Categorie: 500

M-am pierdut printre nopțile în care luna doarme cu capul pe scoici, pe fundul bărcilor se odihnesc vâsle din marțipan, iar tu, nătângă, nesuferită și nehotărâtă ca o cadână înfuriată, umpli butoaie de lemn cu briza oceanului. Ai reușit să mă ascunzi în madagascarul sufletului tău, să mă legi de mâini cu visele tale și să-mi atârni trupul deasupra rechinilor flămânzi. Sper că vei plăti vreodată pentru asta. Am să aștept oricât, răbdarea mea va rodi atunci când te voi înfige într-o stea de mare.

În dimineața asta soarele s-a hotărât să-mi introducă pe sub ușă câteva picături de rășină. Miroase a suflet de lemn, a cercuri concentrice, a rochii de frunze, uite și o mică libelulă înțepenită în portocaliul dens al straniului lipici. Se uită la mine cu ochii ei de insectă naivă și mă sfidează. Îi este milă de mine. Ce caut în camera asta din bârne, unde-mi sunt răspunsurile? Mă-ntorc cu spatele spre ea. Deschid geamul. Ninge însorit, cu urși înfometați, și nu știe nimeni când se va termina.

Așa încep toate poveștile cu minți pierdute, așa se intră de-a valma în coșmaruri, în nopțile fără de sfârșit, mișcările fără noimă devin stăpânele muritorilor, iar cearșafurile se lipesc ca o a doua piele. Am lăsat jaluzelele să cadă. Vreau liniște, arome, sare, vreau ridul din spatele genunchilor. Îmi priește întunericul, mă voi hrăni cu aerul fierbinte din dormitorul tău, cu forma corpului sculptată în buretele saltelei, îmi voi stinge setea doar cu picăturile rătăcite pe coapsa ta dreaptă.

Își scotea capul printre scândurile podelei. La început privea către geam, clipea din petale câteva secunde, după care își făcea curaj și urca pe masă pentru a-și lua micul dejun: boabe de susan, firimituri de covrig și picăturile de lapte scurse din ceașcă. Stătea acolo, lângă pervaz, rotindu-și pistilul după norii care se încăpățânau să se-nfigă în sârmele de rufe. Se priveau în ochi, zambila și câinele-lup din curte, se priveau și vorbeau printre lacrimi. Norii plecau în tăcere dintre cârlige.

Am coborât din cerul tavanului meu o umbrelă fără bețe, o umbrelă care fusese înainte o simplă umbră din plastic negru ce-mi acoperea sfiala, temerile și visele pe care nu le puteam stăpâni, am coborât-o ușor și am așezat-o lângă mine în plapumă, acum e frig, e iarnă oarecum, actorii dorm pe pârtie și spintecă cu dinții din față tartine groase cu gust de quasar, se face noapte din nou, nu vreau să-mi aprind luminile-n casă, m-am îndrăgostit de umbrela mea, mă simt pe jumătate leneș și hulpav.