Autor: Paul Gabor

www.paulgabor.com

Balș

„Morții de la Balș” – o nouă ocazie de inflamare a rețelelor, a societății, un nou tsunami de reproșuri, altă furtună de trei zile (e weekend, se vor umple pârtiile iar) într-un pahar cu apă la sfârșitul căreia vom afla că morții sunt de vină pentru că și-au adus aeroterma în salon. Există o singură modalitate de a încerca măcar stârpirea anomaliilor din sistem: curățenia generală și datul afară în șuturi a găștilor care au pus mâna pe instituții. Va face cineva acest lucru? Coaliția care se află la butoane acum va fi capabilă să schimbe ceva?

Dragilor oameni „noi și tineri” din politică, dragilor „noi nu suntem ca ei”, puteți începe cu remodelarea IMEDIATĂ a Codului Administrativ, adică legea care permite aruncarea spontană „pe geam” a funcționarului care nu-și vede de treabă. Se poate continua cu dezmembrarea „famigliilor”, cu îndepărtarea foștilor securiști și ciripitori din administrație, se poate și dacă nu veți mai pune în funcții tot felul de tăntălăi care-și dau din prima secundă cu stângul în dreptul.

Un peisaj bizar

„Paul Gabor ne trimite din Spania, unde locuiește de mulți ani, o proză scurtă de zile mari, filtrată prin trăirile emigrantului (ne)plecat dintr-un „acasă” etern. Uneori pendulare între două lumi, alteori suspendare în nemișcare identitară, fragilități și durități, continuități și rupturi, plecări și întoarceri – un peisaj bizar, cel mai adesea interior sau interiorizat, într-o curgere firească de cuvinte trăite, cu delicatețe despicate în cele patru vânturi ale unei lumi fluide.”

Raluca Lazarovici Vereș (Editura Ratio et Revelatio) despre volumul „Mediterana din mine”

„Rapel” în limba spaniolă

Așa sună „Rapel” în spaniolă, în traducerea lui Borja Mozo Martin. Mai e un pic, o ultimă sută de metri și manuscrisul va pleca spre editurile de „habla hispana” pentru a-și căuta raftul în librării:

„Cuando vuelo, mi mente se evade pensando en las costumbres terrenales, en los prisioneros de la civilización, y me veo a mí mismo como un bárbaro demasiado cansado para vivir su propia realidad. Han empezado a cansarme incluso los cambios de ánimo que antes me alegraban y me recargaban las pilas. Ahora estoy más atento, cuento los segundos. Si pudiera, los detendría: conseguiría que fueran para mí solo. No me permito ni siquiera un pestañeo al tomarme un vaso de orujo, ni un suspiro más de la cuenta. Me he prohibido cualquier gesto fuera de lugar, hasta el más mínimo golpe en la pared o en el tubo del radiador. El orujo debe entrar directamente en la sangre, porque el invierno no tiene escrúpulos. Acude a la ventana y te golpea en plena cara con sus témpanos de hielo. La época de las lluvias cálidas solo llega cuando intentas ser optimista y crees que la vida aún te puede reservar alguna que otra sorpresa agradable. Vuelo. Se encienden las luces del techo. Se desabrochan los cinturones. En los aeropuertos siempre me he sentido como un salvaje perdido entre maletas, libros de bolsillo, puestos de control y gente esperando. Mucha gente. Un océano de almas cargadas de ansiedad. Y mucha espera. Una inmensa cantidad de tiempo perdido sin otra medida que las miradas fijas en las mamparas que separan las salidas de las llegadas, a quienes se quedan de quienes se marchan y los abrazos de los reencuentros.”

Denigrez, deci încă exist

În 2000 trebuia să vină sfîrșitul lumii. Așa bolborosise Nostradamus. Am vrut să mă găsească finalul „apocaliptic” la soare. Am trecut mai întîi în Grecia. Fraudulos. Nu știu exact de ce, probabil că-n mintea mea contau mai mult castraveții din tzatziki decît rațiunea și logica. M-au prins grecii și mi-au dat o mamă de bătaie pe care mi-o amintesc azi cu duioșie. În luna mai am plecat către Spania. Fără job, fără rude acolo, cu un bagaj precar de cuvinte și expresii. Am fost obligat să o asimilez de la zero. Primele impresii produc întotdeauna confuzie, ești obligat să compari stări, standarde, senzații. Nu eram membri UE, nu se puteau omologa studii, acte simple, m-am trezit că expirase viza de turist și nu aveam drept de ședere și de muncă

În țară lucrasem în presă. Se pregătea Iliescu să zîmbească iar. Ne aducem aminte de perioada alegerilor și de irealul tur de scrutin doar cu Iliescu și Vadim Tudor pe buletine. Am fost mereu rău de gură, am lovit în liberali, în socialiști, în naționaliști, mereu am avut în vizor lichelele politice. Mi s-a spus că trebuie să intru în PRM dacă vreau să mai lucrez, ultrașii lui Vadim deveniseră toxici. A fost picătura mizerabilă care mi-a umplut paharul. Intrasem într-o stare în care nu mai auzeam pe nimeni. Sfaturile și sugestiile îmi produceau doar iritare. Am plecat într-o stare infernală, sperînd că oriunde ne va fi mai bine, mie și soției. Ne căsătoriserăm în 1997. Lucra ca asistentă medicală în Spitalul Județean. Altă atmosferă oribilă și acolo: „dumnezei” în halate, răcnete, stricai obiceiurile dacă nu voiai să iei șpagă. Nu s-a putut obișnui nici ea și și-a dat demisia. După două decenii sînt convins că a fost o decizie cît se poate de corectă. La ora sosirii căutam un loc de muncă pentru a pune ceva în farfurie și voiam acte pentru a fi în regulă. După atîția ani petrecuți în Peninsulă simt excelent diferențele dintre cele două țări. Mai întîi, nu există raiul pe pămînt. Spania nu e un paradis, nu plouă cu sangria, nici Picasso nu e omniprezent, așa cum mulți ar crede. Dar spaniolul nu te tratează de sus, nu are senzația că e rasă superioară și, în nici un caz, nu e convins că fără el civilizația s-ar stinge mîine. Nu te lovești de zidul de ipocrizie și superioritate din România, tratamentul dinspre autorități a fost mereu corect și eficient. Există un tip de căldură neîntîlnit acasă, respectul cu care ești tratat ca ilustru necunoscut este incomparabil mai mare. Nu ești călcat pe cap dacă îți vezi de treabă, nu deranja și nu vei fi deranjat, fii om pentru a fi tratat ca atare. Lucrurile astea chiar se întîmplă. Excepții? Desigur. Însă diferențele sînt enorme. Spirite, mentalități și atitudini diferite.

La început am avut dificultăți în a construi legături cu oamenii. Eram precaut, mereu în defensivă. A trecut o bună perioadă de timp pînă cînd m-am deschis și am realizat că oamenii creează relații și altfel: spaniolii se îmbrățișează și se pupă pe stradă cînd se întîlnesc. A fost un șoc pentru mine. Este un șoc și pentru cei care vin astăzi aici din alte culturi. Apropierea fizică merge mînă în mînă cu spontaneitatea discuției, cu fluiditatea conversației și cu naturalețea care planează imediat între oameni, între cei care se știu de-o viață și cei care abia se cunosc. Eram ca un sălbatic atunci cînd bunica unui spaniol m-a invitat la masă și făcea tot posibilul să mă simt de-al casei. Credeam că are doagele sărite, nu era normal să mă ia în brațe la intrarea în casă, să-mi schimbe farfuriile, să facă conversație pentru ca eu să nu fiu un simplu „extranjero”. Adaptarea socială și lingvistică s-a produs relativ repede și natural. Am învățat obiceiurile, am întrebat cînd nu am știut ceva, spaniola am controlat-o foarte bine după nici un an de zile.

Cu adaptarea psihică a fost mai dificil. A trebuit să-mi sparg singur carapacea cu care sosisem. Bagajul emoțional cu care am plecat din țară a fost o barieră de care am reușit în final să trec. Oamenii sînt rezultatul copiilor care au fost, al educației primite, al mediului în care au crescut. Nu cred într-un portret-robot al emigrantului. Se vorbește despre faptul că trebuie să îndeplinești o sumă de calități: determinare, adaptabilitate imediată, pregătire academică etc. Plecarea este simplă. Te urci în avion sau în mașină, uitîndu-te sau nu în urmă. Decizia, însă… Se ia în urma unui proces complex. Există toate temerile pămîntului: insatisfacții, sentimente, ruperi de familie, de prieteni, de locuri și de senzații olfactive, vizuale, auditive, vor exista mereu proiecții din trecut care vor reveni în mintea celui plecat, acel „Dacă n-aș fi făcut-o?” va fi mereu acolo, îți va zgîria mereu timpanul și îți va produce o stare ciudată, punțile cu locul de baștină nu se rup cu ușurință, mai ales dacă pasul l-ai făcut ca adult. Migrarea este un proces natural pe care noi l-am uitat. Oamenii s-au legat de pămînt relativ recent. Pînă mai „ieri” ne mișcam cu toții în urma turmelor de bizoni, a cailor și a oilor, căutam mereu terenuri mai bune, ape mai limpezi și condiții decente de trai.

Am descoperit că inamicul poate fi ucis. Am desenat frontiere. Sîntem stăpîni și avem simțul proprietății. Plecarea nu mai e o aventură. Mîine, dacă situația mi-ar fi periclitată, m-aș muta din Spania în orice colț al lumii care mi-ar oferi siguranță și respect. Am învățat să-mi apreciez prea mult propriul confort pentru a mă mai crampona de sentimente artificiale. Unii m-ar numi „dezrădăcinat” sau „trădător”. Zîmbesc. Sînt tulburat doar de modificarea relațiilor cu cei care într-adevăr contează pentru mine: membrii familiei. Nu plîng după Dunăre, nici după Bucegi, nu mi-e dor de mămăliga nimănui. Am Mediterana la doi pași, Pirineii sînt aproape, mămăliga mi-o fac singur. Sînt un produs al destinului. Puteam fi oriunde copilul alor mei, dar m-am născut în Galați, s-ar fi putut întîmpla într-un cort din stepa mongolă. Iau acest lucru ca atare, ca o stare de fapt. Nu mă exaltă, nu mă deprimă.

Cu ani în urmă, românii fugeau de comunism și de Ceaușescu, de pîinea pe cartelă. După Revoluție s-a plecat în valuri pentru a trăi în capitalism. Acum, în ultimii ani, se emigrează din dezgust, din deznădejde. Nu mai pleacă doar zidarii și șoferii. Pleacă masiv cei cu studii universitare pentru că s-au săturat de ipocrizia perpetuă și de hoția sistemică. Țările în care aleg românii să emigreze au un sistem de educație care îi ajută pe cetățeni să conștientizeze ce e mai bine pentru ei. Sînt sisteme care familiarizează din timp cu noțiuni civice, economice, electorale, cu drepturile omului, ale minorităților de orice gen, subliniază diferențele culturale și nu stigmatizează pe nimeni. Nu reduc, nu izolează, nu creează prejudecăți și exaltări inutile pentru secolul XXI.

Îmi este greu să emit soluții, verdicte sau adevăruri ce ar putea fi aplicate. Dar știu că există lucruri care funcționează: privitul în curtea vecinilor și termenul de comparație. Am putea să fim mai aproape de Franța, Germania, de țările scandinave? Sau ne-ar conveni mai mult Rusia, China, Venezuela sau Cuba? Democrație? Autoritarism? Dezbatere, Parlament, partide? Sau un tătuc care să dea zilnic cu pumnul în masă? Cum alegem corect? Există specialiști redutabili, nu doar politicieni guralivi. Există milioane de români care locuiesc și muncesc de ani de zile în țările civilizate. Poate știu și ei cîte ceva despre evoluția unei societăți. De ce oare nu au ales pentru familiile lor Rusia, Cuba, China? Haideți să ne punem și întrebarea asta. E simplă, la îndemîna oricui. România este țara care se zbate de 30 de ani să prindă trenul democrației reale, să se desprindă de protocronism, de misticism, de naționalism găunos. Nici astăzi nu am intrat în Schengen. Asta spune foarte multe pentru cine vrea să înțeleagă.

Nu poți oferi sfaturi cuiva care își pregătește valiza. Nu știi dacă este pregătit să înfrunte schimbarea. M-am simțit mereu un farseur atunci cînd am fost întrebat „Cum e acolo, ce ar trebui să fac la început?”. Nu pot fi spontan într-un asemenea demers. Astăzi nu cred că aș mai pleca din România. Sau poate că aș face-o și a doua oară. Experiența de acum nu e la fel cu cea a puștiului de 27 de ani care a traversat Europa spre apus. Poate că n-aș fi plecat dacă aș fi fost bugetar, cu loc călduț și sigur. Poate că nu aș fi emigrat dacă aș fi avut afaceri cu statul, dacă familia ar fi făcut parte dintr-o mică mafie sau „cooperativă”. Dar am fost toată viața un particular care s-a dat singur cu capul de pereți și a învățat din frumusețea vînătăilor. „Persoană fizică” în România? Niciodată, nici măcar astăzi, cînd optimiștii de serviciu sînt pe toate drumurile. Există schimbări, nu pot fi negate. Dar au loc la nivel individual. Doar unii oameni, din păcate foarte puțini, sfințesc locul. România nu s-a modificat radical. Stalinistul de Brucan avea dreptate. Sistemul rezistă. Fețe acre, tratament agresiv, zeflemitor, bătaie de joc, ghișee, cozi, timbre, dosare cu șină, vizite interminabile de la o ușă la alta, telefoane, intervenții, atenții, cadouri, plicuri, mica mită, marea sfîrîială, bodyguard-ul de la ușă și tanti de la lift, comisioane, șperțuri, șușoteli, silă, dezamăgire, lehamite. Întoarcerea în România ar fi o ipoteză amuzantă pentru mine în acest moment.

Ce înseamnă a denigra țara? A vorbi despre neajunsuri, corupție, mentalități opace? A critica clasa politică ineptă care urmărește doar propriile interese? Să critici vehement presa aflată în genunchi în fața unor bișnițari ajunși peste noapte stăpîni de trusturi? Să privești cu ochi clinic felul în care societatea este ținută în captivitate informațională? Să denigrezi țara înseamnă să scrii despre dezastrul din Sănătate, Educație, Cultură, despre o nație care este împinsă către est de urmașii bolșevicilor care nu știu ce înseamnă măsura și bunul-simț? Atunci, da. Aveți dreptate: denigrez zilnic. Și sînt mîndru că o pot face nestingherit.

 

Pentru Dilema Veche

 

Trebuie să fii cu mințile foarte pierdute ca să iubești un scriitor

Paul Gabor este autorul cărților Negustorul de pipe și Rapel. A plecat din țară în 2000 și s-a stabilit în Spania, continuând să scrie, însă, în limba română. El a mai lucrat în presă între 1994 și 2000, înainte de a pleca definitiv din România.

Ce înseamnă scrisul pentru un scriitor care nu consideră propriile cărţi drept fiind literatură? Care sunt următoarele volume pe care le va publica şi cu ce inovează piaţa cărţii din România? Răspunsurile se regăsesc în interviul pe care Paul Gabor ni l-a acordat:

Ce te-a făcut să alegi jurnalismul iniţial? 

Paul Gabor: M-am lipit mai întâi de lumea radioului. Pe vremuri, când se mai făcea stagiu militar, eu am făcut armata la București, în ʼ93-ʼ94, la câțiva ani după Revoluție. În perioada aceea, în București, începuseră să fie la modă radiourile astea particulare: Radio Contact, ProFM, dacă nu mă înșel, Europa FM. Și îți dai seama, în perioada aia era ceva nou. Intervenea curiozitatea. Era alt gen de emisiuni, alt gen de muzică. Așa că, după armată, am intrat în contact cu un post de radio din Galați – și ei deschiseseră abia de vreun an de zile. După, am început cu presa scrisă.

Am văzut că mai ai articole și pe Republica.ro. Mai scrii și în prezent acolo?

Paul Gabor: Eu am plecat de 20 de ani din țară și de 20 de ani continui să colaborez cu presa locală și cu presa națională. Colaborez câteodată pentru că nu am un contract și nici nu caut așa ceva. Scriu sporadic în momentul în care cei din jurul meu consideră că am ceva de spus. Și da, lucrez şi cu cei de la Republica.ro, cu Ziare.com, cu cei de la Dilema Veche – am început chiar acum, în pandemie, să scriu pentru Dilema Veche.

Trecând pe partea aceasta de literatură: Ce te-a convins să scrii prima ta carte? Ce factor te-a făcut să spui „Gata, mă apuc de scris o carte!“?

Paul Gabor: Nu știu dacă m-a convins ceva sau cineva. Eu, ca orice român care se crede poet, ca orice român care are senzația că e vreun Mario Vargas Llosa, scriam. Și pot spune că am scris prostioare, așa, încă din timpul liceului. Aici, în Spania, a fost o perioadă în care am început până și eu să cred că textele astea de miniproză, de proză arhiscurtă –  cum le numește un prieten foarte bun – pot să placă celor din jur. Așa că, undeva prin 2007-2008, am început să scriu texte din astea, ficțiune în principal, pe blog. Atunci era vremea blogurilor și scria fiecare ce voia. Și pe atunci mi se mai spunea „Băi, Paul, tu nu faci rău ceea ce faci!“ și „Nu scrii foarte rău“. Și în momentul în care îți spune vecinul, mama sau soția că scrii foarte bine, nu trebuie să iei de bun lucrul ăsta. Oamenii ăștia sunt foarte subiectivi. Ei te iubesc, țin la tine. Însă în momentul în care oameni care au un criteriu literar bine conturat, sunt în industria cărții, oameni care chiar au scris la viața lor niște cărți – unii dintre ei niște rafturi de cărți – îți spun astfel de lucruri, asta te pune pe gânduri. Și am început să scriu puțin mai consistent, cu mai multă grijă, cu mai multă atenție. Și tot ce am scris din 2007-2008 încoace, s-a concretizat într-un manuscris, Negustorul de pipe, pe care l-am trimis către unele edituri în 2018, prin ianuarie. Am avut posibilitatea să bat palma cu Herg Benet și așa a ieșit primul volum de proză scurtă.

Deci acest factor a fost unul colectiv, nu? 

Paul Gabor: Da! M-au împins de la spate niște oameni în criteriul cărora am avut încredere. Eu, cu toate că nu pare deloc, am simțul ridicolului. Nu am senzația despre mine că sunt vreo lumină, că aș fi vreo mare flacără. De aia merg pe principiul ăla de „când îți spun doi-trei că ești beat, te duci și te culci“. Aici am aplicat pe persoanele din jur care îmi spuneau că ce fac nu e chiar rău și am devenit puțin mai atent. Și așa m-am apucat de ceea ce unii numesc literatură, pentru că eu nu am curajul încă de a numi astfel ceea ce scriu. M-am apucat de literatură la îndemnul unor prieteni din jurul meu – prieteni care au legătură cu lumea culturală.

De ce nu ai curajul de a numi „literatură“ ceea ce scrii?

Paul Gabor: Omul care scrie, scrie și atât.  Eu m-aș apropia de ideea de cititor compulsiv. Citesc destul de mult și destul de bine, zic eu. Nu am curajul să spun că ceea ce scriu eu se apropie măcar de ceea ce citesc, de literatura bună. Dacă unii au curajul să spună despre ceea ce scriu eu că s-ar încadra totuşi în acest concept, le mulțumesc foarte mult. Poate încep să cred și eu la un moment dat. Da, scriu proză scurtă, dar nu am curajul să mă etichetez drept om care scrie literatură.

Tot în legătură cu acest proces de a scrie o carte, Orwell spunea că, pentru el, scrierea unei cărți este „o zbatere groaznică, epuizantă, ca un acces prelungit al unei boli dureroase“. Ce înseamnă pentru tine procesul acesta de scriere a unei cărți?

Paul Gabor: Nu îmi place să cred că este un acces prelungit al unei boli pentru că îmi place să cred despre mine că sunt sănătos. Îmi place să cred că încă sunt sănătos la cap în principal. Mie îmi place să scriu fiindcă îmi place foarte mult să mă joc cu sensurile. Cei care au citit atât Negustorul de pipe, cât și cel de-al doilea volum, Rapel, au văzut că pot să derapez foarte natural de la o frază la alta. Pot să trimit cititorul dintr-o parte în alta foarte rapid și fără niciun scrupul. Nu am nicio emoție când vine vorba de a mă juca cu mintea cititorului. De aceea, eu nu am nevoie de cititori facili. Eu nu ofer o lectură facilă. Cine caută la mine concepte de iubire, dezamăgire, dragoste și nu știu ce alte prostii, îi rog de la început să nu cumpere cartea. Deci nu îmi cumpărați cărțile fiindcă în cărțile mele nu e vorba despre așa ceva. Mie îmi place să întorc cuvintele pe toate părțile și îmi place ca cel care deschide cartea să înceapă să se joace, în același timp, cu mine și cu textele mele.

Ce înseamnă pentru mine scrisul? E o joacă luată din ce în ce mai în serios în ultima vreme. Am început cu Negustorul de pipe în joacă. A fost o probă, un „hai să vedem ce iese“, dar cu Rapel a fost o confirmare. Cei de Herg Benet mi-au confirmat, publicându-mi și al doilea volum, că nu fac foarte rău ceea ce fac, iar publicul și reacțiile din critica literară, de pe Bookhub, de pe lapunkt.ro, de exemplu, îmi confirmă că joaca mea nu e chiar atât de infantilă.

Ai vreun scriitor pe care îl admiri sau pe care l-ai admirat foarte mult în copilărie? 

Paul Gabor: Uite, acum, de exemplu, nu mai admir pe nimeni. Acum am ajuns la stadiul în care să pot aprecia un scriitor. Eu am o oroare vizavi de idoli, de statui, de monumente și socluri. Ca orice puști crescut în comunism, am crescut cu Marin Preda, cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Nu știu dacă îi admiram sau dacă îi vedeam ca pe niște idoli, dar era literatura la care aveam acces. Din literatura străină puteai citi din colecția Biblioteca pentru toți, cea care a fost îngrijită de Mihai Șora. În Biblioteca pentru toți au apărut foarte multe titluri de căpătâi: din literatura rusă, cea germană – un Thomas Mann de exemplu.

Acum, ți-am spus, nu mai am idoli și nu iubesc vreun scriitor. Nu ai cum să ai astfel de sentimente. Trebuie să fii cu mințile foarte pierdute ca să iubești un scriitor.

Acum citesc foarte împrăștiat. Citesc tot ce îmi cade în mână. Din ultima provizie de cărți care mi-a fost trimisă din țară, mi-am luat Exuvii de Simona Popescu. Am citit Philip Roth – De ce scriem, Cezar Paul-Bădescu – Frica de umbra mea, Busola de Mathias Enard, în traducere de Cristian Fulaș, Bărbatul care aduce fericirea de Cătălin Dorian Florescu – carte care nu doar că e de recomandat, e obligatorie pentru oricine vrea să spună despre el că este un cititor. Mi-am luat ediția aniversară a cărții lui Mircea Cărtărescu, Nostalgia; Jurnalul unui librar de Shaun Bythell, o carte extraordinar de spumoasă.

Revenind la tine și la cărțile tale: În momentul actual, ai vreo carte în curs de scriere? 

Paul Gabor: Deci, în momentul de față, eu am a treia carte gata. Încă nu este carte, este un manuscris de fapt. Se numește „Mediterana din mine“ și este un manuscris pe care l-am terminat în luna mai a anului 2020. Pandemia ne-a oprit pe toți foarte brusc, iar foarte multe edituri din țară nu mai pot să meargă mai departe și nu știu câte vor merge mai departe. Urma să scot cartea tot la Herg Benet, dar nu știm dacă va mai ieși sau când va mai ieși. În momentul ăsta sunt în discuții și cu alți editori. Poate chiar acum, în 2021, o să fie publicată.

Pe lângă asta, am început să lucrez deja la un alt volum care e unul mai special pentru mine, este o provocare. Acum stau și mă gândesc dacă să îți zic sau nu despre ce e vorba. Da, hai să îți zic. Nu este un concept original nici pe departe. Este un concept pe care l-am întâlnit la un scriitor britanic, nu îmi mai aduc aminte cum se numește tipul. Vreau să scot o carte cu 500 de mini texte, iar fiecare text să aibă 500 de semne. Este o proză arhiscurtă, dar o proză cu plafon numeric. Este o provocare. Nu vreau să trec de acest număr de semne. De ce? Nu știu! Mi-a plăcut ideea. Vreau să îmi duc proza mea scurtă în sensul ăsta. O carte care să se numească 500. Este deja începută destul de bine, scriu cu spor. Dacă nu vine vreo apocalipsă, pe la sfârșitul lui aprilie – mai, ar trebui să fie gata.

Am înțeles de ce scrii. Despre plăcerea de a citi ce ne poți spune? Ți-a fost insuflată de vreun membru din familie?

Paul Gabor: Țin minte că acasă am avut o bibliotecă destul de serioasă și asta în ciuda faptului că ai mei sunt oameni mai mult decât simpli, maică-mea a fost coafeză, taică-meu lăcătuș mecanic, deci nu au fost intelectuali în familia mea sau alte somități. Dar am avut norocul că, în jurul meu, am avut prieteni cu biblioteci, am avut prieteni ai căror părinți erau profesori, am avut, așadar, acces la biblioteci. Și țin minte că, pe vremea lui Ceaușescu, îmi dădea maică-mea bani să îmi cumpăr sandvișuri, să-mi cumpăr înghețată, iar eu mă duceam la librărie unde aveam „pile“, la 11-12 ani, în comunism. Era una dintre clientele maică-mii care îmi pasa cărți pe sub mâna. Așa îmi cumpăram tot ce găseam; din colecția Biblioteca pentru toți, tot ce găseam de Jules Verne, Marin Preda, cărțile de căpătâi din vremea comunismului.

M-am apucat de citit de mic. Am fost un șobolan de bibliotecă. Nu prea aveam eu succes în alte părți, dar eram un șoarece care citea și câte trei cărți în două zile – ceea ce nu prea fac acum. Viața te dă cu capul de pereți și nu te mai lasă să citești.

Interviu pentru IQool – Georgiana Grigoraș

maică-mea a fost înhumată într-o primăvară geroasă alături de sora ei, în aceeași groapă. nu mai știu dacă stăteau alături cele două sicrie sau dacă au fost așezate unul peste celălalt. prin mintea mea treceau doar amintiri, o vedeam cum se întoarce de la serviciu și ne întreba dacă ne este foame. făcea cel mai bun griș cu lapte din lume. după ce se răcea, scotea din cămară gem de caise și punea cîteva linguri peste el în oală. m-aș duce să mai stăm de vorbă, dar cred că și oasele s-au amestecat.