Autor: Paul Gabor

www.paulgabor.com

Tu puta madre

Rup plicul aiurea, jumătate din zahăr cade pe masă. Vreau să-l adun și să-l pun în ceașcă, dar Roni mă vede și îmi aduce altul. Zîmbește complice, își dă seama că sînt pe jumătate adormit. E abia opt fără un sfert. O femeie scutură o pătură imensă peste florile de la etajul inferior. Zboară niște frunze. Își atinge cutia cu cîrlige de rufe și o aud înjurînd, „tu puta madre” sparge liniștea dimineții. Mă calmez: nu sînt singurul care suduie din balcon la orice oră, pe oricine, oricînd. Sîntem, cred, o sectă perversă. Nu ne știm între noi, dar ne simțim puternici, alături la bine și la rău. Cafeaua frige îngrozitor. A ieșit și soarele care îmi bate direct în lentile. Înjur iarăși. O caut din ochi pe femeia cu pătura, poate reușim să facem un duet. Citesc despre un soldat croat care s-a stabilit în Spania după ce a scăpat de război. Are familie, trei copii, o burtică decentă. A căpătat și el tabieturi iberice, le e bine. Doar cicatricile de pe față spun altceva. Vecina și-a adunat toate cîrligele, își strînge sînii în capot și intră în casă. Îl văd pe Pedro cum se apropie de masa mea. Are un mini-cățel care nu cîntărește mai mult de două kile, alb, flocos, latră ascuțit și se dă cu capul de piciorul scaunului. „Paul, cineva a spart întrerupătorul de la etajul trei. Trebuie chemat electricianul.” Sînt președinte de asociație. Așa-i pe aici, prin rotație. Nu te poți eschiva, nu poți fugi de răspundere nici dacă te ascunzi la capătul lumii. Iar cînd îți vine rîndul trebuie să te ocupi de micile tragedii ale vieții în comun. Un an, bine că e doar un an. Flocosul ăla mic se uită la mine și tînjește după o bucată de biscuit. I-o arunc. O linge. Nu o mănîncă. Îmi spune Pedro că nu-i place mirosul de scorțișoară. Soldatul croat îi taie din hamburger mezinului și îi bagă în gură. Aș turna cafea peste patruped, dar îmi este milă.

Litere

Mă trezesc devreme. E un obicei prost pe care aș vrea să-l pot ucide, am nevoie de odihnă, simt cum îmi pocnește capul atunci cînd deschid ochii și nici măcar nu s-a luminat. Abia dacă am prins cîteva frînturi de somn. Au fost artificii toată noaptea, bubuituri peste tot, din ce în ce mai mulți descreierați în jurul meu care se bucură de trecerea anului spărgîndu-mi timpanele. Cred că soarele este acolo, la locul lui, prins în ținte de orizontul său obișnuit. E prima zi din ianuarie. Merg pe malul mării din nou, ca anul trecut, ceva îmi spune că voi fi iarăși singurul nebun prezent pe nisip, așteptînd să se facă lumină. Aș vrea să-l fotografiez ca la fiecare început de an, să-i spun că ni se schimbă respirația de fiecare dată cînd ne rotim în jurul lui. Și timpul pare că va curge altfel anul acesta. Ca un lichid lăptos al facerii, al chinului, al nesiguranței. Timpul va trece pe lîngă noi fără să ne privească în ochi. Soarele iese, galopează, încălzește și luminează valurile, mă adoarme pe loc la marginea patului, printre fotogramele galaxiei. Pur și simplu am început să mă gîndesc la ultimele mele cuvinte, la cît de inutile ar fi ele. Nu-și pot găsi rostul decît lipite cu cerneală pe hîrtie. N-aș putea suporta pierderea lor. Dispariția literelor în ceața ochilor mei ar fi ca o ruptură între doi îndrăgostiți: prea devreme, prea din pripă, fiecare pe un alt mal al suferinței. Mă uit la cuvinte și trag concluzia că am devenit ieftin și melodramatic dintr-odată, în pragul nopții, cu mîna întinsă spre pixul-dictator care mă împunge în timpan. Există cuvinte care vin de la sine, altele sînt născute cu forcepsul. Ce s-ar putea întîmpla dacă m-aș transforma într-un magician pentru o singură noapte și te-aș scoate din buzunarul stîng pentru a te ascunde în partea cealaltă? Sîntem goi, nimicuri, lipiți de zero, lipsiți de orice miracol scenic, scălîmbi, mai putrezi decît o scorbură ieșită din uzul naturii. Sîntem pungi care conțin doar ipocrizie, damfuri și iluzii. Sîntem poveri ce nu pot fi duse pe umeri, admiratori extaziați ai vidului. O specie tălîmbă care suferă profund de complexul superiorității. Se strigă catalogul: o listă de monade ce vor intra în viață fără idealuri, roase de invidie, de furii și neliniști. Să fim mai buni. Da, desigur. E simplu. Ce silă îmi este de veșnicul dublu standard. În ultima zi a anului mi-am ciopîrțit visurile și le-am aruncat la groapa de gunoi. Camerele casei mele îmi par celule de închisoare. Dar nu-mi displac, au devenit confortabile. Aștept răsăritul, aștept să-mi fac din nou planuri de viitor. S-au închis aeroporturile, nu mai zboară nimeni. Pe o bancă, o fetiță își scutură cizmulița și scoate din ea o bomboană înfășurată în plastic de culoare verde. O gustă. Îi place. Își murdărește fața de ciocolată și se întinde pe bancă. Adoarme.

Lipici

Mi-au furat pantofii. Eram într-o cîrciumioară dichisită, cerusem un pahar cu vin alb și descîlceam amintiri cu niște prieteni din copilărie. Apăruse și o fată mărunțică, blondă. Îmi fugeau ochii după ea prin clasa a opta. Ingrat cum sînt, nu-mi aduc aminte numele ei. Am plătit, chelnerul ne-a adus farfuriuța cu restul și am descoperit că pantofii pe care îi lăsasem în vestiar dispăruseră. Nu știu de ce, trebuia să stăm descălțați. Erau covoare moi, lumînări, mirosea a mosc. Ciudat. După vreo două luni, azi-noapte de fapt, mi s-au furat pantofii a doua oară. La mine e recurent, visele se petrec tot mai des în cîrciumă. De data asta asistam parcă la o lansare de carte a unui profesor. Camera era plină de studenți, doar ei o cumpărau și îl aplaudau cu smerenie pe autor. S-a terminat lansarea și au năvălit în incintă scriitori, poeți și vreo doi gazetari literari destul de triști. Nu știu ce mare uniune decerna premii literare. Pupături, elogii, ode. S-au dat buchete mari de trandafiri și a urcat laureatul pe scenă. A recitat cîteva versuri despre o damă care îl părăsise. Au plecat, s-au deschis geamurile. Am rămas iar fără pantofi. E curios că în vis îmi aduceam aminte și de primul furt. Un singur lucru aș vrea să mai adaug: îi urăsc pe cei care pun etichete pe cărți. Etichete din alea proaste, cu lipici îngrozitor. După ce le dezlipești, muncești ca un sclav pentru a curăța coperta de mizerie.

32

Ți se cere o poveste. Ceva inedit, ce nu ai mai scris pînă acum. Să aibă cel mult douăzeci de mii de semne. Nu contează despre ce, nu există limite, parametri, bariere. Abia atunci apare necazul. Ai toată povestea în cap. Știi cum începi, cum îmblînzești cuvintele și le faci să sune exact așa cum ți-ar plăcea să citești, ai toată desfășurarea narațiunii în vîrful degetelor, fiecare virgulă, simți în nări mirosul acela nenorocit de zahăr caramelizat cu care vrei să inaugurezi textul, vrei să deschizi laptopul, îți faci cafeaua, aduci sticla cu apă lîngă tine, cobori jaluzelele pentru că e prea mult soare și ai căpătat o fotofobie urîtă în ultima vreme, pui cafeaua în cană, deschizi televizorul, schimbi canalele, mai vezi ce s-a scris pe Facebook, încropești și tu o postare despre cît ești de leneș, faci tot posibilul să eviți foaia asta albă, goală, deprimantă, care îți îndeasă ochii în fundul capului, deschizi calendarul și speri ca luna mai să aibă pentru prima dată în viață 32 de zile.

De la Cluj despre „Mediterană”

„Să știți că nu e chiar ușor să scrii despre o carte al cărei autor îți este prieten și/sau îl cunoști în carne și oase. Trebuie să faci abstracție (sau dimpotrivă, ar spune unii) de cunoașterea explicită, directă și să te întorci la carte cu o dedicare absolută, pentru că atunci când citești un autor nu știi niciodată câte eu-uri au fost coborâte din podul propriei ființe, ca în sfârșit cartea să ia forma materială care permite cititorului să intre în viața celui care a semnat-o, viața știută sau mai puțin știută.

Am toate motivele să cred că atunci când scrisul, nu cel complet oportunist, e o manieră brutală de autoexprimare, avem acces la straturi subțiri, invizibile ale minții celui care scrie. De altfel, Paul notează că „stupefacția e binevenită doar în literatură„. Lucru cu care sunt și nu sunt de acord. Pe de-o parte sunt de acord, pentru că hârtia permite exorcizarea demonilor, și nu sunt pentru că nici măcar hârtia nu poate suporta nivelurile nenumăratelor infernuri: „m-ar extazia gândul că cineva construiește un al doilea infern„, cum bine scrie autorul undeva în carte.

Am început neverosimil de teoretic, fără să spun din capul locului că Paul a scris o carte extraordinară. Este fără îndoială (îndoiala mea subiectivă) peste „Negustorul de pipe” și „Rapel”, cele două cărți anterioare. Ele au fost de fapt o uvertură la „Mediterana din mine” în care a condensat trăirile din scriitura lui binecunoscută deja, care dă stări de foame, menite să-ți umple golurile emoționale. I-am spus lui Paul că, atunci când îl citesc, mi se face foame. N-aș vrea foarte tare sa mă duc într-o zonă psihanalizabilă, pentru că scriu această postare pentru el și pentru carte, nu pentru mine.

Totuși, parcurgând volumul am avut un flash degrabă rotitoriu în minte. Că este o proză scurtă fără îndoială, din punctul de vedere al construcției textelor, dar mie, cititorul înfometat, mi-a dat senzația (nu o dată!) că asist la scrierea unui jurnal. Probabil, pentru notele autobiografice și pentru întreruperea firului narativ cu note incendiate de destăinuire la extrema limită posibilă a onestității. Încă de la titlurile din cuprins știi că vei avea de-a face cu povești în care dacă ți-ai propus să nu gândești, vei fi crunt dezamăgit. „Mediterana din mine” te obligă să ruminezi, să scotocesti printre imaginile și deciziile care-ți coordonează viața, iar asta pentru că Paul are curajul întrebărilor și afirmațiilor către care nu prea ne întoarcem obrajii și ochii, fiindcă ne pun față în față cu ipocrizia atoateasupritoare a psihicului uman.

Beau cafeaua asta amară în era transparenței. În era plexiglasului și a tastelor care vor să ne apropie, dar nu vor reuși niciodată. Nu i-am întrebat niciodată pe părinții mei de ce au adus pe lume un copil trist. E inutil, cred. Ei își făcuseră planuri cu mine, ca orice părinte care ar vrea pentru așchia lui ceva mult mai bun decât a avut el însuși în viață. Dar e absurd să te naști pentru a te bucura de viață, în timp ce există în jurul tău numai imbecili care ți-o vor face tot timpul imposibilă.” Incomod? Desigur. Nihilist? Numai în aparență. Dezamagitor? Nu. Numai dacă nu ți-ai adresat niciodată aceste întrebări sau rânduri profund existențiale. Și fără de care bunătatea nu poate exista. Culmea!

Un om scrie o carte. Două sute cinzeci de grame de hîrtie în care își mototolește gîndurile, și le modelează și le ascute pentru ca să poată aduna bani de o pîine și de cîteva felii de salam„. Realist? Desigur. Surprinzător? N-ar trebui să fie.

Îmi este silă – cred că doar cafeaua asta extrem de amară mi-o provoacă – de lumea sclavilor fericiți care dorm încolonați, respiră încolonați, mănîncă, beau, dansează, muncesc, fut, citesc, critică, aplaudă, plîng, adoră încolonați în turme perfecte, aliniate la dungă. Dezgustul vine și din cauza repetării acestor lucruri. Obosesc să menționez aceleași traume, mereu, fără a schimba nimic, nici măcar o virgulă.”

Care ar fi cel mai bun moment al zilei în care poate fi atacată neliniștea? V-ați întrebat vreodată? Ați construit cumva o listă de minciuni esențiale cu ajutorul căreia vă puteti confrunta cu oricine? Nu. Deci sînteți total dezarmați în fața pericolului iminent.” Mizantrop, cinic, pălmuitor? Desigur. Dar toate acestea pentru că literatura permite întrebări sau afirmații care încovoaie și care trebuie spuse și răspuse fie chiar cu vocea naratorului care poate fi scriitorul însuși, fie cu cea a personajelor, chiar dacă din vremuri imemoriale, odată cu filozofia, toate generațiile de homo sapiens sapiens și le-au adresat. În toate formele posibile, arta fiind una dintre ele.

Ele trebuie reinventate doar ca formă, cum Paul a și făcut-o, extrăgând din cuvinte orice artificiu, căci dacă forma se schimbă, fondul rămâne mereu același: de ce mai degrabă ceva decât nimic, nu-i așa? Un posibil răspuns ar fi că acest ceva care ne înconjoară nu e construit numai din infernuri cunoscute și necunoscute, ci și din irizații purgatoriale sau chiar paradisiace.

Am găsit în cartea aceasta niște metafore sau alăturări de cuvinte care strălucesc împreună și care m-au îndemnat să trec de la realismul crud la un soi de visare, care nu se vrea a fi prilej de evadare, ci mai curând de adâncire și de căutare a frumuseții. „Vedeți? Absurdul există. Stă cu noi la masă, se hrănește din neștiință, din slăbiciuni și din ezitările noastre morale. Absurdul este, se pipăie, ne lovește zilnic în hipotalamus și ne încețoșează privirile. La fel cum există și caii ce nu pot fi pictați în verde pentru că se vor pierde în lanurile de fîn. Nu pot fi vopsiți cu verde pentru că am ironiza degeaba singurele ființe inteligente de pe pămînt.”

Cineva trebuie să inventeze urnele cu orificiu. În grămăjoara aceea de cenușă există mereu un miligram de suflet care dorește să evadeze și nu știe pe unde ar putea s-o facă.” Sigur, unele povești-proză de aici mi-au plăcut nițeluș mai mult decât altele, dar volumul este compact și foarte bine clădit, tensiunea alternează, ca la orice carte bună. Aș menționa printre cele care mi-au plăcut mult „Ultimul”, „Omul care nu se sprijină”, „Mireasă fără cap”, „Nimfele nu vor mărar”.

Găsiți în acest volum voluptate, senzualitate, existențialism, umor (am râs la vreo trei fragmente), întâmplări din realitatea imediată (!) întrebări grele, metafore. E un fel de grădină încăpătoare. Nu e puțin lucru să te înhami la așa ceva și să-ți și iasă.”

Demetra Vlas, Cluj Napoca