Nesfârșitele ode

„Prietenii mei de la Herg Benet mi-au făcut cunoștință cu „Negustorul de pipe” al lui Paul Gabor, ce m-a purtat agale prin lumea lui, pe străduțe lăturalnice, aproape de tumultul vieții așa cum e ea. Am citit-o noaptea, lângă un ceai, și am umplut pagini de gânduri ce mi-au rămas dragi. Autorul închină ode femeii, omului de rând, tipicarului plictisit de dimineți umede; ode sufletelor rătăcitoare și rătăcite deopotrivă, fără rânduri disciminante, fără repetările clișeice ale lumii actuale. Dacă îți dorești să-i cunoști prietenii, „Negustorul de pipe” te așteaptă cu 240 de pagini pline de viață.

RECENZIE NEGUSTORUL DE PIPE

Vedeam prin geamurile larg deschise: primele cafele aburind în cești, fiarele de călcat coborând pe gulerele cămășilor, buletinul meteo șuierat prin strungăreața fetelor din cutia veselă, cuțitele care întind margarina de porumb pe felia de pâine prăjită, gura de vin uitată în pahar (…).

Nu multă lume știe asta despre mine, dar am o curiozitate greu de stăpânit în ceea ce privește casele oamenilor și ceea ce se petrece după perdelele cu flori sau picățele ce atârnă leneș la geam; un simplu moment observat printr-o fereastră deschisă, ritualurile aparent insignifiante al locatarilor sau felul în care sunt aranjate cărțile în bibliotecă mă ajută să pun cap la cap un scenariu – acela al vieții lor. Monotonă sau neobișnuită, rutina zilnică a unui individ necunoscut îmi trezește un interes bizar din care creez povești și drame.

negustorul-de-pipe

Asta am simțit citind cartea lui Paul Gabor, „Negustorul de pipe”. Și nu mi-a luat mult să îmi dau seama de importanța momentului – autorul mă invitase să arunc o privire în camerele atent decorate ale minții și sufletului său încă de la prima pagină – ce spun eu aici?! încă de la prefață! – și curiozitatea mea nu a mai avut limite. Am început a crea povești alături de el și nu m-am mai oprit până când absolut toate cotloanele au fost cercetate amănunțit.

Cu amprenta inelarului stâng desenează-mi o amforă în praf, să o umplu până-n gură și să te beau dacă setea mă va ucide.

Paul Gabor ne oferă deopotrivă o antologie de gânduri și o declarație de dragoste împărțită în mii și mii de rânduri; am cules frânturi din ea de sub fiecare titlu, ca și când s-ar fi ascuns de ochii mei cu timiditate înșelătoare, cu dorință vie de flirt misterios. M-am regăsit în fiecare dintre femeile „Negustorului de pipe”, cu afinitățile și tabieturile lor bine conturate; m-am simțit ca acasă pe pagina lor, în colțul lor de lume, mâncând cornulețe cu gem de pere și colindând străzile animate de tarabe cu cărți.

Am făcut dragoste, urlând, posedați de instinct, pătrunși, cu gurile rupte. Boabele de ploaie îi cădeau în creștet și o învăluiau într-o pelerină transparentă. O îmbrăcau în scut umed. Iar eu o acopeream cu mine. Îmi aparținea, fără interdicții. Toată: spatele zvelt care invita la orbire, arcuita buză de sus și mirările picioarelor ei.

„Negustorul de pipe” a fost pentru mine ceva inedit. Am descoperit între paginile ei pe cineva care gândește ca mine, simte și vede lumea din jur asemănător mie, și are curajul de a transpune asta pe hârtie. Cred că este nevoie de un dram de nebunie pentru a-ți accepta întunecimea ce zace în tine, dorința nesfârșită, regretele și frustrările sufletului, și de mai mult decât un dram de curaj pentru a dezvălui toate astea lumii întregi. Paul Gabor face asta cu măiestrie și am iubit cartea și gândurile ei ferecate, cafelele târzii și diminețile pierdute în nori de fum, iubirile nespuse și oamenii alene conturați de pe străduțele înguste ale lumii negustorului de pipe.”

Articolul original pe inefabil.ro

Reclame

FICT – Festivalul Internațional de Carte Transilvania

În anul Centenarului ne propunem să celebrăm cultura scrisă printr-un eveniment de excepție: „Re-Unim România prin Cultură”, unde scriitori români din exil și din diasporă se întâlnesc la Cluj. Invitați de onoare din opt țări europene vor susține fiecare un discurs cu tema „România mea”.

• Franța: Basarab Nicolescu, Bujor Nedelcovici, Petre Răileanu, Virgil Tănase, Sebastian Reichmann, Andrei Vieru, Alexandra Medrea, Horea Porumb
• Germania: Ion Taloș, Gheorghe Săsărman, Eugen Cojocaru
• Republica Moldova: Leo Butnaru, Liliana Armașu, Gheorghe Calamanciuc
• Republica Serbia: Mircea Măran, Eugen Boieru, Mihai Gherghel
• Spania: Paul Gabor
• Italia: Grigore Arbore
• Ucraina: Vasile Tărâțeanu
• Marea Britanie: Mihai Șteț

Cea de-a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Carte Transilvania (FICT) are loc în perioada 2-7 octombrie 2018, în Piața Unirii din Cluj-Napoca, și este dedicată Centenarului Marii Uniri.

fict cluj 2018

„Am avut nevoie să citesc cartea a doua oară”

   Era un banc prost cândva. Cică merg doi la cinematograf. Unul dintre ei mai văzuse filmul o dată și îi tot povestea scene celuilalt. La un moment-dat, în film, unul moare călcat de tren. Cel care mai văzuse filmul se ridică în picioare și urlă: ”băăăă, ești tâmpit?” Celălalt îl trage înapoi, îi face semn să tacă, apoi îl întreabă: ”Dar nu ziceai că ai mai văzut filmul o dată?” ”Ba da, dar nu credeam că e așa de prost să nu evite accidentul a doua oară!”

   Îi spuneam lui Paul mai devreme că am avut nevoie să citesc ”Negustorul de pipe” a doua oară. Prima dată am devorat cartea de plăcerea lecturii și de efectul calității limbajului artistic. Fiecare pagină era un joc nou care trezea progresiv simțurile așa cum numai arta adevărată o poate face. De ce am reluat lectura? Fiindcă, datorită profesiei de bază, învățasem să citesc la un nivel la care simțirea îmi era anihilată în mare parte de luciditatea critică. Priveam construcția, discursul narativ, felul în care se conturează personajele, subiectivitatea, căutam clișee lingvistice… Și deodată, cu cartea asta, toate acestea treceau în plan secundar.

   Aveam senzația că cel care scrie se joacă de-a v-ați ascunselea cu sufletul cititorului. Când pe bune, când trișând, uneori în aceeași ascunzătoare cu el, ținându-i sufletul în palme și disecându-l cu precizie chirurgicală pentru a scoate din întuneric sentimente, trăiri, gesturi uitate, simțuri atrofiate de banalizarea cotidiană a unor trăiri care în mod normal înalță ființa umană ceva mai sus de instincte și de interes imediat de a fi văzută. Carne vie peste care toarnă balsamul trăirii la marginea visului sau cruzimea lucidității cu care îți poți vedea cangrenele și amputările la care te-ai supus uneori de bunăvoie în numele ”evoluției”.

   Scrisul lui Paul e binefăcător în aceeași măsură în care e o palmă dată peste față cu mâna udă. Trezește, doare, te revoltă. Nu împotriva lui, ci împotriva ta, a celui ce a renunțat să trăiască înainte de a fi murit. Te provoacă să simți, să te joci, să te redescoperi pe tine, cel de dincolo de măști, să conștientizezi că nu ai decât AZI.

   ”Negustorul de pipe” e, cred, unică în peisajul literar românesc, nu doar prin noutatea abordării stilistice, ci și prin forța pe care aceste miniaturi o degajă, fiecare cu viață proprie, fiecare cu intensitatea ei, și, totuși, un întreg uman format din sunete, imagini, arome, senzații, lacrimi, zâmbete, revoltă, iubire, erotism, înălțare sau cădere. Și peste toate, Timpul. Pe care (nu) îl mai avem.

Florina Vaipan, profesoară de Limba Română, stabilită în Spania.

”Fire mai tembelă cum eram, nu ascultam manele în camion, doar citeam. Ştii tipul intelectualului camionagiu”

Paul Gabor este scriitor, om de presă, dar a muncit şi ca tâmplar, camionagiu sau orice l-a ajutat să supravieţuiască într-o ţară în care un permis de muncă venea după ani de aşteptări şi travaliu birocratic. A ajuns în presă datorită Jandarmeriei, dar şi-a dat demisia de la radio cu mânie împotriva sistemului politic. A emigrat ilegal în Grecia şi a simţit pumnii grei ai poliţiştilor eleni. Şi-a găsit şansa în Spania şi nu a renunţat la ea. Anul acesta a debutat cu volumul ”Negustorul de pipe”, care este deja best-seller al editurii Herg Benet. A dedicat prozele Irinei, femeia fără de care nici el, dar nici cartea nu ar fi existat.

Ne duci de la titlu şi copertă într-o lume maură, cu parfum de scorţişoară, unde bănuim că vom descoperi şi ceva mister, dar şi aventură. Cine este negustorul de pipe?

Am făcut un joc de cuvinte cu ” negustorul de pipe”. Îmi place să privesc fiecare text din carte ca pe nişte pipe în miniatură. Sunt fumător de pipă, iar pipa nu o poţi fuma între două tramvaie, ci este un întreg ritual, bătrânesc dacă vrei: cureţi pipa, pregăteşti tutunul, îl aşezi, îl presezi, aprinzi, savurezi fumul, iei paharul de vin sau de brandy, iar toată lentoarea asta înseamnă că eşti în altă lume deja.

Negustorul de pipe sunt eu. Şi îmi place să cred că fiecare text poate fi citit şi recitit, într-un fel de ritual, aşa cum savurezi o pipă.

Primele texte din ”Negustorul de pipe” au apărut prin 2007, 2008. În joacă. Atunci lucram pe camion şi făceam curse internaţionale, adică azi dormeam în Danemarca, mâine eram în Belgia, iar poimâine luam prânzul în Germania. Fire mai tembelă cum eram, nu ascultam manele în camion, ci doar citeam. Ştii tipul ”intelectualului camionagiu”.

Plecam în voiaj  cu trei-patru cărţi la mine, când mă întorceam acasă mai luam încă pe-atâtea. La un moment dat am început să mâzgălesc nişte pagini, în ideea asta: oare cum ar fi să scriu şi eu? Aveam un blog pe atunci şi acolo scriam miniaturi de texte. Călin Hera, care muncea la România Liberă pe atunci,  mi-a zis că nu scriu rău deloc şi m-a întrebat de ce nu încerc să adun textele într-o o carte. Nu l-am luat în seamă, nici pe el, nici pe nevastă-mea, care îmi spusese deja acelaşi lucru. Am continuat însă să scriu. Iar anul trecut a apărut ideea să le adun într-un manuscris şi să le expediez. Ceea ce am făcut: am trimis textele către mai multe edituri şi după trei zile mi-a răspuns Herg Benet. Şi iată cartea!

De ce ai plecat în Spania?

La mine a fost un amestec de scârbă, mânie şi aventură. Iar aceasta din urmă a cântărit infim faţă de restul trăirilor. Nu te apuci să baţi meridianele doar din dorinţa de aventură. Am lucrat în presa gălăţeană unde am ajuns la un punct în care nu mai puteam să spun ce gândeam. În general, ţi se sugera ce trebuie transmis. Erau mesaje care veneau de la direcţiunea radioului, te mai întâlneai cu un om politic, ţi se explicau lucruri despre un buget din care radioul trăia şi aşa mai departe. Evident că după ce trăieşti aşa ceva pleci, mai ales că eu nu am fost niciodată omul care să dea cu limba pe clanţă.

Şi am emigrat în anul în care Ion Iliescu a câştigat detaşat prezidenţialele, în faţa lui Corneliu Vadim Tudor.

În martie 2000 m-am hotărît să plec la greci. Aveam un prieten în Atena care m-a chemat la el. Însă, atenţie! Atunci România nu era membră UE şi nu puteai trece graniţa decât fraudulos, prin Serbia şi Macedonia. Am plecat din Timişoara, cu un grup de vreo 11-12 inşi, cu o călăuză, pe un frig de-ţi venea rău. Toată aventura m-a uşurat de vreo 500 de dolari.

Ne-au luat sârbii de la graniţă, am trecut prin Macedonia şi, la frontiera cu Grecia, călăuza a hotărît să trecem pe la ora 3 dimineaţa. Aşa am făcut. După vreo 10-12 kilometri pe pământ grecesc, ne-am adăpostit într-o căsuţă pe câmp, cu gândul ca în zori să ne împrăştiem care încotro.

Ne-am întins să ne odihnim, dar nu ne-a tihnit pentru că ne-am trezit, după vreo oră, cu zeci de poliţişti greci înarmaţi, care au înconjurat casa cu câini de urmărire. Ne-au luat pe sus şi ne-au dus în arest, unde am rămas vreo trei sau patru nopţi, fără nicio posibilitate de a comunica cu cei de acasă. Ne-au luat paşapoartele şi ne-au tras o mamă de bătaie, încât am ajuns acasă cu un genunchi cât capul. Acolo s-a terminat visul grecesc.

Aveam interdicţie pe paşaport, dar asta nu m-a împiedicat să scot altul nou-nouţ, cu care, două luni mai târziu, am ajuns în Spania. De ce Spania? Am plecat cu un autocar de sportivi de la Clubul Steaua. Steliştii de la lupte greco-romane aveau turneu, în mai 2000, în San Sebastian. Cunoşteam pe cineva la club, care m-a adăugat pe lista delegaţiei. Mi-am luat viza şi am plecat cu o geantă de voiaj, în care am îndesat câteva tricouri. Când am ajuns în San Sebastian aveam 700 de dolari în buzunar. Eram nabab.

I-am lăsat pe sportivi şi am luat autobuzul spre capitală. ”Ce-o fi, o fi!”, mi-am zis.

Am ajuns într-un sătuc pe lângă Madrid. Nu ştiam decât trei cuvinte: ”hola”, ”mañana” şi ”trabajo”, adică exact ce mă interesa.

Am spălat piscine, am dat cu lopata, am asfaltat şosele, am pus mâna pe drujbă şi am trăit în pădure, ca haiducii, vreo trei luni de zile. Am fost ajutor de bucătar, am fost camionagiu. Cred că, dacă spun ce nu am fost, este mult mai simplu.

În şase luni de zile am învăţat limba. Am avut baftă că la piscină, unde lucram, vindea bilete un profesor pensionar. El predase matematică şi geografie, dar pe mine m-a învăţat spaniola.  După program mergeam cu el la o bere sau la cumpărături şi învăţam. M-a corectat din prima zi, aşa încât în şase luni vorbeam o limbă foarte curată.

În 2002 a venit şi soţia mea în Spania, după o întreagă luptă cu birocraţia. Condiţia era ca eu să am permis de muncă, astfel încât statul spaniol să îmi recunoască continuitatea şi să îmi dea drept de şedere. Iar permisul de muncă era foarte complicat de primit pentru că România nu era stat membru UE. Aşa încât un angajator a trebuit să meargă cu mine la forţele de muncă şi să le explice că eu am nişte abilităţi de negăsit la orice alt muncitor spaniol, iar pentru aceste calităţi statul trebuia să îmi acorde permis de muncă.

Apoi guvernul spaniol dădea o rezoluţie. Din fericire, răspunsul a fost afirmativ, deci m-am întors în ţară, la ambasada Spaniei din Bucureşti, unde am primit viză de muncă. Şi abia cu această viză am mers în Spania, unde am primit permis de muncă şi de rezidenţă. Abia după aceea am început procedura de regrupare a familiei.

Pe mine m-a ajutat în tot acest travaliu un avocat, pe care l-am cunoscut la piscina despre care îţi spuneam mai devreme. El m-a sfătuit ce să fac; mai mult, mi-a făcut legătura cu un client al lui, care avea gater şi o făbricuţă ce prelucra lemn. Iar patronul acela a mers cu mine peste tot şi a făcut cererile necesare în tot lanţul birocratic. Şi i-a convins pe funcţionari să îmi dea drept de muncă. Astăzi, ca cetăţean UE, vii cu paşaportul de România, găseşti un loc de muncă aici şi te angajezi a doua zi.

Doi ani mai târziu, în 2002, soţia mea a putut să vină în Spania. A obţinut o slujbă în Catalonia, motiv pentru care ne-am mutat din capitală în acest oraş, Tarragona, unde trăim şi acum.

De ce ai spus că Irina este persoana fără de care cartea nu ar fi existat? Şi nici tu?

Ea este prima persoană care mi-a spus  să scriu cartea, chiar de când eram pe camion şi începusem să scriu primele texte. Nu am ascultat-o pentru că… prost.

Noi suntem căsătoriţi din 1997. Avem 21 de ani de când suntem împreună cu acte. Altfel, ne cunoaştem din cartier, de când aveam vreo cinci anişori.

Fără ea nu aş fi existat pentru că nu cred că altcineva m-ar fi putut suporta sau m-ar fi susţinut aşa cum a făcut-o ea. Şi, când spun asta, mă gândesc la toate proiectele în care m-am implicat sau la care am renunţat, iar ea m-a susţinut fără rezerve. Dacă eu sunt aşa cum sunt astăzi sunt şi pentru că am avut-o alături. Iar asta nu e simplu.

Suntem împreună de foarte mulţi ani şi nu ne leagă case, moşii, copii. Ne leagă o relaţie care a trecut prin foarte multe, dar uite că suntem alături. E mai mult decât dragoste, e şi respect, complicitate şi foarte multă dileală. Este un amestec peste care nu poţi trece foarte uşor. Tocmai de asta spun că nu aş fi putut exista fără ea.

De ce te-ai apucat de presă?

Pentru că am terminat armata la Jandarmi.

Am făcut armata în Bucureşti, în Băneasa. Noaptea săream gardul şi mergeam la fete, pardon la un ceai. Aşa i-am cunoscut pe oamenii de la Radio Contact de atunci, Raluca Moianu, Andi Moisescu şi aşa mai departe. Atunci m-am virusat cu radio.

Când m-am întors în Galaţi, m-am dus la Radio Alfa, un radio muzical pe atunci, şi am cerut un job. Am început să fac programe de noapte, de zi şi radio-matinal. Iar la puţin timp am trecut la Radio Galaţi, postul cel mai urmărit din oraş. Acolo m-am apucat de presă. Deci, dacă mă gândesc şi rezum, am intrat în presă datorită Jandarmeriei.

Ce te-a învăţat, cum te-a format munca în radio?

Cred că m-a învăţat să cunosc oamenii, să îi ascult şi să îi citesc după voce. Iar asta mă ajută să câştig timp. Nu am nevoie de prea mult să îmi dau seama dacă eşti o jigodie, un ticălos sau un om de pus la rană. Te simt din voce, îmi trebuie doar câteva inflexiuni să îmi dau seama dacă se poate face ceva cu tine.

Unde te-ai născut? Eşti băiat de asfalt sau de ţărână?

Sunt băiat de cartier. Tata era lăcătuş mecanic, mama coafeză, adică oameni din clasa muncitoare. Iar eu am crescut pe pietrele Galaţiului, în cartierul Micro 21.

Părinţii mei au venit de la ţară prin anii ’60, ’70, pentru că Ceauşescu a făcut prea-frumosul Combinat Siderurgic din Galaţi, moment în care un târgşor de provincie a devenit oraş industrial. Evident că a început să curgă lumea ca la urs în lanţuri.

Cum erai? Băiat cu gaşcă, ce bătea mingea în peretele doamnei de la parter, sau băiat de casă, citind în solitudine?

Aş zice că mă regăsesc în ambele descrieri. Am bătut şi mingea, am spart şi geamuri, ohooo. Dar m-am apropiat şi foarte mult de cărţi. Poate şi pentru că bunica din partea tatălui, Vasilica, a făcut o pasiune din a strânge cărţi. Nu ştiu prin ce minune, fiindcă şi ei erau tot oameni ai muncii: bunicul lucra la CFR, bunica era croitoreasă. Bunica însă, în anii aprigi ai comunismului, adică ’70, ’80, avea deja o bibliotecă frumuşică. De-acolo am prins gustul cititului.

Ce căutai?

Atunci nu puteai căuta foarte mult, doar citeai ce-ţi cădea în mână, ce puteai găsi în Biblioteca Pentru Toţi. În vremea aceea am citit Hortensia Papadat-Bengescu, Noica, am citit ”Romanul adolescentului miop” sau ”Nuntă-n cer”. Deci, pentru un puşti de 10, 12 ani, când am început să dau cu capul în rafturi, erau nişte cărţi foarte mişto.

Mai mult, la un moment dat o clientă a mamei, nevastă de general, a rămas văduvă şi a moştenit o bibliotecă impozantă. Aşa că a invitat-o pe mama să îşi aleagă după voie. M-am dus eu şi cred că am plecat cu vreo şase valize de cărţi de la doamna general. Asta a fost a doua minune care m-a apropiat de cărţi.

Dacă ne întoarcem în copilărie şi te rog să îmi dai nişte substantive, adjective din care să ghicim un gust, un miros ce mi-ai spune? Şi, cine ştie, poate aşa aflăm de unde se trage nostalgia mirosului de pipă.

Ca orice băiat de oraş, vara mergeam cu fratele meu la ţară, adică la bunicii din partea mamei. De acolo mi-a rămas mirosul de doagă, de surcele căzute din butoi. Să îţi spun de ce. Bunicul, Costin Melinte, a făcut războiul şi a fost prizonier în Siberia timp de patru ani. Când s-a întors acasă, în ’46 sau ’47, a găsit o ţară care trecea la comunism, era în prag de naţionalizare: ”daţi-ne tot din gospodărie, că este al nostru!”, i-au strigat de la poartă. Iar bunicul, cum era el cu schije în cap, căzut din avion şi bombardat, a ieşit cu pistolul în pridvor şi a zis: ”Dacă intră cineva în curte, primeşte un glonţ în cap!”. A fost arestat şi a făcut pârnaie un an şi jumătate, la locul de muncă. Iar acolo, în satul Chiraftei, din judeţul Galaţi, unde a fost detenţia, a învăţat tâmplărie.

Aşa cum mi-l amintesc eu, bătrân, făcea butoaie, mese, scaune pentru zeci de sate din împrejurimi. Veneau şi oameni din Mureş sau Harghita pentru butoaie de murături sau de vin, de 100 de litri ori căzi de 1000 de litri.

Şi-a ridicat casa singur, de la temelie. A venit de la ruşi şi a început să facă tot cu mâna lui. Şi, în comunism, cât o fi fost regimul de aspru, el avea atelier, cu zeci de fierăstraie, scule şi menghine, cu circular, avea un petec de vie, a crescut porumbei şi iepuri. Era o gospodărie ţeapănă.

Din toate am adus în Spania un fierăstrău de mână şi o teslă. Atât am amintire de la el. Şi îmi e suficient.

Dacă este să vorbesc despre vreo rădăcină a mea, acolo se află. În acel sat, în Smulţi, unde locuia el, undeva pe lângă Târgu Bujor şi Tecuci. Un sătuc pierdut pe un deal. Nu e vreun loc vestit în judeţ, dar poate că asta i-a adus numai bine.

De acolo am în nas şi în urechi toate mirosurile şi sunetele din copilărie.

Interviu pentru Life.ro, semnat de Monica Tănase. 

„Negustorul” se vinde unui public ce a renunțat de multă vreme să fie inert

   „Încerc să-i ofer cititorului un tango în care să danseze cu propriile mele crize de isterie camuflate în povești calme, multe dintre ele se petrec pe malul Mediteranei spaniole, în călătorii ale melcilor frustrați pe trecerea de pietoni, neputincioși, bătrâni, sleiți de soare, nevrozați peste măsură de zgomotul produs de tocurile damelor care merg să-și cumpere covrigi de la colț, crize de isterie, de contemplație absurdă în fața unor femei inexistente sau prea îndepărtate, camuflate încă o dată în discursuri nocturne, ca acesta, fără puncte de final, doar cu multe virgule și respirații sacadate cu ochii în taste. Mă joc. E foarte simplu, învelesc poveștile mele de viață în cămăși de forță și le introduc în paginile Negustorului de pipe cu infantilul pretext de a obliga lectorul să se ludifice și el în aceeași măsură ca și mine. Sunt texte în care se revine, nimic nu e gratuit. Creez imagini care transportă de pe banca unde întâlnesc o mireasă nehotărâtă până în cimitirul de la miezul zilei în care un bătrân se joacă cu pietricele albe și negre, de pe scăunelul bătut de briza Atlanticului și până la o scară timidă care vine să se așeze pe canapeaua unui psihiatru în care m-am introdus pentru moment.

   Nu vreau să ofer ceva facil, cititorul trebuie să muncească, să caute și să-și excite imaginația pentru a putea să găsească nuanțele imaginilor mele. Sunt un individ dificil, zgârcit în relatări și poate că mult prea refractar în a povesti despre cartea pe care tocmai am scris-o, dar îmi face plăcere să-mi pălmuiesc prietenii, dându-le ocazia să nu mai moțăie în fața unor pagini pe care au senzația că și le asumă cu ușurință. Negustorul de pipe este proză scurtă, percutează prin mișcare de la un paragraf la celălalt și nu te lasă indiferent. Pentru simplul fapt că este destinat unui public ce a renunțat de multă vreme să fie inert. Este un public dinamic, inteligent, pretențios și avid de schimbări de ritm. Și trebuie să i se dea un produs pe măsură.”

Prezentare apărută pe citestema.ro în 20 iulie 2018.