Se întîmplă să intru pe aici din ce în ce mai rar și mai nocturn. Nu știu dacă e din cauza vîrstei, a obiceiurilor care parcă iau o turnură stranie în ultima vreme, o fi și din cauza rețelei care îmi produce o anostă și sfîntă plictiseală, poate că și eu sînt de vină, ochii îmi obosesc destul de repede și mă irită prea mult pălăvrăgeala mea pentru a mai acorda atenție și altora.

Mi se micșorează bula, mă întreabă unii amici dacă sînt bine… Da, sînt. Mulțumesc. Doar că resurse de energie nu prea mai găsesc.

Deschid laptopul după miezul nopții pentru a mai scrie cîte ceva, dar observ că nu am nimic de scris, am încercat zilele trecute să mănînc un fel de pesmeți cu muștar iute. Sînt sechele, îmi dau seama. În tinerețe aproape că am rămas îngropat în zăpadă prin Bucegi și aveam doar napolitane cu muștar în rucsac. Amintiri gastronomice, frînturi de memorie care se trezesc la un moment dat și nu mă lasă în pace.

Trece acum un tîmpit cu eșapamentul modificat și geamurile se zguduie înfricoșător. L-aș lega de bara din spate și nu m-aș opri. Am cumpărat un pui la rotisor. Aș deschide frigiderul, dar e prea mare grozăvia pe care aș face-o la ora asta. Mor încă oameni în Ucraina, avorturile interzise și limitate în alt capăt al lumii, aștept să apară în librărie o carte pe care o vînez de la sfîrșitul lui mai. Sînt dezamăgit, în expectativă, flămînd, curios.

Întunericul care mă adăpostește acum îmi dă curaj și aș dori să dispar undeva, nu sînt sigur că aș ști unde, cum, în ce fel: pe o bancă, sub un pod, într-o țară mică și neștiută, nedesenată încă pe hartă, nu de puține ori am visat că pierd buletinul și pașaportul, că urc într-un avion care mă lasă la întîmplare pe-o insulă cu umbră și nuci de cocos, iar acolo reușesc în sfîrșit să tai cordonul ombilical cu restul. Restul fiind orice, oricum, oriunde. V-am zis: noaptea îmi dă curaj. N-aș scrie neroziile astea în miezul zilei.

Citesc cum se dezbat subiectele zilei, observ vînzoleala și devin arogant: cui folosește, de ce atîta pierdere de timp, cine ne (mai) ascultă? Sună o sirenă pe o platformă chimică din zonă. Îmi place să cred că cei de acolo se salută cu marinarii de pe vasele care dorm în port. Am dat cu var. Nu am făcut o sumă rotundă a metrilor pătrați. Dar sînt mulți, enorm de mulți. Am înghițit iarăși praf.

Chinezul meu cel de toate zilele mă găzduiește la terasa lui și îmi face pachețele de primăvară și peștișori prăjiți udați cu zeamă de lămîie „boquerones fritos”. Ies cu pipa și afum mahalaua cu Latakia, miroase dulce, brutal, e tutun negru care se lipește de nări și întoarce privirile celor prezenți. Mușc din peștișor și trag din pipă, mai mușc o dată. Ochișorul ăla mititel al lui, trecut prin friteuză, mă privește și cred că vrea să-l iert oarecum.