Mă trezesc devreme. E un obicei prost pe care aș vrea să-l pot ucide, am nevoie de odihnă, simt cum îmi pocnește capul atunci cînd deschid ochii și nici măcar nu s-a luminat. Abia dacă am prins cîteva frînturi de somn. Au fost artificii toată noaptea, bubuituri peste tot, din ce în ce mai mulți descreierați în jurul meu care se bucură de trecerea anului spărgîndu-mi timpanele. Cred că soarele este acolo, la locul lui, prins în ținte de orizontul său obișnuit. E prima zi din ianuarie. Merg pe malul mării din nou, ca anul trecut, ceva îmi spune că voi fi iarăși singurul nebun prezent pe nisip, așteptînd să se facă lumină. Aș vrea să-l fotografiez ca la fiecare început de an, să-i spun că ni se schimbă respirația de fiecare dată cînd ne rotim în jurul lui. Și timpul pare că va curge altfel anul acesta. Ca un lichid lăptos al facerii, al chinului, al nesiguranței. Timpul va trece pe lîngă noi fără să ne privească în ochi. Soarele iese, galopează, încălzește și luminează valurile, mă adoarme pe loc la marginea patului, printre fotogramele galaxiei. Pur și simplu am început să mă gîndesc la ultimele mele cuvinte, la cît de inutile ar fi ele. Nu-și pot găsi rostul decît lipite cu cerneală pe hîrtie. N-aș putea suporta pierderea lor. Dispariția literelor în ceața ochilor mei ar fi ca o ruptură între doi îndrăgostiți: prea devreme, prea din pripă, fiecare pe un alt mal al suferinței. Mă uit la cuvinte și trag concluzia că am devenit ieftin și melodramatic dintr-odată, în pragul nopții, cu mîna întinsă spre pixul-dictator care mă împunge în timpan. Există cuvinte care vin de la sine, altele sînt născute cu forcepsul. Ce s-ar putea întîmpla dacă m-aș transforma într-un magician pentru o singură noapte și te-aș scoate din buzunarul stîng pentru a te ascunde în partea cealaltă? Sîntem goi, nimicuri, lipiți de zero, lipsiți de orice miracol scenic, scălîmbi, mai putrezi decît o scorbură ieșită din uzul naturii. Sîntem pungi care conțin doar ipocrizie, damfuri și iluzii. Sîntem poveri ce nu pot fi duse pe umeri, admiratori extaziați ai vidului. O specie tălîmbă care suferă profund de complexul superiorității. Se strigă catalogul: o listă de monade ce vor intra în viață fără idealuri, roase de invidie, de furii și neliniști. Să fim mai buni. Da, desigur. E simplu. Ce silă îmi este de veșnicul dublu standard. În ultima zi a anului mi-am ciopîrțit visurile și le-am aruncat la groapa de gunoi. Camerele casei mele îmi par celule de închisoare. Dar nu-mi displac, au devenit confortabile. Aștept răsăritul, aștept să-mi fac din nou planuri de viitor. S-au închis aeroporturile, nu mai zboară nimeni. Pe o bancă, o fetiță își scutură cizmulița și scoate din ea o bomboană înfășurată în plastic de culoare verde. O gustă. Îi place. Își murdărește fața de ciocolată și se întinde pe bancă. Adoarme.