Rup plicul aiurea, jumătate din zahăr cade pe masă. Vreau să-l adun și să-l pun în ceașcă, dar Roni mă vede și îmi aduce altul. Zîmbește complice, își dă seama că sînt pe jumătate adormit. E abia opt fără un sfert. O femeie scutură o pătură imensă peste florile de la etajul inferior. Zboară niște frunze. Își atinge cutia cu cîrlige de rufe și o aud înjurînd, „tu puta madre” sparge liniștea dimineții. Mă calmez: nu sînt singurul care suduie din balcon la orice oră, pe oricine, oricînd. Sîntem, cred, o sectă perversă. Nu ne știm între noi, dar ne simțim puternici, alături la bine și la rău. Cafeaua frige îngrozitor. A ieșit și soarele care îmi bate direct în lentile. Înjur iarăși. O caut din ochi pe femeia cu pătura, poate reușim să facem un duet. Citesc despre un soldat croat care s-a stabilit în Spania după ce a scăpat de război. Are familie, trei copii, o burtică decentă. A căpătat și el tabieturi iberice, le e bine. Doar cicatricile de pe față spun altceva. Vecina și-a adunat toate cîrligele, își strînge sînii în capot și intră în casă. Îl văd pe Pedro cum se apropie de masa mea. Are un mini-cățel care nu cîntărește mai mult de două kile, alb, flocos, latră ascuțit și se dă cu capul de piciorul scaunului. „Paul, cineva a spart întrerupătorul de la etajul trei. Trebuie chemat electricianul.” Sînt președinte de asociație. Așa-i pe aici, prin rotație. Nu te poți eschiva, nu poți fugi de răspundere nici dacă te ascunzi la capătul lumii. Iar cînd îți vine rîndul trebuie să te ocupi de micile tragedii ale vieții în comun. Un an, bine că e doar un an. Flocosul ăla mic se uită la mine și tînjește după o bucată de biscuit. I-o arunc. O linge. Nu o mănîncă. Îmi spune Pedro că nu-i place mirosul de scorțișoară. Soldatul croat îi taie din hamburger mezinului și îi bagă în gură. Aș turna cafea peste patruped, dar îmi este milă.