Om simplu

Mie-mi plac sunetele care se nasc, îmi place enorm lumina căzută pe fața bătrînei care urlă din cărucior. Pînă și îngerii aceia cu artrită și platfus îmi zîmbesc din colțul lor. Unul scoate o muzicuță din buzunar și se aude „Dust in the wind”. Femeia de serviciu intră în panică și șterge imediat praful de pe mesele din holul imens. Ți-ai propus vreodată să trăiești cu adevărat măcar o oră pe zi? Ar fi ciudat, dar tu nu știi asta. Pentru că respiri banal, gîndești banal, mănînci banal și faci dragoste la fel de anost ca o secretară care atinge de mii de ori pe zi tasta space și visează la o noapte în care amantul ideal o lipește cu sînii de perete și o sodomizează pe la spate. De fapt nimic nu contează cu adevărat, dacă stai să te gîndești. Nu are nicio importanță dacă exiști, dacă faci copii, dacă te căsătorești, dacă mori sărac sau bogat. Nu are importanță dacă viața ta se consumă pe timp de pace sau de război. Singurul lucru important de care nu e nimeni conștient este faptul că trăim fulgerător de puțin. Și o facem în stilul nostru, conform educației primite, egoist și sec.

Ceva lipsește. Nu știu dacă din mine sau în general, din tabloul ăsta mizerabil al cotidianului. Acolo, undeva, într-un apartament de pe glob, trăiește taică-miu pe care-l văd extrem de rar, impardonabil de puțin. Nu mai știu ce crede, ce ar spune despre toate acestea. Poate că și-ar fi imaginat propria bătrînețe un pic altfel dacă ar fi putut înțelege diferit binele și răul, poate că ne-am fi apropiat mai mult dacă eu, la rîndul meu, aș fi simțit că am de ce și de cine s-o fac. Mi-am promis că voi rămîne un om simplu căruia îi place vinul. Care își cumpără înghețată la miezul nopții și își găurește întotdeauna biletul de troleu. Un om normal căruia îi plac femeile și traficul nu foarte aglomerat, aerul rece al dimineții care perforează plămînii, bateriile pline, lifturile care urcă și coboară fără să se blocheze între etaje, gardurile vii tunse la milimetru și mirosul de cafea fierbinte care răzbate din bucătăriile cartierului.