Tahir

La barul lui Roni se adună în fiecare dimineață o mulțime de oameni. Spanioli, români, polonezi, marocani, vin destul de rar și doi sudanezi care beau cafea cu lapte condensat, e o lume pestriță care se alimentează cu cofeină la primă oră. Ne salutăm, aruncăm repede zahărul în ceașcă, schimbăm cîteva cuvinte și fiecare pleacă în treaba lui. Azi l-am cunoscut pe Tahir. Credeam că e marocan, la fel ca cei doi amici care erau cu el la masă. Dar nu, Tahir e afgan. Mai precis, e din Kandahar. Azi am aflat. În jurul mesei lor se adunseră toți clienții. Omul plîngea în hohote. De vineri nu mai știe nimic de sora și de nepoata lui. Ea muncea ca translator într-o asociație care colabora cu instituțiile fostului guvern din Afganistan. Fetița i-a trimis un mesaj vineri seară, de atunci nu mai știe nimic de ele. Nici vecinii nu i-au zis mare lucru. Doar că apartamentul în care stăteau este gol, nu sînt indicii că ar fi plecat sau că ar fi reușit să-și adune bagaje. Talibanii controlează accesul în oraș, s-au instalat în instituții și sînt prezenți peste tot. E foarte greu să vezi un om de aproape 60 de ani cum plînge și să-ți imaginezi de ce. Abia asta e o dramă. Să fugi din calea unor demenți care își impun legile aberante cu sabia și cu pietre. E o veritabilă dramă gîndul că familia ta nu s-ar fi putut refugia la timp. Astea sînt cutremure în viață, lucruri care te dezintegrează definitiv ca ființă. Mă uit cîteodată la discuțiile interminabile care au loc pe Facebook: subiecte delirante prin lipsa lor de importanță, frivolități de prost gust, nimicuri fără țintă. Și mă gîndesc dacă sîntem sănătoși, dacă mai știm să punem lucrurile în balanță…