Caut prin agende, prin sertare, răsfoiesc printre sutele de foi de hîrtie care își dorm somnul dulce prin cutiile mele cu vechituri, sper să dau de numărul de telefon al lui Dumnezeu. Măcar o adresă de e-mail să găsesc. Sau un număr de cutie poștală, un post-restant, un fax amărît, anost și decrepit, ceva asemănător. Vă mai aduceți aminte de vederile de la mare, de cele cu delfinul de plastic, pe care le așteptau mătușile și bunicii? I-am scris cîteva rînduri și nu găsesc calea prin care acestea să ajungă acolo, sus, la poarta raiului. Nici în Sf. Petru nu prea mai am încredere, mi-a șoptit mie cineva că și el s-a pricopsit cu sindromul liftierului și nu prea mai urcă pe oricine acolo. Poate cu ceva șpagă, mă gîndesc… Aș vrea să-i propun lui Dumnezeu să ne fie președinte. Să-și ia inima în dinți și să candideze pentru fotoliul acela confortabil de la Cotroceni. O fi obosit după ce a plămădit apele, pămîntul, cerul și oamenii. Mai ales oamenii, efortul este imens: să creezi atîtea ifose, atîta ignoranță, invidie, ticăloșie și dispreț nu este un lucru simplu. Cred că îi va prinde bine un mandat de cinci ani înconjurat de flori și de arbori, de băieții înalți și frumoși din garda palatului, se va odihni în sfîrșit și va putea să admire în tihnă poporul acesta minunat care veghează la pacea Grădinii Maicii Domnului. Cu două mandate consecutive, sufletul său își va găsi liniștea eternă de care are nevoie pentru a mai construi și alte lumi, poate mai bune, mai fericite, mai înțelepte. Noi, cei veniți din coasta lui Adam și din exuberanța infinită a Evei, nu prea mai ascultăm învățăturile vechilor cărți, ni s-a cam scorojit bunătatea, sîntem doar pe față creștini blajini și degrabă ocrotitori ai binelui, ne place masca ipocriziei de zi cu zi. Ni se așază perfect pe față, ca o mănușă de catifea, e moale și caldă, nu ne deranjează. Preoții, săracii de ei, sînt din ce în ce mai ocupați cu treburile lumești, au uitat de cele sfinte, de pogorîre, de lumină și de sfințire. Unii au în minte doar limuzine și conturi pline, se cațără pe cisterne și fac spectacol gratuit pentru masele însetate de apă la sticluță, alții alunecă în scandaluri cu carne tînără, au uitat de peșteră, de iesle, de daruri, își duc traiul doar în hardughii de vile cu două etaje… Deh, oameni, suflete goale, nu-i putem năpăstui laolaltă. Pînă nu se răzgîndește, pînă nu-și întoarce fața de la noi pentru totdeauna, aș vrea să-l aduc pe Dumnezeu la Cotroceni. Îl simt că e dezamăgit. E trist. În ceea ce ne privește, planurile sale nu cred că au reușit pe deplin și nu aș vrea să meargă în alte părți pentru a mai sădi alți meri, pentru a mai întrupa alte Eve care vor mușca din fruct sub îndemnul hipnotic al vreunui șarpe dispus să facă glume proaste. Nu-l vreau pe Domnul și mai dezamăgit pentru că sînt convins că amărăciunile lui sînt mult mai grave decît ale mele, ale noastre, ale pămîntenilor nemernici. Fac un apel public: dați-mi o adresă, un buton pe care să apăs pentru a-i trimite invitația să candideze. Putem face și o campanie pe change.org, abia acum mi-a venit ideea. Să strîngem like-uri pe Facebook, să șeruim cu rîvnă și bucurie pentru un candidat ideal.

Ar trebui să împrumute ceva din zîmbetul lui Iliescu, din parșivenia bolșevicilor care au preluat hățurile și ne-au adus în democrație, din cînd în cînd să arunce cîte un „Măi, animalule” în camera de filmat, să adopte o atitudine țeapănă de geolog și să hăhăie gutural ca un matelot bătrîn abțiguit de cuburile de gheață din pahar, nu ar fi deloc rău să pozeze teutonic, cu o grimasă studiată pe față și cu un aer absent, profesoral. Nu te poți aventura într-o campanie electorală românească coborînd din nori, neprihănit, înțelept, echidistant, făcător de bine la nesfîrșit fără să ceri nimic la schimb. Dumnezeu ar trebui să exerseze populismul și demagogia, să știe să intre pe sub pielea românului care se lasă prostit pe față, să promită măriri de pensii, birturi mai multe, alcool mai ieftin, fleici pe gratis și vacanțe subvenționate în Grecia și Turcia, vouchere, titularizări pe viață, să tripleze salariile bugetarilor, să mai pună stele pe umerii generalilor și să înființeze cîte o fabrică de doctorate în fiecare cătun al patriei. Să aibă orice țopîrlan dreptul de a fi demnitar în statul român, așa cum se întîmplă astăzi. Nu e recomandabil să strice firea lucrurilor. Să nu fie denaturată ordinea strămoșească. Pentru că așa ne-a lăsat cu limbă de moarte Decebal: „Fiți șireți, dacii mei, șerpuiți, introduceți-vă peste tot și-n toate, dați din coate, urcați-vă pe cadavre pînă veți ajunge acolo unde trebuie!”. Dumnezeu ar trebui fie ca o șopîrlă, să ia culoarea pietrei dacă e nevoie, să ia culoarea țuicii de prună dacă trebuie neapărat și să meargă printre oameni, să-i laude, să le cînte în strună și să împartă geci și pixuri în campanie.

Odată desăvîrșită lucrarea lumească, după ce mimetismul a avut loc și s-a produs instalarea la Cotroceni, sînt absolut convins că va pocni din degete și apele se vor desface iarăși în două lăsînd loc înțelepciunii divine să-și exercite puterea asupra acestei nații atît de asuprite de propriile sale beteșuguri. Îl văd ca prin vis cum va pronunța cîteva cuvinte de la microfonul prezidențial și se va retrage după aceea pentru a-și pregăti următorii pași. Dintr-o singură privire își va alege premierul, miniștrii, va curăța Parlamentul de loaze și va așterne liniștea peste țară. Nu vor mai arde din senin spitale și arhive, CV-urile demnitarilor vor fi complete și publice, se va redeschide dosarul revoluției din ’89 și va coborî din cer sfîntul punct al optulea din proclamația de la Timișoara, chiar și dosarul din 10 august va fi readus în instanță și procurorii care nu au avut grijă de proceduri vor fi chemați să dea socoteală. Minerii vor afla în sfîrșit că panseluțele nu se plantează cu tîrnăcopul în față la Intercontinental, sindicaliștii vor învăța ce este măsura și ce înseamnă bunul-simț, nu vom mai avea agronomi la Cultură și Educație, amantele vor sta și ele la locul lor, nu vor mai ocupa funcții pentru care nu sînt deloc pregătite, polițiștii nu vor mai sălta oameni de pe stradă și nu vor mai urina peste ei în plină noapte la marginea Bucureștiului, examenele la Drept și oriunde se vor da pe bune, vom încerca din răsputeri să nu mai umplem sistemul de tudorei și de magistrați care ies în stradă alături de antivacciniști pentru a instiga la nerespectarea legii, sînt absolut convins că Dumnezeu ne va scăpa de șoșoci, de țoape prost coafate care apar de nicăieri pentru a conduce instituții, de bizoni agramați care și-ar da duhul în fața unei dictări de zece fraze și ne-ar mai aduce un pic de pace în trafic, mai ales în perioadele de mare excitație rutieră, atunci cînd ne înghesuim către Valea Prahovei și Marea Neagră înjurîndu-i cu spume la gură pe cei care nu s-au gîndit să-și facă concediile prin alte părți ale lumii. Ar mai fi nevoie și de puțină rigoare și printre esențialii care se bulucesc să se vaccineze în perioada asta. Poate că, în milostenia sa nemărginită, Dumnezeu ne va lumina și ne va învăța că esențialii sînt bătrînii, cadrele medicale, profesorii și vînzătoarele de la supermarket. Abia după aceea urmează purtătorii de epoleți și de grade, băieții din servicii, din divizii, din departamente, din tot felul de odăi secrete și neștiute de nimeni, poate că e timpul să mai desecretizăm și noi metehne și proaste apucături, să ne arate noul oaspete de la Cotroceni cum e cu transparența asta instituțională.

Mă ofer să-i fiu consilier onorific pentru o perioadă. Am o propunere pe care doar o minte luminată și un spirit liber o poate pune în practică. Doamne, dacă mă asculți și dacă invitația mea trece de nesuferitul de Sf. Petru, iată ce îți propun pentru o curățire spontană de loaze și ticăloși. E doar aritmetică de bază. Simplă. În fiecare județ al României există cam 1.000 de oameni care trag sforile: șefime, directori, primari, baștani de tot felul, bogătani, baroni etc. Ei și prietenii lor. Ei și familiile lor. Să rotunjim: 5.000 de inși în fiecare județ. Cam 200.000 de oameni în toată țara. Adaugă, Doamne, și viermuiala din București. Că acolo sînt mai mulți. Să stabilim că se ajunge la 250.000 de oameni care au format de-a lungul anilor o patrie a lor, o mafie proprie, o încrengătură care îi sufocă pe ceilalți, pe cei mulți. Dacă tot ai să vii la Cotroceni, pocnește din degete și fă o lege prin care băieții ăștia vor fi dați brusc la o parte. Așa, peste noapte. Fără milă, fără compasiune, fără pic de empatie pentru averile pe care le-au strîns și nu pot fi justificate. Fă, Doamne, un fel de joc al Talionului la nivel civic și moral. Că am cam avea nevoie de asta. Ne-am cam săturat de etica omenească și de judecata care ni se aplică din tribunale. Vino măcar pentru un amărît de mandat și fie-ți milă de noi, de păcătoșii ăștia care nu mai știm în gura cui să ne mai uităm, nu mai știm minciunile pe care să le mai ascultăm. Eu mă voi trezi în curînd din vis pentru că am un deadline pentru revistă. Dar sper ca propunerea mea să fie luată în serios.

Pentru Dilema Veche

 

Mă întreb de ce unii oameni au ochii tulburi și privirile acelea pierdute care intră prin tine și se înfig undeva, în spate, într-un perete indiferent, rece ca talpa mortului, de ce au în același timp un zîmbet tîmp agățat pe față ca un mărțișor demodat, cu firul deșirat în mii de scame? E profilul standard al nebunului care ți-ar mușca ficatul și s-ar uita la un film de desene animate cu Pantera Roz. Nu pot face altă analogie acum. Vorbeam cu un prieten care predă Sociologie într-un liceu din Constanța, eram curios și l-am descusut un pic. Mi-a sugerat să-i privesc cu atenție pe unii politicieni, pe fătucile care sînt împinse de la spate în funcții bugetare călduțe, să fiu atent la „emigranții” care sar cu tupeu și dezinvoltură dintr-un partid într-altul, fără scrupule, să-i am în radar pe mitocanii care au capturat nemilos statul, pe politrucii bătrîni cu diplome false și pe cîțiva din noul val al politicii. Sînt la fel de tulburi și ei, au același zîmbet ticălos ca hienele din garniturile vechi ale administrației.

Iritarea cauzată de aceste fenomene nu mai este de multă vreme o preocupare pentru mine. Am devenit, din păcate, doar un spectator ineficient care analizează, își mușcă buzele și se întoarce plin de lehamite către frigider, acolo unde, cu ceva șanse, mai pot găsi o bere rece. Simt că încep să împrumut din trăsăturile acestor sociopați. Mi-e teamă că nu mă va mai impresiona nimic, că nu voi mai răspunde la stimuli. Mi-am descoperit chiar și motanul uitîndu-se cu milă către mine. Dar a început să mă turbeze lipsa de empatie. Atît cea a autorităților, cît și cea a omului de rînd care trăiește cu convingerea că lui nu i se poate întîmpla – aici revin cu gîndul la cerșetorul din Arad căruia i s-au confiscat banii –, că el nu poate fi acolo, jos, unde destinul te aruncă în genunchi și e foarte posibil să nu te mai ridici niciodată. Lipsa de empatie mă scoate din minți și devin irațional. Îmi permit acest lux, nu am de apărat nici un fel de postură, nu trebuie să-mi cosmetizez imaginea publică, nici nu mi-a trecut prin cap ideea nefericită de a candida pe undeva, măcar ca șef de scară de bloc. Pot fi irațional și lipsa de empatie a celorlalți să mă învenineze la nesfîrșit. Îmi asum acest risc. În plus, nu-mi pasă deloc de (pre)judecățile spectatorilor. Indivizii fără empatie îmi produc migrene și îmi accelerează ulcerul. E suficient să răscolesc cîteva zeci de minute printre comentariile online. Nu contează unde, nu contează subiectul articolului. Dacă discuția se centrează pe efectele Brexit-ului, apar imediat inși cu spume la gură care aruncă solemn în eter fraza deja clasică: „Să moară briții, oricum îs niște alcoolici care au cucerit lumea și au sărăcit-o!”. Dacă se dezbate vreun viol, cel mai sigur femeia fusese vinovată pentru că îndrăznise să meargă pe stradă cu o „fustă prea scurtă”. A născut o adolescentă? Normal, „i-a plăcut sexul, curva dracului”. O bătrînă a fost lovită de o mașină care trecuse în viteză: „Moartea o căuta pe-acasă și ea plecase să-și ia covrigi”.

A fost o vreme în care nu îți puteai pune fundul în avion și nu călătoreai prin Europa doar cu buletinul, de la București la Paris sau de la Cluj la Milano, era de neimaginat că puteai să iei micul dejun pe terasă-n Dorobanți, iar pe seară să-ți plimbi șlapii și unghiile date cu gel pe plaja din Zakynthos. Nu, nu era simplu deloc. Îmi aduc aminte că în perioada 2000-2002, abia ajuns în Spania, fără drept de ședere și de muncă, băteam pe la uși și întrebam dacă nu se găsește ceva de lucru și pentru mine. Deschideau spaniolii, se frecau la ochi pentru că nu prea auziseră ei accente ciudate prin sat, mai chemau un vecin și mă luau la întrebări. De unde sînt, cum am ajuns acolo, de ce nu m-am dus direct la plajă, unde ajungeau de regulă cei veniți de-afară în căutarea unui job, cum de limba română seamănă cu italiana și cu spaniola, unii știau că România e pe lîngă Moscova, alții o localizau prin fundul Turciei… Munceam la negru, nu am timp de povești despre cum se obțineau actele atunci. Am cărat pămînt, cărămizi, sute de roabe de ciment, am tăiat copaci cu drujba, am făcut paleți industriali în tură de noapte (pentru că ziua erau inspecții) și am spălat piscine cu soarele iberic înfipt în moalele capului. Au fost și perioade în care am trăit cu 1.000 de pesetas pe săptămînă (6 euro pentru cei care nu sînt la curent cu schimbul valutar de atunci). Cumpăram doar cutii de lapte și pachete de biscuiți. Aveam senzația că frec nisip în gură cînd mușcam din ei. Erau rotunzi, seci, subțiri, abia dacă trecuse oul prin ei, zahărul era mai mult o iluzie. Biscuiți „Maria” se numeau. Făceam „mîncare de porci” într-un castron de care îmi aduc aminte și acum. Nu o dată mi-am pus problema cerșitului atunci cînd nu mai aveam bani nici pentru autobuz pentru a străbate zonele industriale. M-aș fi așezat pe un trotuar cu un carton între picioare? Poate că nu aș fi făcut-o, așa îmi place să cred acum. Amintirile sînt amuzante. Am avut noroc atunci, găseam de muncă aproape la orice colț de stradă.

Dar dacă m-aș fi îmbolnăvit deodată de ceva grav? Sau dacă, după o tragedie familială, mi-aș fi pierdut casa, familia, dacă ai mei ar fi murit într-un accident sau într-un incendiu? Ce s-ar fi întîmplat dacă m-aș fi văzut deodată într-o situație de extremă vulnerabilitate care m-ar fi împiedicat să-mi caut de lucru? Mai mult ca sigur, aș fi fost obligat să mă duc într-o piață, într-o zonă aglomerată, și să întind mîna pentru a avea acces la un colț de pîine fără să fur sau să-i dau cuiva în cap pentru a-l ușura de portofel. Nu știu, sînt doar ipoteze, gînduri. Îmi permit, iarăși, luxul de a le avea. În România există zeci de mii de persoane care trec în fiecare zi prin situații-limită. Necunoscuți care suferă în tăcere, închiși între patru pereți fără posibilitatea de a ieși pentru a cere ajutorul cuiva, oameni singuri, suflete căzute în alcool, loviți de drame în fața cărora cei mai mulți dintre noi ar claca fără drept de apel… Cu ani în urmă, unui cunoscut i-au murit soția și copilul în vîrstă de șase ani. Fuseseră pe o plajă mai îndepărtată, aproape pustie. Le plăcea intimitatea, nu suportau să se lovească de oameni și de umbrele colorate la tot pasul. El a adormit pe pătură, băuse cîteva beri în plus. Nu i-a auzit pe cei doi care fuseseră luați de curent, în largul mării. Nu a auzit țipetele. Mediterana era agitată, iar zgomotul valurilor era foarte intens. Era singur cînd s-a trezit. A chemat Poliția. L-au găsit polițiștii dîndu-și cu două pietre mari în cap, plin de sînge, disperat. Bărcile patrulei de coastă au recuperat doar corpul soției. Copilul nu a mai apărut niciodată. Știu că a stat internat mai mult de o lună de zile din cauza rănilor. În spital a încercat să se sinucidă de două ori. L-au legat de pat. Și-a pierdut locul de muncă, nu a mai fost în stare de nimic. S-a întors în țară. Acolo avea casa părinților, la doi pași de Primărie. Dărăpănată, goală, devastată de hoți. Ai lui muriseră de ceva vreme. „Dă-l dracului de mincinos, ăsta e plin de bani, doar a venit din Spania. O face pe deșteptu’, nici nu vrea să stea cu noi de vorbă” – așa a fost privit cam o jumătate de an de vecinii din sat. Nu scotea un cuvînt, era doar mort pe dinăuntru. A găsit empatie într-o funie cu care s-a spînzurat de cea mai groasă cracă a nucului din curte.

Îi urăsc fără limite, cu exuberanță chiar, pe cei care nu sînt capabili să practice acest exercițiu banal: cel de punere pentru cîteva minute în pielea celuilalt. A celui lovit fulgerător de destin, a celui vulnerabil, a celui care întinde mîna după ajutor. Îi urăsc pe cei care nu știu să ne învețe empatia, disprețuiesc sistemul educațional care bagă pe gît doar informație și aruncă cu diplome și calificative gonflate, dar se șterge în același timp la fund cu concepte ca „empatie”, „bunătate”, „fericire” etc. Cel care întinde mîna nu o face din plăcere. Cel care cerșește nu este sămînța răului din societate, ci rezultatul unei colectivități egoiste, castrate emoțional, este produsul unei nații cu sufletul congelat ca un stavrid în cambuza unui pescador de mare tonaj. Omul care ajunge să ceară bani în plină stradă poate fi sclavul unei mafii, poate fi orice vreți voi, moraliștilor de serviciu, dar nu este vinovatul principal sub nici o formă. Din acest motiv, cei care aplaudă umilirea publică a unor categorii sociale sînt ființe josnice, fără caracter, sociopați cronici, sînt candidații perfecți pentru a sprijini apucăturile fascistoide ale unor partide și instituții. Îmi scria Cătălina Dumitrescu, psiholog în Bruxelles: „Există o categorie a psihopaților care nu cunosc empatia și sînt promovați ca «modelul de succes» spre care ar trebui să tindem. Există o lipsă crasă de educație psihologică. A fi sensibil e perceput ca a fi slab, fără putere, departe de «modelul de succes». Empatia este o componentă care se educă. Sigur, acolo unde nivelul sănătății emoționale a societății e unul crescut.”

Uneori îmi revin în memorie imaginile castronului cu „mîncarea de porci”. Mă bucur că eram singur atunci, ar fi existat pericolul ca cineva să-mi presare stricnină din prea multă dragoste.

Pentru Dilema Veche

În 2000 trebuia să vină sfîrșitul lumii. Așa bolborosise Nostradamus. Am vrut să mă găsească finalul „apocaliptic” la soare. Am trecut mai întîi în Grecia. Fraudulos. Nu știu exact de ce, probabil că-n mintea mea contau mai mult castraveții din tzatziki decît rațiunea și logica. M-au prins grecii și mi-au dat o mamă de bătaie pe care mi-o amintesc azi cu duioșie. În luna mai am plecat către Spania. Fără job, fără rude acolo, cu un bagaj precar de cuvinte și expresii. Am fost obligat să o asimilez de la zero. Primele impresii produc întotdeauna confuzie, ești obligat să compari stări, standarde, senzații. Nu eram membri UE, nu se puteau omologa studii, acte simple, m-am trezit că expirase viza de turist și nu aveam drept de ședere și de muncă

În țară lucrasem în presă. Se pregătea Iliescu să zîmbească iar. Ne aducem aminte de perioada alegerilor și de irealul tur de scrutin doar cu Iliescu și Vadim Tudor pe buletine. Am fost mereu rău de gură, am lovit în liberali, în socialiști, în naționaliști, mereu am avut în vizor lichelele politice. Mi s-a spus că trebuie să intru în PRM dacă vreau să mai lucrez, ultrașii lui Vadim deveniseră toxici. A fost picătura mizerabilă care mi-a umplut paharul. Intrasem într-o stare în care nu mai auzeam pe nimeni. Sfaturile și sugestiile îmi produceau doar iritare. Am plecat într-o stare infernală, sperînd că oriunde ne va fi mai bine, mie și soției. Ne căsătoriserăm în 1997. Lucra ca asistentă medicală în Spitalul Județean. Altă atmosferă oribilă și acolo: „dumnezei” în halate, răcnete, stricai obiceiurile dacă nu voiai să iei șpagă. Nu s-a putut obișnui nici ea și și-a dat demisia. După două decenii sînt convins că a fost o decizie cît se poate de corectă. La ora sosirii căutam un loc de muncă pentru a pune ceva în farfurie și voiam acte pentru a fi în regulă. După atîția ani petrecuți în Peninsulă simt excelent diferențele dintre cele două țări. Mai întîi, nu există raiul pe pămînt. Spania nu e un paradis, nu plouă cu sangria, nici Picasso nu e omniprezent, așa cum mulți ar crede. Dar spaniolul nu te tratează de sus, nu are senzația că e rasă superioară și, în nici un caz, nu e convins că fără el civilizația s-ar stinge mîine. Nu te lovești de zidul de ipocrizie și superioritate din România, tratamentul dinspre autorități a fost mereu corect și eficient. Există un tip de căldură neîntîlnit acasă, respectul cu care ești tratat ca ilustru necunoscut este incomparabil mai mare. Nu ești călcat pe cap dacă îți vezi de treabă, nu deranja și nu vei fi deranjat, fii om pentru a fi tratat ca atare. Lucrurile astea chiar se întîmplă. Excepții? Desigur. Însă diferențele sînt enorme. Spirite, mentalități și atitudini diferite.

La început am avut dificultăți în a construi legături cu oamenii. Eram precaut, mereu în defensivă. A trecut o bună perioadă de timp pînă cînd m-am deschis și am realizat că oamenii creează relații și altfel: spaniolii se îmbrățișează și se pupă pe stradă cînd se întîlnesc. A fost un șoc pentru mine. Este un șoc și pentru cei care vin astăzi aici din alte culturi. Apropierea fizică merge mînă în mînă cu spontaneitatea discuției, cu fluiditatea conversației și cu naturalețea care planează imediat între oameni, între cei care se știu de-o viață și cei care abia se cunosc. Eram ca un sălbatic atunci cînd bunica unui spaniol m-a invitat la masă și făcea tot posibilul să mă simt de-al casei. Credeam că are doagele sărite, nu era normal să mă ia în brațe la intrarea în casă, să-mi schimbe farfuriile, să facă conversație pentru ca eu să nu fiu un simplu „extranjero”. Adaptarea socială și lingvistică s-a produs relativ repede și natural. Am învățat obiceiurile, am întrebat cînd nu am știut ceva, spaniola am controlat-o foarte bine după nici un an de zile.

Cu adaptarea psihică a fost mai dificil. A trebuit să-mi sparg singur carapacea cu care sosisem. Bagajul emoțional cu care am plecat din țară a fost o barieră de care am reușit în final să trec. Oamenii sînt rezultatul copiilor care au fost, al educației primite, al mediului în care au crescut. Nu cred într-un portret-robot al emigrantului. Se vorbește despre faptul că trebuie să îndeplinești o sumă de calități: determinare, adaptabilitate imediată, pregătire academică etc. Plecarea este simplă. Te urci în avion sau în mașină, uitîndu-te sau nu în urmă. Decizia, însă… Se ia în urma unui proces complex. Există toate temerile pămîntului: insatisfacții, sentimente, ruperi de familie, de prieteni, de locuri și de senzații olfactive, vizuale, auditive, vor exista mereu proiecții din trecut care vor reveni în mintea celui plecat, acel „Dacă n-aș fi făcut-o?” va fi mereu acolo, îți va zgîria mereu timpanul și îți va produce o stare ciudată, punțile cu locul de baștină nu se rup cu ușurință, mai ales dacă pasul l-ai făcut ca adult. Migrarea este un proces natural pe care noi l-am uitat. Oamenii s-au legat de pămînt relativ recent. Pînă mai „ieri” ne mișcam cu toții în urma turmelor de bizoni, a cailor și a oilor, căutam mereu terenuri mai bune, ape mai limpezi și condiții decente de trai.

Am descoperit că inamicul poate fi ucis. Am desenat frontiere. Sîntem stăpîni și avem simțul proprietății. Plecarea nu mai e o aventură. Mîine, dacă situația mi-ar fi periclitată, m-aș muta din Spania în orice colț al lumii care mi-ar oferi siguranță și respect. Am învățat să-mi apreciez prea mult propriul confort pentru a mă mai crampona de sentimente artificiale. Unii m-ar numi „dezrădăcinat” sau „trădător”. Zîmbesc. Sînt tulburat doar de modificarea relațiilor cu cei care într-adevăr contează pentru mine: membrii familiei. Nu plîng după Dunăre, nici după Bucegi, nu mi-e dor de mămăliga nimănui. Am Mediterana la doi pași, Pirineii sînt aproape, mămăliga mi-o fac singur. Sînt un produs al destinului. Puteam fi oriunde copilul alor mei, dar m-am născut în Galați, s-ar fi putut întîmpla într-un cort din stepa mongolă. Iau acest lucru ca atare, ca o stare de fapt. Nu mă exaltă, nu mă deprimă.

Cu ani în urmă, românii fugeau de comunism și de Ceaușescu, de pîinea pe cartelă. După Revoluție s-a plecat în valuri pentru a trăi în capitalism. Acum, în ultimii ani, se emigrează din dezgust, din deznădejde. Nu mai pleacă doar zidarii și șoferii. Pleacă masiv cei cu studii universitare pentru că s-au săturat de ipocrizia perpetuă și de hoția sistemică. Țările în care aleg românii să emigreze au un sistem de educație care îi ajută pe cetățeni să conștientizeze ce e mai bine pentru ei. Sînt sisteme care familiarizează din timp cu noțiuni civice, economice, electorale, cu drepturile omului, ale minorităților de orice gen, subliniază diferențele culturale și nu stigmatizează pe nimeni. Nu reduc, nu izolează, nu creează prejudecăți și exaltări inutile pentru secolul XXI.

Îmi este greu să emit soluții, verdicte sau adevăruri ce ar putea fi aplicate. Dar știu că există lucruri care funcționează: privitul în curtea vecinilor și termenul de comparație. Am putea să fim mai aproape de Franța, Germania, de țările scandinave? Sau ne-ar conveni mai mult Rusia, China, Venezuela sau Cuba? Democrație? Autoritarism? Dezbatere, Parlament, partide? Sau un tătuc care să dea zilnic cu pumnul în masă? Cum alegem corect? Există specialiști redutabili, nu doar politicieni guralivi. Există milioane de români care locuiesc și muncesc de ani de zile în țările civilizate. Poate știu și ei cîte ceva despre evoluția unei societăți. De ce oare nu au ales pentru familiile lor Rusia, Cuba, China? Haideți să ne punem și întrebarea asta. E simplă, la îndemîna oricui. România este țara care se zbate de 30 de ani să prindă trenul democrației reale, să se desprindă de protocronism, de misticism, de naționalism găunos. Nici astăzi nu am intrat în Schengen. Asta spune foarte multe pentru cine vrea să înțeleagă.

Nu poți oferi sfaturi cuiva care își pregătește valiza. Nu știi dacă este pregătit să înfrunte schimbarea. M-am simțit mereu un farseur atunci cînd am fost întrebat „Cum e acolo, ce ar trebui să fac la început?”. Nu pot fi spontan într-un asemenea demers. Astăzi nu cred că aș mai pleca din România. Sau poate că aș face-o și a doua oară. Experiența de acum nu e la fel cu cea a puștiului de 27 de ani care a traversat Europa spre apus. Poate că n-aș fi plecat dacă aș fi fost bugetar, cu loc călduț și sigur. Poate că nu aș fi emigrat dacă aș fi avut afaceri cu statul, dacă familia ar fi făcut parte dintr-o mică mafie sau „cooperativă”. Dar am fost toată viața un particular care s-a dat singur cu capul de pereți și a învățat din frumusețea vînătăilor. „Persoană fizică” în România? Niciodată, nici măcar astăzi, cînd optimiștii de serviciu sînt pe toate drumurile. Există schimbări, nu pot fi negate. Dar au loc la nivel individual. Doar unii oameni, din păcate foarte puțini, sfințesc locul. România nu s-a modificat radical. Stalinistul de Brucan avea dreptate. Sistemul rezistă. Fețe acre, tratament agresiv, zeflemitor, bătaie de joc, ghișee, cozi, timbre, dosare cu șină, vizite interminabile de la o ușă la alta, telefoane, intervenții, atenții, cadouri, plicuri, mica mită, marea sfîrîială, bodyguard-ul de la ușă și tanti de la lift, comisioane, șperțuri, șușoteli, silă, dezamăgire, lehamite. Întoarcerea în România ar fi o ipoteză amuzantă pentru mine în acest moment.

Ce înseamnă a denigra țara? A vorbi despre neajunsuri, corupție, mentalități opace? A critica clasa politică ineptă care urmărește doar propriile interese? Să critici vehement presa aflată în genunchi în fața unor bișnițari ajunși peste noapte stăpîni de trusturi? Să privești cu ochi clinic felul în care societatea este ținută în captivitate informațională? Să denigrezi țara înseamnă să scrii despre dezastrul din Sănătate, Educație, Cultură, despre o nație care este împinsă către est de urmașii bolșevicilor care nu știu ce înseamnă măsura și bunul-simț? Atunci, da. Aveți dreptate: denigrez zilnic. Și sînt mîndru că o pot face nestingherit.

 

Pentru Dilema Veche

 

Ideea acestui text îmi venise în urmă cu cîteva săptămîni după cîteva raiduri pe grupurile de români din diaspora. Sînt sute de mii de oameni care schimbă opinii, cer informații, se ajută între ei, întreabă diverse lucruri și capătă răspunsuri la fel de diferite. Olteni, moldoveni, ardeleni, toate limbile și obiceiurile, sclipici, cafeluțe, motani, zorzoane, se strîng bani pentru cei aflați la nevoie, se mai și înjură oamenii între ei, se vînd mașini, se caută zboruri ieftine și horincă de calitate. Ca la piață, ca acolo unde se strîng mulți și ies la iveală demonii din fiecare. Se apropiau alegerile parlamentare, spiritele se încinseseră foarte mult, iar privirile mele vînau temele suculente. Mereu am fost atras de nostalgici, trebuie să recunosc că îmi produc o undă de duioșie aparte: cei care îl plîng pe Ceaușeascu și cozile la butelii, vacanțele la Sovata și chiftelele din făină de pește, traiul la lumînare din anii ’80, cartela de pîine și calupurile de parizer pe care le găseai doar dacă Dumnezeu se îndura și te mîngîia mai des pe creștet. Mă surprinde întotdeauna prezența acestor oameni în Occident și mi-am pus și eu întrebările clasice: ce faci aici, în plin capitalism, de ce vii la patron ca să fii tratat ca o „slugă”, cum de alegi libertatea unui sistem democratic dacă ți-e dor de traiul fără pașaport și viața într-un bloc de beton cît o cutie de chibrituri?

Fănel este din Ploiești. E trecut binișor de 55 de ani, a terminat liceul la seral. Acum lucrează ca mecanic de întreținere într-o fabrică din apropierea Barcelonei. Ne mai întîlnim la o cafea, mai punem ordine în lume și îmi dă vești despre magazinele românești care apar prin zonă. Nu-i plac spaniolii, zice că nu se pricep la nimic: „Îs proști, dom’le, nu știu să strîngă o piuliță. Dacă nu eram noi, mureau de foame. Am venit ca să le facem treburile murdare”. Este mereu nervos Fănel al meu. Lucrează aici cu acte-n regulă de prin 2002, are 14 salarii pe an, vacanță, și-a luat un apartament prin bancă, cele două fete lucrează și ele. Cea mai mare e-n prag de măritiș, a cunoscut un spaniol și se iubesc de mama focului. „Nu prea îmi place de brunetul ăsta, aș fi vrut un român de-al nostru. Dar n-am ce face, fata mi-a zis că nu mai vrea să mă vadă dacă mă opun.” Mă atrag nostalgicii după „vremurile bune”, ziceam. Îi studiez, încerc să le înțeleg felul de a fi și nemulțumirile constante. Prahoveanul meu are două antene parabolice în balcon și trei televizoare care stau deschise în permanență pe manele, horoscop și pe domnu’ Gâdea. Îi urăște pe „alde Cioloș”, știe sigur că e nepotul lui Soros și că „Clotilda, franțuzoaica aia rîrîită, a furat voturi cu carul, altfel nu ajungea la Primărie”, sfîrșitul lumii e aproape, că așa spune nu știu ce mare iluminat, vaccinul ăsta e o prostie, coronavirusul l-au inventat miliardarii lumii ca „să ne mai împuțineze”. „Nu mai sînt resurse, domnule, nu mai ajunge mîncarea pentru toți și s-au gîndit să ne omoare cu cipuri și cu leucemie programată.” Din sufragerie se aude o jelanie în boxe. „I-auzi, e Adi Minune la botezul unui șmecher din Craiova. Ce gît are, cum le cîntă ăsta. Și Placido Domingo a vrut să scoată un album cu el. La Sala Palatului.” Bem niște vin de Valea Călugărească „de la unchiu’ Mircea de la moșie”. E bun, are gust de doagă așa cum îmi place mie, îmi aduce aminte de vinul făcut de bunicul meu la țară.

În casă, intru din nou pe grupurile de români. „Cine, mă, Ludovic? Nu vezi că e sclavul neamțului, mă? Dacă trăia Ceaușescu nu mai aveau ăștia limuzine, secretare și nu mai fumau trabucuri scumpe. Îi băga olteanul la muncă, la metrou, să sape. La gherlă cu toți îmbuibații ăștia, mă! Ne-au vîndut țara lu’ Merkel.” Un peisaj siderant, strident, cu șarje infinite de insulte și de imprecații nebănuite. Nu mînuiesc statistici bine definite, dar pot să spun că o parte importantă dintre românii care locuiesc în străinătate se apropie de acest profil. Fănel este omniprezent: nu-și vinde țara, Europa e o dictatură care ne va sărăci în curînd pe toți, Trump e patriotul care ar trebui să fie exemplu pentru toată lumea. Fănel locuiește într-un ghetou. Dar e un ghetou sufletesc: nu iese din cercul lui de prieteni români, vorbește o spaniolă extrem de precară, în casă soția îi gătește doar românește, încă își umple frigiderul și congelatorul cu porcul pe care-l cumpără și și-l taie singur în ciuda restricțiilor sanitare, cumpără găini vii de la tîrg și le jumulește în cadă, Fănel merge la slujbă de Paști și de Crăciun, plînge la televizor cînd aude muzică populară, o adoră pe Sofia Vicoveanca și îl ține pe piedestal pe Tudor Gheorghe. Dar pe spanioli nu-i suportă, mîncarea lor nu e bună, „jamonul” e carne putrezită și nu e comestibil. Am putea să ne lăsăm duși de val și să-l condamnăm pe Fănel. Ca individ sau ca segment de populație românească din diaspora. Îl putem înjura, îl putem pune cu spatele la zid. Sigur, e retrograd și are multe prejudecăți, idei fixe, nu citește, e incult – îi putem arunca nenumărate etichete în față. Îi urăște pe homosexuali pentru că vor fura copiii de pe stradă, iar femeile nu mai sînt femei dacă se dau cu ojă pe unghii. Bine, acum există și scriitori care propagă asemenea inepții. De ce Fănel al nostru nu ar îmbrățișa conceptul? Pentru că lui i se poate vinde orice gogoașă ideologică. Îi șoptești la ureche că cineva vrea să vîndă Ardealul și devine dintr-odată o fiară cu colți de lup dacic și cu coif de staniol pe cap, românul verde din el se trezește din hibernare și urlă cît îl țin puterile „Treceți, batalioane române, Carpații!”.

Ați auzit despre toate aceste lucruri, nu-i așa? Nu vă sînt deloc străine aceste atitudini, nici acest discurs batjocoritor la adresa oamenilor plecați să muncească peste graniță. Este extrem de simplu să localizăm o țintă asupra căreia să executăm foc încrucișat din toate unghiurile, să practicăm discursul urii din fotoliu. Pentru că noi sîntem inteligenți, rafinați, avem studii terminate, poate și facultate, poate și vreun doctorat. Că azi nu se mai poate fără. Iar ei, plecații, sînt doar niște căpșunari fără orizont, badante nenorocite, sînt mîna de lucru care a trădat țara și a plecat să umfle bugetele altor state din Europa și din lume. Insultați în România, incapabili să se acomodeze rapid cu condițiile din țara-gazdă, avînd senzația că patronii străini vor doar să-i exploateze și să-i sugă de vlagă, acești compatrioți de „mîna a doua” devin cu ușurință electoratul favorit al demagogiei demente pe care unele forțe politice o practică fără rușine. Și am ajuns la mirarea care bîntuie de cîteva zile societatea românească după alegerile din 6 decembrie. Întrebarea care stă pe buzele tuturor ­– și îmi cer scuze că ating o temă politică într-un material în care nu-mi propusesem acest lucru: cum de a intrat în Parlament un partid cu clare nuanțe de extremă dreaptă? Cum de a reușit să strîngă atît de multe voturi? Iar diaspora, domnilor, această diaspora care pînă mai ieri era minunată și primea gaze în față cot la cot cu românii în Piața Victoriei, a votat extremismul, cum de a votat neolegionarismul? Cum se poate așa ceva? Nu e posibil, vai, incredibil, ce rușine, ce proști sînt cei care au pus ștampila pe așa ceva!

Am o veste incredibil de proastă: trebuie să muncim mai mult pentru a comunica și pe înțelesul „proștilor”, al căpșunarilor, al badantelor. Indiferent de tot ceea ce se vehiculează acum pe piață: că Serviciile, că rușii, că se pompează milioane de euro într-un experiment politic, că au ajuns trumpiștii și la noi, ne-a venit rîndul etc. Noi, ăștia mai rafinați, cu intelectul pus la patru ace, sîntem obligați să realizăm un fapt vizibil, de altfel, de pe Lună: întotdeauna va exista un segment al populației care va putea fi manevrat de demagogul de serviciu. Întotdeauna vor exista ipochimeni care să le cumpere votul celor mai „slabi de înger”. Și o vor face fără nici un fel de remușcare. Iar noi, cei cu laptop și cu vederi democratice, cei care bîntuim prin Grecia și prin Italia în vacanțe cu mojito și ficățel de rață, vom rămîne din ce în ce mai des cu mirarea pe față cînd va apărea printre noi un radical, un extremist, un ultranaționalist care va zăngăni din sabie și va dori să facă victime pe stadioane. Haideți să renunțăm o vreme la ifose și la atitudinea de mironosițe, sîntem nevoiți să readucem discursul la un nivel pe care să-l înțeleagă toți. Dacă strîmbăm din nas cînd impostorii și spărgătorii de bancomate cîștigă locuri în Parlament, trebuie să știm și faptul că ei au un discurs de peluză. Da, acel discurs pe care Fănel îl înțelege la perfecție și cu care, vai, este de acord.

O rugăminte, dacă se poate, la adresa politicienilor: pentru a nu fi călcați în picioare de revoluția „coifurilor de staniol” ar fi de preferat să puneți accentul cît se poate de serios pe educație. Da, ați auzit foarte bine. Pe felul în care ne educăm copiii pentru a nu mai fi cumpărați cu acadele politice de o calitate detestabilă. Faceți ceva cu ministerul acela de care fuge toată lumea ca de ciumă. Acum, cît încă mai e timp!

 

Pentru Dilema Veche

Sînt destul de temător pentru a cere cuiva în acest moment să rezolve exerciții, dar îmi fac curaj. Haideți să ieșim pentru cîteva momente din șabloane și să ne imaginăm Spania și altfel: fără sangria, fără paella, fără tauri, fuste lungi cu buline, flamenco, fără să apelăm la topic și la etichete, la tot ceea ce cunoaștem de la distanță, aș sugera să renunțăm la presupuneri, la prejudecăți și mai ales la emfază.

Este vineri, trecut de ora 18, stau la o terasă cu o bere care începe să se încălzească și ea din cauza plictiselii. Mediterana este la doar cincizeci de metri, briza mă răcorește, ridică ușor nisipul și prosoapele puținilor turiști aflați pe plajă. În condiții normale, nu ai avea loc să înfigi o umbrelă și ți-ai face drum cu coatele pentru a ajunge în apă. Dar acum, spre sfîrșitul lui august, imaginea este fantomatică: hotelurile sînt ocupate în proporție de 20%, baruri, cafenele și restaurante închise peste tot. Rezistă, strîngînd din dinți, doar cei care nu au realmente altă opțiune pentru a-și cîștiga existența. Turismul spaniol suferă cumplit. De la 80 de milioane de vizitatori străini care veneau în medie pe an, acum se aventurează doar cei mai curajoși, vin doar cei care au case și apartamente cumpărate în regat și nu depind de eventualele perioade de carantină impuse la sosire sau plecare. Stau singur la o terasă cu zece mese și sparg sîmburele unei măsline, l-am rupt cu dinții, nici măcar ziarul de astăzi nu mai există pentru clienți. Chelnerul îmi aduce o bere mai mică, la pahar: „Din partea casei”. Și îmi așază lîngă ea un aperitiv din snacks-uri și o felie străvezie de cașcaval. Un cuplu de francezi trece pe lîngă mine, cred că și-au început plimbarea de seară. Amîndoi cu mască, ea ține în mîna stîngă un recipient cu gel sanitar, el se sprijină în baston. Bărbatul ar vrea să se oprească, dar e tras mai departe cu un gest hotărît.

Apare patronul barului, Xavier, un catalan bătrîn, haios, cu pantaloni pînă la genunchi și bretele portocalii. Ne știm destul de bine, în plimbările mele mă opresc deseori și beau o cafea la el. „Es una mierda, Paul, todo es una puta mierda” – e nervos, din martie încoace a îmbătrînit brusc cu încă cinci ani, barul de la malul mării este singurul lui negoț, singura modalitate prin care își menține familia pe linia de plutire. „Știi care este pericolul, tinere? Nu criza asta mizerabilă, nu faptul că pentru o vară vom rămîne fără încasări, că nu vin turiștii ca altădată. Ne-am mai lovit de așa ceva, deși nu la nivelul acesta: atacurile teroriste ETA, atacurile jihadiste din Atocha, criza din 2008, atacul talibanilor cu furgoneta din Barcelona, în 2017… Marele pericol este faptul că turistul își va găsi alte locuri în care se poate duce anul acesta și în viitor. Poate mai bune, mai frumoase, mai ieftine, cu servicii excelente. Dezastrul constă în modificarea obiceiurilor, tinere. Pe termen lung, chestia asta nu o mai recuperează nimeni. E imposibil.”

Cunosc Spania ca pe propriile buzunare. Am venit aici acum douăzeci de ani, românii erau încă o raritate. Astăzi sîntem a doua minoritate din Spania, după marocani. Am văzut cum duduia (ca să folosesc un termen drag finanțiștilor români) economia iberică, am văzut orașe întregi ridicate din nimic, mii de kilometri de autostradă făcuți „peste noapte”, am cutreierat regiunile autonome (Asturias, Galicia, País Vasco, Castilla la Mancha, Extremadura, Andalucía) de la un capăt la celălalt, știu pe propria piele cum se trăiește în orașele mari – Madrid, Barcelona –, dar și în localități de o mie sau două de locuitori.

Pandemia, căci despre nenorocirea asta și despre efectele sale ar trebui să scriu, a venit ca o bubuitură de tun. Nu, nu doar la noi iarna sosește pe „neașteptate” și nu mai găsim lopata pentru a ieși din curte. În Spania s-a murit serios. Pot să mă exprim astfel fără să ridice nimeni din sprîncene? Au murit zeci de mii de oameni și alte cîteva sute de mii s-au contaminat. Nu intru în detalii, sîntem cu toții asfixiați de cifre. La rîndul meu, am devenit imun la inconștiența unora, la felul în care mințile înguste trăiesc doar din scenarită ieftină și dezgustătoare, am avut moartea extrem de aproape și știu cum miroase, cum se comportă, cum poate să vină deodată peste tine și să-ți spună „Hai să mergem, aici s-a terminat totul pentru tine!”, știu cum e să începi să tușești din senin, să ai episoade de febră din nimic, de la o oră la alta, cum te dor toți mușchii corpului încît îi simți pe toți ca niciodată, ești un atlas ambulant de anatomie umană, somnolența cronică s-a instalat și nu mai vrea să plece, nu mai ai gust și miros, îți vine să-i dai cu capul de pereți pe toți cei care rîd superior, soția e de-o săptămînă în pat, rigidă, cu dureri mari de spate… Și unii încă afirmă în batjocură: „E o simplă gripă, dom’le, hai să nu ne prostim dintr-atît!”.

Gripa asta „simplă” a oprit Spania în loc. A blocat-o, este anchilozată în acest moment, și nu doar din punct de vedere turistic. Au fost închise fabrici, nu se mai construiește nimic, milioane de locuri de muncă sînt în aer, în agricultură e vraiște, zonele industriale ale orașelor arată ca-ntr-un film distopic. Sigur că da, putem începe acum discuții interminabile despre producție, capital, mînă de lucru, aducerea marilor producători înapoi din Asia, reorganizarea economiei mondiale etc. Dar nu sînt specialist, nu pot fi arogant, mi s-a cerut doar o imagine actuală a Spaniei după pandemie. Eu aș spune „în timpul pandemiei”. Pentru că nu s-a terminat, nici gînd de așa ceva. Unele voci (în special marii virusologi spanioli) au zis că țara s-a relaxat prea devreme la mijlocul lunii iunie, că ar fi trebuit să mai avem răbdare. S-a tras atunci un semnal de alarmă, dar guvernanții, sub presiunea patronatelor, au eliminat restricțiile și oamenii au văzut că barierele au fost ridicate. A reînceput veselia, mulți și-au imaginat că totul e bine, s-au năpustit în baruri, pe plajă, în discoteci și pub-uri, au năvălit pe străzi și în magazine. Acum sînt peste 1500 de noi focare de contaminare. Se reînchid orașe, se intră iarăși în carantină în unele regiuni, Spania a intrat din nou pe lista țărilor cu probleme. Sezonul turistic este iremediabil compromis, în industrie se fac calcule de pe o zi pe alta, anul școlar nu se știe în ce condiții va începe. Digitalizarea și activitățile de la distanță, „teletrabajo”, sînt în prim-planul tuturor discuțiilor în acest moment.

Muzeele s-au golit din nou după ce începuseră, timid, să-și redeschidă porțile. De spectacole în aer liber, concerte, evenimente sportive, nici nu se mai poate discuta acum.

Un prieten, rătăcit prin Barcelona zilele acestea, îmi spunea la telefon că în jurul Sagradei Familia nu e nimeni. Doar cîțiva vînzători ambulanți care încearcă să-ți ia banii în schimbul unor kitsch-uri de lipit pe frigider. „E goală, conașule, Sagrada Familia parcă e dezbrăcată, am senzația că e-n pielea goală: unde sînt sutele de chinezi care fac poze, unde sînt fetele care-și umflă buzele pentru un selfie? Au dispărut cozile din jurul catedralei, băi nene! Aș face niște poze frumoase, să vezi și tu grozăvia, dar mi-am lăsat aparatul în cameră. Degeaba l-am lăsat, nici hoții de buzunare nu mai sînt pe-aici.” Nu sînt povești. Barometrul exact este turismul. Pulsul economiei se vede pe stradă. După ce au sărit în aer trenurile din Atocha, în martie 2004, îmi aduc aminte starea de comoție generală care s-a extins în întreaga societate spaniolă. Eram în Madrid atunci, și un zidar bătrîn mi-a zis: „E tragedie, dar ține minte un lucru: țara asta va cădea în genunchi atunci cînd se vor închide barurile și restaurantele”. După șaisprezece ani mi-am adus aminte de Juan, cum stătea cu chiștocul de trabuc în gură și cu sacul de ciment pe umăr. Am ajuns la vorba lui, realizez acum că Spania taurilor, a sangriei, Spania plajelor, a șabloanelor despre care discutam la început, Spania care se vede la televizor printre picioarele lui Messi și ale lui Sergio Ramos este în colțul ringului și i se face vînt cu prosopul. Spania, care se ridicase destul de bine și de repede după criza din 2008, este acum numărată într-un meci care a prins-o nepregătită. Și nu știe nimeni cît va mai dura partida asta îngrozitoare.

Ne vom reveni? Sigur că da. Nu știm cînd, însă. Și mai ales în ce condiții, care vor fi parametrii în care vom evolua ca societate în următorii ani. Sper doar ca spaniolii să învețe din greșeli, să învățăm cu toții că sîntem expuși în orice moment, că sîntem vulnerabili în fața necunoscutului, mi-aș dori ca barurile închise din orășelul în care locuiesc să-și revină la viață și să nu mai văd măști, sticle cu alcool sanitar, echipamente de protecție, mașini de poliție la intrările în orașe, și sper din tot sufletul ca Sagrada să nu mai fie goală pentru multă vreme. Nici goală, nici dezbrăcată. Este prima dată în viața mea cînd ideea de nud mă dezgustă și mă înfricoșează.

Pentru Dilema Veche