Autor: Paul Gabor

www.paulgabor.com

Așa cum sunt lăsat să văd, zilele alunecă șchiopătând. Au sincope tradiționale, se împiedică în norii de ploaie – da, a venit o furtună și a spălat trotuarele – și în copacii prea înalți. Le las să treacă pe lângă mine, le miros în zori când nu au putere și se lasă atinse, se duc acolo unde doar ele știu să se ascundă. Au ars adineauri două conace regale. Zeci de mașini de pompieri, mii de metri de furtun și zeci de tone de apă și spumă, oamenii s-au băgat sub umbrele cu telefoanele pregătite să filmeze. Un astrolog, crăcit pe-o bancă din apropiere, ghicea viitorul curioșilor în cărți de joc transparente. I-am zis că zilele astea sunt făcute din nisipul de pe plajă, trec pe lângă mine în fugă și mă ustură pielea din cauza lor. A râs crăcitul, a desfăcut un evantai de șeptari și mi-a spus că nu mai are rost să-mi fac bagajul. Pot să rămân pe loc, au trecut prea mulți ani ca să mi se mai întâmple ceva rău. Mă cunosc prea bine  împrejurimile, parcările, câinii, rufele puse la uscat și vânzătoarea de pepeni. În cutia poștală a venit factura de gaz.

Mi-am umplut farfuria cu pepene rece. Un autobuz a făcut pană. I-a explodat un cauciuc sub geamurile mele, iar acum miroase a pepene și a aer fierbinte din interiorul anvelopei. Am prins o siestă de vreo oră și am visat lenjerii cu floricele, o hotă zgomotoasă, cuburi de gheață și prosoape cu multe, multe, multe scame.

Am terminat „Ceaiul lui Proust și alte povestiri”, una dintre cărțile lui Norman Manea. O tristețe interminabilă iese din pagini, cubul de zahăr legat cu o sforicică de bec, nunta în satul moldovenesc după revenirea din lagăr, pulovărul colorat pe care îl pândea ca pe o pradă neprețuită, vizita în cimitirul evreiesc, regăsirea colegului de școală… Nu știu dacă e doar tristețe, nu știu câtă desprindere de trecut ar putea fi în scrisul lui Manea.

Oamenii se insultă între ei și vor să le arbitrezi disputa. Te retragi, tu uiți la ei cu uimire și le spui că nu poți arbitra chiar totul, că nu poți tolera porcăiala la nesfârșit și că nu ești responsabil pentru educația precară pe care o au unii dintre ei. Atunci se supără pe tine, te privesc chiorâș și pleacă. Îți întorc spatele. Tot ei, cei care înjurau mai devreme ca la ușa cortului. Eterna aruncare a mărgăritarelor în cocina cu porci, eterna pierdere de timp.

Nu cred că voi mai lăsa pe nimeni să pătrundă în mine, am nevoie de un monolit care să mă apere, să se pună înaintea mea și să dea cu pumnii și picioarele în cei și în cele care vor să mă inunde. Voi lăsa să-mi crească o ecluză în jur și o voi deschide doar dacă vântul va bate înspre mine și mă va ajuta să înțeleg intențiile oamenilor. Altfel, nu. Nu are rost deschiderea fără condiții, fără platoșă, fără niciun fel de protecție. În cele ce urmează voi practica un tratament prin care narcisismul să-mi devină drastic, vizibil, luminos, cât mai convingător cu putință, am să deschid piețe în cer unde voi vinde fraze nedrepte și concluzii cârpite cu întrebări și cioburi de spovedanie. Clipește ledul de la router. Îmi face semn că umanitatea e pătrunsă de net la ora asta și se sărută cu biți pe secundă. Orgasmul vine acum pe chat, degetul atinge spinări cu ajutorul tastei enter. Mi-au mai rămas niște fulgi de ovăz în pungă. O linguriță de miere și un iaurt, e noapte iarăși și vine toamna-n calendar. Încep bocetele pline de lirism, cantautorii înșiră frunze pe pian, iar fetele își trag pe gambe ciorapii lungi de lână.

Am găsit pe balustrada balconului câțiva stropi de apă. Sunt nori destui pe cer și coboară un vânt răcoros dinspre Pirinei. Cred că unii visează deja la pârtiile de ski și la ochelarii aburiți, la slalomuri și termosuri cu ceai fierbinte, la coloanele de mașini care se târăsc spre munte ca un trup părăsit pe dună. Și frunzele se arămesc. Cu mai mare grabă decât în anii trecuți. Și ele vor să moară, să renască-n verde crud, să moară iarăși și să se lase jucate-n ciclul de neoprit al naturii. Mi-au căzut câteva picături și pe mână. De la geamul din sufragerie am marea șansă să văd și marea, și munții. Curios, e august și coboară vălătuci albi spre plajă. Miile de mașini s-au oprit. E un accident undeva în față, la câteva sute de metri. De aici văd totul cu ochiul liber. Dintr-o mașină au coborât patru fete, au deschis larg ușile și au început să danseze. Fumează, râd. S-au așezat acum pe marginea șoselei și vorbesc la telefon, au deschis portbagajul și au scos costumele de baie. Le învârt pe toate părțile, sunt multicolore. La mine-n balcon nu plouă. Așa crezusem. Un puști de la etajul superior se joacă cu un pistol cu apă.

O barcă a plecat de pe litoralul libian spre Europa. În ambarcațiunea de cauciuc urcaseră 15 persoane. Li s-a stricat motorul după două ore de navigat, fiind găsiți după 11 zile de o navă italiană care patrula în zonă. „Găsiți” e un eufemism. Un singur supraviețuitor. Ceilalți, printre care și o femeie însărcinată în 8 luni, muriseră. Supraviețuitorul abia mai reușea să articuleze „apă” când a fost salvat.

Mă simt ciudat de foarte multe ori când încerc să fac slalom printre ficțiunile mele, să mă îmbăt singur cu poveștile cărora le dau o formă sau alta căutând să depășesc eu însumi obstacolele pe care le creez în nopțile în care nu am somn. Sunt absorbit de firul pe care îl proiectez, de culori, de direcția pe care mi-ar plăcea să o urmeze cititorul, încât nu mai sunt deloc atent când de mine se apropie câte o haimana care știe doar să-și atingă propriile scopuri.

Mi-am pierdut din reflexe, mi s-au aburit ochii minții și cred că am ajuns deja în punctul acela al vieții în care trebuie să tai totul de la rădăcină și să fac ordine printre scamele care mă împiedică să merg mai departe. Nu va fi deloc ușor. Nu sunt obișnuit să am lângă mine licheni care vor doar să se așeze comod pe mine, dar știu măcar că prezența lor a început să-mi displacă profund.

Alexandra

Se fac comisii de anchetă. E mult zgomot acum. Va fi și în zilele următoare. Vor mai cădea capete. Unii politicieni se vor urca pe cadavrele momentului pentru a-și spori capitalul electoral. Eu nu-mi fac iluzii. Nu am niciun fel de speranțe. Pentru că, fundamental, nu se va schimba nimic. Știu, voi fi acuzat iarăși că sunt negativist, că vreau să aduc în față doar emoții și să speculez. Ce naiba să speculez? În folosul cui? Pentru ce? Mi se va spune iarăși „taci, naibii, că tu ești afară și nu știi ce se mai întâmplă în țară” – aceiași stupizi care confundă caprele cu verzele vor silabisi iarăși monologul prăfos pe care-l văd, vai, atât de des.

Nu am speranțe, spuneam. Pentru că de treizeci de ani văd aceeași dinamică: în fața unui eveniment-dramă ne înfierbântăm câteva zile, după care urmează acalmia națională. Repet și pun accent pe termen: nimic nu se va schimba FUNDAMENTAL. Pentru că nu interesează. Pe Alexandra au ucis-o privilegiile, bonusurile, voucherele de vacanță, salariile regești, pensiile speciale, rețeaua de beneficii, pile, relații și amantlâcuri, lenea, prostia, incompetența, baronii, cei care s-au pișat și se vor mai pișa pe vot, au ucis-o pe ea și vor mai ucide pe mulți și de acum încolo. Pentru că sistemul este putred. Funcționează uns, la perfecție, doar când victimele fac parte din grupul select al parveniților vremii. Pentru omul de rând, pentru „nimeni în drum”, sistemul are întotdeauna o mare durere în fund, iar cei care ar trebui să spargă uși pentru a salva vieți se scobesc în nas, beau cafele, și așteaptă mandatul atunci când nu este nevoie.

În fiecare orășel există un Caracal. În fiecare orășel există autorități care se scarpină în dos atunci când ai de făcut o reclamație. Nu-i deranjați. Ei „veghează”, sunt atenți, muncesc din greu, suferă pentru binele contribuabililor. Pe naiba!

Nu am, repet, speranțe. De niciun fel. Și am să mai adaug ceva: în curând se împlinesc 30 de ani de democrație. De când Ceaușescu a fugit și a fost împușcat. 30 de ani – o perioadă mai mult decât suficientă pentru a se pune bazele unui stat european, democratic, decent, flexibil. 30 de ani în care s-a frecat menta pe zeci de miliarde de euro, în care s-a furat cu două mâini.

În decembrie unii vor sărbători 30 de ani de libertate. Dați-mi voie să-mi fie silă de pe acum, gândindu-mă la decorații, la pupături, la îmbrățișări, la defilări ale forțelor de ordine pe sub Arcul de Triumf etc. Dați-mi voie să-mi fie silă. Pentru că știm doar să peticim atunci când o altă dramă ne lovește și ne provoacă lacrimi pentru câteva zile. Dar nu am știut să schimbăm nimic în treizeci de ani. Am lăsat doar găștile de bandiți să se rotească la guvernare, prin parlament, peste tot prin instituții. În timp ce oamenii simpli mor, le mor copiii, sunt violați, mii de femei sunt încă bătute cu parul, milioane de români trăiesc în afara țării… În fiecare dintre noi există un Caracal, un spectator și o mare durere-n cot.

Directorul unui liceu refuză să-i dea unei eleve diploma de Bac și foaia matricolă pentru a se putea înscrie la facultate. Motivul: eleva a pierdut/i s-a furat un manual. De ce se întâmplă asta? Pentru că mușchiul directorului poate și legea îi permite.

În fiecare dimineață secretara îi așază pe birou ministrului Educației ceșcuța cu cafea și o întreabă sfios pe Cati: „Cornulețul e proaspăt? Mai doriți zahăr?”

Cati își aranjează o buclă și are o reflecție rapidă: „Da, eu păstoresc sistemul ăsta de rahat.”

Zbor lin

Ieri a fost o zi interesantă. Am ajuns în faimosul aeroport internațional Otopeni. Știu, Henri Coandă. Pentru mine e tot Otopeni, că e pe vechi.

Pe vechi a rămas și nesimțirea celor care administrează terminalul „Plecări”. Iulie, bre. Zăpușeală. Efect de seră. Se transpira în draci fără aer condiționat. Noroc că am făcut check-in-ul repede și am trecut la coada imensă de la scaner. Puhoi. Doar două filtre în funcțiune. Era bine dacă ne dezbrăcau pe toți în chiloți, socializam și noi ca oamenii. O piscină să fi avut acolo, n-ar fi fost deloc rău.

După ce m-au căutat de șuruburi și cuțite, mi-am pus cureaua la loc și am trecut la următoarea coadă. Cea formată la ghișeele unde polițiștii plictisiți ne confruntau moacele cu pozele din pașapoarte cu mina aia de „bine că plecați, mă, acolo de unde ați venit”.

Și-am ajuns, nene, în zona aia mișto. Cu parfumuri, cumpărături, țuici, magneți cu Dracula, ii și cârciumi de lux. Am plătit 31 de lei pe două cafele la pahar de plastic cu amestecător din lemn și am mai zăcut o perioadă, transpirând eroic ca un porc, până m-am îmbarcat pentru Căpșunistan.

Avionul, ștuț. Frumos, mă, n-am ce să zic. Totul perfect până când niște părinți superbi și-au lăsat odraslele să urle și să alerge printre pasageri. Un cățel se uita și el, mirat, din poala unei cucoane cu țâțe mari și tatuaj pe gât. Mi-am luat un pateu din păstrăv picant cu biscuiți. Și-o bere caldă. Că nu funcționa bine frigiderul companiei. Au uitat să-mi dea restul de 8 euro. Le-am adus aminte și mi-au zâmbit stânjeniți. Mi-am cerut scuze c-am îndrăznit. Priveam pelerinajul către wc. Funduri după funduri, colacul nu apuca să se răcorească. Știu, am un fix cu răcoarea. E cea mai fierbinte vară din ultimii ani, calmați-vă. Fiți înțelegători.

La urmă m-au servit cu o bomboană minusculă. Cu gust de ghimbir și sifon coclit. Am aterizat la Barcelona. Dar nu am nimic senzațional de povestit.

Valea uzului rațiunii

De foarte mulți ani de zile privesc cu detașare evenimentele în care mințile se înfierbântă. Am învățat să aștept imagini, sunete, opinii, am reușit să nu acționez din impuls. Sigur că da, am convingerile mele, ca toată lumea. Construite din bagajul de cunoștințe pe care am reușit să le adun până acum, pornite din (pre)judecăți, din exemple, din cărți, din discuții.

Observ în liniște manifestările publice care se desfășoară cu calm, cu decență, chiar dacă nu sunt de acord cu scopul lor și cu ideile pe care le pot avea participanții. Nu mi se schimbă deloc pulsul atunci când zeci de mii de oameni se așază la rând pentru a săruta moaște, când homosexualii ies în stradă, sau când la mitingurile politice se adună mulțimi cu care nu sunt de acord.

Violența, urletele, gardurile rupte, bojocii umflați, venele care stau pe gât gata să se spargă de furie, extremismul mizerabil – indiferent dacă este politic sau civic, de stânga sau de dreapta -, revendicările făcute cu ciomagul, cu steagul care flutură amenințător peste capetele tuturor, sufletele chinuite, manipulate ordinar, ideile primitive conform cărora ceva, orice, oriunde, ne aparține și trebuie să fie al nostru, al fiilor noștri și al strănepoților în vecii vecilor…

Toate aceste lucruri, răcnete, ochii ieșiți din orbite, mă îngrozesc de fiecare dată când apar în spațiul public. Mă îngrozește ideea că omul, în secolul acesta, când are la degetul mic terrabiți de informație, se lasă călcat încă în picioare de pofta unora de a crea în permanență conflicte, tensiuni și afaceri profitabile. Mă îngrozește gândul că încă mai există decerebrați care sunt în stare să ucidă pentru un hectar de pământ despre care „știu” ei foarte bine că le aparține de mii de ani și trebuie să le mai aparțină încă milioane de ani de acum încolo.

Toate astea au loc pe o planetă în care omul e doar un trist pasager care trăiește o secundă și jumătate.

 

Text preluat de Republica.ro

Papa Paco

Se făcea că visam, era căldură mare, alunecam pe niște pârtii lucioase și mirosea tare rău a lemne arse. Nu știu de unde, nu știu cum, o voce îmi spunea „Trezește-te și scrie și tu ceva despre Papă, că e nevoie, că moare lumea pe net dacă nu zici și tu vreo două.” Trecând peste gluma duminicală, cu iertare pentru eventualele sensibilități atinse, nu pot să spun decât că imaginea lăsată de capul Bisericii Catolice îmi place foarte mult.

Eu sunt un păcătos, un certat permanent cu Dumnezeu, îmi displace profund rolul pe care instituțiile religioase și-l arogă în acest secol XXI, mă contrariază faptul că mulți reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ nu au ieșit încă din Evul Mediu cu discursurile și comportamentul, mă irită că încă se mai propovăduiesc basme cu bătrânul din nori care a creat lumea și ne păzește, ne pândește și ne pedepsește dacă suntem răi și dacă ne abatem de la drumul drept. Dar, am mai zis, eu sunt mai recalcitrant din fire. Și sigur voi fi pedepsit pentru asta în fața judecății divine.

Papa Francisc împrăștie empatie, lumină, sinceritate și apropiere sufletească. Cei care îl cunosc mai bine spun că așa este el, omul Jorge Mario Bergoglio nu a fost niciodată un ipocrit, nu a dat cu dreapta și a luat cu stânga, a fost mereu acel dumicat sfânt din pâinea lui Dumnezeu. Nu sunt eu cel care să cântărească doza de marketing – dacă ea există – din figura publică a suveranului pontif, dar un lucru este cert: percepția generală asupra actualului Papă este extraordinară. Mă bucur că românii au putut să vadă că oamenii lui Dumnezeu pe pământ pot fi și altfel, mult diferiți față de cei pe care Biserica Ortodoxă Română ni-i trimite zilnic pentru a sluji și împărți învățăturile sfinte norodului.