De la Cluj despre „Mediterană”

„Să știți că nu e chiar ușor să scrii despre o carte al cărei autor îți este prieten și/sau îl cunoști în carne și oase. Trebuie să faci abstracție (sau dimpotrivă, ar spune unii) de cunoașterea explicită, directă și să te întorci la carte cu o dedicare absolută, pentru că atunci când citești un autor nu știi niciodată câte eu-uri au fost coborâte din podul propriei ființe, ca în sfârșit cartea să ia forma materială care permite cititorului să intre în viața celui care a semnat-o, viața știută sau mai puțin știută.

Am toate motivele să cred că atunci când scrisul, nu cel complet oportunist, e o manieră brutală de autoexprimare, avem acces la straturi subțiri, invizibile ale minții celui care scrie. De altfel, Paul notează că „stupefacția e binevenită doar în literatură„. Lucru cu care sunt și nu sunt de acord. Pe de-o parte sunt de acord, pentru că hârtia permite exorcizarea demonilor, și nu sunt pentru că nici măcar hârtia nu poate suporta nivelurile nenumăratelor infernuri: „m-ar extazia gândul că cineva construiește un al doilea infern„, cum bine scrie autorul undeva în carte.

Am început neverosimil de teoretic, fără să spun din capul locului că Paul a scris o carte extraordinară. Este fără îndoială (îndoiala mea subiectivă) peste „Negustorul de pipe” și „Rapel”, cele două cărți anterioare. Ele au fost de fapt o uvertură la „Mediterana din mine” în care a condensat trăirile din scriitura lui binecunoscută deja, care dă stări de foame, menite să-ți umple golurile emoționale. I-am spus lui Paul că, atunci când îl citesc, mi se face foame. N-aș vrea foarte tare sa mă duc într-o zonă psihanalizabilă, pentru că scriu această postare pentru el și pentru carte, nu pentru mine.

Totuși, parcurgând volumul am avut un flash degrabă rotitoriu în minte. Că este o proză scurtă fără îndoială, din punctul de vedere al construcției textelor, dar mie, cititorul înfometat, mi-a dat senzația (nu o dată!) că asist la scrierea unui jurnal. Probabil, pentru notele autobiografice și pentru întreruperea firului narativ cu note incendiate de destăinuire la extrema limită posibilă a onestității. Încă de la titlurile din cuprins știi că vei avea de-a face cu povești în care dacă ți-ai propus să nu gândești, vei fi crunt dezamăgit. „Mediterana din mine” te obligă să ruminezi, să scotocesti printre imaginile și deciziile care-ți coordonează viața, iar asta pentru că Paul are curajul întrebărilor și afirmațiilor către care nu prea ne întoarcem obrajii și ochii, fiindcă ne pun față în față cu ipocrizia atoateasupritoare a psihicului uman.

Beau cafeaua asta amară în era transparenței. În era plexiglasului și a tastelor care vor să ne apropie, dar nu vor reuși niciodată. Nu i-am întrebat niciodată pe părinții mei de ce au adus pe lume un copil trist. E inutil, cred. Ei își făcuseră planuri cu mine, ca orice părinte care ar vrea pentru așchia lui ceva mult mai bun decât a avut el însuși în viață. Dar e absurd să te naști pentru a te bucura de viață, în timp ce există în jurul tău numai imbecili care ți-o vor face tot timpul imposibilă.” Incomod? Desigur. Nihilist? Numai în aparență. Dezamagitor? Nu. Numai dacă nu ți-ai adresat niciodată aceste întrebări sau rânduri profund existențiale. Și fără de care bunătatea nu poate exista. Culmea!

Un om scrie o carte. Două sute cinzeci de grame de hîrtie în care își mototolește gîndurile, și le modelează și le ascute pentru ca să poată aduna bani de o pîine și de cîteva felii de salam„. Realist? Desigur. Surprinzător? N-ar trebui să fie.

Îmi este silă – cred că doar cafeaua asta extrem de amară mi-o provoacă – de lumea sclavilor fericiți care dorm încolonați, respiră încolonați, mănîncă, beau, dansează, muncesc, fut, citesc, critică, aplaudă, plîng, adoră încolonați în turme perfecte, aliniate la dungă. Dezgustul vine și din cauza repetării acestor lucruri. Obosesc să menționez aceleași traume, mereu, fără a schimba nimic, nici măcar o virgulă.”

Care ar fi cel mai bun moment al zilei în care poate fi atacată neliniștea? V-ați întrebat vreodată? Ați construit cumva o listă de minciuni esențiale cu ajutorul căreia vă puteti confrunta cu oricine? Nu. Deci sînteți total dezarmați în fața pericolului iminent.” Mizantrop, cinic, pălmuitor? Desigur. Dar toate acestea pentru că literatura permite întrebări sau afirmații care încovoaie și care trebuie spuse și răspuse fie chiar cu vocea naratorului care poate fi scriitorul însuși, fie cu cea a personajelor, chiar dacă din vremuri imemoriale, odată cu filozofia, toate generațiile de homo sapiens sapiens și le-au adresat. În toate formele posibile, arta fiind una dintre ele.

Ele trebuie reinventate doar ca formă, cum Paul a și făcut-o, extrăgând din cuvinte orice artificiu, căci dacă forma se schimbă, fondul rămâne mereu același: de ce mai degrabă ceva decât nimic, nu-i așa? Un posibil răspuns ar fi că acest ceva care ne înconjoară nu e construit numai din infernuri cunoscute și necunoscute, ci și din irizații purgatoriale sau chiar paradisiace.

Am găsit în cartea aceasta niște metafore sau alăturări de cuvinte care strălucesc împreună și care m-au îndemnat să trec de la realismul crud la un soi de visare, care nu se vrea a fi prilej de evadare, ci mai curând de adâncire și de căutare a frumuseții. „Vedeți? Absurdul există. Stă cu noi la masă, se hrănește din neștiință, din slăbiciuni și din ezitările noastre morale. Absurdul este, se pipăie, ne lovește zilnic în hipotalamus și ne încețoșează privirile. La fel cum există și caii ce nu pot fi pictați în verde pentru că se vor pierde în lanurile de fîn. Nu pot fi vopsiți cu verde pentru că am ironiza degeaba singurele ființe inteligente de pe pămînt.”

Cineva trebuie să inventeze urnele cu orificiu. În grămăjoara aceea de cenușă există mereu un miligram de suflet care dorește să evadeze și nu știe pe unde ar putea s-o facă.” Sigur, unele povești-proză de aici mi-au plăcut nițeluș mai mult decât altele, dar volumul este compact și foarte bine clădit, tensiunea alternează, ca la orice carte bună. Aș menționa printre cele care mi-au plăcut mult „Ultimul”, „Omul care nu se sprijină”, „Mireasă fără cap”, „Nimfele nu vor mărar”.

Găsiți în acest volum voluptate, senzualitate, existențialism, umor (am râs la vreo trei fragmente), întâmplări din realitatea imediată (!) întrebări grele, metafore. E un fel de grădină încăpătoare. Nu e puțin lucru să te înhami la așa ceva și să-ți și iasă.”

Demetra Vlas, Cluj Napoca