Rapel

Scriu din barul Soniei, chinezoaica venită acum douăzeci de ani în Spania. E frig. Doi bărbați fumează în fața barului și beau bere. Fumul intră aici, printre mese, deranjând o bătrână ce-și soarbe liniștită cafeaua cu lapte. Îi fac semn Soniei să închidă ușa. Bătrâna mă privește și înclină capul în semn de mulțumire. Lângă casa de marcat sunt lozuri pentru loteria de Anul Nou. Iau și eu unul, nu vreau să fiu singurul client care nu devine milionar în decembrie. S-ar mai adăuga o rană. Încă o dezamăgire despre care va trebui să scriu în viitor. Rapelul acesta mă excită, îmi pune nervii în funcțiune și îmi introduce creierul într-o stare caldă, de căutare a propriilor angoase. Nu am bani pentru a merge la psiholog și nici nu cred că s-a născut cel care ar putea să mă suporte. Pe deasupra, ca o bomboană pe colivă, am ocazia să-mi bat joc de gândurile mele și să le adun într-o carte. Nu pot cere mai mult de la viață. Să scrii despre frici, iată un aspect la care nu m-am gândit până de curând. Despre răni? Am prieteni care abia așteaptă să o fac, probabil că sunt colecționari. Au în cameră borcane și cutii cu zilele groaznice prin care am trecut cu toții și le face plăcere să le vadă, să le studieze, să le atingă cu vârful degetelor și să învețe din ele. De asta am început. Nu știu dacă această coborâre va fi lungă, scurtă, dacă va enerva sau dacă va plictisi. Eu am îndoieli. Ce beau mai întâi: cafeaua sau vermutul? Ambele au un punct dulce pe care îmi place să-l simt, dar acum există concurență. Am în față și ceașca, și paharul cu vermut în care stau înfipte trei măsline într-un băț de lemn.

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).

Reclame

Out

Știți senzația aceea de abis, de haos, de opacitate totală, de neputință, furie și greață imensă totodată? Am avut-o de mai multe ori în week-end-ul care tocmai a trecut. Două zile am fost alături de o pereche, ambii ingineri, oameni trecuți prin viață, cu copii adulți la casele lor, nepoți… Au venit în Spania în recunoaștere, să-i ajut cu informații, să-i pun în contact și cu alți oameni care i-ar putea îndruma să se stabilească aici. După o viață de muncă vor să lase totul în urmă, să vândă tot și să plece fără să se uite înapoi. S-au întors la București. Își vor omologa diplomele universitare și se vor apuca serios de cursuri de spaniolă. Le pocnește capul, e oribil.

Iaurt și autocar

Rup un iaurt din pack-ul de șase, îi scot cu grijă capacul din hârtie și introduc lingurița. Îmi place enorm felul în care se umple și urma pe care o lasă lingurița înăuntru. E rece, simt cum mă curăță pe interior. După ce îl termin, dau drumul la apă caldă și spăl ambalajul. Îl arunc la gunoi. Curat, impecabil. În timp ce scriu îmi dau seama că nu e prima dată când fac asta. Ceva se-ntâmplă. Unde se vând cămăși de forță?

Când speri că lucrurile pot lua o direcție cât de cât sănătoasă, deschizi laptopul pe canalele românești de televiziune și vezi cum reporterii fac eforturi să nu-i julească cu întrebări incomode pe politicieni, alți corifei ai presei se bagă în politică pentru a aduce (hahahahaha!!!) bunăstare poporului și cea mai rulată știre este cea în care Pique, fotbalistul catalan, dă cu capul în oglinda autocarului. Închideți naibii taraba, scoateți ștecherele din priză și apucați-vă de umplut șaorme. Veți fi mai credibili.

Trei ani

După cel de-al doilea război mondial au venit comuniștii la putere și au călărit cu bestialitate poporul român. Au ucis elitele, au umplut închisorile cu adversarii politici, au înfometat lumea și i-au pus căluș în gură.

După 1989, noi, cu mâinile noastre, cu scurte pauze, i-am adus din nou la putere pe comuniștii camuflați de această dată în democrați. De fapt, scursurile lui Ceaușescu și urmașii lor.

La trei ani de la Colectiv – tragedia națională care ar fi trebuit să zguduie conștiințe și să-i elimine din viața politică – gunoaiele astea bolșevice continuă nestingherite să-și bată joc de popor.

Popor cu care, din păcate, se întâmplă ceva. Și nu sunt eu cel care poate pune un diagnostic.

puncte

pisicile au felul lor special în care cer atenție nu am reușit să le înțeleg decât foarte târziu când mi-am dat seama că ele nu folosesc alfabetul nostru nu au nevoie de ghilimele nici de paragrafe pentru a cere apă sau mâncare a mea nu s-a ascuns niciodată în mașina de spălat nu s-a urcat pe corniză nu bagă labele în oala cu tocăniță rupe câteodată pătura de pe pat și își înfige unghiile în mâinile mele dacă vreau să mă joc cu ea și nu o anunț dinainte dimineața urlă trebuie să o invit în baie și să dau drumul apei la bideu de acolo bea e o idee fixă a ei îi place să se ridice pe labele din spate și să-și umple burta direct din jet chaplin ar fi râs și ar fi colorat-o în verde sau ar fi urcat-o într-un tren care ar fi mers direct spre un lagăr al felinelor proaste

am fost întrebat dacă vreau să mi se picteze apusurile de soare pe care le fotografiez de la geamul din sufragerie ar însemna că trebuie să găzduiesc pictorul sincer aș prefera o domnișoară să vină cu câteva ore înainte îi pot pregăti prăjituri un pahar de kefir și o conversație agreabilă atât cât pot fi eu de volubil și amuzant putem face și dragoste dacă nu este foarte frig în cameră îmi șterg și ochelarii dacă e nevoie vreau să-o văd cum șerpuiește pe lângă șevalet și să o ajut dacă o apucă tusea îi pot aduna scamele de pe rochie îi desfac și fermoarul de la spate ușor să nu i se prindă coama în dinții metalici o fi destul de roșu apusul o fi pe placul dânsei nu mai întreb mi-e teamă să nu o plictisesc am și un vin pregătit tocmai s-a oprit ieri din fiert

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).