Cum să devii un scriitor faimos

1. Clasamentele cu cele mai bune/vândute/citite cărți ale anului sunt o prostie. Capodoperele, cărțile fundamentale, cele transcendentale lasă amprente doar în sufletul unei minorități.

2. Ador scriitorii care scot 3-4 cărți pe an. Le poți găsi platitudinile în fiecare pagină, nu trebui să cauți. În plus, sunt și extrem de utili: cărțile lor se vând mereu cu câte-o băsmăluță, o sacoșică de plajă, o ceșcuță, un ruj.

3. Când mă aflu în pană de inspirație cutreier netul și compilez texte din revistele glossy. Alcătuiesc tot felul de liste: 10 lucruri pentru a fi fericit, 20 de metode pentru a-ți mulțumi amanta, 15 trucuri pentru a nu răci în gât, 30 de sfaturi pentru o viață echilibrată. Să nu uite lumea că-s scriitoare de succes.

4. Trebuie să faci zilnic poze și să le pui pe facebook, instagram, twitter, whatsapp, mail și sms. Poze cu ceșcuța, cu apusul din balcon, cu frunza de levănțică, întinde-te și zâmbește galeș, cântă la vioară, amestecă în supă, înfige furculița-n macaroane și cuțitul în cozonăcelul pufos, fă-ți poze în Paris, Viena, Barcelona, în țara sloiurilor și în cea a fericirii, zâmbește din nou, adu-le aminte cititorilor că ai fost nefericită și că ai suferit în copilărie, că părinții te-au văzut mereu ca oaia neagră a familiei. Nu uita să dai sfaturi în fiecare zi. Despre lăcătușerie, crizanteme, sex oral, gripă, parchet și mașini de spălat, medicină, artă, trafic, rețete vânătorești, căsătoria perfectă, parenting, supozitoare, lustre, nuci, piscine gonflabile, draperii, partituri, nu uita să le spui cititorilor că poți fi ce vrei tu în viață, că nu există limite, că totul pleacă din tine și că inamicii tăi se vor convinge la un moment dat că au greșit. Când iei o pauză, bombardează-ți cititorii cu oferte promoționale (cărți, gentuțe, ceșcuțe), pachete, reduceri, nu uita să le spui că sunt proști dacă nu îți cumpără operele, intoxică-i cu mesaje spirituale și comerciale. Nu uita să te fotografiezi alături de oamenii momentului: politicieni, filosofi, muzicieni, vedete de radio și televiziune. Încă ceva, important: înjură-i pe cei care-ți comentează postările. Blochează-i, șterge-i de pe fața pământului. Sunt proști. Tu ești idolul neînțeles, orfeul, păsărica feonics ce renaște din scrumul de țigară, ești sus, pe pisc, gata să micționezi din turnul tău de fildeș pe cei care nu te citesc.

Sandra Braun, de la Departamentul Silkepil

#2019anulcărții

Citeam cum l-a trimis marele Gheorghe Dinică pe securistul Ristea Priboi în pizda mă-sii prin iarna lui 2004, după o piesă de teatru jucată la Focșani. M-au năpădit iarășii nervii, nostalgiile și fantasmele unor utopiii care îmi dau mereu târcoale în perioada asta de sfârșit de an. Mulți dintre voi vorbesc și scriu despre decembrie 1989, despre revoluție, martiri, despre teroriști și securiști, despre ce s-ar fi putut face și despre ce ar fi trebuit să aflăm până astăzi și nu am fost lăsați. Personal, îmi este din ce în ce mai greu să repet în fiecare an același ritual, să intru și să mă rotesc în același cerc. Bula din care fac parte nu are nevoie de ceea ce distribui sau de evocările pe care le-aș publica, de fotografii, de mărturii. Toate rânduielile acestea îmi par, într-un fel, fără rost: brazi împodobiți, pocnitori, urări, popi la ușă, poze cu tancuri, lustrații ratate, cârje în țeastă, sarmale, porci arși în fața blocului, concerte cu guriști pe bani publici, discursurile ipocrite ale unor marionete insalubre, căldura care nu mai vine pe țeava caloriferului, filmulețe cu fericire și cadouri pe toate drumurile, invaziile din hipermarketuri… Înregistrez pe retină gesturile de fațadă ale autorităților. Spoială pentru proști, doar-doar se vor liniști și vor uita că adevăraților vinovați nu li se va clinti nici măcar un fir de păr din cap. Praf în ochi. Câțiva fraieri care sunt împinși în față, mulți dintre ei plătind prea târziu și prea puțin. Cei care au ținut și au mânuit sforile sunt în continuare relaxați, își mănâncă liniștiți pensiile exorbitante și își mai plimbă din când în când uniformele cu stele pe umeri pe la câte-o defilare. Alții mor nederanjați, neîntrebați, lăsând în urmă averi fabuloase fiilor și nepoților care pozează în oameni de afaceri cinstiți. Nu suntem pregătiți să cerem, nu știm s-o facem, ne mulțumim cu puțin. Râdem și batem din palme atunci când sistemul mai lasă din brațe câte-un personaj de mâna a doua, protejându-și la nesfârșit târâturile machiavelice de prim rang care ne țin pe loc. Și uite-așa mai trece un an, mai vine un revelion, mai vine-o primăvară, mergem în concediu la mare, mai umplem o salbă de cârnați și-o burtă de bere.

Un dement a ucis o fată de 25 de ani după o noapte de sex și droguri, a tăiat-o în zeci de bucăți și le-a împrăștiat prin containere. Poliția caută resturile cadavrului prin gropile de gunoi ale Valenciei. Eu navighez pe net printre rețete de limoncello. Nu vreau să-mi iasă foarte dulce, nici amar. Trebuie să am grijă să curăț bine doar partea galbenă a cojilor de lămâie. Am luat o gură de kefir. E rece, are un iz de usturoi. În raftul de jos al frigiderului am uitat mujdeiul neacoperit. Balansez cu un pumn de stafide și citesc o postare cu cerșetori care cântă din acordeon. Mi-am cumpărat patru scaune pentru bucătărie. Lemn masiv, frumoase, trainice. Adică mă țin și pe mine fără să se plângă, ceea ce e o mare bucurie. Ieftine, aproape gratis. De două zile e frig, șuieră un vânticel polar pe malul Mediteranei. „Vezi că plec, sunt de noapte. Nu mai sta ca prostul până la trei pe facebook. Noapte bună.” Nevastă-mea stinge luminile și întoarce cheia în yală. E liniște. Prea multă.