Autor: Paul Gabor

www.paulgabor.com

O lume proastă

Abia la spartul tîrgului realizez că a fost Ziua Internațională a Animalelor și eu nu am zis nimic. Nici urări de bine nu prea am primit. Dar sunt plin de vorbe sensibile, ca de obicei. Motanul a borît azi-noapte. I-a fost rău. Partea bună e că nepoată-mea se trezește repejor și curăță cu șervețele umede. Azi i-am mai cumpărat două pachete. Să fie din belșug, gen…

Bre, oameni buni, nu există „vre-un” și „vre-o”!

Nici „i-ați mîna de pe mine” nu există!

Nu se poate așa ceva!

Mai ales cînd pe profil te dai scriitor. Vai de mamele celor care îți corectează manuscrisele. Am văzut doi poeți care lasă spațiu înaintea punctului de la finalul propoziției. Mai văd și profesori care, tot așa, lasă spațiu înainte de semnul exclamării. Trist. Credeți-mă, e trist de-a binelea.

Tot la zi aniversară: nu mai scrieți profunzimi, abisuri, nu vă mai strofocați cu emulsii emoționale pe wall, renunțați la creațiile lungi ca o garnitură de tren de marfă, prăfuite și greu de digerat, lăsați-le pentru o carte sau pentru bloguri, oamenii sunt obosiți, te trimit imediat la mama dracului dacă depășești cinci-șase fraze, sînt surmenați, au creierii franjuri, unii abia pot să citească un tweet și tu o arzi cult, academic, înșiri bizarerii care nu fac altceva decît să-ți sfîrtece orice apetit pentru lectură, nu fi pregnant, nu fi fecund, fii doar strict, cinic, rapid, concret, dă-ți seama cînd e bine să termini fraza, lumea e-n viteză, abia așteaptă să vadă un motiv pentru care să te scuipe și să te arunce în uitare, folosește propoziții telegrafice, fii ca poștașul care sună o singură dată (nu „odată”, agramatule) și se-ntoarce pe călcîi către alt destinatar, fii în concluzie coerent și vezi-ți de treaba ta pe net, pune poze cu mîțe, cîini, sarmale, fă-ți poze în baia cu faianță nouă și nu mai scrie, nenorocitule, în niciun caz, fraze interminabile, mai aruncă și tu din cînd în cînd cîte un punct, o virgulă, o paranteză, pentru că ființele umane respiră doar la comandă sau atunci cînd se albăstresc la față.

Am fost blocat. Am făcut pîrnaie digitală pentru că am distribuit postarea lui Ilișoi prin care se plîngea că trolii idioți l-au reclamat la țucherberg. Asta se va întîmpla și cu textul acesta. Va fi raportat pentru că limbajul folosit incită la ură, pentru că sînt vitriolant și nu mă încadrez în standardele comunității. Pe de o parte e incredibil de bine. Voi scrie doar prostioare și voi urca pe wall doar fotografii cu motanul obez și cu frunzele care au început să cadă din motive de toamnă. Nimic altceva.

Nu mai poți spune nimic despre un ministru tîmpit, nu mai poți fi recalcitrant, nu mai poți avea opinie. Trebuie doar să fii călduț. Să cooperezi. E nevoie de calm, de oameni care știu să-și pună limba pe clanța potrivită. Și să o lingă în liniște, fără să deranjeze orgolii.

Am să urc cuvintele astea pe blogul meu. Pentru că acolo e singurul loc în care nimeni nu-mi dictează ce, cum, cînd să scriu. Ce atmosferă penibilă, ce lume proastă am început să fim…

Tolerarea ticăloșiei

Putin nu mai durează mult. E imposibil, ceva se va întîmpla. Rușii se vor trezi și vor inunda străzile. Sau va fi înlăturat din interior etc. Ar trebui ghilimele pînă acum pentru că sînt afirmații pe care le văd peste tot. Cu unele sînt de acord. Mi-aș dori să se întîmple, să vină ziua în care individul ăsta să dispară din viața publică și totul să se liniștească, viața noastră să revină la normal. Dacă ceva poate fi normal în viață, e de discutat.

Canalele de știri difuzează imagini cu ruși care coboară din avioane în Turcia. Nu mai sînt bilete către țările în care rușii pot pleca fără viză. Oamenii scot mii de euro din buzunare pentru a fugi de mobilizarea militară pe care a anunțat-o Kremlinul. Sînt cozi imense la granița cu Georgia. Aud că sînt cozi de zeci de kilometri și înspre Finlanda. E legitim să pleci din fața morții. Chiar dacă pînă ieri ai stat confortabil în fotoliu și ai privit luptele din Ucraina fără să miști un deget.

Nu fac acum exerciții de empatie, mă uit la știri și încerc să-mi imaginez cozile de sute de kilometri care s-ar forma la granițele României cu alte state dacă războiul s-ar extinde. Poate că nu ne-am gîndit serios niciodată la cum ar fi să iei din casă doar trei valize și să pleci cît poți de repede într-o direcție. Care? Oarecare. Doar pentru a lăsa eventuala moarte în urmă. Să pleci în viteză, fără țintă, fără perspective, doar pentru că niște demenți fac planuri pe hîrtie și au mințile atît de putrede, încît războiul nu înseamnă nimic pentru ei. Doar strategie, cifre și kilometri pe hartă.

Lumea e condusă de demenți, dragi prieteni. Din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai toxici și periculoși. Parcă apar peste noapte. Nu-i oprește nimeni. Discursurile lor sînt ascultate, sînt sprijiniți, li se oferă platformă și timp de antenă, sînt lăsați să-și verse umorile în public fără să fie întrerupți nici măcar o secundă. Așa iau naștere batalioanele de imbecili care se vor așeza în spatele acestor indivizi. Pentru că populismul (se) vinde ușor. Și e cumpărat cu frenezie.

Am făcut întotdeauna un exercițiu simplu în momentul în care ceva/cineva a apărut în spațiul public: un partid, un personaj politic, o mișcare ideologică etc. Mă întreb mereu, cu insistență: discursul acestui personaj alterează Binele Comun din societate? Și devin foarte atent. Mi se activează filtrele.

Îmi pare rău însă că societățile democratice nu au construit mecanisme care să atragă din timp atenția asupra potențialilor demenți care vor ajunge să conducă lumea. Poate că nu ar fi tîrziu. Pentru că orice are o limită. Orice discurs care este împotriva Binelui Comun ar trebui privit cu atenție, corectat dacă este posibil sau eliminat din viața publică.

Desigur, ar trebui să discutăm despre ce înseamnă Binele Comun. Să construim, poate, o definiție. Ar trebui să nu confundăm măsurile „profilactice” cu cenzura și cu pumnul în gură. Ar trebui, în același timp, să ne gîndim și la faptul că nu se poate emite în spațiul public orice fel de discurs în numele libertății de exprimare. Sînt de acord cu totala libertate a cuvîntului atunci cînd societatea este educată, matură, sigură pe ea, cînd are filtre la dispoziție pentru a decanta elucubrațiile camuflate. Dar nu e cazul.

Așa cum arată lumea astăzi, atît de confuză, atît de ignorantă, într-o lume în care orice tembel poate să-și vîndă fierea ideologică bine ascunsă într-o apariție publică, cred că e nevoie de cumpătare. De mai multă atenție. De multă grijă. Sînt convins că ar trebui să ne ferească cineva de ticăloșie. Pentru că, se vede cu ochiul liber, noi nu sîntem în stare.

Text publicat în Republica.

Cocarda, pancarta și eternul politruc din curtea școlii

Scriu aceste rînduri cu convingerea că nu vom înțelege nimic și că se va citi doar titlul sau, în cel mai fericit caz, cineva va trece de primul paragraf. Și vom uita rapid. Pentru că avem alte preocupări, viața ne izbește zilnic în tîmplă. Memoria noastră este, de cele mai multe ori, asemănătoare cu cea a unui peștișor zglobiu care ocolește de sute de ori pe zi tufa de plastic și urcă la suprafață, inevitabil, pentru a se hrăni și a lua o gură de aer. E-n bula lui. Nu-l deranjează nimeni. Oamenii care bat în peretele de sticlă al acvariului reprezintă doar evenimente fără importanță. Trece cu ușurință peste. Ca noi toți, de altfel. 

Pot să scriu netulburat despre oroarea pe care o reprezintă festivitățile școlare de început de an. Un adevărat bullying instituțional, adunări triste în care oamenii simt nevoia să peroreze fără limită, să înșire cuvinte fără niciun sens, să arboreze tot felul de lozinci, pancarte, steaguri, se înșiră boxe și microfoane, cabluri, se montează scene, defilează primarii, preoții, inspectorii școlari, directorii, polițiștii din cartier, politrucii care nu au niciodată nimic de spus ajung să plictisească prin prezență, discurs și inutilitate, se afișează costume decolorate, rochii strîmte care nu se pot purta decît la nunți, coafuri stranii de nășică, apar coliere, lănțișoare, cercei, ghiuluri, miroase a parfumuri și a garoafe de la intrarea în oraș, se bombează piepturi, se zîmbește tîmp și artificial, scîrțîie imnul în stație și se subliniază deziderate. Se vorbește în gol despre excelență (un termen pe care l-a descoperit și actualul ministru), performanță, tradiție, elite, reforme. Directoarea se fîstîcește un pic, politrucul de la microfon a luat-o razna și bate cîmpii. Îi strică planurile. Aruncă o privire către inspectorul școlar. Acesta e crispat, simte cum i se umflă o venă. „Dorința de autodepășire, generațiile care le pregătim vor conduce societatea spre mai bine…” – politrucul agramat continuă să asude și să-și caute cuvintele. Se instalează lehamitea, copiii încep să fluiere, fac poze cu telefonul, unii ies din rînd și merg să-și aprindă o țigară. 

Încerc să nu-mi amintesc festivitățile la care am participat în viața mea de elev. Am detestat mereu conformismul, alinierea, alienarea, dunga de la pantalon, coronița cu pampoane a colegei din față și rînjetul pe care îl afișau cei care ne vorbeau cu „blîndețe” despre cum trebuie să fim și ce trebuie să ajungem în viață. Am crescut cu Ceaușescu la televizor, i-am desfigurat portretul din manuale și scuipam hîrtie mototolită-n gură pe tabloul din fața clasei, am aflat mai tîrziu cine erau profesorii care șușoteau la Securitate și pozau în modele de moralitate. Ne adunau în curte, ne așezau în șiruri perfecte și nu trebuia să suflăm o vorbă. Rînd pe rînd, ne vorbeau despre dezvoltare multilaterală, despre niște piscuri pe care noi urma să ne cățărăm și despre „academiciana” nației. Se cînta imnul. Mai era ceva în repertoriu, niște cîntecele execrabile despre bravul popor, dar nu rețin titluri. Suna clopoțelul. Plini de avînt, dornici de a învăța și ultima virgulă, însuflețiți de cuvintele dascălilor, intram în clase. Ne așteptau cărțile pe bănci, legate cu fundiță. Și o floare. Eram cutezători. Nerăbdători să cucerim piscurile alea despre care toată lumea vorbea. Sechelele au rămas. Și nu pot să nu observ scenetele penibile din actualitate.

Am văzut și anul acesta zeci de fotografii de la festivitățile de deschidere ale noului an școlar. Nu, nu a dispărut ceaușismul, nu au dispărut directivele și limbajul acela care conține doar talaș, nu va dispărea niciodată dorința de a vorbi la nesfîrșit și de a citi prostii (in)ofensive de pe o foaie de hîrtie, nu se vor duce niciodată în neant mulțumirile îndreptate către partidul care te-a numit acolo, pe scaunul acela călduț și comod, privirile acelea perfide și alunecoase nu au ieșit nici ele din peisaj. Același scenariu mereu. Aceeași piesă sordidă este repetată cu obstinență pentru ca sistemul să reamintească celor prezenți că el e stăpîn acolo, el conduce, el comandă, el trebuie să fie ascultat orbește. Și sistemul își aduce și îi pune la masă, în fața sutelor de mii de elevi, pe aceiași oameni fără de care stabilitatea și excelența în învățămînt (nu rîdeți, vă rog!) nu există. I-am amintit mai sus, în text. 

Elevii și părinții s-au adunat în curtea școlii. Așteaptă. „Ce rochie frumi are doamna! Proful de bio parcă a mai îmbătrînit un pic. Aia blonduță cine mai e? O fi nepoata directorului, așa se aude. A prins catedra de franceză.” La 9.00 trebuia să înceapă. E aproape 10.00 și nu se mișcă nimic. Încă nu a ajuns primarul. E la altă școală, ține și acolo un discurs. Omul e omniprezent, aproape ubicuu, face turul școlilor din oraș și dă din gură. Promite, rîde, bate din palme, își desface nodul de la cravată și transpiră abundent. I s-a pregătit și aici tava cu pîine și sare. Bullyingul e venit din moși-strămoși, nu ne putem dezbăra de el. Știm să fim umili. Ne place mîngîierea stăpînului pe creștet. Bine măcar că nu dă peste cap un pahar cu rachiu în fiecare loc în care merge să taie panglica excelenței didactice. E roșu în obraji, în general bucălat și bine hrănit, îl recunoști de la o poștă pentru că își aranjează în permanență banda tricoloră pe burtă.

Un spectacol fals. Fad. Trist. O reală violență psihologică pe care sistemul, prin reprezentanții săi, o exercită asupra elevilor și părinților în fiecare an. Fără întrerupere. Cu nonșalanță și fără pic de respect. Sute de mii de copii sînt obligați să stea cu soarele în cap, uneori în frig, în picioare, pentru a asculta nimicurile cu care administrația vine în întîmpinare la început de an școlar. Bullyingul nu se oprește aici, desigur. El este exercitat pe mai multe planuri: meditații impuse, falsele elite care se formează în schimbul banilor și cadourilor, numirile politice în funcții de conducere, cadre didactice agramate, irascibile, incapabile să-și lase frustrările acasă, profesoare care devin vedete pe Tik-Tok și dansează exuberant pe ritmuri de manele, „reformele” care se fac anual în funcție de cum se trezește ministrul dimineața etc. Nu avem timp și pagini de ziar pentru a scrie despre toate aceste lucruri, de aceea mă opresc doar la jalnicele adunări din curtea școlii, evenimente pe parcursul cărora în fiecare director și politruc prezent începe să crească un embrion finlandez. Dar minunea nu durează mult. Nici măcar trei zile. Excelența se lasă deoparte și încep discuțiile pe Whatsapp despre banii de perdele și mobilier nou la clasă. „Cît mai e ora de pregătire? Ai reușit s-o transferi pe aia mică? Popeasca a venit anul ăsta cu un Porsche nou. Ai văzut?” Festivitatea de deschidere continuă. Acum vorbește directoarea. „Are pantofi noi și un taior foarte sexy. Soțul ei a fost avansat în minister, e ditamai secretar de stat. A fost o surpriză, jur, nimeni nu se aștepta la asta!” A terminat directoarea. Părintele ia și el cuvîntul. Spune ceva despre lăcașul sfînt al cărții și al luminii. Începe să cînte și să se plimbe prin fața mulțimii. E ud la mîneci, a sfințit mai devreme toaleta liceului. Au dat cu var în timpul vacanței și e ca nouă.  

Persiflăm, sîntem ironici. Poate că tonul este mușcător și deseori abrupt. Dar mă gîndesc întotdeauna că poate rămîne ceva. Orice, o idee, o frîntură, o speranță, poate că la un moment dat cineva se va trezi și va croi altfel lucrurile. Sper că vom reuși să renunțăm la futilități și la nevoia de a farda mizeria, neputința și falsitatea din jur. Știu că profesorii care își dedică viața și sănătatea pentru binele elevilor există, sînt acolo și trec aproape neobservați. E mult mai ușor să scriem despre mitocănie și despre felul în care sîntem agresați permanent. Și o facem pentru că în interiorul fiecărui om rațional există gîndul că se vor îndrepta lucrurile odată și-odată. Există speranța că elevii vor începe anul în mod natural, întîlnindu-și colegii și profesorii în clasă, fără discursuri sforăitoare și demagogie fățișă, fără minciună, fără promisiuni deșarte. Există speranța că sistemul îi va pune, în sfîrșit, în centrul atenției sale. Că nu vor mai veni an de an șuvoaiele de politruci la microfon și nu va mai fi nevoie ca elevii să stea în picioare ore întregi pentru nimic. 

Sistemul vrea să fie respectat și să fie ascultat. Eu aș propune altceva. Dacă nu se dorește desființarea acestor festivități de o inutilitate obscenă, măcar să se inverseze rolurile. Să vină mai întîi primarul, părintele, polițistul, directorul și inspectorul școlar. Să stea împreună în curte. Să aștepte în soare sau în frig, după cum vrea zeul Meteo. Și să înceapă seria de discursuri inepte abia după ce ajunge ultimul elev în curte. Abia atunci mi se pare că va exista o formă de respect pe care acest sistem, fie vorba între noi, o datorează de ceva vreme societății. 

Încă ceva, tot ca o formă supremă de respect pentru elevi și părinții lor. Eliminați formele fără fond! Eliminați prezența oamenilor goi pe dinăuntru care nu au nimic de oferit elevilor din curtea școlii! Feriți generațiile acestea de discursurile plagiatorilor, impostorilor și impertinenților din politică! Aduceți oameni care pot și știu să vorbească, oameni care pot fi exemple de urmat, repere incontestabile în cotidian. Aduceți oameni de știință care au performat, oameni de afaceri care au știut să se ridice de la zero și sînt milionari autentici, aduceți în fața lor artiști, arhitecți, scriitori, medici, puneți în fața elevilor caractere reale, oameni care nu au nimic de ascuns, oameni care știu să vorbească fără ciornă, lăsați valorile reale să intre în curtea școlii și să interacționeze cu tinerii. Smulgeți din rădăcină, dacă mai aveți o fărîmă de bun-simț, spectacolele acestea insipide prin care nu se comunică nimic real. Sînt doar o reprezentare a forței și a ipocriziei unui sistem clădit pe false repere. Este un bullying instituțional care va avea în cele din urmă efecte neprevăzute. 

Text publicat în Republica și Viața Liberă.

Cronică de carte – BookHUB.ro

Recunosc că eu la Mediteraneo, filmul premiat cu Oscar, m-am gândit întâi citind titlul cărții lui Paul Gabor, Mediterana din mine, la acea insula grecească pe care oamenii trăiau în iluzia pură a unui timp care nu se termină.

Mediterana mă așteptam să o văd descrisă în fiecare pagină, cât se poate de detaliat, cum  apare ea în fiecare zi, neschimbată de la începutul lumii. Se întâmplă și nu se întâmplă așa.

Oriunde pleacă, acest om care scrie ia cu sine Mediterana, așa cum poartă cu sine amintirile de acasă. Iar acasă (un fel de patrie, însă nu patria altora, aceea băgată cu sila pe gât) este un cuvânt complicat de experiența traversării mai multor spații. Nu mai poți spune exact ce înseamnă acasă, cel mult, regăsind în intensitatea unei clipe ceva din ființa de altădată, poți spune că, trecând prin unele locuri, te simți ca acasă.

Mediterana primește în această carte multe definiții, dar în esență este frumoasă și ușor de iubit. Simpla deschidere matinală a geamurilor aduce briza, un aer ca un geam colorat și senzația de repetare în buclă a imaginilor, unele din copilărie, altele din prezent. Când coboară sub nivelul mării, privirea înregistrează detaliile peisajului social lipsit de energie, apatic, zona în care mișcările sunt reduse la butonarea telefonului mobil.

Mediterana este pretutindeni – și la Londra, și în piețele venețiene, și în punctul de control de la aeroport, și la Tulcea. E interiorizată, risipită în senzații și stări, prezență constantă, deși discretă. Este mai mult decât un peisaj pe care-l poți urmări de la geam, în călătorie. Descrisă în doar câteva imagini, Mediterana se dovedește o mare lăuntrică, adăpost al reveriilor și refugiu din calea timpului măsurat de ora plecării spre țară uneori, alteori, spre nicăieri.

Hrănită de singurătate, melancolia are rafinamentul unui spirit obișnuit să caute repere culturale esențiale. Infernul nu e nici provizoriu, nici amânat, este anticipat. S-ar spune că, în viziunea autorului, omenirea își trăiește deja sfârșitul, într-un mod lipsit de glorie, fiindcă suferința, nemaifiind o luptă cu destinul, nu provoacă un catharsis.

Timpul, călătoria, iubirea, comunicarea, creația sunt temele acestei cărți care ia, prin autenticitatea exprimării gândurilor și prin dezordinea lor, forma unui carnet de însemnări sau a unui jurnal din care a fost eliminat calendarul. Zilele s-au uniformizat, au aceeași consistență în termenii stărilor de spirit nedefinite. Precizarea unui moment anume pare inutilă. Gândirea are propria durată. Textul în sine este provocare la dialog sau la confesiune.

Fiecare capitol al cărții adună frânturi de gânduri și de imagini, le dă o formă și le așază într-o logică pe care o înțelegi la final, când recitești titlurile – scrierea, ni se spune, nu e simplă retorică, nici fugă de idei, încheierea trebuie să fie pe măsura începutului, să îl reflecte. Tehnica asta a ținerii ideilor sub control funcționează în ansamblul cărții, fiind însă mai vizibilă la nivel de paragraf – unitate narativă, comprimarea gândului, digresiune perfect controlată, prezența unui fir roșu.

Tehnica portretului este exersată în evocarea succintă a străinilor deveniți prieteni, tovarăși în călătorii semnificative sau oameni din trecut. Uneori, portretele rămân în stadiul de simple contururi, figuri de intersecție umană. Toți cei portretizați au însă ceva aparte, ies în evidență printr-o ciudățenie, printr-un dar. Fata din Japonia scrie poezii. Bătrânul din blocul de vizavi, de la apartamentul unde becul din balcon nu se stinge niciodată, nu deschide ferestrele, trăiește într-un aer stătut. Mao este pasionat de poezie, spirit boem, prieten vechi alături de care Paul nu va mai ajunge niciodată în Deltă. Alex (Dragul meu Alex) a dispărut în timpul călătoriei spre Spania, o nenoricire l-a întors din drum. Fata de la cafenea îi aduce cafeaua în pahar, nu în ceașcă, dar îi desenează din caimac o inimă și îi urează: bon día. Julian este cel care nu taie copacii până nu le cere iertare (Julian și lacrimile sale).

Relația cu limbajul este răsturnată. Cuvintele slujesc cuprinderii lumii din afară, matrice a percepției și exprimare a sinelui. Dar cuvintele se întorc inevitabil asupra celui care le folosește, ca un bumerang sau ca un clonț, dureros.

Condiția stânjenitoare de autor presupune intrarea în alt rol, unul social, incomod și fiindcă este un rol nou, complet necunoscut, și presupune o politețe obligatorie. În fața paginii albe scrisul se așterne liniștit, ca din aer. În fața publicului convenția strică autenticitatea. Soluția este să treci cu detașare de la o impresie la alta, să tratezi evenimentul ca pe un fapt divers și faptul divers ca pe un eveniment.

Textul alunecă spre tonul de eseu filosofic, punând în discuție concepte din sfera creației. Fericirea este conservată, păstrată pentru mai târziu. Deocamdată nefericirea este sursa de inspirație. Creația are gust de cafea amară. Amărăciunea apare în procesul scrisului, dar apare și ulterior, când se așteaptă validarea socială a produsului cultural – o industrie a receptării cinice este gata să se pronunțe contra cost. Oamenii care gândesc aproximativ la fel sunt gata să emită judecați de valoare, să fie critici și să expedieze verdictul.

Autorul e un om fără așteptări. Relația cu publicul este dificilă, fiindcă în general relația cu ceilalți este subminată de neputința comunicării autentice. Lectura este o mișcare de pagini, superficială afirmare socială, vanitate și spectacol, rămânând exterioară ființei, deci înțelegerii.

Tonul general de resemnare rezonează în diferite tonuri de tristețe, de la melancolie (nu poți privi Mediterana de pe plaja barceloneză fără să suferi de melancolie), la invazive depresii. Ironia și autoironia sparg tiparele ideilor conforme și denunță problemele de etică ale unei caste alcătuite din oameni al căror talent, ca să fie o certitudine, trebuie validat de ochiul critic mercantil. Recunoașterea se cumpără, validarea se primește contra cost – în Adio, Europa! Ion D. Sîrbu și în Cuțitul japonez Răzvan Petrescu surprind în același registru promiscuitatea lumii în care se confundă artiștii cu impostorii. Autorul are simțul umorului și, de aceea, cărții acesteia, începute ca un jurnal de călătorie prin timp și prin spațiu, îi sporește farmecul.

În câteva pagini ale cărții se păstrează scrisul de mână, estetic, cu rânduri simetrice și trăsături ferme. Grafic, efectul este excelent. Plasate aleatoriu, nu în prelungirea celor tipărite normal, inserțiile acestea cu scrisul personal preiau rostul unui semn de carte, amintindu-ți până unde ai ajuns cu lectura și la ce pasaje ar trebui să te întorci. De exemplu, la suita de paradoxuri ce alcătuiește o poetică a intimității.

Autorul își alege un receptor și i se adresează persuasiv, cu intenția de a-i zdruncina conștiința. Cititorul e privit ca un interlocutor căruia i se anticipează replicile, în așa măsură încât ai senzația că textul prinde toate nuanțele unui dialog viu despre sens și nonsens, despre moralitate și inteligența altor ființe.

Ce e abstract capătă concretețe, ideile au contur și urmează, ieșind din tiparul scrierii de tip memorialistic, o traiectorie imprevizibilă, în atingere cu poezia sau cu filosofia, într-o carte al cărei farmec vine din autenticitate, din refuzul asumării diverselor forme de impostură, de la cea morală, la cea emoțională. Stil hipnotic, de poem amestecat cu valul unei mări care aduce la țărm cuvinte, ca la Kazantzakis.

– – –

Text semnat de Mihaela Nicolae în BookHUB.ro

Om simplu

Mie-mi plac sunetele care se nasc, îmi place enorm lumina căzută pe fața bătrînei care urlă din cărucior. Pînă și îngerii aceia cu artrită și platfus îmi zîmbesc din colțul lor. Unul scoate o muzicuță din buzunar și se aude „Dust in the wind”. Femeia de serviciu intră în panică și șterge imediat praful de pe mesele din holul imens. Ți-ai propus vreodată să trăiești cu adevărat măcar o oră pe zi? Ar fi ciudat, dar tu nu știi asta. Pentru că respiri banal, gîndești banal, mănînci banal și faci dragoste la fel de anost ca o secretară care atinge de mii de ori pe zi tasta space și visează la o noapte în care amantul ideal o lipește cu sînii de perete și o sodomizează pe la spate. De fapt nimic nu contează cu adevărat, dacă stai să te gîndești. Nu are nicio importanță dacă exiști, dacă faci copii, dacă te căsătorești, dacă mori sărac sau bogat. Nu are importanță dacă viața ta se consumă pe timp de pace sau de război. Singurul lucru important de care nu e nimeni conștient este faptul că trăim fulgerător de puțin. Și o facem în stilul nostru, conform educației primite, egoist și sec.

Ceva lipsește. Nu știu dacă din mine sau în general, din tabloul ăsta mizerabil al cotidianului. Acolo, undeva, într-un apartament de pe glob, trăiește taică-miu pe care-l văd extrem de rar, impardonabil de puțin. Nu mai știu ce crede, ce ar spune despre toate acestea. Poate că și-ar fi imaginat propria bătrînețe un pic altfel dacă ar fi putut înțelege diferit binele și răul, poate că ne-am fi apropiat mai mult dacă eu, la rîndul meu, aș fi simțit că am de ce și de cine s-o fac. Mi-am promis că voi rămîne un om simplu căruia îi place vinul. Care își cumpără înghețată la miezul nopții și își găurește întotdeauna biletul de troleu. Un om normal căruia îi plac femeile și traficul nu foarte aglomerat, aerul rece al dimineții care perforează plămînii, bateriile pline, lifturile care urcă și coboară fără să se blocheze între etaje, gardurile vii tunse la milimetru și mirosul de cafea fierbinte care răzbate din bucătăriile cartierului.

Răsărit

Mă trezesc devreme. E un obicei prost pe care aș vrea să-l pot ucide, am nevoie de odihnă, simt cum îmi pocnește capul atunci cînd deschid ochii și nici măcar nu s-a luminat. Abia dacă am prins cîteva frînturi de somn. Au fost artificii toată noaptea, bubuituri peste tot, din ce în ce mai mulți descreierați în jurul meu care se bucură de trecerea anului spărgîndu-mi timpanele. Cred că soarele este acolo, la locul lui, prins în ținte de orizontul său obișnuit. E prima zi din ianuarie. Merg pe malul mării din nou, ca anul trecut, ceva îmi spune că voi fi iarăși singurul nebun prezent pe nisip, așteptînd să se facă lumină. Aș vrea să-l fotografiez ca la fiecare început de an, să-i spun că ni se schimbă respirația de fiecare dată cînd ne rotim în jurul lui. Și timpul pare că va curge altfel anul acesta. Ca un lichid lăptos al facerii, al chinului, al nesiguranței. Timpul va trece pe lîngă noi fără să ne privească în ochi. Soarele iese, galopează, încălzește și luminează valurile, mă adoarme pe loc la marginea patului, printre fotogramele galaxiei. Pur și simplu am început să mă gîndesc la ultimele mele cuvinte, la cît de inutile ar fi ele. Nu-și pot găsi rostul decît lipite cu cerneală pe hîrtie. N-aș putea suporta pierderea lor. Dispariția literelor în ceața ochilor mei ar fi ca o ruptură între doi îndrăgostiți: prea devreme, prea din pripă, fiecare pe un alt mal al suferinței. Mă uit la cuvinte și trag concluzia că am devenit ieftin și melodramatic dintr-odată, în pragul nopții, cu mîna întinsă spre pixul-dictator care mă împunge în timpan. Există cuvinte care vin de la sine, altele sînt născute cu forcepsul. Ce s-ar putea întîmpla dacă m-aș transforma într-un magician pentru o singură noapte și te-aș scoate din buzunarul stîng pentru a te ascunde în partea cealaltă? Sîntem goi, nimicuri, lipiți de zero, lipsiți de orice miracol scenic, scălîmbi, mai putrezi decît o scorbură ieșită din uzul naturii. Sîntem pungi care conțin doar ipocrizie, damfuri și iluzii. Sîntem poveri ce nu pot fi duse pe umeri, admiratori extaziați ai vidului. O specie tălîmbă care suferă profund de complexul superiorității. Se strigă catalogul: o listă de monade ce vor intra în viață fără idealuri, roase de invidie, de furii și neliniști. Să fim mai buni. Da, desigur. E simplu. Ce silă îmi este de veșnicul dublu standard. În ultima zi a anului mi-am ciopîrțit visurile și le-am aruncat la groapa de gunoi. Camerele casei mele îmi par celule de închisoare. Dar nu-mi displac, au devenit confortabile. Aștept răsăritul, aștept să-mi fac din nou planuri de viitor. S-au închis aeroporturile, nu mai zboară nimeni. Pe o bancă, o fetiță își scutură cizmulița și scoate din ea o bomboană înfășurată în plastic de culoare verde. O gustă. Îi place. Își murdărește fața de ciocolată și se întinde pe bancă. Adoarme.