragmentarism, însă nu unul deranjant, ci unul care are o logică de fier, o suprastructură pe care nu o vezi, dar o simți și o bănuiești și ține totul legat. 

Hai să îi spunem proză de notație, mici cioburi colorate din realitate, notații de jurnal, notații de idei, notații senzoriale (lui Gabor îi place mult să se joace cu simțurile cititorului propunându-i o serie de experiențe literare variate, tactile, auditive, olfactive, papilare etc.).

Toate aceste notații sunt niște exerciții de observație, cu atenție la detalii semnificative, cum spuneam, dar și cu sens pentru că fiecare astfel de notație conține o poveste, spune ceva despre lume. Și toate aceste povești compun o nouă realitate, una cvasi-imaginară, ușor barocă, fantastică aproape, în care obiectele și ființele se încarcă de magie și lucrurile cele mai comune devin aproape miraculoase.

Închei lăsându-vă cu un exemplu de astfel de notație.

„O căldură atipică s‑a lăsat peste noi de cîteva zile. Au renăscut muștele. Cer la recepție cîteva felii de pîine și cobor în stradă să iau aer. Un cerșetor se uită cu coada ochiului la mine. Involuntar, bag mîna în buzunar. Am doar cartela de la cameră. Două păsărele sar de pe crengi și vor să‑mi facă inventarul buzunarelor. Sînt native, mă salută cu hola, que tal. Au atitudine distantă, se feresc să mi se așeze pe umeri. Cred că pe fruntea mea scrie încă extranjero. La numărul 86, lîngă hotel, e o poartă din lemn masiv, foarte groasă. Are un cal de bronz pe care trebuie să‑l apuci de coadă și să‑l lovești cu botul în poartă. O femeie cu o cîrjă spală curtea cu un furtun. Cred că m‑am hazardat foarte tare ieșind din cameră. Aerul de afară este uscat, lasă în nări frînturi metalice. Mă simt îndreptățit să închid aici lista cu coborîșuri și dezamăgiri. Cerșetorul se uită acum fix în ochii mei. Nu am aflat nici pînă astăzi care e pluralul de la lene.”

Monolog isteric despre nimic – „Mediterana din mine”, Ed. Ratio et Revelatio 2021