Cronică de carte – BookHUB.ro

Recunosc că eu la Mediteraneo, filmul premiat cu Oscar, m-am gândit întâi citind titlul cărții lui Paul Gabor, Mediterana din mine, la acea insula grecească pe care oamenii trăiau în iluzia pură a unui timp care nu se termină.

Mediterana mă așteptam să o văd descrisă în fiecare pagină, cât se poate de detaliat, cum  apare ea în fiecare zi, neschimbată de la începutul lumii. Se întâmplă și nu se întâmplă așa.

Oriunde pleacă, acest om care scrie ia cu sine Mediterana, așa cum poartă cu sine amintirile de acasă. Iar acasă (un fel de patrie, însă nu patria altora, aceea băgată cu sila pe gât) este un cuvânt complicat de experiența traversării mai multor spații. Nu mai poți spune exact ce înseamnă acasă, cel mult, regăsind în intensitatea unei clipe ceva din ființa de altădată, poți spune că, trecând prin unele locuri, te simți ca acasă.

Mediterana primește în această carte multe definiții, dar în esență este frumoasă și ușor de iubit. Simpla deschidere matinală a geamurilor aduce briza, un aer ca un geam colorat și senzația de repetare în buclă a imaginilor, unele din copilărie, altele din prezent. Când coboară sub nivelul mării, privirea înregistrează detaliile peisajului social lipsit de energie, apatic, zona în care mișcările sunt reduse la butonarea telefonului mobil.

Mediterana este pretutindeni – și la Londra, și în piețele venețiene, și în punctul de control de la aeroport, și la Tulcea. E interiorizată, risipită în senzații și stări, prezență constantă, deși discretă. Este mai mult decât un peisaj pe care-l poți urmări de la geam, în călătorie. Descrisă în doar câteva imagini, Mediterana se dovedește o mare lăuntrică, adăpost al reveriilor și refugiu din calea timpului măsurat de ora plecării spre țară uneori, alteori, spre nicăieri.

Hrănită de singurătate, melancolia are rafinamentul unui spirit obișnuit să caute repere culturale esențiale. Infernul nu e nici provizoriu, nici amânat, este anticipat. S-ar spune că, în viziunea autorului, omenirea își trăiește deja sfârșitul, într-un mod lipsit de glorie, fiindcă suferința, nemaifiind o luptă cu destinul, nu provoacă un catharsis.

Timpul, călătoria, iubirea, comunicarea, creația sunt temele acestei cărți care ia, prin autenticitatea exprimării gândurilor și prin dezordinea lor, forma unui carnet de însemnări sau a unui jurnal din care a fost eliminat calendarul. Zilele s-au uniformizat, au aceeași consistență în termenii stărilor de spirit nedefinite. Precizarea unui moment anume pare inutilă. Gândirea are propria durată. Textul în sine este provocare la dialog sau la confesiune.

Fiecare capitol al cărții adună frânturi de gânduri și de imagini, le dă o formă și le așază într-o logică pe care o înțelegi la final, când recitești titlurile – scrierea, ni se spune, nu e simplă retorică, nici fugă de idei, încheierea trebuie să fie pe măsura începutului, să îl reflecte. Tehnica asta a ținerii ideilor sub control funcționează în ansamblul cărții, fiind însă mai vizibilă la nivel de paragraf – unitate narativă, comprimarea gândului, digresiune perfect controlată, prezența unui fir roșu.

Tehnica portretului este exersată în evocarea succintă a străinilor deveniți prieteni, tovarăși în călătorii semnificative sau oameni din trecut. Uneori, portretele rămân în stadiul de simple contururi, figuri de intersecție umană. Toți cei portretizați au însă ceva aparte, ies în evidență printr-o ciudățenie, printr-un dar. Fata din Japonia scrie poezii. Bătrânul din blocul de vizavi, de la apartamentul unde becul din balcon nu se stinge niciodată, nu deschide ferestrele, trăiește într-un aer stătut. Mao este pasionat de poezie, spirit boem, prieten vechi alături de care Paul nu va mai ajunge niciodată în Deltă. Alex (Dragul meu Alex) a dispărut în timpul călătoriei spre Spania, o nenoricire l-a întors din drum. Fata de la cafenea îi aduce cafeaua în pahar, nu în ceașcă, dar îi desenează din caimac o inimă și îi urează: bon día. Julian este cel care nu taie copacii până nu le cere iertare (Julian și lacrimile sale).

Relația cu limbajul este răsturnată. Cuvintele slujesc cuprinderii lumii din afară, matrice a percepției și exprimare a sinelui. Dar cuvintele se întorc inevitabil asupra celui care le folosește, ca un bumerang sau ca un clonț, dureros.

Condiția stânjenitoare de autor presupune intrarea în alt rol, unul social, incomod și fiindcă este un rol nou, complet necunoscut, și presupune o politețe obligatorie. În fața paginii albe scrisul se așterne liniștit, ca din aer. În fața publicului convenția strică autenticitatea. Soluția este să treci cu detașare de la o impresie la alta, să tratezi evenimentul ca pe un fapt divers și faptul divers ca pe un eveniment.

Textul alunecă spre tonul de eseu filosofic, punând în discuție concepte din sfera creației. Fericirea este conservată, păstrată pentru mai târziu. Deocamdată nefericirea este sursa de inspirație. Creația are gust de cafea amară. Amărăciunea apare în procesul scrisului, dar apare și ulterior, când se așteaptă validarea socială a produsului cultural – o industrie a receptării cinice este gata să se pronunțe contra cost. Oamenii care gândesc aproximativ la fel sunt gata să emită judecați de valoare, să fie critici și să expedieze verdictul.

Autorul e un om fără așteptări. Relația cu publicul este dificilă, fiindcă în general relația cu ceilalți este subminată de neputința comunicării autentice. Lectura este o mișcare de pagini, superficială afirmare socială, vanitate și spectacol, rămânând exterioară ființei, deci înțelegerii.

Tonul general de resemnare rezonează în diferite tonuri de tristețe, de la melancolie (nu poți privi Mediterana de pe plaja barceloneză fără să suferi de melancolie), la invazive depresii. Ironia și autoironia sparg tiparele ideilor conforme și denunță problemele de etică ale unei caste alcătuite din oameni al căror talent, ca să fie o certitudine, trebuie validat de ochiul critic mercantil. Recunoașterea se cumpără, validarea se primește contra cost – în Adio, Europa! Ion D. Sîrbu și în Cuțitul japonez Răzvan Petrescu surprind în același registru promiscuitatea lumii în care se confundă artiștii cu impostorii. Autorul are simțul umorului și, de aceea, cărții acesteia, începute ca un jurnal de călătorie prin timp și prin spațiu, îi sporește farmecul.

În câteva pagini ale cărții se păstrează scrisul de mână, estetic, cu rânduri simetrice și trăsături ferme. Grafic, efectul este excelent. Plasate aleatoriu, nu în prelungirea celor tipărite normal, inserțiile acestea cu scrisul personal preiau rostul unui semn de carte, amintindu-ți până unde ai ajuns cu lectura și la ce pasaje ar trebui să te întorci. De exemplu, la suita de paradoxuri ce alcătuiește o poetică a intimității.

Autorul își alege un receptor și i se adresează persuasiv, cu intenția de a-i zdruncina conștiința. Cititorul e privit ca un interlocutor căruia i se anticipează replicile, în așa măsură încât ai senzația că textul prinde toate nuanțele unui dialog viu despre sens și nonsens, despre moralitate și inteligența altor ființe.

Ce e abstract capătă concretețe, ideile au contur și urmează, ieșind din tiparul scrierii de tip memorialistic, o traiectorie imprevizibilă, în atingere cu poezia sau cu filosofia, într-o carte al cărei farmec vine din autenticitate, din refuzul asumării diverselor forme de impostură, de la cea morală, la cea emoțională. Stil hipnotic, de poem amestecat cu valul unei mări care aduce la țărm cuvinte, ca la Kazantzakis.

– – –

Text semnat de Mihaela Nicolae în BookHUB.ro