Autor: Paul Gabor

www.paulgabor.com

Mărțișor de toleranță

Au fost prinși niște studenți care voiau să copieze și i-au dat afară din facultatea de Drept. Nu Agricultură, nu Arte, nu Filosofie. Drept – adică viitori împărțitori de justiție. „Vai, săracii de ei, dar cu toții am copiat. Nu e o gaură-n cer. Puteam fi mai blînzi, mai meritau o șansă.”

Mai e încă pandemie pe la noi? Mai e, sigur că da! Cîntăciosul ăla mititel, Selly pe numele lui, face bairam fără să respecte nicio regulă. „Vai, dar lăsați-l, e și el tînăr. Ce rău a făcut? Noi nu ne distram cînd eram ca el?”

Vin „oamenii noi” în politică. Își aduc în echipe pesediști, ciripitori, își plasează neamurile și amantele în locuri calde. „Vai, dar noi nu sîntem ca ei. La noi e cu etică, cu morală, la noi e cu meritocrație.”

Amețeală

Ca tot omul gospodar, mă duc la mașină să-mi iau niște pungi din punga cu pungi și să cumpăr de-ale gurii de pe rafturi. Frig, mașina plină de praf și cu o pojghiță jegoasă pe ea de-am zis că iar e nevoie de perie, de șampoane și de frecat pînă-mi zboară mințile. Trec pe lîngă mine vreo cîțiva vecini cu cîinii de rigoare. Aceștia, cîinii, se cacă pe unde apucă, unul dintre ei, mai educat, alege totuși un boschet. Parcările pline, străzile pline de mașini parcate bot în bot. Mai sînt niște amețiți care s-au trezit la fel de devreme ca mine. Se construiește un bloc. Au început cu două luni în urmă. E aproape gata. Modernism, civilizație, aglomerație. Vor fi și mai multe mașini, și mai mulți amețiți care-și vor căuta parcare și boscheți pentru cîinii care se vor căca acolo unde le șoptește liberul lor arbitru.

Pui de rinoceri

Am văzut și eu fotografii din expoziția găzduită de Primăria Sectorului 1 București. Nu am altă posibilitate. Și continui să cred că arta este contemplație, căutare, descoperire, dorință de a te întîlni cu simboluri și idei. Arta nu poate fi cantonată, sectorizată în mod forțat și siluită de părerile unor indivizi care dețin și aplică doar șabloane sordide din care nu pot să evadeze.

Arta poate să placă sau nu. Admiri. Sau te retragi în refuz și mergi mai departe. Invectivele nu-și au locul, ele arată doar îngustime și sărăcie. De foarte multă vreme am ales să privesc arta și să-mi fie silă de lumea artei. Să admir doar cărțile, nu și lumea imposibilă și ipocrită a cărților. Să mă apropii de anumiți oameni și de produsele lor culturale, să fug mîncînd pămîntul de oamenii de cultură în general și de lumea asta ciudată, anostă, înecată iremediabil în mediocritate simandicoasă.

O roată

Se-ntoarce frigul în Spania, sînt cîteva zile de cînd nici nu-ți vine să ieși din casă, doar soarele apare puțintel, îți rîde în nas și pleacă în treaba lui, la mine miroase violent a pîine caldă, s-a apucat nevastă-mea să mă hrănească iar, bine că i-a venit mintea la cap, eu îmi amintesc de vremurile în care pesediștii erau înjurați că-s mafioți, că-și aduc amantele și copiii în funcții, erau dați cu capul de pereți pentru că-și reșapau cadrele și le roteau într-o tembelă nesimțire, dar vă ziceam că la mine-n casă e pace acum, doar eu sînt un pic altfel, mai ciudat, și-mi vin pe limbă cuvinte ca „ipocrizie” și „dublu standard”, cuvinte care nu mai au nicio însemnătate cînd roata norocului aruncă și la noi un pic de osînză.

Despre sociopați, cu dragoste

Mă întreb de ce unii oameni au ochii tulburi și privirile acelea pierdute care intră prin tine și se înfig undeva, în spate, într-un perete indiferent, rece ca talpa mortului, de ce au în același timp un zîmbet tîmp agățat pe față ca un mărțișor demodat, cu firul deșirat în mii de scame? E profilul standard al nebunului care ți-ar mușca ficatul și s-ar uita la un film de desene animate cu Pantera Roz. Nu pot face altă analogie acum. Vorbeam cu un prieten care predă Sociologie într-un liceu din Constanța, eram curios și l-am descusut un pic. Mi-a sugerat să-i privesc cu atenție pe unii politicieni, pe fătucile care sînt împinse de la spate în funcții bugetare călduțe, să fiu atent la „emigranții” care sar cu tupeu și dezinvoltură dintr-un partid într-altul, fără scrupule, să-i am în radar pe mitocanii care au capturat nemilos statul, pe politrucii bătrîni cu diplome false și pe cîțiva din noul val al politicii. Sînt la fel de tulburi și ei, au același zîmbet ticălos ca hienele din garniturile vechi ale administrației.

Iritarea cauzată de aceste fenomene nu mai este de multă vreme o preocupare pentru mine. Am devenit, din păcate, doar un spectator ineficient care analizează, își mușcă buzele și se întoarce plin de lehamite către frigider, acolo unde, cu ceva șanse, mai pot găsi o bere rece. Simt că încep să împrumut din trăsăturile acestor sociopați. Mi-e teamă că nu mă va mai impresiona nimic, că nu voi mai răspunde la stimuli. Mi-am descoperit chiar și motanul uitîndu-se cu milă către mine. Dar a început să mă turbeze lipsa de empatie. Atît cea a autorităților, cît și cea a omului de rînd care trăiește cu convingerea că lui nu i se poate întîmpla – aici revin cu gîndul la cerșetorul din Arad căruia i s-au confiscat banii –, că el nu poate fi acolo, jos, unde destinul te aruncă în genunchi și e foarte posibil să nu te mai ridici niciodată. Lipsa de empatie mă scoate din minți și devin irațional. Îmi permit acest lux, nu am de apărat nici un fel de postură, nu trebuie să-mi cosmetizez imaginea publică, nici nu mi-a trecut prin cap ideea nefericită de a candida pe undeva, măcar ca șef de scară de bloc. Pot fi irațional și lipsa de empatie a celorlalți să mă învenineze la nesfîrșit. Îmi asum acest risc. În plus, nu-mi pasă deloc de (pre)judecățile spectatorilor. Indivizii fără empatie îmi produc migrene și îmi accelerează ulcerul. E suficient să răscolesc cîteva zeci de minute printre comentariile online. Nu contează unde, nu contează subiectul articolului. Dacă discuția se centrează pe efectele Brexit-ului, apar imediat inși cu spume la gură care aruncă solemn în eter fraza deja clasică: „Să moară briții, oricum îs niște alcoolici care au cucerit lumea și au sărăcit-o!”. Dacă se dezbate vreun viol, cel mai sigur femeia fusese vinovată pentru că îndrăznise să meargă pe stradă cu o „fustă prea scurtă”. A născut o adolescentă? Normal, „i-a plăcut sexul, curva dracului”. O bătrînă a fost lovită de o mașină care trecuse în viteză: „Moartea o căuta pe-acasă și ea plecase să-și ia covrigi”.

A fost o vreme în care nu îți puteai pune fundul în avion și nu călătoreai prin Europa doar cu buletinul, de la București la Paris sau de la Cluj la Milano, era de neimaginat că puteai să iei micul dejun pe terasă-n Dorobanți, iar pe seară să-ți plimbi șlapii și unghiile date cu gel pe plaja din Zakynthos. Nu, nu era simplu deloc. Îmi aduc aminte că în perioada 2000-2002, abia ajuns în Spania, fără drept de ședere și de muncă, băteam pe la uși și întrebam dacă nu se găsește ceva de lucru și pentru mine. Deschideau spaniolii, se frecau la ochi pentru că nu prea auziseră ei accente ciudate prin sat, mai chemau un vecin și mă luau la întrebări. De unde sînt, cum am ajuns acolo, de ce nu m-am dus direct la plajă, unde ajungeau de regulă cei veniți de-afară în căutarea unui job, cum de limba română seamănă cu italiana și cu spaniola, unii știau că România e pe lîngă Moscova, alții o localizau prin fundul Turciei… Munceam la negru, nu am timp de povești despre cum se obțineau actele atunci. Am cărat pămînt, cărămizi, sute de roabe de ciment, am tăiat copaci cu drujba, am făcut paleți industriali în tură de noapte (pentru că ziua erau inspecții) și am spălat piscine cu soarele iberic înfipt în moalele capului. Au fost și perioade în care am trăit cu 1.000 de pesetas pe săptămînă (6 euro pentru cei care nu sînt la curent cu schimbul valutar de atunci). Cumpăram doar cutii de lapte și pachete de biscuiți. Aveam senzația că frec nisip în gură cînd mușcam din ei. Erau rotunzi, seci, subțiri, abia dacă trecuse oul prin ei, zahărul era mai mult o iluzie. Biscuiți „Maria” se numeau. Făceam „mîncare de porci” într-un castron de care îmi aduc aminte și acum. Nu o dată mi-am pus problema cerșitului atunci cînd nu mai aveam bani nici pentru autobuz pentru a străbate zonele industriale. M-aș fi așezat pe un trotuar cu un carton între picioare? Poate că nu aș fi făcut-o, așa îmi place să cred acum. Amintirile sînt amuzante. Am avut noroc atunci, găseam de muncă aproape la orice colț de stradă.

Dar dacă m-aș fi îmbolnăvit deodată de ceva grav? Sau dacă, după o tragedie familială, mi-aș fi pierdut casa, familia, dacă ai mei ar fi murit într-un accident sau într-un incendiu? Ce s-ar fi întîmplat dacă m-aș fi văzut deodată într-o situație de extremă vulnerabilitate care m-ar fi împiedicat să-mi caut de lucru? Mai mult ca sigur, aș fi fost obligat să mă duc într-o piață, într-o zonă aglomerată, și să întind mîna pentru a avea acces la un colț de pîine fără să fur sau să-i dau cuiva în cap pentru a-l ușura de portofel. Nu știu, sînt doar ipoteze, gînduri. Îmi permit, iarăși, luxul de a le avea. În România există zeci de mii de persoane care trec în fiecare zi prin situații-limită. Necunoscuți care suferă în tăcere, închiși între patru pereți fără posibilitatea de a ieși pentru a cere ajutorul cuiva, oameni singuri, suflete căzute în alcool, loviți de drame în fața cărora cei mai mulți dintre noi ar claca fără drept de apel… Cu ani în urmă, unui cunoscut i-au murit soția și copilul în vîrstă de șase ani. Fuseseră pe o plajă mai îndepărtată, aproape pustie. Le plăcea intimitatea, nu suportau să se lovească de oameni și de umbrele colorate la tot pasul. El a adormit pe pătură, băuse cîteva beri în plus. Nu i-a auzit pe cei doi care fuseseră luați de curent, în largul mării. Nu a auzit țipetele. Mediterana era agitată, iar zgomotul valurilor era foarte intens. Era singur cînd s-a trezit. A chemat Poliția. L-au găsit polițiștii dîndu-și cu două pietre mari în cap, plin de sînge, disperat. Bărcile patrulei de coastă au recuperat doar corpul soției. Copilul nu a mai apărut niciodată. Știu că a stat internat mai mult de o lună de zile din cauza rănilor. În spital a încercat să se sinucidă de două ori. L-au legat de pat. Și-a pierdut locul de muncă, nu a mai fost în stare de nimic. S-a întors în țară. Acolo avea casa părinților, la doi pași de Primărie. Dărăpănată, goală, devastată de hoți. Ai lui muriseră de ceva vreme. „Dă-l dracului de mincinos, ăsta e plin de bani, doar a venit din Spania. O face pe deșteptu’, nici nu vrea să stea cu noi de vorbă” – așa a fost privit cam o jumătate de an de vecinii din sat. Nu scotea un cuvînt, era doar mort pe dinăuntru. A găsit empatie într-o funie cu care s-a spînzurat de cea mai groasă cracă a nucului din curte.

Îi urăsc fără limite, cu exuberanță chiar, pe cei care nu sînt capabili să practice acest exercițiu banal: cel de punere pentru cîteva minute în pielea celuilalt. A celui lovit fulgerător de destin, a celui vulnerabil, a celui care întinde mîna după ajutor. Îi urăsc pe cei care nu știu să ne învețe empatia, disprețuiesc sistemul educațional care bagă pe gît doar informație și aruncă cu diplome și calificative gonflate, dar se șterge în același timp la fund cu concepte ca „empatie”, „bunătate”, „fericire” etc. Cel care întinde mîna nu o face din plăcere. Cel care cerșește nu este sămînța răului din societate, ci rezultatul unei colectivități egoiste, castrate emoțional, este produsul unei nații cu sufletul congelat ca un stavrid în cambuza unui pescador de mare tonaj. Omul care ajunge să ceară bani în plină stradă poate fi sclavul unei mafii, poate fi orice vreți voi, moraliștilor de serviciu, dar nu este vinovatul principal sub nici o formă. Din acest motiv, cei care aplaudă umilirea publică a unor categorii sociale sînt ființe josnice, fără caracter, sociopați cronici, sînt candidații perfecți pentru a sprijini apucăturile fascistoide ale unor partide și instituții. Îmi scria Cătălina Dumitrescu, psiholog în Bruxelles: „Există o categorie a psihopaților care nu cunosc empatia și sînt promovați ca «modelul de succes» spre care ar trebui să tindem. Există o lipsă crasă de educație psihologică. A fi sensibil e perceput ca a fi slab, fără putere, departe de «modelul de succes». Empatia este o componentă care se educă. Sigur, acolo unde nivelul sănătății emoționale a societății e unul crescut.”

Uneori îmi revin în memorie imaginile castronului cu „mîncarea de porci”. Mă bucur că eram singur atunci, ar fi existat pericolul ca cineva să-mi presare stricnină din prea multă dragoste.

Pentru Dilema Veche

Consilier onorific

Mi s-a propus postul de consilier onorific într-una din instituțiile subordonate actualului guvern. Onorific, adică gratuit.

Să văd cum scriu următoarele rînduri fără să rănesc sentimente…

Oferta este surprinzătoare și flatantă. Nu intru în detalii și nume, nu sînt relevante în discuția de față. Apreciez enorm persoana care m-a abordat și sînt absolut convins că respectul este reciproc. Dar nu despre persoane este vorba aici.

Ci despre mentalitatea cinică, abuzivă și obraznică a statului român. Aș fi la fel de abraziv în termeni dacă propunerea ar fi venit din partea unui guvern PSD, PMP, AUR etc. Sînt sigur că există pe undeva o lege care specifică faptul că onorificii nu pot fi remunerați. Jenant, obscen chiar.

Adică statul are nevoie de serviciile, experiența, numele, imaginea, timpul, energia și atenția acestor oameni, dar nu este dispus să ofere nimic la schimb. Presupun că onorificii, chiar dacă nu au normă întreagă, nu mănîncă, nu au familii, facturi de plătit, taxe, impozite. Nu, ei trăiesc cu gloria numelui apărut în vreo cărțulie: „X a fost consilier onorific în administrația Popescu”. Poate că i se agață și vreo tinichea în piept la final de mandat. Haha!

Lucrurile nu stau chiar așa. Personal, consider o insultă faptul că statul român nu are resurse pentru un demers de acest gen. Nimic nu este gratuit în viață, mai ales în relația cu statul. E o realitate pe care nu am construit-o eu. Dacă doresc să fac voluntariat, mă ofer singur. Dacă vreau să dăruiesc timpul meu cuiva, știu foarte bine ce am de făcut și unde să mă adresez.

Dar un guvern care propune creșterea bugetului SPP (ca să dau doar un exemplu) cu 49% față de anul trecut, dar vrea să i se muncească gratuit, mi se pare extrem de obraznic. Nu vreau să fac o listă cu sutele de direcții în care se scurg degeaba miliarde de lei anual, nu-mi intră în atribuții. Subliniez doar mitocănia instituțională în acest sens. Și sînt sigur că vine din timpuri străvechi.