Autor: Paul Gabor

www.paulgabor.com

Umor galben

Cu cîțiva ani în urmă regele Juan Carlos ucidea un elefant în Botswana. Așa, din plictiseală. Era o fire sportivă. A fost mare scandal atunci, și-a pus cenușă-n cap, a zis că nu se va mai întîmpla. S-a ocupat în continuare de iahturi, de șpăgile de zeci de milioane de euro primite din Arabia Saudită și de amante.

Cobor la Roni să beau o cafea. Mi-am schimbat cartierul general general de cînd a plecat Sonia. Roni, tot chinez. Nu știu cum îl cheamă în realitate, n-am avut niciodată curiozitatea să-l întreb. Cer o cafea cu lapte. Mi-e poftă de chorizo picant și aș bea și o bere rece. Adie un vînt cald, prăfos. Îmi aduce cafeaua și, dintre sticle, cu telefonul în mînă, mă-ntreabă: „La voi în țară e tot un fel de Botswana, nu?”

Pînă azi n-am știut că are și umor negru.

Mediterana din mine: un joc cu sticle colorate

Cosmin Perța despre „Mediterana din mine”, articol publicat pe pressone.ro:

Sunt tot mai rari prozatorii care își permit să își lase gândurile să zboare, desfășurarea lor cognitivă fiind una cu cea a personajului, în timp aproape real. Proza tinde să devină tot mai concisă, tot mai eficientă, timpul narațiunii fiind cel care dictează ritmul.

Paul Gabor constituie o excepție fericită, timpul narațiunii sale este prezentul continuu, metoda preferată de expresie, fluxul de conștiință. El scrie pe măsură ce gândește. Rezultă o proză de atmosferă foarte densă și foarte aromată. Descrieri realizate cu minuțiozitate și finețe, meditații care trec de la profund la superficial cu lejeritatea cu care o face orice creier uman, de fapt o percepție a lumii, dar a unei lumi interiorizate, transformate, filtrate printr-o percepție poetică.

Da, Paul Gabor este un prozator-poet, cel puțin perspectiva sa este poetică, măcar asupra spațiului și a timpului. Viziunea poetică imprimă prozei o muzică specială, dar și fragmentarism, însă nu unul deranjant, ci unul care are o logică de fier, o suprastructură pe care nu o vezi, dar o simți și o bănuiești și ține totul legat. 

Hai să îi spunem proză de notație, mici cioburi colorate din realitate, notații de jurnal, notații de idei, notații senzoriale (lui Gabor îi place mult să se joace cu simțurile cititorului propunându-i o serie de experiențe literare variate, tactile, auditive, olfactive, papilare etc.).

Toate aceste notații sunt niște exerciții de observație, cu atenție la detalii semnificative, cum spuneam, dar și cu sens pentru că fiecare astfel de notație conține o poveste, spune ceva despre lume. Și toate aceste povești compun o nouă realitate, una cvasi-imaginară, ușor barocă, fantastică aproape, în care obiectele și ființele se încarcă de magie și lucrurile cele mai comune devin aproape miraculoase.

Închei lăsându-vă cu un exemplu de astfel de notație.

„O căldură atipică s‑a lăsat peste noi de cîteva zile. Au renăscut muștele. Cer la recepție cîteva felii de pîine și cobor în stradă să iau aer. Un cerșetor se uită cu coada ochiului la mine. Involuntar, bag mîna în buzunar. Am doar cartela de la cameră. Două păsărele sar de pe crengi și vor să‑mi facă inventarul buzunarelor. Sînt native, mă salută cu hola, que tal. Au atitudine distantă, se feresc să mi se așeze pe umeri. Cred că pe fruntea mea scrie încă extranjero. La numărul 86, lîngă hotel, e o poartă din lemn masiv, foarte groasă. Are un cal de bronz pe care trebuie să‑l apuci de coadă și să‑l lovești cu botul în poartă. O femeie cu o cîrjă spală curtea cu un furtun. Cred că m‑am hazardat foarte tare ieșind din cameră. Aerul de afară este uscat, lasă în nări frînturi metalice. Mă simt îndreptățit să închid aici lista cu coborîșuri și dezamăgiri. Cerșetorul se uită acum fix în ochii mei. Nu am aflat nici pînă astăzi care e pluralul de la lene.”

Monolog isteric despre nimic – „Mediterana din mine”, Ed. Ratio et Revelatio 2021

Doar un plic

Dau drumul la apă să curgă prin para dușului. Aștept. O veșnicie pînă vine caldă, țevile sînt lungi. Am rămas fără pastă de dinți. Bunicul se spăla cu bicarbonat. Am doar gel de duș care miroase îngrozitor, a bumbac și a praf de talc, cred că s-au gîndit ăștia de la fabrică la un lichid cu care se poate îmbălsăma orice, la orice oră. Acum e fierbinte. Un vecin își face nevoile, aud o beșină ca o jerbă de sunete. E plăcut, e 7 și un sfert. Se trezește mahalaua. O iau pe asta mică de la serviciu, a fost de gardă. Un sonat îmi taie calea în sensul giratoriu și iese direct de pe banda a treia în autostradă. E încă în viață. Dacă eram singur în mașină nu apuca să mai meargă decît cel mult un kilometru. Asta mică se duce la somn, eu intru să cer o cafea. Vreau să iau niște dulciuri pentru un prieten și trebuie să mai aștept pînă se deschid magazinele. În locul Soniei, mi chinita de toda la vida, e un puști care nici acum nu a învățat că beau cu zahăr brun. Se întoarce pe călcîie și vine zîmbind încurcat cu două plicuri. Doar unul vreau, o să-nvețe și asta. Intră Tania, coafeza mămăicilor de pe-aici. Are burtica mare. „Gemeni”, îmi face cu ochiul și cere pîine prăjită cu cafea. Citesc cîteva sute de comentarii imbecile la o postare rasistă despre ultimul clip al Loredanei Groza. Ai zice că nația asta se culcă cu Gerswin și se trezește cu Stravinski. Îmi reprim senzațiile, cuvintele, voma. Bine că peste o săptămînă se inaugurează la mine-n sat un McDonald’s. Am așteptat o viață-ntreagă să am haute cuisine lîngă bătătură, îmi văd visul cu ochii.

Bagi spaniolul în casă, îl ucizi!

Vreți să zîmbim din prima frază sau pot începe catastrofic? Aruncați cu pietre în mesagerul care scrie despre pandemie? Pentru că nu m-a schimbat foarte mult, obiceiurile mi-au rămas aceleași: sînt un șoarece de interior, nu mi-au plăcut niciodată spațiile foarte deschise, mulțimile, curentele de opinie răsărite de nicăieri care încearcă să însămînțeze furtuni în capete deja înfierbîntate. Pandemia asta a căpătat nuanțe la care nu s-ar fi gîndit nimeni acum doi ani. Trec cu ușurință și zîmbesc cu tristețe cînd dau de zvonuri isterice, de conspirații cretine și de oameni care se lasă duși cu zăhărelul. În Spania m-am tamponat frontal cu boala: în familie, eu însumi, în jurul meu au murit zeci de oameni, am prieteni care lucrează în sistemul sanitar și mi-au povestit la prima mînă tragediile cu care au fost nevoiți să dea piept din martie 2020 încoace. Personal, nu prea mai simt sarea. Am uitat cum e să guști ceva dulce. Amarul a devenit un lucru vag, la fel și senzația de iute. Dorm ca lemnul între 9 și 12 ore, mă trezesc extrem de obosit. Pînă mai „ieri” îmi erau suficiente 4-5 ore pe noapte și săream în papuci mai vioi ca la 20 de ani.

Sînt sechele vizibile, dar nu e vorba despre mine. Ci despre atmosfera din jur, despre Spania trecută prin boală, prin moarte și prin confuzie. Scriu a nu știu cîta oară despre oamenii în mijlocul cărora trăiesc de 21 de ani. Mulți dintre ei și-au schimbat modul de trai, spaniolii au învățat să trăiască și între patru pereți. Ceva neverosimil pentru o nație obișnuită cu soarele, cu aerul proaspăt, cu marea, cu berea la terasă și cu prietenii în jurul lor. Bagi spaniolul în casă, îl ucizi.

Asta a reușit pandemia cu noi toți: s-a instalat teama, sîntem mai suspicioși, mai furioși, recalcitranți, o imensă vină o are și presa senzaționalistă care dorește doar sînge, morți, imagini cu sicrie și cote imense de audiență, vina este și a noastră pentru că ne lăsăm purtați de emoție, nu avem filtre raționale cu care să primim informația. Se pot scrie noi romane despre manipulare și credulitate. Cui servește? Nimănui. Oricum, textele mai lungi de trei fraze sînt date din start la o parte. Dacă aș publica un „tiktok” în fundul gol, aș deveni vedetă peste noapte. Dacă folosesc argumente și privesc fenomenul din mai multe unghiuri, sînt retrograd și plictisesc. Spania este obosită, irascibilă, economia mîrîie în genunchi și oamenii așteaptă vaccinarea în masă. Autoritățile bîjbîie, politicienii s-au urcat din nou pe cadavre și vor să cîștige capital electoral din orice curbă statistică.

Mary și Alfonso s-au cunoscut acum 30 de ani. Ea, scoțiancă. El, andaluz din Jerez de la Frontera. Au fost nevoiți să-și închidă barul încă de anul trecut. Cu Alfonsito m-am întîlnit zilele trecute la coadă la poștă. Eu puneam niște cărți pentru un prieten din Londra, el primea bani de la fratele său care locuiește în Germania. Merge împreună cu Mary de două ori pe săptămînă la Crucea Roșie. Acolo beneficiază de masă caldă și duș gratuit. Una dintre miile de tragedii de aici. Văd din balcon o mulțime de măști, doar bănuiesc cine se ascunde în spatele lor. Am inventat un joc: ghicesc vecinii după mers, după felul în care se leagănă pe stradă. Am reușit să public al treilea volum de proză scurtă: „Mediterana din mine”. Am ajuns să cred că și valurile vor avea nevoie la un moment de terapie intensivă și de măști chirurgicale.

Beau o gură de cafea, îmi trag cîrpa la loc peste gură. Trece o mașină a poliției locale prin fața barului. Cel de la volan se uită, numără rapid clienții de afară și trage pe dreapta. Salută, îi numără și pe cei dinăuntru, totul în regulă, își notează ceva pe un carnețel și demarează. Rutină, distopie printre blocuri. Scriu aceste rînduri și aud că s-a instalat iarăși restricția conform căreia nu te poți deplasa decît pe o rază de 15 kilometri din localitatea de domiciliu. E bine și așa, am trecut prin perioade în care nu puteai ieși din oraș. Erau patrule și lumini albastre peste tot. Au fost și săptămîni în care abia s-a putut ieși din casă, sper să nu se mai întîmple.

Nu știu ce să cred despre nonșalanța cu care unii privesc acest fenomen, încerc să mă conving singur că nu se va transforma în inconștiență totală și că vom reuși să ieșim cu toții din acest vîrtej înainte de a ne lovi un val de tulburări sociale. Văd mulțimi care urlă, indivizi cu ochii ieșiți din orbite care strigă că vor să fie liberi, țipă că li se încalcă drepturile, văd tot felul de șamani în halate albe care împart rețete miraculoase și induc agitație în rîndul oamenilor, unii politicieni au atins gradul maxim de iresponsabilitate și ticăloșie, nimeni nu plătește pentru dezordine, pentru instabilitate sau pentru discursul halucinant cu care se iese la rampă. Sîntem în era sateliților care ne spun în ce parte a orașului va ninge mîine și ne cumpărăm haine pe internet, plătim cu cardul și facem banking online, lumea e digitalizată. Și încă mai sperăm că ne vom vindeca cu ceai de mușețel. Sînt doar cîteva paradoxuri care ne vor uimi și în viitor, dar nu vom mai vocifera atît de tare pentru că vom trece și peste acest hop și ne vom aminti de coronavirus ca de un coșmar trecător, vom sorbi din berea rece și vom aprinde din nou țigările fără a mai simți elasticul după urechi.

Articol scris pentru Formula As, 22 aprilie 2021

Sparanghel

Iau de pe aragaz tigaia arsă, învechită, îmi spusese nevastă-mea să o arunc naibii de ceva vreme și am tot uitat, o bag în sacul de gunoi printre coji de portocale și de cartofi, îmi pun masca pe față și ies. În lift e mizerie. De vreun an de zile e mizerie multă. Au venit trei familii noi și nu știu cine sînt porcii care lasă ambalaje de bomboane pe jos. E liniște pe stradă. Ies la cumpărături doar cînd lumea stă la masă, nu suport furnicăraia din supermarket, coșurile, pungile, țăcănitul caselor de marcat, babele care dau iama în roșii și vinete fără să-și pună mănuși, discuțiile în mijlocul magazinului, mi-e groază și silă de aglomerație, un bărbos imens își șterge mucii și îi întinde pe pantalon, se uită în jur, are senzația că nu l-a văzut nimeni. Am luat cîteva fire de sparanghel. Vreau să le prăjesc și să arunc peste ele două ouă. Sînt pofticios. O blondă îmi zîmbește. Nu mie, tipului care stă în spatele meu la coadă. M-am bosumflat. Sonia, chinezoaica la care mă duc de ani de zile să beau cafea, va pleca din oraș. Își lasă afacerea pe mîna unui nepot. Pandemie, un an de rahat, acum și vestea asta idioată. Ai un bar la care mergi ca la tine acasă, e o prelungire a mofturilor tale, a hachițelor, practici înăuntru aceleași ticuri ca în propria casă, aceleași gesturi, grimase, acum dispare și atmosfera asta. Sînt dezamăgit. O sîmbătă idioată, rece, nici măcar nu plouă, nici măcar nu mi-a zîmbit blonda aia sclifosită. Sper să se-mpiedice și să-și rupă glezna.

Ura

Cred că s-ar putea scrie trilogii despre ura gratuită și s-ar putea analiza la infinit profilul individului care spumegă la vederea unui om de altă culoare, de altă etnie sau naționalitate. Acum vedem rezultatele. Culegem ce am semănat printr-o educație bolnavă și prin predarea unei istorii părtinitoare și subiective. Atacul la adresa Maiei Morgenstern este doar vîrful unui fenomen. Este vocea unui dezechilibrat mintal care a avut senzația că poate face orice sub protecția „anonimatului”. Am citit pe undeva că a fost identificat. Sper să fie așa și să-i cadă în cap toată greutatea legii. Știu, sînt naiv. Dar mai am acest drept. Fenomenul urii este mult mai adînc și mult mai prezent printre noi, în ultimii ani a căpătat o amploare de neimaginat din cauza discursurilor extremiste. O clasă politică decentă ar pune imediat pe picioare o lege care să țină în frîu discriminările și instigarea la ură. Pentru că unde nu există pedeapsă imediată se poate crede că totul este permis.