Categorie: Academia Cațavencu

Fane spoiește, boborul scâncește

   Doar într-o țară zglobie, cu pletele pe bigudiuri și cu mâinile băgate până la fund în oala cu borș, doar la noi în curte, unde mediocritatea și fala proastă stau în față, se putea oferi atât de mult spațiu laudativ lui Fane Spoitoru. Chiar și mort, Ion ”Neluțu” Titișor a făcut ca lumea să-i pupe ghiulul de aur la ore de maximă audiență. A murit un infractor într-un spital din Israel. Un mânuitor de sabie căruia justiția română i-a limpezit trecutul, reabilitându-l prin ștergerea celor două dosare penale din cazier, primul pentru tăierea mâinii unui polițist, cel de-al doilea pentru tâlhărie. Atât și nimic mai mult. Se înalță ode interlopilor și se blochează bulevarde când trec caii mascați ce trag dricul după ei. Când scriu aceste rânduri, aflu că lui Fane i se pregătește un priveghi-spectacol pe stadionul din Cernica unde vor asista peste o mie de persoane. Nu îmi este greu să-mi imaginez defilarea limuzinelor de lux, a ghiorțanilor veniți din toată lumea pentru a-l omagia pe tâlhar, nici măcar tonul lingușitor al reporterilor izgoniți din redacții pentru a capta vorbele de duh ale pirandelor prezente la funestul act. Scene indecente, controversate, lipsite de o elementară igienă mediatică, sprintul furibund pentru audiență și pentru încă o reclamă în plus la cremele anti-hemoroizi, sunt ingredientele necesare pentru ca țațele din fața televizorului să fie satisfăcute și să pișe ochii cu duioșie. O populație maniaco-depresivă va zice ”da’ lasă, maică, și el a fost om, de morți tre’ să zicem numa’ de bine” și își va menține ritualul de weekend neschimbat: cafeaua de dimineață, tochitura și micul la prânz, o bucată de plăcintă c-un ”kil dă vin” și un castron cu semințe, plus nelipsita canapea a lui Măruță de la care va afla ultima modă în materie de prapuri. Lumea nu își cunoaște fișa postului și e gata să-l pupe pe Fane rece, uitând că în fața sabiei se putea afla oricine. Priveghi pe stadion. Mausoleu impozant, probabil din marmură neagră cu incrustații de ”haur” masiv. Ce urmează? Doliu național?

P1010857

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 18 aprilie 2016

Campanie electorală să fie, dar cu viză de la Patriarhie

    1. Se implică BOR în campania electorală? Sigur că da, o face cu un mesaj atât de ipocrit, încât îți vine greu, ca observator neutru, să nu te miri de ce este imposibil să scăpăm de duetul politică – biserică. Într-un comunicat, Patriarhia Română spune că ”clericul care se implică în politică în calitate de membru sau de candidat al unui partid încalcă legământul depus la hirotonie şi regulamentele bisericeşti”, dar continuă afirmând că ”Sfântul Sinod, aplicând principiul iconomiei (dispensă) … a aprobat ca … preoţii şi diaconii să candideze, însă doar ca independenţi şi doar pentru calitatea de consilier local şi consilier judeţean.” Adică nu e voie, dar dacă mușchiul nostru dorește și e pentru binele patriei, atunci totul este permis. Clerul nu influențează votul, dar îndeamnă să fie aleși doar cei cu credință în Dumnezeu, cei care apără demnitatea vieții umane și sprijină familia tradițională. Nici un cuvânt împotriva mafiilor din politică, a înțelegerilor pe sub masă, a taxelor pe care biserica nu le plătește și nici nu are de gând, etc. Biserica Română continuă să se implice direct în campanie, indicând enoriașilor linia pe care o consideră propice pentru interesele sale. Nimic nou, dar să nu ne mai amăgim ca proștii crezând că societatea se modernizează cu pași repezi. E o farsă, sforile medievale se trag și acum cu dibăcie. Iar prin gaura cheii șuieră același vânt perfid.

   2. Sunt circumspect în legătură cu redeschiderea dosarelor revoluției din ’89 deoarece minunile țin, de regulă, doar trei zile în România. Procurorul Bogdan Licu vrea să-și spele imaginea șifonată de suspiciunile de plagiat și anunță că vom afla date noi despre cine s-a jucat cu pușcociul înainte și după împușcarea lui nea Nicu: ”S-a constatat că soluţia de clasare a Secţiei Parchetelor Miltiare este netemeinică şi nelegală, fiind adoptată pe baza unei cercetări incomplete, cu ignorarea unor informaţii, date şi documente esenţiale referitoare la evenimentele din decembrie 1989.” Se va lămuri în ce condiții au murit 709 persoane și au fost rănite alte 1855, se vor redeschide cele 112 dosare trimise în judecată, vom ști exact cine a dat ordin și de ce s-au împușcat militarii între ei? Am serioase dubii că aceste informații le vom afla vreodată în viitorul apropiat. Am de asemenea îndoieli că personaje ca Ion Iliescu vor fi audiate și că vor fi trase la răspundere dacă vor fi găsite vinovate. Istoria e scrisă de cei puternici, cu ajutorul nemijlocit al unor indivizi care sunt gata s-o împuște și pe mă-sa pentru a accede în funcții. Mâinile se spală reciproc, iar faptele sunt prea proaspete pentru a fi aduse în prim-plan. Și nu în ultimul rând, mulți dintre ticăloși mai sunt încă în viață.

P1010856

   3. A înțeles Iohannis că derapajul costă și că excursiile, partidele de tenis din Miami și deplasările interminabile pot lăsa facturi imense la capitolul imagine? Că toate prostiile făcute până la această oră ar trebui cumva să fie reparate pentru a stopa căderea din sondaje? Am mari îndoieli în acest sens, fostul edil al Sibiului și actualul instalator de sisteme de irigații de la Cotroceni pare că nu captează mesajele ce-i vin din societate. Este surd ca o scândură și perfect rigid în reacții. Îndepărtarea lui Mihalache e un semn bun, dar insuficient. Parțial, președintele și-a dat seama că nu miroase deloc bine cârdășia pe față cu Antenele și a mișcat câțiva nebuni pe tabla de șah. Dan Mihalache s-a dus să sforăie solemn la Londra, încetând pentru o perioadă să-i mai sufle în ceafă. Dar faptul că l-a numit ambasador pe fiul unui afacerist sibian, Ilie ”Gigacalorie” Grădinar, nu arată decât continuarea tradiției penibile românești, aceea de a înșuruba în funcții călduțe puișorii familiilor celebre sau odraslele milionarilor vremii. Nu a rectificat absolut nimic și continuă să se scalde în aceeași baltă cu apă stătută. Este, cel puțin până acum, o figură prezidențială ce ignoră totul fără jenă. S-a cățărat cu dibăcie pe podiumul ”autismului” politic.

   4. ”Avem senzatia ca suntem un grup destul de mare, aici vedeti un grup mic.” – spunea Marian Vanghelie în Parlament la revenirea pe scena politică. Un tupeu inimaginabil și o recuperare spectaculoasă a verbului din partea lui ”Almanahe”, în prezent șeful Partidului Dreptății Sociale (PDS). Un șmecher, un alt penal al politicii românești ce se pregătește acum să încalece caii Primăriei Capitalei. Va candida Vangheleonul? Mai întâi va propune candidații pentru sectoare și abia după aceea își va anunța, triumfător, intențiile. ”Să schimbăm lucrurile în bine” spunea, au și sindicatele alături de PDS, Vanghelie a studiat Dreptul în pârnaie și se simte acum mai pregătit ca niciodată pentru a gestiona miliardele bucureștenilor care, după câteva porții de fasole cu ciolan, îl vor vota în masă și-l vor pupa pe obrăjori. Se spune pe bună dreptate că cine se aseamănă joacă în aceeași horă și se merită unii pe alții. Folclorul nu va fi contrazis nici de data asta. Dacă ”Goagăl” nu va mai fi hărțuit de procurori, va avea toate șansele de partea sa în drumul către primărie. Votanți sunt, vrăjeală din partea candidaților este și ea destulă, sacoșe cu pomană se mai găsesc. Deci nu mai lipsește nimic. Vanghelie vă garantează încă o șușă pe care o meritați cu vârf și îndesat.

   5. De ce audiențele TVR sunt mici și instituția este văzută și astăzi ca o prelungire a statului ce încearcă să înfunde omul de rând? E extrem de simplu: pentru că nu face nimic ca să schimbe această imagine de satrap și de slugă a politicienilor în același timp. Televiziunea Română folosește în mod fraudulent datele private ale cetățenilor pentru a-i intimida și șantaja pe cei care au declarat că nu prind canalale TVR pentru a nu plăti taxa aferentă. Reporterii bat la ușa oamenilor și filmează cu camera ascunsă, într-o manieră total lipsită de deontologie. ”Propagandă în favoarea totalitarismului și puterii politice, cultul personalității, minciună în favoarea puterii, luptă neobosită împotriva drepturilor și libertăților omului, instigare la ură și violență, promovarea prostului gust și imposturii culturale și în divertisment, dezinteres pentru informația utilă publicului…” – este părerea unui cetățean nemulțumit de atitudinea postului public. Dacă s-ar mai curăța cumetriile și s-ar face ordine printre directorii de departamente, ar fi posibil ca și profesioniștii din TVR să poată respira cu ușurință. Deocamdată este imposibil, ”gaura neagră” din Calea Dorobanților este utilă pentru a șterge fundul clasei politice. Să ne trăiască, zic! Sunt ai noștri, ca brazii.

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 18 aprilie 2016

Un taxi, vă rog! Pentru cei mici, cu cap de lemn

   Antonie cel Mare spunea că smerenia va deschide porțile cerului, iar în Matei 6:6 putem citi următoarele vorbe de duh: ”Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”

   Trupa Taxi a mai scos o piesă-manifest. Nimic nou până aici, artiștii protestează și așa trebuie să se întâmple într-o societate civilizată sau măcar cu pretenții de a fi. ”Despre smerenie” a reușit să demonstreze iar că un segment important al societății – habotnicii imbecili – nu poate să tacă, nu poate să reflecteze sau, pur și simplu, să accepte protestul civic prin artă. Credincioșii adevărați au ascultat melodia și au spus, în cel mai rău caz, ”Dumnezeu să-i ierte, că nu știu ce fac”, dar nici prin cap nu le-a trecut că mama celor de la Taxi ar fi o curvă, că merită ucisă prin răstignire, că lapidarea prietenilor trupei ar fi o metodă prea blândă pentru a-i pedepsi pentru că au îndrăznit să se alăture cu o frază în refren. Habotnicul s-a dat în stambă și a umplut eterul de sânge. Pentru el, părerea celuilalt este sabie înfiptă în gâtlejul Domnului și automat devine latrină în care Biserica este scufundată. Credinciosul adevărat a ascultat și a înțeles. Omul cu har pe dinăuntru a respectat mesajul și a mers mai departe. Dar tembelul care băune fără odihnă nu a încetat nici astăzi să spurce, ”creștinește” desigur, un gest absolut normal într-o țară în care s-a murit pentru libertatea expresiei. Creștinii se omoară din cauza unei melodii – aici se poate ajunge, puerilul din noi dă pe-afară și ne lasă lați pe caldarâmul prostiei congenitale.

P1010857

   Dumnezeu preferă lemnul, spațiile mici? Nu am de unde să știu, nu am dialoguri cu divinitatea și nici măcar nu mi-am pus problema dacă Dumnezeu are confortul asigurat, acolo, în ceruri. Ceea ce știu sigur este că nu dorește discordie și nu vrea ca oamenii să fie mai proști decât i-a lăsat pe pământ. Mai știu că nu suportă idioții și că ar trebui din când în când să-i adune pe habotnici într-un țarc și să le asigure niște cursuri de reciclare duhovnicească. Ar trebui, poate, să le explice talibanilor ortodocși că a ține cu cele sfinte nu e același lucru cu a ține cu Steaua sau Dinamo, nu poți rage ca o vită încălțată atunci când ți se năzare că cel de lângă tine are o altă părere, exprimată decent.

   Dacă un artist concepe un mesaj și alege să-l trimită în piață, este propria sa opțiune. Sunt câteva linii roșii peste care nu se poate trece, dar nu vorbim despre acest lucru aici. Gestul de a trage de mânecă, poate naiv, poate tardiv, poate neinspirat pentru unii, nu e o blasfemie. Trupa Taxi nu a insultat pe nimeni, iar fluviile de jeg pe care le suportă acum sunt doar produsul unor minți bolnave.

   Gesturi de frondă vor mai fi. Oamenii sunt obligați să ia atitudine, este starea naturală a purtătorului de creier. Doar sacul de balegă stă cu capul plecat și nu scoate nici măcar o silabă printre dinți atunci când o părere este mai mult decât necesară. Suntem condamnați la conviețuire pașnică, la dialog și la etalarea înțelepciunii în orice clipă. Cine se face că nu înțelege, este doar ticălosul purtător al unei mentalități primitive. Lumea se schimbă și noi odată cu ea. Ne adaptăm sau pierim de sabie. Sabie care este ridicată de cele mai multe ori de animalul care încă doarme în om.

   Doar câteva adăugiri înainte de a vă spune că vom avea cu toții aceeași soartă – somnul de veci într-o cutie de lemn, într-un spațiu al dracului de mic: aud voci din mediul clerical ce propun eliminarea din spațiul public a discursului agnostic și ateu, să nu mai existe păreri contra Bisericii, a preoților, să dispară ”propaganda satanică atee” din mass-media și internet. Sunt absolut de acord, să dispară. Dar să piară simultan și orice tip de prozelitism religios, orice manifestare publică a credinței, să nu mai existe preoți pe stradă, sărbători fastuoase, etc. Să beneficiem cu toții de același grad de libertate și de cenzură în același timp. Abuzez de răbdarea dumneavoastră și adaug: în același spațiu de libertate aș dori să văd și Biserica la coadă la Finanțe, plătindu-și dările la fel ca mine.

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 18 aprilie 2016

Moartea lui ”Manole”

   De ce ne cuprinde extazul atunci când degustăm doar mușchiulețul, uitând că vita produce și balegă, atunci când o cruce bătută în cerul gurii pare a fi salvarea de moment, chiar dacă celelalte taine nu le vom pătrunde niciodată? Omul se refugiază doar în plăcere, își construiește un bârlog și hibernează, nestingherit, până când îi bate în geam diavolul părerilor contrare. Moartea lui Mircea Albulescu a iscat furtuni prin care publicul actorului nu este obișnuit să treacă. S-au scos la rampă vorbe dure, unii au amintit despre turnătorul cu numele de cod ”Manole”, alții și-au adus aminte de profesorul de actorie părtinitor, de aerele misogine pe care acesta le avea la catedră, nu au fost uitate odele recitate în comunism, nici amestecul în politica anilor ’90. Un personaj complex, cu bune și rele, cu un trecut peste care nu ar trebui pus capacul doar de amorul artei. Oamenii, în general, sunt curve și sfinți, au carii și predică consumul de pastă, au familii, copii și amante, merg sfioși la biserică și te înjură de Dumnezeu la o țigară sau te bârfesc fără milă, fără a te cunoaște. Avem posibilitatea de a alege, dar nu putem rămâne paralizați în dreptul aceleiași opțiuni. Astăzi, când criteriile sunt atât de anemice, blocajul mental nu poate fi decât o armă de distrugere în masă. Poți admira la nesfârșit frumusețea Giocondei? Dacă aceasta ar deschide gura și n-ar ști să lege două vorbe, dacă și-ar ridica brațele și un miros acru de transpirație ți-ar zdruncina simțurile, ai rămâne pe aceleași coordonate estetice? Sigur că nu, dar ai beneficia de o altă imagine a divei, mai apropiată de realitate. Plecarea actorului dintre noi ne-a arătat colerici, agresivi, mitocani, în vervă și plini de invective, stăpânii unui vocabular bogat în grijanii și organe genitale expuse pe tarabă, fără jenă. Calmul perfect codificat știe să iasă la suprafață exact când e mai multă nevoie de flegme. Mârleții dansatori pe ritmuri de flașnetă s-au luat și acum la întrecere și am văzut cu toții un sprint bogat în cuvinte și metafore despre mame și morții lor. ”Bunul” Mircea a fost și zeu, și ticălos, a fost și înger, dar și drac pe pământ. Păstrăm doar zâmbetul? Va fi mereu la fel, îi vom adula pe morți și ne vom aduce aminte doar de cele bune – un semn de ipocrizie, fie vorba între noi. Pentru că oamenii, în viața de toate zilele, sunt cărți pe care ne e teamă să le parcurgem integral. Ne oprim doar la metaforă, uitând că și cotorul are rolul lui când cartea e pusă pe raft, la păstrare.

P1010855

Editorial pentru revista ”Academia Cațavencu” 18 aprilie 2016

Justiția română – între neputință și masochism

   Numai așa, când mă gândesc într-o doară, pe jumătate senin, pe jumătate obosit, cu un strop de mir pe frunte și cu busuioc în plete, îmi vine să spun că măreția Justiției din România este ca o fecioară ce se pierde pe centura virtuții; cu toții o dorim curată, nepătată și plină de calități, dar atunci când ne arată fundul dăm bir cu fugiții și nu mai privim în urmă. Ați înțeles ceva? Nu era nimic de înțeles până aici, deoarece Justiția lasă un gust amar în gura oricui: dacă furi o găină, bagi pârnaie ca Berilă, dacă ascunzi câteva milioane sau dacă dai cu pumnul de cade boul din picioare, scapi nevătămat ca fecioara printre sfinți și luna printre stele.

   Nu este deloc un punct de vedere avizat sau un diagnostic din partea unui expert în Drept. Nici pe departe. Sunt doar câteva rânduri ce se doresc o reflecție de weekend asupra imaginii mizerabile pe care o lasă unele sentințe judecătorești, unii magistrați și, în general, aplicarea a ceea ce numim cu toții dreptate. Legea e pentru toți aceeași, se aplică la fel, zeița Themis e legată la ochi pentru a împărți legea în mod echitabil sau pentru că e sătulă până peste cap de mojiciile sistemului?

   Am văzut cu toții cum un recidivist ca Sorin Paleșică, bătăușul salvamontistei Miruna Inel din stațiunea Straja, a scăpat de închisoare. Victimele și-au retras plângerea. Cum? De ce? Agresorul a ajuns la o înțelegere cu ele, victimele au fost amenințate? Nu vom ști niciodată pentru că transparența în aceste cazuri este zero, putem doar bănui și trăi din suspiciuni. E suficient să ai bani și influență pentru ca dosarele să nu meargă mai departe? Șpaga e suverană? Mafia unor golani cu pumn de fier e chiar atât de puternică încât nimeni și nimic nu-i mai stă în cale?

   Percepția publică asupra Justiției în acest moment este dezastruoasă – v-am avertizat, nu este un diagnostic – și nu cred că în viitorul apropiat va putea cineva să o schimbe. Teroarea instaurată de clanurile mafiote în toate zonele țării, cazurile de dare și luare de mită în rândurile magistraților, personaje din sistem ce sunt bănuite a fi șantajabile, cumetriile, neamurile înfipte în posturi-cheie, săruturile pe gură dintre Justiție și clasa politică, procurori și judecători care răspund la butoane apăsate de sus, sforăriile interminabile și suspiciunile care nu se mai sfârșesc, toate aceste clișee nu fac decât să cimenteze imaginea unei corupții generalizate.

   Ce lipsește? Românul neaoș ar spune că nu există sânge în instalație. Domnilor, nu mai aveți testiculele la locul lor și vă lăsați duși de nas de hienele îmbătrânite din sistem, de stelele ce par a nu mai cădea de pe umeri și de veșnicii ciripitori cu gura larg deschisă. Magistrații corecți, cei care ar dori să-și exercite atribuțiile conform legii, parcă sunt călcați pe cap și strânși cu o ușă invizibilă. Mai lipsește un organ competent, viu, energic, care să penalizeze derapajele interne. Știu, există CSM, există fel de fel de comisii de disciplină și de modalități de inspecție. Pe hârtie avem totul, dar faptic ne lovim întotdeauna de indolență și de mânuțe care se spală reciproc.

   Legile par că sunt făcute doar pentru a avantaja infractorii. Nu contează cât de gros ai dosarul, important e să circule banul, influența și circuitul să meargă uns. Fraierii înfundă pușcăria, șmecherii trag pe nas aer curat, indiferent de acuzații și de probe.

   De foarte mulți ani se vorbește despre o lege a răspunderii magistraților. Pentru că – nu-i așa? – nu există nimeni mai presus de lege și oricine ar trebui să dea lămuriri pentru erorile făcute la locul de muncă, cu voie sau fără voie. Revin tot la percepția publică și readuc în atenție imaginea de mic Dumnezeu pe pământ a magistraților: ”fac ce vor, când vor, manipulează dosare și probe, dau sentințe după bunul plac, achită sau condamnă după ureche și urmăresc pe cine vor, cu sau fără mandat, sunt intangibili și nu le ajunge nimeni cu prăjina la nas, trăiesc într-o lume a lor și au pierdut orice contact cu realitatea, nu-i trage nimeni la răspundere pentru abuzurile în funcție, etc.”

   Scriu fără nici o doză de răutate aceste rânduri, dar nu pot să-mi reprim îndoielile și percepțiile pe care le am din lectura zilnică a sutelor de informații ce-mi trec prin fața ochilor și din dialogurile cu cei din jur. Îmi este imposibil să o fac pe prostul și să nu reproșez o realitate văzută la rece.

   Imaginea actuală a Justiției este cea a unei permanente colcăieli, o enormă văgăună în care cetățeanul de pe stradă nu are nici cea mai mică șansă dacă nu are ”spate” sau dacă portofelul este anorexic. Starea de impenetrabilitate pe care o degajă înalții funcționari publici ce au datoria să facă dreptate și convingerea că niciodată nu vor plăti pentru eventualele greșeli făcute, sapă în mentalul colectiv și produc lehamite, ură și dispreț totodată pentru o breaslă ce ar trebui să beneficieze de un respect total și necondiționat. Magistraților le place această atmosferă, s-au obișnuit cu înjurăturile ce curg la adresa lor? Atunci e bine, să doarmă liniștiți în continuare. Vor să schimbe cumva unghiul din care societatea îi vede? Poate că ar trebui să facă ceva în acest sens, schimbarea pornește întotdeauna din interior și nimeni nu cunoaște mai bine decât ei regulile ce pot fi modificate.

   Nu sunt decât un om de pe stradă ce vrea să uite că Palatele de Justiție sunt pline de șmecheri în costume scumpe, care circulă în limuzine de zeci de mii de euro. Am obosit să văd cum grangurii ies în libertate, fără să plătească, în timp ce sărăntocul care a călcat în străchini e pedepsit exemplar, cu sânge rece, conform legii în vigoare, desigur. Sunt scârbit de corduneni, sportivi, spoitori, cămătari, clanuri și interlopi politici, sunt deja la capătul răbdării când aflu că iarăși a mai ieșit unul dintre gratii deoarece l-a lovit brusc talentul literar-științific.

   Avem nevoie de un sistem normal, de pârghii funcționale care să se poată controla și respecta reciproc. Ne-am cam săturat să vă tot scuipăm în față. Ni se cam usucă gura și nu e bine.

Pentru ”Academia Cațavencu” 17 aprilie 2016

Cât cântărește nesimțirea lui Piedone?

   Tupeul, iresponsabilitatea, replicile de autobază, mizeria morală și iuțeala cu care se ”întoarce portofelul pe dos” la nivel oratoric, dorința de parvenire rapidă și de îmbogățire cu viteza luminii, spectacolele ieftine regizate printre tarabe, câteva panseluțe aruncate ici-colo în văzul fraierilor, sunt amestecul perfect care îi îngăduie unui individ ca Piedone să revină în politică, anunțându-și din nou candidatura ca independent la Primăria Sectorului 4.

   Nu mai contează că 64 de oameni și-au pierdut viața în Clubul Colectiv din cauza proastei administrări și a autorizațiilor eliberate după ureche, că oamenii săi ar fi trebuit să controleze activitatea agenților economici din zonă, este important doar că omul revine nonșalant și vrea Primăria înapoi. Creștinul ortodox nu mai are sensibilitate și vrea din nou bucatele cele mai bune în capul mesei. Obsesia puterii încețoșează rațiunea și îl împinge pe cercetatul penal în două cauze să poftească iarăși la funcție. Este foarte adevărat, Piedone nu le-a dat foc tinerilor în club, nu a montat artificiile și nu a înghesuit cu mâna lui peste 400 de persoane înăuntru, dar vorbim de conștiință și de morală. În mandatul lui s-au întâmplat aceste lucruri și oricine altcineva ar fi dormit cu sughițuri până la sfârșitul vieții. Cristian al nostru, evlaviosul de serviciu, drept-închinătorul smerit, nu. El face parte din categoria specimenelor care aduc minerii înarmați cu bâte la București și a șoferilor care, din cauza  vitezei demente, omoară trei oameni în curbă, ca mai apoi, și unul și celălalt, să continue să ofere lecții de bună purtare celorlalți.

   Monștrii fără conștiință respiră nestingheriți printre noi. Greșesc, unii dintr ei ucid, alții schimbă destine definitiv doar prin ignoranța cu care dirijează instituții, dar revin ca niște moroi veseli, imperturbabili, să-și reia activitățile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu m-a surprins niciodată consistența obrăzniciei celor care insistă să conducă, să aibă mâna pe butoane și să stea în permanență ”mufați” la banul public. Este în natura lor, unii au gena furtului în ADN, alții au fost crescuți în familii de o bogăție obscenă și nu concep colacul de WC fără cristale Swarovski sau consoarta fără tuning. Este, pe undeva, o realitate a României cu care dacă nu te familiarizezi măcar temporar, riști să te transformi într-un ciudat inadaptabil.

   Ceea ce uimește și reușește să creeze îngrijorare este imposibilitatea oamenilor de a percepe fenomenul în ansamblu, de a-și da seama că scamatorii ăștia ridicoli nu mai au dreptul la o a doua șansă. Ești om politic? Ai furat, ai mințit ca un porc, te-ai combinat și ai pus gura la țeava bănuțului public, din cauza ta au murit oameni, te-ai retras și ai promis că ne vei lăsa? Pleacă și uită-ne, prietene. Nu mai reveni ca o slugă, în genunchi, gata să lingi papucul alegătorului pentru un blid cald. Vina nu este în întregime a ipochimenului care mai vrea un mandat, ci și a votantului care se lasă prostit pe față, amăgit de legende cu borduri, fântâni arteziene, reabilitări termice și dungi pe șosea. Vina o poartă și omul din casă care uită că lucrările nu s-au dat pe bune, ci prin negociere directă. Oamenii trec cu vederea mult prea ușor ”cumetriile” și scuipatul de pe obraji, își imaginează că Piedone, în acest caz, ar fi vreun erou care a venit cu bani de acasă să le facă lor un bine și că altul ca el nu mai există pe fața pământului.

   ”N-am să mai fiu primarul Piedone, nici omul politic Piedone… Aici se încheie cariera mea politică, mă retrag… N-am depins de partide…”

   Sunt doar câteva declarații pe care le dădea printre suspine doar în urmă cu câteva luni, când organele de anchetă îi puseseră cătușele pe mâini. A uitat repede. Și minte furibund, prostește pe față. Cum adică nu a depins de partide Cristian Popescu Piedone? Nu a fost membru PSD, PC și UNPR? Acum, dacă s-a pictat independent, are senzația că toată lumea e tâmpită și a uitat prin câte bărci și-a plimbat fundul?

   ”M-ați întrebat de ce nu mai fac nimic pentru voi, de ce v-am părăsit.”

   Acum se crede un fel de Mesia, gata să se jertfească din nou pe altarul birocrației locale și să facă totul pentru bunăstarea bucureștenilor. E nebun sau îi crede nebuni pe cei cărora li se adresează? A pierdut Piedone orice urmă de rațiune? Personal, nu cred. Omul calculează bine, la milimetru, își cunoaște electoratul și știe foarte bine ce strune să ciupească pentru ca oamenii să-i mai dea o dată posibilitatea să sugă în liniște laptele dulce al administrației locale.

   Este doar un cabotin pe care legea îl mângâie pe cap și îl ascunde sub aripă. Un personaj, ca alte câteva mii din toată țara, candidați pe nici nu se știe unde, care profită de rapiditatea cu care oamenii de rând se amăgesc că le va fi mai bine. Popescu, creștinul și smeritul, este un păcălici al zilelor noastre care este pe cale să reușească două lucruri dintr-o singură lovitură: să-și bată joc de memoria victimelor de la Colectiv și să-i tragă suveran în piept, încă o dată, pe locuitorii Sectorului 4.

Pentru ”Academia Cațavencu” 16 aprilie 2016