Autor: Paul Gabor

www.paulgabor.com

Pur și simplu am început să mă gândesc la ultimele mele cuvinte, la cât de inutile ar fi ele. Nu-și pot găsi rostul decât lipite cu sacâz pe hârtie. N-aș putea suporta pierderea lor, dispariția literelor în ceața ochilor mei, ar fi ca un salut între doi îndrăgostiți, prea devreme, prea din pripă, fiecare pe un alt mal al suferinței, mă uit la cuvinte și trag concluzia că am devenit ieftin și melodramatic dintr-odată, în pragul nopții, cu mâna întinsă spre pixul-dictator care mă împunge în timpan.

Mă trezesc devreme. Abia dacă am prins câteva frânturi de somn. Cred că soarele este acolo, la locul lui, prins în cârlige de orizontul său obișnuit. Aș vrea să-l fotografiez ca la fiecare început de an, să-i spun că i se schimbă respirația de fiecare dată când ne rotim în jurul lui. Și timpul pare că va curge altfel anul acesta. Ca un lichid lăptos, al facerii, al chinului, al nesiguranței. Răsare, galopează, încălzește apa și mă adoarme pe loc la marginea patului, printre fotogramele galaxiei.

Îmi construiesc un parc de zăpadă pentru că nu mă înțeleg bine cu anotimpurile venite de-a gata. Mi-ar plăcea să fiu alt om, să mă pot îneca din senin cu țurțuri și cu plicuri de ceai. Să fiu măcar în aparență un bun cetățean care-și plătește taxele cu religiozitate. Urăsc duminicile. Nu știu exact de când, dar urăsc ziua această infamă care începe promițător și se termină torturându-mă cu furia specifică unui calendar cu sfinți. E suficient, voi mai scrie și mâine despre febră și frigidere albe.

Poeții ciumei, ai vremurilor întoarse de la țâță, cei care siluiesc versuri fugitive și le ascund sub barăci uitate de vreme, poeții acoperișurilor murdare pe care copulează corbii de la miezul nopții, ai foametei, ai urnelor golite de cenușă, poeții cărora li se topesc gurile pline de vorbe goale, scribii modești ce-nregistrează procese-verbale expirate, ar trebui să se sinucidă în masă ținându-se de mâini, cu zâmbetul pe buze. E ora la care-ți alunecă prin păr agrafe agresive și puf de păpădie.

Ești acel pește care dă din aripi în fiecare dimineață. Acum te cunosc, în sfârșit te văd și te simt cum vrei să înaintezi. Ochii nu-ți mai sunt atât de proaspeți, s-a pus o pâclă stranie peste ei. Suntem vecini de acvariu, să știi. Îmi poți lăsa cheile casei, ne putem uda florile reciproc. Eu am și covoare de bătut, dar nu-mi permit să-ți cer acest favor. Da, ești acel pește care mișcă din aripi fără zgomot. Zâmbești celor din jur, îi urmărești cu privirea, așteptăm cu toții efectul fluturelui.

Auzul închide sunetul între ziduri. E unicul felcer capabil să pună o fașă peste simțurile mele înăsprite. Mă aflu în apropierea sfârșitului, îmi zâmbește complice. Iau cercul și îl împing spre el cu un băț lung de alun. Sfârșitul își introduce brațele în el, se forțează să intre. E mai gros, s-a maturizat, articulațiile îi plâng la orice mișcare mai bruscă. Sfârșitul intră până la urmă în inelul de fier. Și rămâne acolo. Prizonier pe vecie, legat de mâini. Îi voi pune și un căluș, să nu-l aud.