Autor: Paul Gabor

www.paulgabor.com

Azahar și flori de tei

Scriu fără reguli prestabilite, nu am niciun fel de șablon pe care îl urmez, după care mi-aș pregăti textul care va lua formă, mă așez la o terasă lângă Mediterană mușcând din pix, urmărind nervos pescărușii care urlă deasupra mea în cete, sunt infractori cu aripi care vânează absolut tot ce le intră în vizor, aștept cafeaua cu lapte, pâinea prăjită îmbibată în ulei de măsline, rotesc lingurița ca pe o armă care mă ajută să câștig războaie, și pun totuși un punct pentru că nu vreau să fiu înjurat chiar din preludiu. 

Mă îngrozește sintagma scriitor din diaspora, o simt ca pe o anatemă, ca pe un fier înroșit apăsat cu furie pe pulpa vitei pentru a ști pe vecie că nu mai aparține, că e din acel loc și nu din acesta, că a plecat iremediabil, o ștampilă, o etichetă lipită bine de tot pe borcanul cu zacuscă al neliniștilor, al fricilor, al păcatelor noastre comune. Poate e confortabil pentru unii, posibil ca această etichetă să ajute în procesul de detașare, de răcorire, de oxigenare a unor minți închistate în proaste obiceiuri, dar ce mai este scriitorul, ce mai este diaspora, în ce fel ne-ar ajuta acum aceste întrebări și diferențe? Personal, cred că în mare parte discuția este neverosimilă, nu are fundament. Nu există un punct de plecare valid, se pot crea din nou bariere infinite pe care nu le-am mai putea niciodată îndepărta. De mai bine de douăzeci de ani, absolut întâmplător, scriu din afara României. În românește, desigur. Aș fi putut să fac acest lucru în sârbă din afara Serbiei, în portugheză peste granițele Portugaliei. Destinul (ce cuvânt generos, ca o cârjă la senectute) a vrut să mă nasc pe malul Dunării, aici, unde Siretul își face loc în fluviu, unde pescarii vântură apele în căutarea unui șalău amețit de mâl, la poalele Combinatului, la umbra teilor de pe Domnească. Aș putea să fiu furios acum, să arunc cu pietre în speranța că voi atinge câteva capete seci care țin ițe în mâini de câteva decenii, să scriu cu obidă despre metehnele târgului, despre bisericuțe, ipocrizie, despre grupurile ermetice în care nu poți pătrunde dacă ai gura slobodă și nu ești dispus să te aliniezi, despre continuitatea răului și perenul furișatului în cotidian. Dar cui folosește? Am deja o colecție stabilă de căței care latră, nu mă mai poate convinge nimeni că alții pot interpreta linii melodice de altă factură.  

Îmi place să observ, sufăr de voyeurism cronic. E o boală pe care o doresc tuturor, deloc nocivă, am învățat să văd lumea prin acorduri fine, să practic volute, știu acum să sar garduri, dar să le și ating ușor pentru a mă îmbăta cu vibrațiile șipcilor. Am un tobogan pe care cobor destul de des, aruncând priviri în casele tuturor: Vedeam prin geamurile larg deschise: primele cafele aburind în cești, fiarele de călcat coborând pe gulerele cămășilor, buletinul meteo șuierat prin strungăreața fetelor din cutia veselă, cuțitele care întind margarina de porumb pe felia de pâine prăjită, gura de vin uitată în pahar, un cablu subțire cu care nu reușise să se spânzure divorțatul de la etajul șapte, căței cu vezica plină dornici să zburde prin parc, bunicii bâjbâind după proteză, un colț de pizza în microunde, chiloții cu dantelă trași la repezeală pe sub fustă, un ruj pierdut printre dosare, mături, colanți, grisine, sticle de plastic, amanți cu cearcăne și libido nestins, o farfurie neterminată cu spaghete, un calorifer spart din care țâșnea apă. Iar eu cădeam, țipam, mă ustura pielea frecată de tabla care se unduia-n aval și trăgeam cu ochiul la orașul care moțăia în dormitoare. („Negustorul de pipe”)

Am aflat că Mediterana vindecă, pune plasturi peste răni, peste amintirile care rod din carne, reușește să te ridice în picioare după cele mai usturătoare momente, plimbările matinale pe malul său au devenit mantre, sunete coborâte din clopotniță, din ea apar delfinii care se uită înspre noi cu maximă curiozitate, de parcă am fi o specie ce nu poate să se deplaseze decât în genunchi: Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe pervaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe. („Negustorul de pipe”)

Aproape că mă dezgustă vulgaritatea așezată în mod voit pe hârtie, autorii care nu pot să sară peste mediocritate decât prin apelul la pornografie deșănțată, fiziologia dusă la extrem pentru a capta atenție, mă lasă rece ieșirile acneico-literare ale unor autori ce nu pot să-și depășească condiția decât agățându-se cu disperare de trivial: Visez că am rămas cu caninii înfipți în umărul tău. Pentru mine, pentru furiile mele, e o simfonie de migrene, o cascadă de cioburi care mi se varsă în cap pe de-a-ntregul. Nu am barcă, nici colac de salvare pentru a ieși din cercul acesta. Ți-am dat jos cămașa și mușcam în neștire, sacadat. Aritmetic. Ai urme de dinți peste tot. Din răzbunare, cred. Adulmecam de sus în jos, din claviculă până-n cot, mușcam cu atacuri seci și rapide. Îmi plăcea cum sună în gol, a os pe os. Am rupt destul până când am reușit să curăț totul de pe braț, am pus nervii deoparte pentru mâine. Sunt calzi și elastici, îmi plac, cred că i-aș putea folosi pentru a-mi întinde rufele pe ei. Îi las să se usuce puțin, sunt numai buni pentru corzi de arc și pentru o tragere de noapte. Mă așteaptă savanele și căprioarele pentru o vânătoare rapidă. („Negustorul de pipe”)

Reușesc să mă transform în pacient printre umbrele celorlalți, privirile lor mă camuflează, sunt ascuns în ploaie, în răceala zidurilor sanatoriului, un an de zile mi-am propus să dispar din lumea aceasta care foșnește mult prea ieftin, care amenință, minte, adulmecă, și să-mi găsesc un loc din care să pot privi schimbările care, cu puțină șansă, vor veni peste noi: Vreau să mă obișnuiesc, voi locui aici o bună perioadă de timp. Împreună cu toți acești bolnavi care se uită la mine cu coada ochiului, unii dintre ei sunt rezidenți permanenți ai acestei ruine, alții sunt doar în trecere. Ființe care-și încolăcesc privirile pe tine de parcă ai fi primul analgezic administrat după o mie de ani. Îmi este milă de ei, duc în spate povești care te îngrozesc, adevărate epopei opace, de nepătruns, tari ca fundul de mămăligă prin care nu poți pă- trunde cu firul unei lalele. Sunt striviți de mărimea tragediilor. Au asistat neputincioși la moartea multor idei care ar fi putut să modifice mersul lumii, dar și la nașterea amorului de la distanță. Poate cel mai greu bagaj pe care un om îl poate duce în spate. („Rapel”) 

Speranța că sufletul plutește, că va avea puterea să călătorească după moarte și să-și aleagă din nou locul și timpul în care se va întoarce… Ce glumă sinistră, câtă importanță își arogă omul (această ființă care nu are timp, nici chef, nici minte măcar) fără să conștientizeze o secundă că viața lui se află pe picior de egalitate cu cea a unei gărgărițe sau a unei păpădii de pe marginea șanțului. Pofta sa de a înfuleca misticism pe pâine, ochii săi care aleargă cu disperare după zei în fața cărora să cadă, omul e legat în lanțuri de propriile frici, prejudecăți, iar ego-ul stă să-i crape precum un uger nemuls la timp: Nimicul din mine se crede nemuritor și îi urăște pe cei care vorbesc, cu mâna pe inimă, despre viața de după moarte. Universul nu poate, nu știe, nu are dreptul să fie atât de darnic cu niște vietăți atât de stupide ca noi. Plâng acum, la fel ca păcătoșii care se rănesc în spinii arborelui Zaqqum, și îmi imaginez deja cât de stupid am să mor. Fără să fi făcut nimic, nici măcar nu am scrijelit un șanț pe fața uscată a Pământului. Dar am nerușinata idee că stelele mă vor primi în gazdă. Ce prostie colosală! Câtă aroganță! („Rapel”)

De fiecare dată când scot foaia de hârtie văd prin ea liniile de tramvai, Bădălanul, Brateșul, podul peste Siret de pe care săream în adolescența mult prea tulbure, văd cu ochii minții cum s-a ridicat cinematograful Dacia care este acum doar un loc plin de gunoaie și de urină, suflu și astăzi cu putere în saltelele gonflabile care ne duceau pe noi, puștanii cartierelor muncitorești din anii ’80, peste Dunăre, la Zaclău. Mediterana mă împinge să scriu necondiționat, în jur miroase necontenit a azahar, a condimente ce vin din Maroc, a ulei verde și amărui din măsline andaluze, sardinele din țepușe mă trag de mânecă și rezist cu dificultate, vara asta nenorocită și covidiană mi-a dat planurile peste cap, dar continuă să mi se strecoare printre rânduri tarabele din piața din Micro 19, chiftelele din făină de pește pe care ni le dădea Ceaușescu la Om bogat, om sărac și nu pot să-mi scot de pe retină cravata de pionier, munții de sfeclă din practica agricolă și autobuzele care nu mai puteau să urce iarna, pe lângă stadion, către Ada Marinescu. 

Despre oameni poate că vom scrie cu altă ocazie. Sunt sute de povești triste care s-au născut din tăcerile lor, din compromisurile făcute și din convingerea că nimic nu poate fi mai bun decât ceea ce se vede. Am ales ficțiunea ca modalitate de exprimare, cred că proza scurtă este explozia suficientă cu ajutorul căreia pot transmite, este o pârtie minunată pe care pot coborî în sufletele celor din jur, se poate face slalom chiar dacă ești/sunt un amator care nu s-a obișnuit încă cu stegulețele negre de pe margine. 

La sfârșitul lunii august a fost Ziua Limbii Române. Cei care folosesc insistent miau luat locul, să aivă dreptate și să fi sănătos l-au scos din nou pe Eminescu la înaintare, pe Nichita l-au adus să mai sărute un călcâi și au umplut internetul de ode, flori și citate îndoielnice. Eu încă mai sper că cititorii autentici trăiesc, sunt încă în viață și respiră aerul din biblioteci și librării, că vom reuși să mai citim și altceva decât tratamentele miraculoase cu leuștean și ventuze din revistele glossy, că nu ne hrănim doar cu horoscopul, zațul din cafea și prostiile dezlegătoarelor de cununii. Știu, sunt un nenorocit de idealist. Trăiesc în utopie, vreau să ating mereu linia orizontului. Ajută la ceva chestia asta, merită efortul să pășești zilnic cu speranța că-l vei atinge? Parafrazând un scriitor sud-american: merită. Desigur, merită: Orizontul se află acolo doar pentru a merge câte puțin în fiecare zi. 

 

Pentru revista „Dunărea de Jos” din Galați

Aflu de la un spaniol de peste șaptezeci de ani că s-a operat de prostată în privat, l-a costat șapte mii de euro, fiică-sa e medic și l-a sfătuit să se opereze doar cu laser, nu-i place de ultimul prieten al ei pentru că are trei copii din altă relație, fratele său posedă niște sute de hectare pe care cultivă roșii și pepeni, niște români îi fură harbujii, dar nu toți sunt la fel, ce ușurare pe mine, aproape că m-a năpădit emoția când mă gândesc că nu-s băgat în aceeași oală infracțională, omul continuă discursul felicitându-mă pentru spaniola fără accent, nici nu se cunoaște că ești extranjero, să știi, își aranjează masca pe față, nu-l mai doare nimic de când s-a operat, în primele zile curgea pipi cu sânge, a băut multă apă pentru că așa l-au sfătuit medicii și trebuie să se curețe rapid pe dinăuntru, uite, a venit răcoarea, nu mai arde așa de tare soarele… Iar eu încercam să beau o cafea în compania unei doamne pe care bătrânul o cunoștea și pe care nu o mai văzuse demult. Dar așa a fost să fie, a văzut-o la masă și o juma’ de oră s-a-nfipt lângă noi și mi-a adus aminte că unii au viața nevorbită.

Și azi a fost o zi extrem de bună pentru fengșuiul meu. Măcar cu atât pot să mă laud: fengșuiu’ e-n renovare, mă-nvârt cu mașina prin bucata mea de Căpșunistan și mă-ntâlnesc cu români care vor să-mi citească nebuniile așezate în cele două cărți. Curios, au curaj: le cumpără. Ajung dimineață în Reus, parchez neașteptat de repede, închid muzichia din mașină și mă pun la umbră. Trec două pisici pe lângă mine, o rusoiacă cu un rucsac în spate vorbește la telefon în gura mare, e roșie la față, plină de nervi, se lovește la degetul de la picior de banca de fier forjat de care mă sprijin, capul îmi cere cafea, doare și bâzâie, la câțiva metri de mine un oltean în șlapi strigă la nevastă-sa care apare la geam, la etajul șase: „Aruncă fă cheile alea dă la mașină că plecai fără ele!”

Te pregătești, culegi informații, scrii un amplu material despre situația prin care trece Spania în această perioadă, apare articolul în „Dilema Veche”, dar în același timp se ivește și bizonul atotștiutor: „Bă, lasă că bine le-a făcut spaniolilor pandemia asta, nu îi alungau ei pe turiști acasă?” Degeaba îi explici că mișcarea „tourist go home” pornise din nemulțumirile unor locuitori din zonele inundate la propriu de turismul de masă, degeaba îi spui că anumite zone ale Barcelonei gemeau efectiv sub alcool, urină, droguri, petreceri, zgomot, este inutil – bizonul are și replică la toate astea: „Dacă nu cunoști Spania, mai bine taci din gură.” E adevărat, o cunoaște mult mai bine el, cel care își face selfie pe Ramblă cu halba de bere și crevetele înfipt în băț, atotștiutorul ce vine la sfârșit de săptămână cu WizzAir pentru a vâna magneți de frigider.

Vai de mine și de mine, cum ar spune bipolarul. Azi e ziua sfântă a iubitorilor de limbă română: cei care folosesc „fii noștri”, „ar fii fost bine”, „neam strâns cu toții” și „îl v-oi suna pe tata” caută de zor pe Google poze cu Eminescu, Nichita Stănescu și George Pruteanu, fraze bombastice cu limba-comoară și graiul-miere, aduc omagii, inundă netul cu buchete de flori și amețesc printre plopii fără soț, săptămâna începe în trombă cu recitaluri și ifose, mă gândesc că scriitorii, editorii și cititorii autentici ar putea să intre-n grevă generală, dar nu folosește la nimic, politicienii aruncă milioane de euro tot către televiziunile din ce în ce mai vomitive și cultura băltește. Mi-e dor de Ipanema…

La Sagrada desnuda

Sînt destul de temător pentru a cere cuiva în acest moment să rezolve exerciții, dar îmi fac curaj. Haideți să ieșim pentru cîteva momente din șabloane și să ne imaginăm Spania și altfel: fără sangria, fără paella, fără tauri, fuste lungi cu buline, flamenco, fără să apelăm la topic și la etichete, la tot ceea ce cunoaștem de la distanță, aș sugera să renunțăm la presupuneri, la prejudecăți și mai ales la emfază.

Este vineri, trecut de ora 18, stau la o terasă cu o bere care începe să se încălzească și ea din cauza plictiselii. Mediterana este la doar cincizeci de metri, briza mă răcorește, ridică ușor nisipul și prosoapele puținilor turiști aflați pe plajă. În condiții normale, nu ai avea loc să înfigi o umbrelă și ți-ai face drum cu coatele pentru a ajunge în apă. Dar acum, spre sfîrșitul lui august, imaginea este fantomatică: hotelurile sînt ocupate în proporție de 20%, baruri, cafenele și restaurante închise peste tot. Rezistă, strîngînd din dinți, doar cei care nu au realmente altă opțiune pentru a-și cîștiga existența. Turismul spaniol suferă cumplit. De la 80 de milioane de vizitatori străini care veneau în medie pe an, acum se aventurează doar cei mai curajoși, vin doar cei care au case și apartamente cumpărate în regat și nu depind de eventualele perioade de carantină impuse la sosire sau plecare. Stau singur la o terasă cu zece mese și sparg sîmburele unei măsline, l-am rupt cu dinții, nici măcar ziarul de astăzi nu mai există pentru clienți. Chelnerul îmi aduce o bere mai mică, la pahar: „Din partea casei”. Și îmi așază lîngă ea un aperitiv din snacks-uri și o felie străvezie de cașcaval. Un cuplu de francezi trece pe lîngă mine, cred că și-au început plimbarea de seară. Amîndoi cu mască, ea ține în mîna stîngă un recipient cu gel sanitar, el se sprijină în baston. Bărbatul ar vrea să se oprească, dar e tras mai departe cu un gest hotărît.

Apare patronul barului, Xavier, un catalan bătrîn, haios, cu pantaloni pînă la genunchi și bretele portocalii. Ne știm destul de bine, în plimbările mele mă opresc deseori și beau o cafea la el. „Es una mierda, Paul, todo es una puta mierda” – e nervos, din martie încoace a îmbătrînit brusc cu încă cinci ani, barul de la malul mării este singurul lui negoț, singura modalitate prin care își menține familia pe linia de plutire. „Știi care este pericolul, tinere? Nu criza asta mizerabilă, nu faptul că pentru o vară vom rămîne fără încasări, că nu vin turiștii ca altădată. Ne-am mai lovit de așa ceva, deși nu la nivelul acesta: atacurile teroriste ETA, atacurile jihadiste din Atocha, criza din 2008, atacul talibanilor cu furgoneta din Barcelona, în 2017… Marele pericol este faptul că turistul își va găsi alte locuri în care se poate duce anul acesta și în viitor. Poate mai bune, mai frumoase, mai ieftine, cu servicii excelente. Dezastrul constă în modificarea obiceiurilor, tinere. Pe termen lung, chestia asta nu o mai recuperează nimeni. E imposibil.”

Cunosc Spania ca pe propriile buzunare. Am venit aici acum douăzeci de ani, românii erau încă o raritate. Astăzi sîntem a doua minoritate din Spania, după marocani. Am văzut cum duduia (ca să folosesc un termen drag finanțiștilor români) economia iberică, am văzut orașe întregi ridicate din nimic, mii de kilometri de autostradă făcuți „peste noapte”, am cutreierat regiunile autonome (Asturias, Galicia, País Vasco, Castilla la Mancha, Extremadura, Andalucía) de la un capăt la celălalt, știu pe propria piele cum se trăiește în orașele mari – Madrid, Barcelona –, dar și în localități de o mie sau două de locuitori.

Pandemia, căci despre nenorocirea asta și despre efectele sale ar trebui să scriu, a venit ca o bubuitură de tun. Nu, nu doar la noi iarna sosește pe „neașteptate” și nu mai găsim lopata pentru a ieși din curte. În Spania s-a murit serios. Pot să mă exprim astfel fără să ridice nimeni din sprîncene? Au murit zeci de mii de oameni și alte cîteva sute de mii s-au contaminat. Nu intru în detalii, sîntem cu toții asfixiați de cifre. La rîndul meu, am devenit imun la inconștiența unora, la felul în care mințile înguste trăiesc doar din scenarită ieftină și dezgustătoare, am avut moartea extrem de aproape și știu cum miroase, cum se comportă, cum poate să vină deodată peste tine și să-ți spună „Hai să mergem, aici s-a terminat totul pentru tine!”, știu cum e să începi să tușești din senin, să ai episoade de febră din nimic, de la o oră la alta, cum te dor toți mușchii corpului încît îi simți pe toți ca niciodată, ești un atlas ambulant de anatomie umană, somnolența cronică s-a instalat și nu mai vrea să plece, nu mai ai gust și miros, îți vine să-i dai cu capul de pereți pe toți cei care rîd superior, soția e de-o săptămînă în pat, rigidă, cu dureri mari de spate… Și unii încă afirmă în batjocură: „E o simplă gripă, dom’le, hai să nu ne prostim dintr-atît!”.

Gripa asta „simplă” a oprit Spania în loc. A blocat-o, este anchilozată în acest moment, și nu doar din punct de vedere turistic. Au fost închise fabrici, nu se mai construiește nimic, milioane de locuri de muncă sînt în aer, în agricultură e vraiște, zonele industriale ale orașelor arată ca-ntr-un film distopic. Sigur că da, putem începe acum discuții interminabile despre producție, capital, mînă de lucru, aducerea marilor producători înapoi din Asia, reorganizarea economiei mondiale etc. Dar nu sînt specialist, nu pot fi arogant, mi s-a cerut doar o imagine actuală a Spaniei după pandemie. Eu aș spune „în timpul pandemiei”. Pentru că nu s-a terminat, nici gînd de așa ceva. Unele voci (în special marii virusologi spanioli) au zis că țara s-a relaxat prea devreme la mijlocul lunii iunie, că ar fi trebuit să mai avem răbdare. S-a tras atunci un semnal de alarmă, dar guvernanții, sub presiunea patronatelor, au eliminat restricțiile și oamenii au văzut că barierele au fost ridicate. A reînceput veselia, mulți și-au imaginat că totul e bine, s-au năpustit în baruri, pe plajă, în discoteci și pub-uri, au năvălit pe străzi și în magazine. Acum sînt peste 1500 de noi focare de contaminare. Se reînchid orașe, se intră iarăși în carantină în unele regiuni, Spania a intrat din nou pe lista țărilor cu probleme. Sezonul turistic este iremediabil compromis, în industrie se fac calcule de pe o zi pe alta, anul școlar nu se știe în ce condiții va începe. Digitalizarea și activitățile de la distanță, „teletrabajo”, sînt în prim-planul tuturor discuțiilor în acest moment.

Muzeele s-au golit din nou după ce începuseră, timid, să-și redeschidă porțile. De spectacole în aer liber, concerte, evenimente sportive, nici nu se mai poate discuta acum.

Un prieten, rătăcit prin Barcelona zilele acestea, îmi spunea la telefon că în jurul Sagradei Familia nu e nimeni. Doar cîțiva vînzători ambulanți care încearcă să-ți ia banii în schimbul unor kitsch-uri de lipit pe frigider. „E goală, conașule, Sagrada Familia parcă e dezbrăcată, am senzația că e-n pielea goală: unde sînt sutele de chinezi care fac poze, unde sînt fetele care-și umflă buzele pentru un selfie? Au dispărut cozile din jurul catedralei, băi nene! Aș face niște poze frumoase, să vezi și tu grozăvia, dar mi-am lăsat aparatul în cameră. Degeaba l-am lăsat, nici hoții de buzunare nu mai sînt pe-aici.” Nu sînt povești. Barometrul exact este turismul. Pulsul economiei se vede pe stradă. După ce au sărit în aer trenurile din Atocha, în martie 2004, îmi aduc aminte starea de comoție generală care s-a extins în întreaga societate spaniolă. Eram în Madrid atunci, și un zidar bătrîn mi-a zis: „E tragedie, dar ține minte un lucru: țara asta va cădea în genunchi atunci cînd se vor închide barurile și restaurantele”. După șaisprezece ani mi-am adus aminte de Juan, cum stătea cu chiștocul de trabuc în gură și cu sacul de ciment pe umăr. Am ajuns la vorba lui, realizez acum că Spania taurilor, a sangriei, Spania plajelor, a șabloanelor despre care discutam la început, Spania care se vede la televizor printre picioarele lui Messi și ale lui Sergio Ramos este în colțul ringului și i se face vînt cu prosopul. Spania, care se ridicase destul de bine și de repede după criza din 2008, este acum numărată într-un meci care a prins-o nepregătită. Și nu știe nimeni cît va mai dura partida asta îngrozitoare.

Ne vom reveni? Sigur că da. Nu știm cînd, însă. Și mai ales în ce condiții, care vor fi parametrii în care vom evolua ca societate în următorii ani. Sper doar ca spaniolii să învețe din greșeli, să învățăm cu toții că sîntem expuși în orice moment, că sîntem vulnerabili în fața necunoscutului, mi-aș dori ca barurile închise din orășelul în care locuiesc să-și revină la viață și să nu mai văd măști, sticle cu alcool sanitar, echipamente de protecție, mașini de poliție la intrările în orașe, și sper din tot sufletul ca Sagrada să nu mai fie goală pentru multă vreme. Nici goală, nici dezbrăcată. Este prima dată în viața mea cînd ideea de nud mă dezgustă și mă înfricoșează.

Pentru Dilema Veche

„Rapel” mi-a arătat că trebuie să urci scări pentru a putea vorbi despre fericire. Nu poți trișa mergând cu liftul. Ai nevoie de timp, de dialog cu oamenii pe care îi întâlnești la fiecare etaj, există setea de ascultare, de radiografie, de atingere și de moarte clinică după atingere. Altfel nu se poate. Aș fi putut scrie despre îmbrățișările prin e-mail și despre crizele de anxietate cu destinație precisă, despre hormonii virtuali și despre foamea de carne care întristează în doar câteva secunde. Sau despre miile de experți care dezvoltă la comandă nivelul de oxitocină în corp.

Când nu mă pot exprima, aleg o limbă moartă și încep să-i rescriu dicționarul de la zero. Nu e nimic mai plăcut dimineața decât să-ți faci cafeaua și să te gândești că și Socrate avea sciatică. Ar fi putut inventa un vaccin pentru acest lucru, dar a preferat să taie frunze câinilor din Agora și să ne preschimbe pe toți în visători la normă. Mi-ar mai fi plăcut să scriu rețete de slow-food pe acoperișul unui tren care mă plimbă prin Alpi, să salut caprele care pasc fundamental în ploaie, dar m-am aruncat de infinite ori de pe podul peste Siret și am mâncat napolitane cu muștar sub zăpadă.

Cartea ar fi putut fi scrisă de un pesimist plin de vitalitate, dar și de un om care s-a oprit câteva momente pentru a-și pune viața pe sârma de rufe. Am contemplat-o în timp ce am scris. Cu oarecare doză de uimire și neîncredere. Aștept ca cititorii să uite repede că este un amestec de confesiune ludică și proiecție a unui fior magic în care tot fac eforturi disperate să cred.

Mi-ar plăcea să mă laud că dorm foarte puține ore și că sunt hiperactiv. În realitate ador să plutesc între somn și trezie, aranjându-mi în permanență gândurile în sertărașe pe care le deschid mereu mult mai târziu decât mi-aș dori. Pentru că uit să lipesc etichete. Și se produce imediat un haos din care nu mai pot ieși. Chiar și după apariția acestei cărți mă voi întreba dacă nu cumva am vorbit despre mine prea mult. Sunt convins că am pierdut timp. Și nervi. Prea mulți nervi.

Aș mai putea să vă povestesc aici despre mașina-pinguin care vrea să se hrănească cu dungile vopsite de pe autostradă, despre eficiența unui transplant de inimă și partidele de sex în prag de seară, mi-aș dori să o cunoașteți pe Carlota și să vă cânte Louis Armstrong în dormitor. Dar mă tem că este imposibil. Trebuie să deschideți cartea și să călătorim împreună. Să coborâm cu toții în rapel pe o coardă pe care nu ați mai atins-o niciodată până astăzi. Sunt un vânzător foarte slab, nu aș fi putut face carieră din comisioane, dar pot încerca să vă înșel prin câteva cuvinte.

Niște oameni

Oameni care amuză, intrigă, surprind, irită, dezamăgesc, oameni de care te legi, oameni pe care înveți să-i eviți (târziu, dar poate e mai bine și-așa) până la urmă, oameni care creează senzații diverse, aiuritoare, comice, oameni care plonjează în afirmații și le lasă-n doru’ lelii, oameni… Nu suntem la fel, e uimitor de bine, e ideal. Altfel n-am avea ce scrie pe-aici, n-am răsfoi paginile lumii, n-am pendula permanent între efuziune și mizantropie. Oameni pe care-i întâlnești, i-ai mai întâlni de o mie de ori, oameni de care te-ai ascunde în beci și n-ai mai ieși de-acolo decât după ce trece furtuna. Pestriți suntem, ce ușurare!

Doamna care mă întreba acum doi ani, la apariția primei mele cărți, de unde o poate cumpăra. De parcă aprozarele începuseră deodată să vândă și literatură. Aceeași doamnă îmi scrie cu câteva zile în urmă că nu a reușit să o cumpere, dar o vrea pe-a doua.

Doamna căreia i-am trimis zeci de linkuri cu hoteluri, restaurante și obiective turistice din zona Tarragona, pe care am ajutat-o ghidând-o prin telefon de la aeroport până la recepție. A stat câteva zile după care a scris că totul pute, că nimic nu-i frumos, că nimic nu-i convine, că e un târg infect și că nu se compară cu locurile prin care ea umblă de obicei.

Domnul care trăiește mereu cu senzația că vreau să-i bag cărțile pe gât. Aici forțez nota și spun că mi-e silă de categoria asta. E inutil să afirm că n-am bătut niciodată la ușa nimănui pentru a mă vinde/promova, pentru a cere vreun favor. Există câteva persoane în fața cărora mi-am luat inima-n dinți și le-am scris în legătură cu volumele mele, dar acestea pot fi numărate pe degete.

Domnii și doamnele care îmi scriu cu câteva luni înainte „Maestre, venim și noi în Spania prin vară. Abia aștept să ne vedem la o cafea, la o bere, să vorbim și să ne cunoaștem.” Trec peste indigestia provocată de „maestre”, și mă amuză doar fotografiile cu plăjica, cu berica, cu calamarul, cu Jaguarul și cu țigărica din timpul siestei. Cu domnii și cu doamnele nu m-am întâlnit, poate că vara a fost prea fierbinte, poate că n-au avut timp, poate că pozele se-ncarcă prea greu pe Facebook.

Mă duc să caut șaua, să-ncalec și eu ceva vârtos înainte de a-mi aprinde pipa matinală.

Cum să faci rapel fără să-ți frângi destinul (literar)

Între Negustorul de pipe și Rapel este o mare de curaj asumat și o tonă de experiment (literar) pus la treabă. Scăpat definitiv de blestemul celei de-a doua cărți, Paul Gabor se instalează confortabil în fotoliul de scriitor (nu, nu e balansoarul atent descris în Balans sau, cine știe, poate că e chiar el?) și-și împletește amintirile cu experiențele livrești, de o manieră unică, personală/personalizată, stilul fiind inconfundabil și imposibil de plagiat. De altfel, scriitorul are oroare de pastișă, de aici și desele atacuri cu privire la viața la indigo, urăște platitudinile, aruncă pe geam orice urmă de banalitate și încearcă cu fiecare ibric de cafea pus pe aragaz să dea valoarea cuvenită ritualului.

Paul Gabor nu se dezice de rădăcini, drumul spre casă este străbătut de multe ori de-a lungul volumului (doar într-un singur capitol este numit locul ca atare), cum își recunoaște patternurile literare, și le revendică cu pasiunea și mândria celui intrat în arena de luptă din motive cavalerești: cei buni trebuie întotdeauna recunoscuți și niciodată tăvăliți prin noroi. Așa se face că suprarealismul este canvas pentru mare parte dintre narațiuni, autoficțiunea și cinismul atent dozat devin arme mânuite cu forță, talent și eficacitate. Spre deosebire de mulți scriitori (contemporani, în special) care scriu autoficțiuni și se folosesc de (auto)ironie în mod special, dând în final o tentă de umor scrierii în sine, Paul Gabor se folosește de cinism. Unul foarte fin dozat, menit să scoată cititorul din mirajul occidentului „mai bun” și să-l dea cu capul de pragul de sus al vieții; de aceea nici Dumnezeu nu are majusculă în Rapel.

Rapel este miezul cărții, la propriu și la figurat, la o adică se poate începe lectura de acolo, deși nu recomand asta. Întotdeauna am preferat lecturile metodice, mă gândesc că niciun autor nu-și așează capitolele întâmplător între coperte, după cum nici firul Ariadnei nu se duce de capul lui, aiurea-n univers. În Rapel avem începutul poveștii scriitorului Paul Gabor, dar în Rădăcini aflăm originile vieții omului P.G. Citind Rădăcini îți dai seama că nostalgia poate căpăta cu adevărat valoare literară, cu condiția să-l fi citit înainte pe Kafka sau chiar și pe Marquez. El își declară nonșalant pasiunea pentru Pessoa, dar citind Itinerarii și Sanatoriu îți dai seama că pe Hemingway l-a fumat de mult (scuzați exprimarea, dar ce să-i fac, dacă de două ori cel puțin îmi pomenește despre nesațul unui fum de trabuc, el, fumător de pipă!), iar pe Fitzgerald și toți scriitorii care au cantonat definitiv realitatea într-o anumită zonă literară îi are mai aproape de suflet decât ar recunoaște-o vreodată cu voce tare.

„Pusesem apă la fiert în mașina timpului. Așa-mi place să alint ibricul pe care îl am de peste douăzeci de ani. Stau mereu în picioare lângă aragaz și îl privesc cum bolborosește. Dacă e prea plin, cade la un moment dat din cauza apei care fierbe și se varsă puțin peste petele de ulei pe care uit mereu să le curăț. Nevastă-mea îmi spune de fiecare dată că pot să fac și altceva cât timp fierbe apa, să nu stau ca un paznic de noapte, în picioare, lângă ochiul aprins. Dar nu pot, n-aș fi eu. Cafeaua nu ar fierbe la fel. Călătoresc în ambele direcții, în trecut și-n viitor. Apuc mânerul, îl mai mișc un milimetru. Nu stă exact pe ochiul aragazului, nu e în mijloc, nu e bine. Știu că dacă nu-l așez ca lumea, apa nu clocotește la fel peste tot. Rămân bule reci înăuntru, iar boabele proaspăt râșnite nu-și vor desprinde uleiurile în totalitate. Barbarului nu-i mai pasă de mașinile-capcană, i se fîlfîie acum de mațele împrăștiate pe pereți. Îl doare că infuzia e proastă și că va avea migrene.” (Pasager)

Orizonturile lui literare sunt precum azimutul: depinde de tine cât de departe este; dacă te uiți cât mai departe, eviți să te împiedici în gropile și capcanele unui prezent (in)confortabil, ajungi să vezi cât mai departe, acolo unde alții nici cu visul nu îndrăznesc să ajungă. E mai mult decât proiecție conștientă aici, e acel cinism de care pomeneam la început. Paul Gabor nu scrutează viitorul precum o prezicătoare ineptă și dornică să câștige banii din prostia oamenilor; nu, el se uită în zare ca să găsească cele mai bune sălașuri pentru ideile lui literare. Așa se face că briza mării este etern prezentă, mirosul de Dunăre aproape că nu dispare, iar aerul tare al dimineții este un fel de pretext pentru apelul de dimineață. Un apel repetat cu obstinație de fiecare dată când începe o nouă poveste.

Dar dincolo de toate acestea există oamenii! Cei de care scriitorul este iremediabil îndrăgostit. Un studios în cel mai bun sens al cuvântului, Paul Gabor studiază oamenii din umbră, fără să-i deranjeze prea mult, profilele lor sunt atent prinse în cuvinte, astfel încât subtilitățile să devină mobile pentru pagini de literatură pură. Oamenii care i-au fost de ajutor în momente cheie din viață devin personaje în adevăratul sens al cuvântului, nemuritori și prinși definitiv în memoriile afective ale cititorilor. N-ai cum să-l uiți pe Șerban, după cum n-ai cum să-i lași pe drum pe bunicii și părinții scriitorului. Portretele lor sunt un amestec unic de suavitate, tandrețe, delicatețe, verticalitate și onestitate.

„În biblioteca lui Șerban i-am găsit pe Alberti, Galeano, Zambrano, Millas, Savater și Neruda, am văzut acolo, printre cărți și trabucuri, armăsari cu picioare de carton care se-nmuiau în ploaie și te lăsau să cobori pe pământul din care ieșeau aburi. Mi-am picurat oțet în rănile deschise și am vorbit despre batistele fluturate pe peron. Nimic nu e ceea ce pare, nimic. În casa aceea veche și după multele ziduri în care am dat cu capul, am învățat că fiecare zi trebuie să o privesc ca un pușcăriaș care știe că va fi eliberat mâine.”(Itinerarii)

Rapel este o continuare și o confirmare: scriitorul Paul Gabor pare că-și face loc definitiv în galeria scriitorilor contemporani. Să sperăm că minusculele din ultima parte a cărții sunt doar germenii viitoarelor cărți semnate de el.

Nona Rapotan, editor BOOKHUB.ro

 

„Rapel” este un volum al privirii, al observației

„Am o veste extrem de proastă: murim simplu, rapid, murim de tot și pentru totdeauna. Nu există drum pe care să ne întoarcem, doar cei care fumează plante rare mai au teorii proprii și își creează din timpul vieții speranțe îndoielnice”, iată ce poți afla din volumul lui Paul Gabor, Rapel, volum care mă bucur că mi-a căzut pe mână, cum se zice, pentru că, deși este un volum de proză scurtă, te ține în priză ca un roman.

Spre deosebire de alte volume de proză scurtă, volume faine pe care le-am citit în ultima vreme, i-aș aminti aici pe scriitorii Flavius Ardelean și pe Ana Donțu, volumul lui Paul Gabor ne oferă o concentrație narativă atipică, o combinație reușită între visceralitate și speranță, recompunând și analizând – chiar și sub cupola aluziei – „românismul”, după cum îmi place mie să-l numesc. Naratorii și personajele, care locuiesc acest spațiu ficțional, trăiesc un fel de latență existențială, încercând, pe de-o parte, să trăiască bine în lumea nouă, în lumea care le-a oferit o șansă odată ieșiți din țară, încercând, pe de altă parte, să-și trateze rănile emoționale, răni cauzate de viețuirea în „românism”.

Apreciez extrem de tare faptul că povestirile din ciclul „Rapel” nu sunt intelectualizate. Asta oferă naturalețe fiecărei povestiri și credibilitate, dincolo de firesc și alte nuanțe care rezultă de aici. Te simți în siguranță în universul ficțional creat de Paul Gabor și te simți atât de apropiat de narator, încât ai impresia că-i poți simți căldura. Naratorul știe că ești prezent, te simte, adesea ți se adresează direct, și, chiar dacă declară că se teme să ți se arate, încercând cumva să se joace cu tine, el o va face din plin.

Fiindcă tot am adus vorba despre naratori, e bine să știți că în „Rapel” naratorii sunt diferiți, că fiecare proză are particularitatea și personalitatea ei. Cu toate astea, cu toate că putem citi poveștile în ordinea în care dorim, plachetele narative create de Paul Gabor au, totuși, ceva în comun. Au aceeași inimă, sunt tentată să spun în primă instanță, când, în fond, corect spus ar fi că au același „ochi”.

Ceea ce face Paul Gabor în acest ciclu de proză scurtă mi se pare extraordinar. Practic, scriitorul reușește să unească cioburile unei suprafețe întregi, netede cândva într-o lentilă care ne dă prilejul nouă, mai ales cititorilor români, să percepem societatea în care trăim („românismul”). Când spun societate, nu mă refer la reprezentarea geografică a țării sau la stat, ci mă refer la starea emoțională care, indiferent de țara în care am locui, există în permanență în conștiința noastră. Acest aspect este cu atât mai deosebit, cu cât el rezultă din subiectivitatea naratorilor, nu din obiectivitatea lor, așa cum se obișnuiește în prozele realiste. Din punctul meu de vedere, „Rapel” este un volum al privirii, în primul rând, al observației – fiindcă mereu există ceva care atrage atenția: o bătaie în ușă, o tobă care zornăie, un pahar de whisk(e)y gol – și al analizei. Or, Paul Gabor, împreună cu naratorii săi, este un fin analizator, cu iz chirurgical – aș putea spune. El știe să-și conducă cititorii doar până la limita dintre mundan și grotesc, oprindu-se pe această linie fină de demarcație și activând în cititor o stare de fapt a realității, fără a-i provoca însă silă. Scriitorul urmărește parcă să trezească în cititor conștiența realității cotidiene, uneori îndemnându-l să se trezească (dacă lucrul mai poate fi cu putință), alteori silindu-l s-o facă. Dacă aspectul îi reușește sau nu, vă las să descoperiți singuri.

Ce vei mai găsi în „Rapel”? Erotism, spaimă, asumare, depășire, iubire, fain expuse narativ, fain rezolvate și suprapuse. În speranța că vei pune și tu mâna pe acest volum, închei neprofesionist cu un pasaj care mi-a plăcut teribil, pentru că surprinde tembelismul lui Homo sapiens sapiens: „Mă plimb câteodată prin cimitirul de la marginea orașului și văd că suntem atât de idioți, încât nici măcar după moarte nu vrem să fim modești: marmură, granit, mausolee, monumente care costă averi din care s-ar putea hrăni sute de nenorociți”.

Trebuie, consider eu, să ne bucurăm că scriitorii români aleg să scrie și proză scurtă. Întotdeauna am apreciat această formulă epică, deși niciodată n-am publicat sub această formă. Proza scurtă, spre deosebire de roman, este, în fond, o concentrație narativă, iar cine este capabil să mânuiască așa ceva, cu siguranță, poate livra un roman extraordinar.

Călina Bora – scriitoare, profesoară