Milioane în diaspora. Câți vor vota?

Încerc să-mi amintesc de câte ori am fost, în ultimii 20 de ani, la întâlnirile românilor din străinătate. Ale diasporei carevasăzică. Niciodată. Mi-am amintit: niciodată. Și spun asta cu totală convingere și luciditate. Pentru că, în marea lor majoritate, aceste întâlniri sunt doar ocazii de a se mai învârti niște hore, de a se mai consuma niște mici, niște plăcinte și a se mai da pe gât câteva doze de bere. Excepțiile există și confirmă regula. În rest, haleală, chiote, joc și voie bună, ii, tricolor, poezii patriotice, naționalism pe pâine și slujbe religioase. Am, ca toți oamenii normali, prieteni cu care mai ies la o cafea și mai despicăm firul lumii în patru. Dar, ciudat cum sunt, păscându-mă o ticăloasă mizantropie, nu suport adunările, asociațiile, hăhăiala organizată, șezătorile cu specific „hai să haidem”. Unii vor spune că sunt bune: adică românii se văd, se cunosc, schimbă informații între ei…

Or fi bune, dar contează foarte puțin și nu sunt deloc reprezentative. Iar când spun acest lucru mă gândesc în special la rezultatul efectiv al acestor întâlniri din punct de vedere civic. În străinătate se votează începând de mâine. Suntem câteva milioane în diaspora. Câți vor vota? Preconizez – generos, exagerând, utopic – un maximum de 300 de mii de oameni. La acest aspect mă gândeam când scriam despre reprezentativitatea „asociațiilor românilor de pretutindeni”.

Ne adunăm la hore și la șpriț, dar vin foarte puțini la urne (suntem milioane afară, a nu se uita) când se discută despre teme serioase. Și dau un exemplu din zona în care mă aflu. Sunt foarte mulți români în provincia Tarragona (Tarragona, Reus, Cambrils, Salou, Falset, Vilaseca) – aproape 30 de mii. La ultimele alegeri au votat, dacă nu mă înșeală memoria, cam 1700. Sunt curios câți vor veni în acest week-end. Pentru că îi poți vedea oricând, oricum, cu sutele și cu miile, în mall-uri, la grătare, la biserică, atunci când vine vreun politician în campanie și se mai dă câte un pișcot moacă, se mai adună prin cârciumi, la plăjică, la berică.

Dar la urnă e altceva. Urna nu e treaba noastră. Votul nu e interesant nici măcar pentru amărâta de asociație socio-culturală de aici  care nu s-a obosit să amintească amplasarea secțiilor de votare din zonă. Nu știu cum o fi prin alte părți ale lumii, cum se organizează românii pe acolo, dar nu-mi fac iluzii deși știu că nu poate fi mai rău ca în Tarragona. Ca să nu mă pierd în detalii: desigur, eu ies la vot. Ca-ntotdeauna.

Dar mă întristează heirupismul ăsta balcanic din jurul unei sărmăluțe amărâte. Și pumnii care se lovesc de piept, și lăcrimoaiele care se scurg pe față din dor de patrie, și blestemele online la adresa politicienilor nemernici, și furia nemărginită împotriva birocrației, și găurile din asfalt, și apa caldă care nu prea e prin țevi, și pensiile mici ale părinților de-acasă, și educația, și spitalele, și parcurile, și naiba să ne ia de proști, că prea suntem pe gratis în lumea asta.

Text preluat de Republica.ro

E baltă sub mine, cârpele desprind un iz de hamac îmbătrânit în care nu s-a mai legănat nimeni. Mă uit sub pat. Nu am pierdut nimic, nici măcar din grabă. Am teancuri de hârtii albe în buzunare, îmi făcusem iluzii că voi scrie toată noaptea povești despre frumusețea rafalelor care distrug bărci și perdele. Umblu întotdeauna cu un carnețel la mine. Îmi notez numărul de valize pe care le văd zilnic, oamenii care se despart în aeroporturi, mugurii copacilor, dinții lipsă ai câinilor de mare și picăturile de vin vărsate de văduvele îndurerate peste movilele proaspete de pământ. Ce bine ar fi să nu ne mai prefacem, să renunțăm la vopselele cu care încercăm să schimbăm fața lumii într-o singură noapte. E obositor, am ostenit cu toții de dezgust și de lene. Am visat că voi fi eutanasiat și că lenjeria asta udă mă lăsa să alunec dincolo, îmi deschidea uși cu gesturi largi și rușinate, puteam să cuceresc primii metri pătrați ai lumii care nu există. În vis se desființau cafenelele, se scoteau becurile din fasunguri și se spărgeau plăcile de faianță cu vârful unui ac gros. Siluete fără față veneau din urmă cu un compresor care nivela pământul răvășit, în timp ce tenebre sfioase pândeau din tufișuri.

Se întâmpla să fiu în București prin vara lui 2018. La o terasă, într-una din cârciumile cu ifose din centru, printre beri, cafele și tutun, s-a declanșat o discuție extrem de interesantă prin ineditul ipocriziei unuia dintre participanți. Nu greșesc deloc dacă afirm că este un personaj extrem de cunoscut în lumea culturală românească:

„Ascultați-mă, vă rog, nu fiți naivi. Pe oameni trebuie să-i minți permanent. Asta vor, nu acceptă altceva. Chiar dacă nu crezi, chiar dacă îți vine să borăști, din ceea ce scrii nu trebuie să lipsească niciodată datinile, patria, strămoșii, țara asta frumoasă, oamenii buni de puși la rană, poporul minunat și atât de oropsit, Dumnezeu, trebuie să atingi corzi sensibile, să scrii despre mame, bunicuțe, despre iubiri și inimi frânte, despre dorul nestins, să-i faci să plângă chiar dacă nu ai chef. Altfel nu vinzi nici un căcat, indiferent de cât de proaspăt este.”

Și mă gândesc și astăzi că omul are perfectă dreptate. Dacă dăm la o parte cititorul avizat, profesionist, căutătorul de calitate și de literatură veritabilă, rămânem cu un public slab educat care se comportă ca un burete imens, atrage tot, fără discriminare, rămâne cititorul derutat, pur emoțional, gata să consume orice specie frumos împachetată. Are dreptate: ești obligat să fii ipocrit. Marele public nu consumă alt produs.