Prin perete

   Bucata asta de beton mă surprinde plăcut. Mă înfioară și îmi trezește tot felul de amintiri. Văd prin ea fundițe roz, șireturi, păpuși și sinucigași amabili, jucării de pluș cărora li se toarnă coniac pe gât și siluete filiforme care ies dintre cărămizi să-mi povestească frânturi de vise. Prin același perete simt un miros pătrunzător de ceapă trasă la tigaie, aud țipetele unui copil și o voce care urlă că factura de gaz e mult prea mare. Vecinii au iarăși simpozion cu înjurături de mamă.

   Fata lor cea mare vorbește cu o prietenă despre noaptea trecută din discotecă. În gura mare, nu are jenă, nu are complexe. O aud foarte bine. E o tembelă mică și desfrânată, umblă mereu cu dresurile rupte și își suflă nasul pe stradă. Produsul unei familii dezechilibrate, fructul acela necopt al unor adulți neterminați, și ei mult prea obosiți de traiul oribil la care sunt condamnați. Sporovăiesc amândouă despre o nefericire mult prea timpurie și înjură un puști care nu a știut să le sărute. Îi mirosea gura a pește crud și părul, mult prea lung, îi cădea în gură. Le-a fost imposibil să se excite. Abia spre dimineață a reușit săracul de el să le deschidă câțiva nasturi de la bluză, dar era prea amețit de alcool pentru a le atinge sânii.

   Acum au băgat fierul de călcat în priză. Aud fâșâitul acela inconfundabil al tălpii fierbinți care schiază printre nasturi și înmoaie plasticul din țesătură. Discută în continuare despre un refugiu, numai al lor. Vor să practice sărituri în mare, își amintesc de lecțiile de balet din copilărie, de pieile-roșii care le tulburau somnul cu penele din creștet, vor să-și sperie vecinii plimbându-se cu un tigru pe umăr și să-l vadă din nou pe Dali călare pe motocicletă. Copile nesfârșite. Se frig cu vârful fierului și-și ling reciproc bășicile. Ciocănesc ușor în zid. Se face liniște pentru o secundă. Fetele râd și ies în stradă. Magazinul cu pereți albaștri și-a deschis și el porțile. Acolo se vând pălării și batiste vechi. Și nu miroase a ceapă. Nici a cârpă arsă.

Reclame

Satul celor opt pitici și jumătate

   M-am lovit de frumusețea locului datorită unei defecțiuni tehnice. Aici se află satul celor opt pitici și jumătate. În mijlocul hărții rupte. Nu există coordonate pentru voi, doar încrederea că ceea ce vă spun este adevărat: o haltă pierdută printre munți, greu de găsit, cu măsuțe în trei picioare aruncate alandala pe străzi și câini leneși care nu latră din orice. Aici s-au născut piticii. Prima oară cei opt, după care a venit și jumătatea. Unul minuscul, un breloc guraliv și arțăgos cu toată lumea, nervos pentru că nimeni nu-i dă importanță. Cum să ții cont de o jumătate de pitic? Ce să faci cu el? De unde să-l iei și unde să-l pui? Nu este deloc relevant în lumea sentimentelor. Le ciopârțește. Le minimalizează.

   Stă cât e ziua de lungă cățărat pe gard și aruncă cu bomboane în trecătorii ocazionali. Are un cap rotund care îmi amintește de sălile de bowling și de plictiseala celui care doarme pe marginea pistei. Ochi posaci. Un fes ațos îi atârnă pe urechea dreaptă. Nu pare să-i pese de aspectul de gloabă pe care îl are, nici de mirosul specific de bălegar pe care îl desprinde jacheta. L-am rugat să mă scoată din sătuc. A ridicat din umeri și mi-a făcut cu degetul: „Vino după mine.” Îl privesc din spate cum sare printre linii, cu o mână în buzunar și cu chiștocul în colțul gurii. Indiferent, aproape ostil. Nu-i pasă de mine. Sunt un călător ca toți ceilalți, doar că am avut șansa să mi se rătăcească trenul și să-i cunosc astfel colțul de pădure în care trăiește.

@

Linii

   M-au dezamăgit. Erau drepte la început. Acum s-au încovoiat, sunt bătrâne, nu mă mai ajută nici pe mine să gândesc. Aveam încredere în ele. Speram să fie mereu inatacabile ca o fortăreață din granit, dar coboară hoțește de pe pereți și se furișează printre picioare, legându-mi gleznele. Nu-mi plac dungile verzi, nici cozile de mop, nici măcar femeile care te iau lângă ele din milă, să le încălzești patul. În urmă cu câteva ore, mi-am zdrelit mâna într-un colț de geam și mi-am lins rana. E sărată și adâncă. Ciobul și-a dat întâlnire cu osul și mi-am amintit gâtul tău fierbinte care se plimba de la ușă la geam, căutând un punct de sprijin. Câteva guri de tărie și-ar putea face efectul, aș avea nevoie doar de două degete de coniac să torn peste tăietură. Să crească repede carnea și iarna să-mi dea buzna peste amintiri.

   Aud foșnetul frunzelor în cădere. Meduze colorate de celuloză care se predau pe asfalt. Au mai rămas câteva, înroșite, în vârful crengilor. Sunt cele din urmă, frunzele care vor să mintă vântul și țin cu dinții de locul în care au crescut. Par fuste ce alunecă și se împiedică de genunchi, ușor, să nu-l strivească. Chiar și acestea sunt rânduri false. O depoziție întârziată pe care o las aici, celor care vor să se joace cu cuvintele. Mă ocup astăzi cu frunzele și cu liniile, așa cum conțopiștii orfani își găsesc o activitate pentru a nu înnebuni de-a binelea.

@

Cometă pe pâine

   Când vine noaptea îmi dau seama că nu e deloc ușor să adun ce îți aparține. Ai împrăștiat totul la mine în casă. Mi-ai distrus camerele și mi-ai făcut noduri în perdele. Am văzut stihiile din tine cum urlă cu mâinile făcute pâlnie la gură. Boabele aromate pe care ți le puneai pe frunte dansează și acum pe masa din bucătărie. Cuțitul de pâine s-a îmblânzit și el. Nu mai taie, doar alintă feliile și le aranjează, stângaci, în coș.

   Lucrurile tale sunt peste tot, aruncate obsedant, fără pic de compasiune: lingurița cu picătura aceea de smarald în coadă cu care amestecai zahărul, clama de păr din lemn de santal agățată de mânerul sertarului, pixul în șase culori, dresurile negre de pe spătar, agenda cu rețetele de sărățele și cocteiluri de vermut cu măsline verzi. Mai văd și două perechi de sandale aruncate din prea multă grabă peste merele din cămară. Se odihnesc, descheiate, răcorindu-se. Acolo unde îți apăsau călcâiele se văd urme de sare. Or fi încălțările cumpărate din Sifnos acum câteva veri?

   Uite, chiar în clipa asta mi-a venit în minte faptul că nu-ți place compotul. Nici floricelele dulci. Mă înfierbântă buzele tale strâmbe din fotografii, serpentine speriate de fructele acrișoare din borcan, și mă bufnește râsul. Nu pot să mă abțin. Iese luna. Se face liniște. Așez o rămășiță de cometă între două felii de pâine și mușc.

   Câinii latră în surdină din curte, acolo unde i-ai părăsit. Trece toamna peste urechile lor ascuțite, iar ei sar și mușcă din boarea rece de vânt. În apa din fântână se oglindește o bucată de cer. Voia să se scalde, lunile de vară o toropiseră.

@