În 2000 trebuia să vină sfîrșitul lumii. Așa spunea Baba Vanga, așa bolborosise Nostradamus, ghicitorii în cafele și în tarot făceau și ei spume la gură. Am vrut să mă găsească finalul „apocaliptic” în alt loc de pe hartă. Și am plecat. Am trecut mai întîi granița fraudulos către Grecia. Nu știu exact de ce, probabil că-n mintea mea contau mai mult insulele, nisipul, sosul acela din iaurt și castraveți decît rațiunea și logica. 

Glumesc, desigur, cu sfîrșitul lumii. Povestea asta mi s-a părut întotdeauna o supă reîncălzită pentru proști. Am plecat prin Serbia, Macedonia, ne-au prins grecii și ne-au trimis acasă după ce ne-au dat o mamă de bătaie pe care mi-o amintesc și acum cu duioșie. Asta se întîmpla prin martie, plecasem cu un grup mai mare. În mai m-am urcat într-un autocar și am plecat către Spania. Fără job, fără rude acolo, cunoscusem de puțină vreme un individ care s-a dovedit pînă la urmă un infractor urmărit de poliție în mai multe țări. Ne-am despărțit după cîteva zile. Ceva firesc, nu suport penalii. 

Spania s-a transformat pe loc într-un spațiu pe care trebuia să-l descopăr singur, fără să știu limba, nu-i știam obiceiurile, eram într-o țară cu care trebuia să fac cunoștință, să o asimilez de la zero. Primele impresii produc întotdeauna confuzie, ești obligat să compari stări, standarde, senzații, oameni, am fost nevoit să mă descurc prin hățișul birocratic prin care trece orice emigrant în primele luni de zile. Nu eram membri UE, nu se puteau omologa studii, acte obișnuite, permisul de conducere, m-am trezit că-mi expirase viza de turist și nu aveam drept de ședere și de muncă. 

În țară lucrasem în presă: radio și ziar. După o perioadă relativ normală cu Constantinescu la Cotroceni, în care gîndeam cu toții că în sfîrșit sosise democrația veritabilă și la noi, în 2000 se pregătea Iliescu să revină la butoane, să-și repună în funcții slugile, să-și regrupeze din nou camarila. Așa s-a și întîmplat, cred că ne aducem aminte de perioada alegerilor și de irealul tur de scrutin cînd oamenii i-au avut pe buletinele de vot doar pe Iliescu și Vadim Tudor. Am fost mereu rău de gură, am criticat fără perdea și am lovit în liberali, în socialiști, în naționaliști, mereu am avut în vizor lichelele și infractorii camuflați în oameni politici. Înaine de plecare mi s-a spus că trebuie să mă înscriu în PRM dacă mai vreau să am loc în presa gălățeană, ultrașii lui Vadim căpătaseră curaj și urcau poziții în ierarhiile județene. A fost picătura mizerabilă care mi-a umplut paharul. Mi-am făcut valiza și nu m-am mai uitat în urmă. 

Nu m-am gîndit la nimic în special cînd am luat decizia să emigrez, intrasem într-o stare în care nu mai aveau loc sunete, culori, nu mai auzeam pe nimeni, iar sfaturile și sugestiile celor din jur îmi produceau doar silă și iritare. Am plecat într-o stare infernală de nervi, sperînd că oriunde îmi va fi mai bine, mie și soției. Ne căsătorisem în 1997. Ea lucra ca asistentă medicală în Spitalul Județean. Altă atmosferă toxică și acolo: „dumnezei” în halate, tupeu, răcnete, săpături, stricai obiceiurile dacă nu voiai să iei șpagă. Nu s-a putut obișnui nici ea. A mai rezistat o scurtă perioadă, a lucrat un timp cu un medic de familie și a venit după mine în 2002. Nu am regretat nicio secundă plecarea. După două decenii sînt convins că a fost o decizie cît se poate de corectă, chiar dacă la bază au stat atunci nervii mei întinși la maximum și un val imens de scîrbă. 

Cum m-a primit Spania? Ce am primit din partea ei? Atunci, la ora sosirii, eram doar în căutarea unui loc de muncă pentru a avea ceva în farfurie și voiam un pat în care să dorm liniștit, acte pentru a fi în regulă cu autoritățile și o stare care să mă facă să nu mai privesc în urmă cu furie. După atîția ani petrecuți în Peninsulă aș putea să spun cu precizie ce am primit și ce diferențe simt între cele două țări. Mai întîi, nu există raiul pe pămînt. Spania nu e un paradis, aici nu plouă cu sangria și nu se dansează flamenco la fiecare colț de stradă, oamenii nu se pun în fața taurilor, nici Picasso nu e omniprezent, așa cum mulți ar crede. Privind rațional, statistic, senzorial, cunoscînd țara și oamenii după atît de mult timp petrecut aici, pot să spun fără să greșesc că există mult mai puțină răceală față de străini, sînt primiți altfel decît noi îi primim pe imigranții de astăzi, spaniolul nu te tratează de sus, nu are senzația că e vreo rasă superioară și, în niciun caz, nu e convins că fără el civilizația s-ar stinge mîine. Dialogul cu oamenii este deschis, nu te lovești de acel vizibil zid de ipocrizie și superioritate pe care îl întîlnești în România, tratamentul de care am avut parte dinspre autorități a fost mereu unul corect și eficient. Există aici un tip de căldură pe care nu l-am întîlnit acasă, respectul cu care ești tratat ca ilustru necunoscut este incomparabil mai mare. Nu ești călcat pe cap dacă îți vezi de treabă, nu deranja și nu vei fi deranjat, fii om pentru a fi tratat ca atare. Lucrurile astea chiar se întîmplă, nu mă va convinge nimeni de contrariu. Excepții? Desigur. Am zis de la bun început că raiul nu a fost așezat în Spania. Dar diferențele sînt enorme. Spirite diferite, mentalități diferite, priviri și atitudini diferite. 

La început am avut dificultăți în a construi legături cu oamenii, eram precaut, mereu în defensivă, aveam senzația că cei care se apropiau de mine o făceau cu un interes anume, ascuns, perfid. A trecut o bună perioadă de timp, poate chiar îngrijorător de mare dacă evaluez acum prin prisma unui adult, pînă cînd m-am deschis și am realizat că oamenii pot crea relații și pe alte principii: spaniolii se îmbrățișează și se pupă pe stradă atunci cînd se întîlnesc, chiar și cu cei pe care îi văd pentru prima dată. A fost un șoc pentru mine. Este un șoc și pentru cei care vin astăzi aici din alte realități sociale, din alte culturi. Apropierea fizică merge mînă în mînă cu spontaneitatea discuției, cu fluiditatea conversației și cu naturalețea care planează imediat între oameni, între cei care se știu de-o viață și cei care abia se cunosc. 

Eram ca un sălbatic din junglă atunci cînd bunica unui spaniol cu care tăiam copaci în pădure m-a invitat la masă și nu știa ce să mai facă pentru ca eu să mă simt de-al casei, credeam că e nebună, că are doagele sărite, nu era normal să mă ia în brațe la intrarea în casă, să-mi stea în picioare, lîngă mine la masă, să-mi schimbe farfuriile, să facă conversație pentru ca eu să nu fiu un simplu „extranjero” care muncește pentru nepotul său. Adaptarea socială și lingvistică s-a produs relativ repede și natural. Am învățat obiceiurile, am întrebat mereu atunci cînd nu am știut ceva, spaniola am controlat-o foarte bine după niciun an de zile, acum o vorbesc și sînt cazuri cînd spaniolii încep să-și dea seama că nu sînt de-al lor abia după minute bune de conversație. 

Cu adaptarea emoțională a fost mai dificil. A trebuit să-mi sparg singur carapacea cu care sosisem din România și să-mi schimb din mers nivelul confortului psihic, fără psiholog, fără discuții revelatoare, fără prieteni în jur cu care să mă pot adapta mai repede. Bagajul emoțional cu care am plecat din țară a fost o barieră de care am reușit pînă la urmă să trec. Și, oarecum, să uit. Sechele există, sînt inerente. Cu psihicul nu se lucrează în glumă, nu-l poți modifica doar cu sare și piper pentru a-i da altă formă. Oamenii sînt rezultatul copiilor care au fost, al educației primite, al mediului în care au crescut, sînt rezultatul afecțiunii primite sau lipsei acesteia, al comunicării sau al muțeniei. Nu cred într-un portret-robot al celui care părăsește țara de origine. Se vorbește mult despre faptul că trebuie să îndeplinești o sumă de calități: determinare, putere de muncă, adaptabilitate imediată, cunoașterea limbilor străine, pregătire academică etc. Plecarea este simplă. Te urci în avion sau în mașină și pleci, uitîndu-te sau nu în urmă. Decizia însă… Decizia se ia în urma unui proces complex. 

Există un melanj în care sînt introduse toate temerile pămîntului: insatisfacții, sentimente, ruperi de familie, de prieteni, de locuri și de senzații olfactive, vizuale, auditive, vor exista mereu proiecții din trecut care vor reveni în mintea celui plecat, acel „dacă n-aș fi făcut-o?” va fi mereu acolo, îți va zgîria mereu timpanul și îți va produce o stare ciudată, punțile cu locul de baștină nu se rup cu ușurință, mai ales dacă pasul l-ai făcut ca adult. Migrarea dintr-un loc în altul este un proces natural. Oamenii s-au legat de pămînt relativ recent. Pînă mai „ieri” ne mișcam cu toții în urma turmelor de bizoni, a cailor și a oilor, căutam mereu pămînturi mai bune, ape mai limpezi și condiții decente de trai. 

Dar am descoperit că inamicul poate fi ucis cu ușurință, i se poate lua pămîntul, i se pot lua copiii și nevasta, au apărut patriile, frontierele, am devenit stăpîni de glie și s-a dezvoltat simțul proprietății și al apartenenței. Personal, plecarea nu o mai văd acum ca pe o aventură, ci ca pe un lucru firesc. Mîine, dacă situația mea actuală ar fi periclitată, m-aș muta din Spania în Noua Zeelandă, în Chile sau Argentina, în orice colț al lumii care mi-ar oferi siguranță și respect din principiu. Am învățat să-mi iubesc confortul propriu și să-mi respect prea tare dreptul la liniște pentru a mă mai crampona de sentimente artificiale. Nu am simțit niciodată vreun dram de vinovăție pentru că am plecat. Unii m-ar numi fără să clipească „dezrădăcinat” sau „trădător”. Îmi permit să zîmbesc. Sînt vinovat doar pentru că s-au modificat prin plecarea mea relațiile cu cei care într-adevăr contează pentru mine: membrii familiei mele. 

Poate părea cinic, dar nu mi se frînge inima după Dunăre (aici am Mediterana aproape), nici după Bucegi (Pirineii îi am la doar două ore de mers cu mașina), nu mi-e dor de mămăligă (știu să-mi fac singur), iarbă verde există și aici… Nu sînt mîndru că m-am născut în Romînia, nici nu-mi pare rău pentru asta. Sînt un joc al destinului, al naturii umane, puteam să fiu un produs al părinților mei în altă țară a lumii, dar așa a fost să fie. M-am născut în Galați, s-ar fi putut întîmpla într-un cătun african sau în stepa mongolă. Iau acest lucru ca atare, ca o stare de fapt. Nu mă exaltează, nu mă deprimă. Încerc doar să-mi fie mai bine și să nu ajung la capătul vieții cu prea multe păreri de rău. 

Căutarea „mai binelui” este ceva ce aparține firii umane, sîntem un pic mai evoluați decît urangutanii și folosim instrumente ceva mai complexe pentru a dobîndi bunăstarea. Dar nu sînt dispus să calc pe cadavre pentru asta, nici nu voi accepta vreodată ca alții să se urce pe mine pentru a escalada pînă unde lor le este bine. De aceea voi alege întotdeauna o realitate social-culturală în care oamenii știu să folosească respectul și bunul-simț în relații. Nu cer foarte mult, cred. 

Acum, cei care citesc sînt rugați să se uite în jurul lor: dacă se află în România îi rog să-mi spună cît de mulțumiți sînt, dacă sînt în altă parte îi rog să evalueze și să compare. Mulțumesc. Îi mai rog să reflecteze asupra unui lucru: motivele plecării. Cu ani în urmă, românii plecau pentru a scăpa de comunism și de Ceaușescu, pentru a uita de foame, pentru a nu mai avea curent cu porția și pîine pe cartelă. După Revoluție s-a plecat în valuri pentru a atinge cît mai repede un nivel economic îndestulător, pentru a trăi în capitalism, oamenii au plecat pentru a fi plătiți în mărci germane, în franci elvețieni sau în dolari. Acum, în ultimii ani, se emigrează din dezgust, din deznădejde. 

Nu mai pleci în Germania ca să-ți mai ridici două camere la casă sau pentru a-ți lua un apartament la bloc, nu mai pleacă doar zidarii, șoferii și sudorii. Pleacă în valuri și cei cu studii universitare, cu cariere, pleacă cu întreaga familie pentru că s-au săturat de corupție și de promisiuni, de ipocrizia perpetuă și de hoția sistemică. Pot să fac în doar cîteva minute o listă consistentă cu zeci de cunoscuți care corespund acestei ultime descrieri, fără nici cel mai mic efort de concentrare și de memorie. Țările în care aleg românii să emigreze beneficiază de un lucru special: un sistem de educație diferit care își ajută cetățenii să conștientizeze ce e mai bine pentru ei. Sînt sisteme de educație care familiarizează din timp cu noțiuni civice, economice, electorale, cu drepturile omului și ale minorităților de orice gen, subliniază diferențele culturale dintre oameni și nu îi condamnă pentru ele, nu sînt sisteme educaționale care reduc și izolează, care creează prejudecăți și exaltări inutile pentru o ființă umană a secolului XXI. 

Îmi este foarte greu să mă erijez într-un emițător de soluții, de verdicte bombastice și de adevăruri proprii ce ar putea, vai, să fie aplicate altora. Dar știu că, uneori, există lucruri care funcționează în evoluția unei societăți: privitul în curtea vecinilor și termenul de comparație. Am putea să fim mai aproape de Franța, Danemarca, Germania, Belgia, Austria, țările scandinave? Sau ne-ar conveni mai mult Rusia, China, regimurile autoritare din Venezuela sau Cuba? Cum am putea să facem alegerea corectă? Democrație? Autoritarism? Dezbatere, parlament, partide? Sau un tătuc care să dea zilnic cu pumnul în masă? 

În primul rînd, cred, ar trebui ascultați cu mare atenție cei care se pricep la descrierea datelor geopolitice, economice și sociale din cele două „tabere”. Există specialiști redutabili, nu doar politicieni care dau din gură și nu știu să facă altceva. Există milioane de români care locuiesc și muncesc de ani de zile în țările civilizate. Poate știu și ei cîte ceva despre evoluția unei societăți, despre libertate, drepturi, nivel de trai. De ce oare aceste milioane de persoane nu au ales pentru familiile lor Rusia, Cuba, China etc.? Haideți să ne punem și întrebarea asta. E simplă, la îndemîna oricui. România a devenit, din păcate, doar țara în care venim să ne petrecem vacanța dintr-un singur motiv: familiile noastre încă mai trăiesc acolo.

Nu au plecat toți. Este singurul motiv pentru care încă ne mai urcăm în avionul cu destinația București-Otopeni. România este țara care se zbate de 30 de ani să prindă trenul democrației reale și al economiei de piață autentice, să se desprindă de protocronism, de nostalgii, de misticism, de naționalism găunos și de discursuri rîncede. Nici astăzi nu am intrat în Schengen și nu am trecut la folosirea monedei Euro, deși sîntem membri UE din 2007. Acest aspect spune foarte multe pentru cine știe să privească și să înțeleagă. 

Este o iluzie că poți oferi sfaturi cuiva care își pregătește valiza pentru a părăsi țara. Nu știi ce este în mintea sa, în sufletul său, nu știi dacă este pregătit să înfrunte schimbarea, să se acomodeze. M-am simțit întotdeauna un farseur atunci cînd am fost întrebat „cum e acolo?”, „ce ar trebui să fac la început?”, nu pot fi spontan într-un asemenea demers. După 20 de ani de Occident – dezamăgesc din nou, nu pot fi altfel – sînt nevoit să răspund din nou evaziv: astăzi nu cred că aș mai pleca din România. Sau poate că aș face-o a doua oară fără prea multe regrete. Experiența mea de acum nu se potrivește deloc cu cea a puștiului de 27 de ani care și-a umplut o geantă de voiaj cu haine și a traversat Europa spre apus. 

Poate că n-aș fi plecat dacă aș fi devenit slujbaș al statului, cu loc călduț, sigur, cu un salariu mai mult decît decent, cu perspectiva unei pensii speciale pentru care nu am dat mai nimic la schimb, poate că nu aș fi părăsit țara dacă aș fi făcut afaceri cu statul, dacă familia mea ar fi făcut parte dintr-un grup de interese, dintr-o mică mafie sau cooperativă. Dar am fost toată viața un particular într-un sistem privat, am trăit pe picioarele mele, m-am dat singur cu capul de pereți și am învățat din frumusețea vînătăilor. „Persoană fizică” în România? Niciodată, nici măcar astăzi, cînd optimiștii de serviciu nu mai prididesc cu laudele la adresa bunăstării de pe piciorul de plai, de pe gura de rai. Există schimbări, nu pot fi negate. Cei care ne întoarcem periodic le putem sesiza, dar ele au loc la nivel individual. Doar unii oameni, din păcate foarte puțini, sfințesc locul și fac ca lucrurile să se schimbe în bine în jurul lor. 

România, nici după 30 de ani de democrație nu s-a modificat profund. Sistemul rezistă, nu se clintește. Legile nu sînt făcute pentru cetățeanul de rînd și în beneficiul său. Fețe acre, tratament agresiv sau zeflemitor, bătaie de joc, ghișee, cozi, timbre, dosare cu șină, turnee interminabile de la o ușă la alta, telefoane, intervenții, atenții, cadouri, plicuri, mica mită, marea sfîrîială, bodyguard-ul de la ușă și tanti de la lift, comisioane, șperțuri, șușoteli – de toate aceste lucruri se lovește omul de pe stradă atunci cînd are de rezolvat o problemă. Silă, dezamăgire, lehamite. Întoarcerea în România ar fi o ipoteză amuzantă pentru mine în acest moment, chiar dacă se vorbește mult despre inițiativele în ajutorul celor care vor să vină acasă: multă pălăvrăgeală, multă ficțiune, mii de cereri de completat pentru a reveni într-un sistem care este oricum cu ani în urmă față de cea mai „înapoiată” țară vestică. Un exemplu în cîteva fraze: o asistentă medicală care a terminat postliceala sanitară de stat în 1997, a muncit în spitalele din România, lucrează de 13 ani în Spania, nu se mai poate întoarce pentru a lucra acasă. De ce? Sînt o mulțime de chichițe birocratice: ba că nu mai are continuitate, ba că trebuie să-și echivaleze studiile (deci diploma românească nu mai e bună?, faptul că lucrează într-un sistem occidental net superior nu înseamnă nimic?), ba că trebuie să dea nu știu cîte diferențe (asta o numesc șpagă pe față) și examene pentru a se alinia „exigențelor” românești… Despre întoarcerea acasă e bine să fie întrebați specialiștii care se lovesc de „standardele” românești actuale, nu să căscăm gura în fața discursurilor aiuritoare ale politicienilor. 

Să încheiem, totuși. Despre denigrare, cîteva cuvinte. Ce înseamnă a-ți denigra țara? A vorbi deschis despre neajunsuri, despre corupție, despre mentalități opace? A critica o clasă politică ineptă care nu face altceva decît să-și urmărească propriile interese? Să critici vehement o presă care a căzut de ani buni în genunchi în fața unor bișnițari ajunși peste noapte stăpîni de trusturi? Să privești cu ochi clinic felul în care o societate este ținută în captivitate informațională și nu este capabilă să discearnă pentru că nivelul de educație civică este la pămînt? Să denigrezi țara înseamnă să vezi și să scrii despre dezastrul din Sănătate, Educație, Cultură, despre o nație care este împinsă mereu către est de urmașii bolșevicilor care nu știu ce înseamnă longevitatea și bunul-simț? Atunci, da. Aveți dreptate în acest caz: denigrez zilnic. Și sînt mîndru că o pot face nestingherit. 

Text scris în ianuarie 2021 pentru volumul „De ce am plecat din România”.