Profesor de filosofie, om împrăștiat prin lume ce încearcă să se reculeagă de pe unde s-a pierdut, ambasador în Senegal, francofon universal la Bruxelles, povestitor ce nu obosește niciodată. Ciprian Mihali m-a dus prin Africa. I-am adus aminte că are un blog pe care l-a părăsit. Mi-a zis cum se naște rasismul și că filosofii consumă metaforele în doze foarte mici. Am aflat că biotehnologia este mai aproape de noi ca niciodată și că acest lucru nu trebuie să ne sperie – „poate că vom păstra într-o memorie externă emoții și mirosul unei ciorbe de burtă” -, nu știe dacă Dumnezeu a obosit, dar crede că a murit din cauza oamenilor care vor să-l înlocuiască. O discuție care m-a ținut în priză, atent la fiecare gest aparent întâmplător al interlocutorului, dar și o discuție care îmi demonstrează încă o dată că avem printre noi oameni care au foarte mult de oferit.

 Pentru prieteni, Cella. Aș fi dorit să fim un pic mai veseli, un pic mai optimiști. Sper că am reușit. A plecat de la o iubire și s-a întors la scenă, în România, după ce și-a petrecut o parte din viață la Paris, Stockholm, Tahiti, Japonia, Moscova. Nu încetează să viseze. Nu poate fi oprită. Jocul ei este permanent: când se deschide cortina, în fața camerei de filmat, chiar și în propriul dulap din interiorul căruia se exprimă în ultimele săptămâni. Am trecut de la pandemie la sparanghel, am râs și am plâns… Pentru că așa e-n viață, nu doar la teatru.

Am băut împreună cafeaua într-o dimineață de marți. Pandemia era și ea-n trecere pe-acolo, dar am decis să vorbim despre lucruri „minore”: cultură, cărți, scriitori, traduceri, Proust, resemnare, ratare și imensul gol care se află între oameni. Un gol care nu se va mai umple niciodată. Pentru că nu are sens, pentru că nu se vrea umplut. Sau poate pentru că oamenii au nevoie de cădere și nu au găsit încă buza de pe care să se arunce. „N-aș putea să scriu după o rețetă anume, nu aș ști ce să-i ofer cititorului pentru a fi mulțumit. Fiecare e cu drumul lui. Literatura este, până la urmă, chestie de gust, ceva extrem de subiectiv. Eu îmi scriu cărțile, nu prea mă-ntreb ce vrea cititorul. Și poate că greșesc.” – Cristian Fulaș

Alina Popescu a venit cu un pahar cu vin de Ribera del Duero. Eu am avut o sticlă cu gel sanitar. Avantaj ea, desigur. Invidie eu, nici nu se poate altfel. Licențiată în Filologie Hispanică și Franceză, doctorand în Traducere la Univ. din Valladolid, scriitoare și româncă între două lumi. Doi „căpșunari” la ceas de seară au descusut lumea din jurul lor. Așa, fără papion, fără protocol, exact cum v-am obișnuit până acum.

Olga Ștefan nu este scriitoare, așa mi-a spus. Este poetă. Se simte bine în tranziție-tranzitiv, vrea să se apropie de oameni prin poezie și să-și aducă elevii lângă literatură. Atât cât se poate, atât cât timpurile acestea vor permite. O cafea la început de mai, în plină pandemie. Despre scriere, despre școală, despre lașitatea din sistem. Așteaptă să iasă „Civilizații” din tipar. Pentru că nu e o poezie perfectă, ci una la fel ca oamenii: imprevizibilă, nervoasă, leneșă, gri, autoritară, versuri care nu vor să moară foarte repede…

Am pătimit foarte mult în acest dialog cu directorul Editurii Herg Benet. De ce suntem iresponsabili? Cât va dura pandemia? Ce va urma după? Cum ți când ne vom reveni?

„Eu aș obliga oamenii să citească. Prin ordonanță militară. Dar mă tem că vor fi revolte. Vor urla pe străzi că vrem să-i educăm cu forța. Nici așa nu e bine.” – Alexandru Voicescu