Ți se cere o poveste. Ceva inedit, ce nu ai mai scris pînă acum. Să aibă cel mult douăzeci de mii de semne. Nu contează despre ce, nu există limite, parametri, bariere. Abia atunci apare necazul. Ai toată povestea în cap. Știi cum începi, cum îmblînzești cuvintele și le faci să sune exact așa cum ți-ar plăcea să citești, ai toată desfășurarea narațiunii în vîrful degetelor, fiecare virgulă, simți în nări mirosul acela nenorocit de zahăr caramelizat cu care vrei să inaugurezi textul, vrei să deschizi laptopul, îți faci cafeaua, aduci sticla cu apă lîngă tine, cobori jaluzelele pentru că e prea mult soare și ai căpătat o fotofobie urîtă în ultima vreme, pui cafeaua în cană, deschizi televizorul, schimbi canalele, mai vezi ce s-a scris pe Facebook, încropești și tu o postare despre cît ești de leneș, faci tot posibilul să eviți foaia asta albă, goală, deprimantă, care îți îndeasă ochii în fundul capului, deschizi calendarul și speri ca luna mai să aibă pentru prima dată în viață 32 de zile.