Am căzut de nenumărate ori. M-am ridicat, încerc să mă vindec. Nu știu dacă am reușit până acum. Un robot umil mi-ar prinde bine, m-ar ajuta să scot afară din mine toate rateurile, tot negrul pe care l-am ascuns, să scot nervii pe care i-am mototolit și să-i las să se aerisească. Câteodată am nevoie de puritate, de liniște, de nevoia fiziologică de a redeveni cast. Să privesc lumea din scutece și să văd cum se apleacă peste mine oameni în toată firea care zâmbesc tâmp și fac glume proaste. Iese soarele. Se montează un cort imens în care se va bea și se va dansa în următoarele zile. E sărbătoare iarăși. Abia am intrat în 2020 și se sărbătorește din nou. Ce? De ce? Habar nu am, nu-mi pun astfel de întrebări. Vrem să trăim epoca asta cretină în care părem cu toții fericiți. Râdem la comandă, atunci când se aprinde becul roșu în studio, facem botic de rățușcă la poză și devenim penibili în văzul lumii. Fericire și iubire pe toată linia. Vreau un infern nou-nouț. Cu alte reguli. În care să nu mai așteptăm extaziați apusurile de soare. Pentru că toate sunt la fel. Când vine seara se face frig. Nimic nou, doar disperare și plăpumi agresive.

A dispărut și ultimul poștaș care umbla printre blocuri cu geanta aceea imensă pe umăr. Îl vedeam când se oprea să bea o cafea: lăsa geanta pe un scaun și își freca umărul, schimonosindu-se de durere. I se făcuse un șanț lat în carne, iar umărul stâng i se întărise neobișnuit de mult. Scrisorile cântăresc, și timbrele, și sforile cu care sunt legate vederile de la mare și de la munte, taloanele de pensie și pungile cu bani, gândurile șovăielnice, cele pasionale, certurile și împăcările, umorile, bunătatea și plânsetele. Au săpat în carnea lui și l-au micșorat, l-au îmbătrânit prea devreme.

Vecina mea ascultă Nocturnele lui Chopin. E aproape surdă, am senzația că pianul doarme cu mine în pat. Am vizitat-o de câteva ori și știu că seara își pune căștile pe urechi și devorează știrile. Nu vrea să deranjeze vecinii, îmi spune. Dar pe Chopin îl pune să urle cât îl ține gura. Vreau să mă relaxez și să mă bucur. Dar nu mă pot abandona, simt cum ideea asta mă crispează. Îmi alunecă periodic în minte amintiri cu care nu pot să lupt, nu le pot elimina, îmi invadează prezentul și reușesc să mă ia în brațe pentru câteva minute. Atunci mă rup de realitate și zbor și eu printre turle cu pescărușii, în nopțile răcoroase, cu vânt viguros, și adorm pe o bancă de la marginea bulevardului. Scutur capul, vreau să mă trezesc. A adormit și Chopin în cele din urmă.

Cum să devii un scriitor faimos

1. Clasamentele cu cele mai bune/vândute/citite cărți ale anului sunt o prostie. Capodoperele, cărțile fundamentale, cele transcendentale lasă amprente doar în sufletul unei minorități.

2. Ador scriitorii care scot 3-4 cărți pe an. Le poți găsi platitudinile în fiecare pagină, nu trebui să cauți. În plus, sunt și extrem de utili: cărțile lor se vând mereu cu câte-o băsmăluță, o sacoșică de plajă, o ceșcuță, un ruj.

3. Când mă aflu în pană de inspirație cutreier netul și compilez texte din revistele glossy. Alcătuiesc tot felul de liste: 10 lucruri pentru a fi fericit, 20 de metode pentru a-ți mulțumi amanta, 15 trucuri pentru a nu răci în gât, 30 de sfaturi pentru o viață echilibrată. Să nu uite lumea că-s scriitoare de succes.

4. Trebuie să faci zilnic poze și să le pui pe facebook, instagram, twitter, whatsapp, mail și sms. Poze cu ceșcuța, cu apusul din balcon, cu frunza de levănțică, întinde-te și zâmbește galeș, cântă la vioară, amestecă în supă, înfige furculița-n macaroane și cuțitul în cozonăcelul pufos, fă-ți poze în Paris, Viena, Barcelona, în țara sloiurilor și în cea a fericirii, zâmbește din nou, adu-le aminte cititorilor că ai fost nefericită și că ai suferit în copilărie, că părinții te-au văzut mereu ca oaia neagră a familiei. Nu uita să dai sfaturi în fiecare zi. Despre lăcătușerie, crizanteme, sex oral, gripă, parchet și mașini de spălat, medicină, artă, trafic, rețete vânătorești, căsătoria perfectă, parenting, supozitoare, lustre, nuci, piscine gonflabile, draperii, partituri, nu uita să le spui cititorilor că poți fi ce vrei tu în viață, că nu există limite, că totul pleacă din tine și că inamicii tăi se vor convinge la un moment dat că au greșit. Când iei o pauză, bombardează-ți cititorii cu oferte promoționale (cărți, gentuțe, ceșcuțe), pachete, reduceri, nu uita să le spui că sunt proști dacă nu îți cumpără operele, intoxică-i cu mesaje spirituale și comerciale. Nu uita să te fotografiezi alături de oamenii momentului: politicieni, filosofi, muzicieni, vedete de radio și televiziune. Încă ceva, important: înjură-i pe cei care-ți comentează postările. Blochează-i, șterge-i de pe fața pământului. Sunt proști. Tu ești idolul neînțeles, orfeul, păsărica feonics ce renaște din scrumul de țigară, ești sus, pe pisc, gata să micționezi din turnul tău de fildeș pe cei care nu te citesc.

Sandra Braun, de la Departamentul Silkepil

#2019anulcărții