Categorie: 500

Maică-mea a fost înhumată într-o primăvară geroasă alături de sora ei, în aceeași groapă. Nu mai știu dacă stăteau alături cele două sicrie sau dacă au fost așezate unul peste celălalt. Prin mintea mea treceau doar amintiri, o vedeam cum se întoarce de la serviciu și ne întreba dacă ne este foame. Făcea cel mai bun griș cu lapte din lume. După ce se răcea, scotea din cămară gem de caise și punea câteva linguri peste el în oală. M-aș duce să mai stăm de vorbă, dar cred că și oasele s-au amestecat.

Bucățile astea de carne pe care tu le numești mâini, sferele astea perfecte care poartă numele de ochi, fața, nasul, părul, degetele, trupul ăsta care se clatină dintr-o parte într-alta, din ce în ce mai slab, mai nesigur, mai decolorat, nu este decât o etapă de care nu dorim să trecem, hai să mai stăm un pic în viață, să ne mai bucurăm câteva zeci de mii de minute de soare, de ploi, de vânt, de oameni, de câinele din lesă, mă uit la bătrânii care zâmbesc pe bancă: unora nu le e frică de moarte.

Suntem goi, nimicuri, lipiți de zero, lipsiți de orice, scălâmbi, mai putrezi decât o scorbură ieșită din uzul naturii, suntem pungi care conțin ego-uri, damfuri și iluzii, poveri ce nu pot fi duse pe umeri, admiratori extaziați ai vidului. O specie tălâmbă care suferă profund de complexul superiorității. Se strigă catalogul: o listă de monade ce vor intra în viață fără idealuri, roase de invidie, de furii și neliniști. Să fim mai buni. Da, desigur. E simplu. Ce silă îmi este de dublul standard.

Pur și simplu am început să mă gândesc la ultimele mele cuvinte, la cât de inutile ar fi ele. Nu-și pot găsi rostul decât lipite cu sacâz pe hârtie. N-aș putea suporta pierderea lor, dispariția literelor în ceața ochilor mei, ar fi ca un salut între doi îndrăgostiți, prea devreme, prea din pripă, fiecare pe un alt mal al suferinței, mă uit la cuvinte și trag concluzia că am devenit ieftin și melodramatic dintr-odată, în pragul nopții, cu mâna întinsă spre pixul-dictator care mă împunge în timpan.

Mă trezesc devreme. Abia dacă am prins câteva frânturi de somn. Cred că soarele este acolo, la locul lui, prins în cârlige de orizontul său obișnuit. Aș vrea să-l fotografiez ca la fiecare început de an, să-i spun că i se schimbă respirația de fiecare dată când ne rotim în jurul lui. Și timpul pare că va curge altfel anul acesta. Ca un lichid lăptos, al facerii, al chinului, al nesiguranței. Răsare, galopează, încălzește apa și mă adoarme pe loc la marginea patului, printre fotogramele galaxiei.

Îmi construiesc un parc de zăpadă pentru că nu mă înțeleg bine cu anotimpurile venite de-a gata. Mi-ar plăcea să fiu alt om, să mă pot îneca din senin cu țurțuri și cu plicuri de ceai. Să fiu măcar în aparență un bun cetățean care-și plătește taxele cu religiozitate. Urăsc duminicile. Nu știu exact de când, dar urăsc ziua această infamă care începe promițător și se termină torturându-mă cu furia specifică unui calendar cu sfinți. E suficient, voi mai scrie și mâine despre febră și frigidere albe.