Evadarea în omul frumos – Nora

   Dincolo de biți există suflete. Dincolo de taste mai există oameni care palpită, zâmbesc, suferă, strigă, șușotesc și mai pot încă să sufle în păpădii. Mai au puterea să urmărească un apus de soare cu bărbia înțepenită în pervaz, până când acesta se ascunde după orizont. Încă mai respiră oameni care te obligă să te retragi din mizerie și te convertesc într-un naufragiat al propriilor frustrări, vise și proiecte nedesenate. Te împing să-ți reconsideri pozițiile fără a mișca un deget în acest sens.

   Am vorbit astăzi la telefon cu un asemenea om, după ce ani de zile am văzut-o prin sticla televizorului, i-am citit rândurile și, mai nou, am interacționat pe facebook. Un detaliu pur tehnic a deschis o conversație de aproape o oră, mult prea scurtă pentru cât am avut senzația că a rămas de povestit. Am trecut, firesc, prin neputința oamenilor de a se adapta, prin ură, rasism, prin pofta scabroasă a minților întunecate de a-i condamna pe cei care nu sunt ca ei, am valsat rapid prin politică și ne-am cutremurat câteva secunde împreună în fața unor dovezi irefutabile de mârșăvie, am vorbit despre destinul slugilor și despre rapacitatea mogulilor, despre avort, legi, adopții și libertăți și, nu se putea altfel, despre ieșirea la rampă a noilor Mengele din medicina românească. În doar câteva zeci de minute mi s-a demonstrat iarăși că lumea este infinită doar dacă noi înșine o lăsăm să fie așa.

   În urmă cu mai bine de un an de zile scria pe blogul ei: ”Eu cred că cei sensibili sunt nebunii visători care fac lumea asta să se învârtă. Cei sensibili, cu empatia lor minunată, văd și aud toate durerile lumii și îi trag și pe ceilalți de mânecă. Cei sensibili creează muzică, poezie, culori -ne dăruiesc toate acele nimicuri esențiale fără de care viața ar fi doar durere și robie. Cei sensibili îndrăznesc acolo unde ceilalți nici nu sunt în stare să viseze, sunt nebunii care ies în stradă și urlă „Regele e gol!”

   Și nu pot să o contrazic, este nevoie de o imensă doză de sensibilitate pentru a putea simți lipsa rostului din oameni, rătăcirea pe fondul unui haos indus sau pur și simplu să localizezi dintr-o singură privire nevoia de dreptate pe care nimeni nu se grăbește să o aloce celui care o pretinde. Pentru astfel de oameni merită să te scalzi uneori și în mocirlă. Pentru că acolo te murdărești, te îmbibi cu mirosuri și obiceiuri fetide, iar când ieși din băltoacă realizezi că nu ești singurul care simte și tânjește. Ai un grup de care aparții, de care ai nevoie pentru a nu-ți zbura creierii. Acolo, pe mal, există niște oameni care formează o minoritate fără de care masele s-ar întinde ca o plăcintă neglijentă peste tot, fără să le pese. Fără rezistență din partea nimănui.

   I-am zis că mi-ar plăcea să urc pe munte, să mă închid în cortul-iglu și să scriu. E prea frig acum, dar i-am promis că-l voi monta în sufragerie și-i voi trimite o poză. Cât de curând. După zile întregi de spectacol sumbru mi-am înseninat ziua. Și m-am îndrăgostit de Nora Dincă.

Anunțuri

Diasporezul și soia din parizer

   Revoluția m-a prins pe băncile liceului. Mi-am luat bacalaureatul și am plecat în armată, unde am dat piept în piept cu viața, cu mitocăniile, cu jigodiile securiste din Băneasa devenite spontan jandarmi de veghe patriei, am început să observ și să simt, să compar și să-mi tăbăcesc pielea. Din ’94 și până în 2000 am cunoscut oameni interesanți alături de care am crescut la microfonul unui post de radio, mi s-a oferit șansa mai apoi să conduc trei redacții în presa locală din Galați și Brăila. Nopți, zile, mii de ore de satisfacție, bucurie și entuziasm. Cum nu toate par a fi ceea ce sunt, la un moment dat te trezești și te scuturi. Mai ales când ți se spune cum trebuie să-ți faci meseria. Și pleci.

   Sunt de peste 16 ani în Spania: am spălat piscine, am tăiat copaci cu drujba, am dat cu lopata, pus faianță, am lucrat în baruri și restaurante, am condus furgonete și camioane de-a lungul și de-a latul Europei, știu cum e să dormi într-o parcare din nordul Poloniei, în ajun de Crăciun, la -17 grade, știu cum e să vrei să tai o conservă de carne și să ți se oprească cuțitul în gheață, mai știu cum e să-ți porți singur de grijă, fără pile, relații, fără ajutorul nimănui, mai știu cum e să plătești zeci de mii de euro pentru a-ți continua studiile și pentru a-ți netezi altfel drumul. Cunosc, nu mi-a pus nimeni nimic pe tavă, în această direcție nu am nevoie de sfaturile nimănui.

   Sunt căsătorit din ’97, nu avem copii, nu avem datorii la bănci, nu avem obligații, ne e bine și încercăm să trecem amândoi prin viață fără a deranja pe nimeni din jur, tratăm cu respect pe toată lumea, ne-am integrat, muncim și venim periodic în țară pentru a ne vedea cele câteva persoane dragi care ne-au mai rămas acasă.

   Mi-ar fi extrem de simplu să fac parte din imensa majoritate a celor plecați care nu se expun, nu se implică și nu fac „valuri” pe net. Acea diasporă nevăzută, cufundată în cotidian, muncă, casă și copii. Ar fi comod să zac cu pipele mele, cu cutiile de tutun, cu cărțile și cu scurtele călătorii pe care le mai fac cu mașina în week-end, să ies cu soția la cafea și să-mi umplu nările cu briza Mediteranei pe care o am atât de aproape. O viață simplă, așezată, fără nevroze. Fără pericole, fără înjurături venite din partea unor secături ascunse după nickname-uri sordide și profiluri abstracte. Am acest tip de viață doar la o atingere de tastă. Nu mă împiedică nimeni să mă „bălăcesc” în normalitatea pe care cu atât de mult efort mi-am construit-o.

   Dar sunt extrem de prost. Și recunosc, nu am nici un fel de emoție în a o face. Fac parte din cealaltă diasporă, din nenorociții „plătiți” de Soros, din cei care au tupeul să gândească, să se revolte pentru că pot să compare ce au lăsat în urmă cu ceea ce au găsit în locurile unde trăiesc acum, fac parte dintre cei care nu pot să înțeleagă ușurința cu care părinții de copii acceptă în continuare corupția, nepotismul, mișelia din politică, șpaga omniprezentă, abuzurile din școli și spitale, bătaia de joc generalizată la adresa tinerilor care „mâine” vor dori o țară „ca afară”. Vor dori să se dezvolte și să muncească așa cum au văzut că se poate în Italia, Germania, SUA, Canada, Spania sau Australia. Pentru că au fost în vacanțe și au rude acolo, pentru că au informație și net, pentru că au acces la alte realități și nu mai pot fi idiotizați atât de ușor cum au fost părinții lor până mai ieri. Nu înțeleg adultul care alege conștient să rămână în țară și menține prin tăcere și pasivitate un mecanism infernal bazat pe minciună, ipocrizie și furt. Pe hoție crasă, adulație și spinare aplecată înainte. Nu pot înțelege oamenii maturi cum de se mai pot privi în oglindă când știu că tot ceea ce-i înconjoară funcționează cu petice, de ce acceptă o societate vulcanizată zilnic, de ce aleg în permanență să tacă și să înghită. Să rabde și să li se îndese rahat pe gât.

   Mi-e greu să înțeleg. Și mi-e groază să mă gândesc că va mai dura. Zece? Douăzeci, treizeci de ani? Mai aveți răbdare și timp să vă bateți joc de propriile vieți, de copiii voștri, vă simțiți confortabil când știți că nimic nu se vindecă punând același pansament pe rană? Nu vă e silă de voi, de privirile pe care zilnic le înfigeți în pământ, de hoiturile din politică și din presă pe care le sărutați zilnic și le acoperiți cu like-uri și comentarii grețoase, nu vă e jenă de complicitatea pe care o construiți în fiecare moment prin acceptare și ridicare din umeri? Chiar nu vă este?

   Știu placa: „Stai, mă, la căpșunile tale acolo, după ce că nu ai rămas acasă să suferi cu noi, mai ai și gura mare?”

   Cunosc retorica asta ieftină, patriotardă și atât de mizerabilă, încât nu cred că există pastă de dinți pentru a curăța dinții celor care o mestecă. Uneori regret faptul că-mi pasă. Alteori nu. Așa cum spuneam, nu am obligații față de nimeni. Doar niște speranțe atunci când încă mai cred că oamenii își pot construi propriile destine. Eu aleg și mâine pentru că oricum „nu contează”, majoritatea cea înțeleaptă va ști mai bine pe ce drum să o apuce.

Lipitori inofensive

   I-am răspuns unui amic. Nu mă mai chinui să transform în status, las așa, brut. Din bardă:

   ”Eugen, nu din cauza foștilor comuniști aterizați și/sau parașutați prin toate partidele și administrațiile s-a perpetuat mizeria? Atunci din cauza cui, prietene? Știu, poporul e tâmpit, naiv, se lasă dus de nas, etc. Sigur, e și vina lui. Dar jegul vine mereu de sus în jos. Să fim serioși, îmi pare rău s-o repet, dar nu se va îndrepta nimic până când lipitorile astea nu vor dispărea fizic, natural, din peisaj. Brucănește ți-o spun: chiar DACĂ lucrurile vor merge pe un făgaș normal (democrație, respect, transparență, etc) și tot vom mai avea nevoie de cel puțin 20 de ani pentru a ajunge la nivelul Spaniei. Comparația e asumată din motive obiective.”

   Adaug: nu uitați nici de copiii copiilor lor. Lipitorile alea mai mici, ce par acum inofensive.

Iulie 2016

   Din când în când, cu o periodicitate sublimă, istoria vomită personaje sinistre, schizoide, cu sau fără dungă roșie pe buletin, capabile să promită orice, oricui, la orice oră din zi și din noapte. Oferă cu larghețe independență, bunăstare, salarii mari și beneficii imense, milioane de locuri de muncă în special pentru autohtoni, recită furibund discursuri lăcrămoase, patriotice, se cațără vioi până la prohabul eroilor din cărți și de-aiurea, sugându-le snaga fără jenă, după care dispar în haos pentru a se trânti cu burțile la soare pe undeva, prin insule, prin ”bahame” sau ”seișeluri”. Iar nația, nația asta nătângă, cu mucii în barbă și batista murdară, plânge neconsolată ca o fecioară trasă-n piept și neplătită de golănașul din fața blocului. Populații obosite, prostite, lăsate cu ochii în soare și trecute dintr-o mână-n alta, ca la barbut. Eu cred că merită. 4 iulie

   Guccifer sparge conturi și se află câte ceva din chiloțăreala mondială. E judecat în România, extrădat în SUA pentru a fi judecat și acolo și e condamnat la 7 ani de pârnaie. Citesc prin niște locuri că a fost găsit mort în celulă. S-a rezolvat cazul? Mai bubuie presa? Mai lingem clanțele pe la ambasadă? Sau îl dăm în p… noastră de hacker? 6 iulie

   Faceți voi, dragii moșului, un exercițiu de reflecție. Știți cu ce se halește sau nu? Câți labagii, pedofili, homosexuali, încornorați și încornorate stau pe funcții publice și nu-i știe nimeni? Ooooo, da, sunt ai dracului de competenți, of course. Ipocrizia asta deșănțată mă sparge și-mi rupe venele-n paișpe. Lăsați-l, dom’le, pe băiet să performeze o perioadă. După care aruncați cu praștia, îngerași imaculați ce sunteți! 7 iulie

   Sufocându-ne sub soare, nemaiavând loc unii de alții, ne strâng frontierele de testicule și ni se ascut vocile. Nu ne suportăm deloc și iată că s-a mai ivit prilejul unor basculante de scuipat și a unor tone de rahat în ventilator. Puștoaica asta de liceu, zulufată, imberbă, cu mintea făcută vraiște de un sistem imbecil și de ideologiile puse pe hârtie cu înverșunare, declamă cu foc un discurs ostil. Sunt sigur că peste 20 de ani îi va fi rușine de capcana în care au aruncat-o adulții iresponsabili din jurul său și va privi dezgustată în urmă.

   Dar nu asta e problema, ci dinamica în care suntem angrenați cu toții din care nu știm să ieșim. Piatra cu care ne lovim în țeastă trăiește de zeci de mii de ori mai mult decât noi. La scară planetară suntem doar niște gândaci care habar nu au să-și trăiască propriile vieți. Ne-au învățat că trebuie să ne fută grija de vecini, de cât de scurtă e fusta și cu cine și-o trage Tanța în nopțile lungi, ne-au arătat că e mult mai importantă fleica de vizavi decât supa familiei și că rugile către Dumnezeu sunt mai efective decât cele adresate lui Buddha.

   Comentariile sunt neandertaliene. Specia asta bățoasă nu se învață minte niciodată și e gata să-și bage fierăstrăul în jugulară la cea mai mică provocare. E vizibil, dar nu pentru imbecili: spune-i că mă-sa-i curvă, tac-su bețiv și că sor-sa îi fură bani din portofel. Se vor lua la bătaie, iar tu, manipulatorul, vei putea să le încarci factura, să le furi mașina, să le tai pădurile, să le crești prețurile și să îi calci la orice oră în picioare. Pentru că ei, tembelii dogmatici, sunt ocupați să-și facă sex în gură reciproc. 10 iulie

   Câteodată e bine să emiți opinii despre rasism, xenofobie, homosexualitate, religie, politică, încercând să vezi și să înțelegi caracteristicile acestor realități și fenomene, încercând să păstrezi o atitudine tolerantă și umană. E bine să ieși din culcușul pe care ți l-ai construit singur, cu efort, în timp, cu răbdare. Tocmai pentru a vedea cine ți-a invadat, chiar și accidental, spațiul. După postarea cu fătuca iredentistă primesc în privat ”bine mah bozgore cai aperi pe mancatorii de carne de sub sa , i-ai acasa și ai grija de ei”. Am mai explicat că numele pe care-l port este rezultatul maghiarizării forțate din nordul Moldovei. Pentru cine știe istorie e inutilă orice explicație anexă. Spuneam că e bine să ieși din culcuș. În special pentru că după astfel de postări păduchii pleacă singuri. Nu mai e nevoie să cumperi dezinfectant. 10 iulie

   La pârnaie e nașpa. Nu poți să te caci, nu poți să te speli, nu sunt paturi. Igrasie. Păduchi. Căldură vara, frig iarna. Gardienii îs ai dracului. Nu e mâncare. Nu e condiții. Șicane la duș. Legende cu fetițe care e ele folosite pe rând de toată lumea. Doi-trei în pat. Evu’ Mediu, ce mai! Întreb doar: ce p…a mă-tii cauți acolo? 13 iulie

   Ca să nu te faci de căcat atunci când comentezi pe undeva, când lași de izbeliște cratime, îți bagi litere-n cur aiurea, pui mii de semne de exclamare la sfârșit de frază și scuipi nonșalant pe conjugări, există un buton pe care scrie ”edit”. Adică poți reveni asupra celor scrise și poți corecta scăpările pe care le putem avea cu toții la un moment dat. Desigur, mai există și DEX-ul. Dar speța asta e mai complicată, acolo trebuie să bagi deștul în gură, să cauți pagină cu pagină, să judeci și să înțelegi ce scrie. Rezum: nu arăta că ești tembel de-a dreptul. Folosește tehnologia chiar dacă Țucherberg e un capitalist zgârcit și nu-ți arată și cum s-o faci. Fii mai isteț cu o secundă, țara geme de proști. Suntem înconjurați și sunt extrem de virulenți. 14 iulie

   Psihopații au acces oricând la cuțit, armă, avion și camion pentru a ucide fără remușcare. Sunt aici. Printre noi. Îți pot sufla în ceafă când te afli în vacanță, la plimbare cu copiii sau când te așezi liniștit la o terasă pentru a bea o cafea cu prietenii. Au și ei moaștele lor pe care le pupă regulat, se închină și ei la un zeu diliu care le promite avantaje și sex cu fecioare în rai, au și ei lăcașuri de cult în jurul cărora se învârt până când ochii le ies din orbite. Au manuale de istorie care îi învață în plin secol XXI că o imensă parte din Europa le aparține de drept și cărți religioase care îi îndoctrinează zilnic cu ”dovezi și minuni”. Au și ei popii lor care le arată ”calea către lumină” și adevăruri absolute care trebuie urmate fără a fi cercetate. Doar credință. De credință oarbă e nevoie.

   Nu, nu putem face o paralelă. Dar dacă putem? Dar dacă ne oprim câteva secunde și analizăm (ce cuvânt periculos pentru creier) efectele reale ale credinței oarbe? Dacă ne oprim câteva momente și analizăm faptul că cele mai mari atrocități au avut la bază credința în ceva superior, fantasmagoric, ireal, sfânt? Nu ar fi de folos să ne oprim din mestecat dogme? Nu ar fi mai bine dacă am lăsa deoparte cârja speranței deșarte în care ne tot sprijinim, sperând în minuni de proastă factură, și am începe să plutim în realitate? Dar cum s-o faci când e mult mai ușor să crezi că salvarea îți vine din cer, în timp ce habotnicul îți înfige frățește, întru cele sfinte, un glonte în cap? 15 iulie

   Vă rog să-mi permiteți să raportez:

   Acut. Profund. Surd. Mă doare-n cur de Erdogan și de tot rahatul ăsta pe care ne tot chinuim să-l comentăm și să-l înțelegem. Încă de aseară urmăresc știrile celor mai importante televiziuni occidentale. Toți o ard cu ”turcii și-au apărat țara în fața loviturii de stat și au ieșit în stradă la apelul președintelui ales democratic”. E clar mesajul? O mare parte a presei vest-europene glăsuiește cam pe acest ton. Jocurile sunt făcute, celor mari le convine deranjul permanent din Orientul Mijlociu, așa că nouă, fraierilor cu tastatură, nu ne rămâne decât să ne răcim gurile de pomană.

   La fel de dureros simt o jenă posterioară și în ceea ce privește actualitatea românească: până nu vom înțelege că absolut totul trebuie să se facă pe masă, la vedere, cu totală transparență, nu vom avansa în nici o direcție. Partide care se metamorfozează sistematic schimbându-și culorile, siglele și denumirile, serviciile care blagoslovesc generațiile de hoți din tată-n fiu ce se rotesc în scaune și o populație care se autotembelizează zilnic – sunt ingredientele care blochează orice schimbare în bine (ce limbaj de șipcă).

   Nu știu dacă din fericire sau din păcate, dar am cana mea de cafea, pozele de prin sate, am pipele care mă ajută să trec mai ușor peste zi, câteva grisine pe care le rod conștient și o peșteră în care mă trag la umbră când soarele își face de cap. Și mai e ceva: când mă ia cu insolație mă visez o ciomolugmă a literaturii, un chilimangiaro al scrisului, și mâzgălesc prostii din cap. În zilele proaste mă ridic doar la nivelul ciahlăului autohton, așa că vă doresc numai bine în acest weekend și dați-mi voie să-i pocnesc pe luzării care mă iau în serios. 16 iulie

   Mă simt atât de neajutorat, atât de lipsit de viață, mă simt de parcă n-ar mai exista un mâine pentru mine. Nu știu în ce gașcă să intru. În cea a căutătorilor de pokemoni sau în cea a miștocarilor de serviciu? Grea dilemă într-o zi de luni. 18 iulie

   Nisa. Un minut de reculegere. După care mergem la plajă, ne dăm cu cremă de protecție, comandăm garsonului o bere rece cu guler și avem grijă de puștiulică să nu intre în apă prea departe. O mângâiem pe piți pe coapsă și-i sugem degetul mic cu dragoste. Soare, cald, umezeală. Frig pietricelele sub prosop. Mă întorc pe spate, mi s-au clocit ouțele. Fustițe, sâni și ruj, raibanuri pe ochi și merțedesuri duium, bărci de lux se îngrămădesc la mal. Plm, garsoane încă o bere! Și-un sandviș cu icre, să nu faci drumul degeaba. 18 iulie

   De ce m-ar surprinde faptul că Melania Trump a furat pasaje întregi dintr-un discurs rostit de Michelle Obama în 2008? Sigur că da, ”consilierii au greșit”, ”i s-a înscenat o glumă proastă” pentru a-l discredita pe dementul care vrea ziduri în sudul Americii, ”se întâmplă și la case mai mari” etc. Scuze se vor găsi, dar repet: de ce ar trebui să fiu surprins?

   Nu pot fi. Cât de tare aș vrea să simulez, indiferent de interjecțiile pe care le-aș scoate din tastatură, mi-e imposibil. Pentru că s-a demonstrat de mii de ori până acum că mentalitățile infecte nu au granițe, statut social, nivel de școlarizare, religie, sex sau naționallitate. O curvă penală rămâne penală chiar dacă stă cu fundul pe cea mai roasă bordură a centurii sau și-a găsit locul printre bogații lumii, în fotoliul vreunei primării sau s-a cocoțat într-o instituție prezidențială. Un șarlatan rămâne șarlatan pe viață indiferent de treptele urcate în societate. Te-ai obișnuit să furi, să fii înșurubat, să-i plătești puțin sau deloc pe cei din jur, să ai un discurs demagogic, mocirlos și înțesat de truisme, dar digerabil de către o masă imbecilizată de votanți, așa vei rămâne veșnic. O lepădătură cu ifose, smălțuită adecvat pentru a se vinde cu ușurință unui public convenabil, neștiutor și tolerant, zecilor de milioane de aplaudaci chiori care dau like și share unor verze docte.

   Oamenii s-au obișnuit peste tot în lume să fie tratați ieftin și să-și clătească ochii cu perlele agățate la gâtul unor fufe rătăcite prin paturi de lux. Le place, se dau pe spate orgasmic (lipsește masturbarea publică în masă) și fac alegeri cât se poate de ciudate. Cine se aseamănă… Cum era? 19 iulie

   E înspăimântător cât de multă lume se simte bine în prezența măruntelor mizerii care ne macină cotidianul: șpăgile, furtul, traficul de influență, nepotismul, ochii închiși la orice fel de abuz, întoarcerea spatelui și baricaderea în propria carapace, nefiind capabili nici măcar să semnalăm dezordinea din curțile noastre. În schimb ne oripilează politica mondială, catastrofele de oriunde altundeva (rog a nu se minimaliza) și devenim brusc experți în măruntaiele KGB-ului și-n tehnicile antitero ale Mossad. Sunt, desigur, truisme. Pe care nu ne-am obosit să ni le introducem în țeastă, nu le-am asimilat pentru că buricul pământului se află – nu-i așa? – în Dacia eternă și înțelepciunea universală se găsește la kil pe Masa Tăcerii. Poate că ar trebui să dăm mai des cu mătura printre mitocanii noștri și să ne curățăm pleoapele de mâzgă, deoarece nici un adversar, cât de mic ni s-ar părea, nu respectă și nu negociază cu golănașii de la periferie care nu vor să folosească o blestemată de periuță de dinți. Știu, persoanele de față se exclud. Noi suntem curați și deștepți în cap, tocmai pentru a preveni eventualele atacuri de furie. Calm, mai e mult până departe. 20 iulie

   Zeci de mii de turci scoși din sistem, trași pe dreapta, eliberați din funcții, zeci de mii de arestați, săli polivalente pline cu oameni încătușați, televiziuni, radiouri, pagini de internet închise, morți și răniți… Diliul fundamentalist Erdogan vorbește de o ”frăție” Turcia – Iran – Rusia pentru a restabili pacea în zonă și declară stare de urgență pentru următoarele trei luni. Și cu toate astea mai văd încă români care îl simpatizează și sunt de acord cu măsurile luate de regimul de la Ankara. De ce? Ce au în cap? 21 iulie

Iunie 2016

   Poate că nu am fost atent, oi fi fost pe câmp fluturând hidrantul, dar întreb: unde sunt cei care o freacă toată ziua pe net cu valorile morale și creștine, unde sunt ciracii dreptății și blândeții atunci când jigodiile alea de Buzdugan și Morar vomită rasism prin toți porii? Aud? CNA-ul mai ia chenzina? Îi e bine? Radu Herjeu, prindeți Radio Zu la București? – 1 iunie

   Realitatea îmi arată zilnic că există minți singuratice care interzic celor fără copii să se exprime pe marginea oricărui subiect tangent: educație, dezvoltare, integrare, învățământ, șanse, sistem, etc. Măcar astăzi ne putem aduce aminte de pozele proprii în fundul gol și de faptul că, adulți fiind, suntem capabili să le oferim celor mici doar o societate de rahat? Mulțumesc. – 1 iunie

   Am avut proasta inspirația să public cu câteva ore în urmă (foto 1) cinci rânduri despre cum gâlgâie rasismul pe undele radio. Dl. Radu Herjeu, membru CNA, s-a ofuscat și a plecat din listă în urma unui dialog mai mult decât decent. Păcat, nivelul de considerație pe care îl mai aveam pentru el s-a dus de suflet. Omul a devenit un funcționar ce nu mai acceptă opinii. S-a stins comunicatorul. S-a pierdut în ceață. – 1 iunie

   Gata, s-a terminat cu Hexi? Dispariția lui Condrea a fost suficientă pentru ca boborul să-și accepte praful în ochi? Superb. Asta scriam exact acum o lună de zile, text apărut în ”Academia Cațavencu” pe 9 mai. Nu s-a schimbat mai nimic. Doar un ministru ticălos și-a dat demisia și o hienă a dispărut prin ”sinucidere”.

   ”Dezvăluirile din cazul Hexi Pharma sunt suficiente, într-o țară normală, pentru a înfunda pușcăriile cu nenumărați indivizi care au simulat până acum corectitudinea, oferind moarte în schimbul avantajelor materiale. Va lua cineva taurul de coarne de această dată? Chinezii au încă pedeapsa cu moartea. Nu instig, nu sugerez, rog țațele să nu sară în tavan cu fustele în cap. Mă gândesc doar la faptul că milogii din noi vor continua să îndese plicul în halat și vor face răni în frunte de la deschisul ușilor cu capul. Pentru că, reamintesc, suntem fecioare în gând și curve în faptă.” – 2 iunie

   A ieșit cineva de la sindicatele din învățământ (Hadăr, Nistor, etc.) pentru a ne spune dacă persoana cu șăpcuță e profesoară de engleză, cum se numește, studii, diplome, unde predă? Sau îi doare capul și pe ei? Asta doar așa, ca să vorbim de consecvență și transparență în comunicare. Profesorii reali, cei care chiar au un cuvânt de spus, nu sunt deranjați deloc? – 3 iunie

   Cât de penibili sunt, câtă nerușinare și indolență din partea unor mamuți politici. Convinși că fără ei nu se poate, că lumea nu se mai învârte dacă spumele lor nu sunt afișate în public, au senzația că nimic nu se mișcă fără ca bălmăjelile lor să se audă și că românii vor muri dacă nu-și vor face din nou apariția. Nu se retrag. Nu au rușine. Doar tupeu. Sindromul plugarului Cincinnatus face ravagii în tabăra geriatrică a politicii naționale. – 3 iunie

   Cum să vorbești tu, presă liberă și independentă, de elicoptere căzute când spațiul de emisie trebuie ocupat cu jivinele care candidează pentru nu știu ce primărie? Cum să aduci iar vorba de SMURD, de Arafat, de PSD, de găști, de cloaca din sănătate? Cum oare, cum? – 3 iunie

   Dreapta a făcut tot posibilul – prin incompetență, blaturi, prostie, ticăloșie și ifose de căcănari retarzi la vârf – să dea primăriile pe mâna PSD-ului. Felicitări! Facebook-ul rămâne, așa cum l-au denumit mulți, pe drept, o insulă unde lumea se screme doct. Vă doresc numai bine. Somn ușor, acum aveți și președinte cu buletin de București. Mai e o scăpare: scrieți ”Coca-Cola” pe instituții! – 5 iunie

   Elevii și studenții sunt singurii care au o viziune concretă asupra realității românești pentru următorii 50 de ani. Ei știu exact când și unde să plece. Și de ce trebuie să rămână acolo. – 6 iunie

   Rezultatele alegerilor locale nu reprezintă o catastrofă. Pleacă X, vine Y, unii revin de unde au plecat, totul e un cerc în care ne învârtim cu toții de ani de zile. Ne știm deja foarte bine, ne cunoaștem unii pe alții la nivel de târguri mici și de capitale de județ. Știm ce ne poate pielea. Ceea nu reușește nici clasa politică, nu poate nici alegătorul, este să elimine corupții, plagiatorii, bigoții meschini, traficanții de influență și de șpagă. Nu iese nimeni din horă. Suntem cu toții atrași către miez, către punctul în care-i înfipt țărușul. Pentru că, într-un fel sau altul, ne place sau nu, ne asemănăm. Partea bună de această dată, ca s-o parafrazez pe Florina Molnar, e că diaspora nu a mișcat un deget în toată afacerea asta. Cei de acasă și-au ales singuri dregătorii. Să se spele cu ei pe cap. – 6 iunie

   Excluderea Laurei Chiriac din ALDE demonstrează a mia oară că jurnalistul nu trebuie să-i caute în coarne politicianului, nici să-i sufle în fund. Politicianul trebuie întors pe toate părțile, cercetat, luat la întrebări, căutat și-n măsele atunci când alege viața publică și tras la răspundere când calcă pe bec. Nu înțelege nimeni că apropierea de clasa politică actuală îți pune doar eticheta de ”cârpă”. Mai e mult până departe, mai e mult până când golănașii din partide ar putea să pronunțe cuvântul ”decență”, se vor mai scurge câteva generații până când între cele două categorii – jurnaliști și politicieni – vor apărea relații profesioniste, deontologice și atât. Deocamdată, cu puținele excepții de rigoare, nu se poate vorbi decât despre o orgie în care se ling unii pe alții. Ba pe lumină, ba pe întuneric. – 9 iunie

   Ce diferențe există între un hater obscen, primitiv, cu fruntea lată de doar două degete, semianalfabet, fanatic, gata să apese pe trăgaci dacă i se ivește ocazia și cel de-al doilea – fin, perfid, scrie ireproșabil, organizat, cursivitate în exprimare, coerență în frază, conjugă corect și pune ”i”-urile unde trebuie, dar are aceleași aspirații asasine ca primul, xenofob, rasist, homfob, etc.? Din punctul meu de vedere, cel de-al doilea, doar cu ajutorul unei diplome pe perete, poate să educe, să conducă și să influențeze. Ceea ce nu-i puțin lucru. – 16 iunie

   Îi mulțumesc destinului că ne-au scos ”albanejii” din schemă. După fotbal, urmează politica externă și părerile pertinente ale cohortelor de specialiști. I know baby, britanicii sunt perfizi, Albionul bla-bla-bla, și-au futut soarta, egoismul englez, bleah. Mai rămâne să-i învățăm cum să voteze și cum să aibă un parlament decent. – 24 iunie

   În Spania sunt alegeri generale. Cele două mari partide, Popular și Socialist, care au guvernat alternativ din 1977 până în prezent, își văd amenințate pozițiile de două forțe politice tinere care au convins aproximativ 40% dintre votanți să le acorde încrederea – Unidos Podemos și Ciudadanos. Se fragmentează astfel scena politică spaniolă și, chiar dacă nimeni nu așteaptă miracole și fluvii de lapte și miere, se prefigurează un alt gen de administrație: mai multe voci la masa negocierilor, mai multă transparență, generațiile tinere încep să înlocuiască ”mastodonții”, sistemul este și va deveni mult mai agil la nivel local și central, etc. În ultimii ani au ieșit la suprafață extrem de multe cazuri de corupție și s-au dat sentințe cu executare unor nume grele din politica de aici. În prezent se desfășoară cercetări penale în care sunt implicate personalități de prim rang. Amintesc rapid doar trei nume: Rodrigo Rato, Infanta Cristina – sora actualului rege al Spaniei, Felipe VI și soțul acesteia, Iñaki Urdangarin. Nu intru în amănunte pentru a nu plictisi. Mai vreau doar să aduc în text o singură remarcă: în cei 16 ani împliniți de când trăiesc aici, nu am văzut nici un condamnat definitiv, cu închisoare executată, să revină la televizor în postura de analist politic. Au, în general, un alt comportament indus și de societate: ai greșit, plătești și stai în banca ta.

   Să facem comparații? Mai ajută la ceva? Sunt convins că nu. Mi-am încălcat din nou promisiunile prin care tot încerc să nu mă mai irite subiectele de acest gen. – 26 iunie

”Eu nu mă uit la latrinele lui Voiculescu.”
”Gâdea, Badea și Ciuvică sunt niște cretini.”
”N-am votat în viața mea cu comuniștii lui Ilici și cu urmașii lui.”
”Cine, mă? Biserica? Hoții ăia? Să-i ia dracu’ pe toți.”
Etc…

   Mai puteți cu atâta ipocrizie? De unde scoateți vrăjelile astea, din ce fund de conștiință? Când întrebi în dreapta și-n stânga, toată lumea-i democrată și vrea transparență, un parlament curat și instituții funcționale. Dacă te uiți pe harta primăriilor câștigate, te ia plânsul. Dar e ok, ne doare Brexitu’. Ne macină că englezii nu joacă după muzica lui nea Vasile și nu sparge semințe pe șanț. Noroc că vine Bacul și ne mai stingem setea cu niscaiva elevi tâmpiți. Sfântă ipocrizie românească! – 27 iunie

   Nu este ziua mea, ci una cât se poate de normală. Mi s-a atribuit un nume la naștere. Nu știu care au fost criteriile, nu am fost întrebat dacă-mi place sau dacă aș fi dispus să-l port toată viața. Semnificațiile sale, de orice natură ar fi ele, mă lasă indiferent. Sunt convins că gândurile, urările și intențiile voastre sunt bune, dar nu sărbătoresc astfel. Chiar și ziua de naștere a încetat să fie pentru mine un reper, este doar o dovadă a faptului că m-am născut într-o lume mult prea rece, diformă, egoistă și falsă.

   Sărbătoresc bucuriile cu care mă întâlnesc, uman, natural și absolut firesc: o carte, o melodie, un film, un om plăcut cu care pot schimba câteva păreri, îmi sărbătoresc viața alături de ființa pe care o am alături și mergem împreună mai departe așa cum ne pricepem, îmi sărbătoresc propriile alegeri conștiente, mă bucur de un trabuc autentic, de o mâncare bună, de soarele care iese fără să ceară nimic în schimb, mă bucur că pot încă sa mai articulez cuvinte, să citesc gândurile celor din jur și sunt bucuros că încerc să înțeleg de ce sunt aici. Acestea sunt micile mele bucurii. Sărbătorite, da, zilnic.
Mulțumesc. – 29 iunie

   Jubilează unii pentru că ”il dottore” a rămas orfan de titlu. Reveniți-vă, ieșiți din bula de cleștar în care trăiți. Mai dați-vă jos din facebook și aduceți-vă aminte cum s-a votat mai deunăzi. Da, în special în capitală. Parisul ăla mic, șic, burghez, de dreapta, liberal și cosmopolit. Vă aduceți aminte? Maturizați-vă copii, poporul suveran va da verdictul în toamnă. Ironia e intrinsecă și involuntară. – 30 iunie

   Un individ critică sistemul și amendează derapajele. Nu este membru de partid, postac, nu are simpatii politice și nu etalează aptitudini de slugă. Face zilnic eforturi de a se detașa și de a observa în liniște colcăiala care nu numai că nu încetează, dar are darul de a se extinde malign peste tot. Cu toate acestea, nu contenesc să apară mumii cu mintea gingașă și neuronul odihnit care îl trimit ba într-o tabără, ba într-alta. Pentru că ele știu, sunt sigure, posedă dovezi și stau doct în cur pe scaun. Alaltăieri îi spuneam unei amice că deja nu-mi mai pierd timpul cu cei care fut cratimele aiurea, mă înduioșează analfabeții funcționali, dar îmi induc un sentiment plenar de greață indivizii cu carte, pregătire academică și ștaif, care insistă în a emite judecăți de la etaj în ceea ce mă privește.
SVF, cu dragoste! – 30 iunie

 

O duminică cu schije, la malul mării

   Anul trecut, pe vremea asta, mă întorceam din țară. Fusesem în vacanță și nu a fost una dintre cele mai plăcute. Scrisesem, printre altele, și următoarele cuvinte. Nu aș schimba nici acum nici măcar o virgulă: ”Cine nu înțelege dojana sau tonul încă blând pe care-l mai folosesc, cine încă suferă de fals patriotism sau se impiedică doar de cuvinte ce-i sună strâmb, cine înțelege că prin atitudinea mea doar îmi f.. țara în gură (așa cum unii pot crede sau afirmă cu nonșalanță) eu nefăcând altceva decât să scot la suprafață realități palpabile, se inșeală în ceea ce mă privește.”  

   Eram prin clasa a-IX-a, cred. Începusem să am senzația că văd lucrurile altfel, venise deranjul din ’89 peste noi și se respira pe atunci alt aer. Nația asta de naivi credea că ne va fi mai bine, eu lipeam cartoane-protest prin liceu și speram că unii profesori își vor schimbă năravurile. Copil, nimic altceva. Bunicul îmi spunea că nu se va întâmpla nimic substanțial. ”E bătrân și nu știe, mai ales că are niște schije-n cap din război” – spuneam și zâmbeam superior. Eram convins pe atunci că tineretul se va ridica și îi va da la o parte pe babalâcii comuniști care ocupau funcții și trăseseră până atunci țara către mizerie.

   Au trecut 26 de ani și a fost nevoie de o perioadă efervescentă, mai ales în ultimii doi ani de zile, în care am cheltuit în zadar o cantitate enormă de energie și timp. Prima se recuperează. Timpul, însă, s-a scurs iremediabil. Nimeni și nimic nu-l va aduce înapoi. Și mi-am adus aminte iarăși de bătrân:

   Oamenii au mintea scurtă, sunt lași și se lasă dirijați. Le e bine așa. Când li se arată un drum, îl iau de bun. Nu își pun întrebări, nu cer explicații, sunt orbi și surzi. Acceptă în fruntea lor, imediat, pe oricine. Acordă încredere oricui și își lasă destinele în mâinile celui care face gargară cu stil. Nu au nevoie de voci sănătoase, ei cred că au mereu dreptate și vor înfunda în rahat pe oricine va avea curajul să-i contrazică sau să le arate și cealaltă față a monedei. S-au năclăit în șpăgi, iau și dau în neștire, face parte deja din genă și sunt extrem de supărați când sunt numiți milogi și trântori. Nu mai au nevoie de modele noi, le au deja. Se mulțumesc cu miturile servite în școală și așa vor muri mulți dintre ei, lingând statui și monumente care nu mai pot face nimic pentru viața lor.

   Și cred că aș putea să scriu încă zece pagini, la pas, fără să repet vreo remarcă a bunicului meu.

   E un text fără obiect. Doar propoziții de duminică, o zi călduroasă pe malul Mediteranei care te invită la reflecție și cumpătare. Rememorez toate aceste lucruri și cred că am făcut bine. Am redus turația aproape de zero.

   ”N-ai de ce, n-ai cum. Și mai ales n-ai pentru cine.” – spunea moșul. Are dreptate, cu șrapnelul lui cu tot.

Mai 2016

   Acel moment superb în care vezi că Mântuitorul unora se ridică la cer, pe când al altora își caută drumul printre coji de ouă roșii și pahare de plastic pe bulevard. – 1 mai

   Cu imensă pioșenie mă gândesc astăzi, 1 Mai, la liderii de sindicat care nu au știut altceva în ultimii ani decât să lingă funduri și să se sărute pe gură cu toți interlopii din politică și din mediul de afaceri. Cinste lor, sper să li se pună mielul de-a curmezișul în această zi de sărbătoare creștină. În pură tradiție burgheză, de dreapta, le urez numai de bine și îmi doresc din suflet să găsească drumul luminat cât mai repede cu putință. – 1 mai

   Nicolae Guță, câtă muie să luați tu și familia ta pentru comportamentul de maimuță bolnavă de onanism al progeniturii tale? Câte șuturi în ouțe mai trebuie să-și ia nația asta adormită pentru a-și da seama că nu se mai poate cu voi și cu tupeul vostru de borfași? Mi-e silă, bă, mi-e greață de muzicanții care nu știu să-și educe copiii. Nu întindeți coarda, că nu ține cât asfaltul. Rapandulelor! – 2 mai

   Un stat criminal înfipt eficient în tot și-n toate. Un stat criminal tolerat, susținut și votat de o nație adormită, ignorantă, pe alocuri tembelă.  Ăștia suntem. Mă surprind din ce în ce mai mult imbecilii care susțin că opinia este vânătoare de celebritate. – 4 mai

   Nu știu cât de relevante sunt gândurile despre vacanța pe care mi-am petrecut-o în țară, despre oamenii pe care i-am cunoscut și despre cei pe care i-am revăzut, îmi este greu să cataloghez dacă, în ansamblu, a fost o reușită sau nu – pare absurd, nu-i așa? – sau dacă merită să obosesc și să condamn pe cineva să-mi parcurgă senzațiile. Timpul liber face parte din viața privată, dar am câteodată nevoie de acel feedback ce-mi îngăduie să realizez că nu bat câmpii. Și turnesolul e aici, l-am dezvoltat în ultima vreme alături de voi.

   Din categoria ”mișto, frumos, pozitiv, nota 10, etc.” fac parte oamenii pe care am reușit să-i cunosc după o îndelungată ”relație” online, persoane cu care am construit, alături de care am pus umărul, atât cât m-am priceput și am rezistat, prietenii vechi și copiii cu care am reușit să mă întâlnesc datorită deschiderii fantastice de care au dat dovadă câțiva profesori din București și Galați.

   Am rămas plăcut surprins de gestul d-nei Mihaela Iacoban, directoarea Colegiului ”A.D. Xenopol” din București, care m-a invitat pe 21 aprilie la o discuție cu elevii, părinții și profesorii, ca urmare a unui articol publicat la câteva zile după evenimentele din Club Colectiv – https://paulgabor.com/…/satanicii-de-la-colegiul-a-d-xenop…/. S-a discutat despre erori și am ajuns cu toții la concluzia că momentul în care un profesor de religie a vorbit despre rădăcinile ”satanice” ale muzicii rock nu a fost foarte bine ales. Telefoanele la clasă, cele 3 tabere – elevi, părinți, profesori – și conflictele permanente dintre ele, lipsa de comunicare și impresia că dreptatea se află doar într-o singură parte, au fost teme care au venit de la sine pe parcursul întâlnirii. Case closed, cum ar spune un clasic în uniformă.

   Profesorii Oana N Botezatu și Goldu Corneliu de la Colegiul Național ”Vasile Alecsandri” din Galați, precum și Doru Căstăian, profesor la Liceul de Artă ”Dimitrie Cuclin”, tot din Galați, mi-au oferit încrederea lor și m-au invitat să le vorbesc elevilor despre mass-media, libertatea de expresie, manipulare, șansele de a practica un jurnalism liber, lipsit de compromisuri și intervenții, am reușit în trei ore și în trei locuri diferite să iau contact cu tot ceea ce avem în acest moment mai frumos și mai lipsit de prejudecăți: copiii. Le mulțumesc tuturor pentru șansa avută și îmi face plăcere să cred că m-am ridicat la nivelul așteptărilor.

   Din aceeași gamă, nebunii frumoși, fac parte și foștii colegi de radio cu care am reușit să mă întâlnesc Doru Florescu (mi-e indiferent de ce scrie în buletin, Florescu rămâi), Dan-Cătălin Predescu, Ema Turcu, Laura Constantinescu, George Neamu (da, Neamu, cel care nu a încetat să fie un ghimpe în coastă), Cezar Oană și Dănuţ Lungu. Alături de ultimii doi din listă am adus aproape bătrânul Radio Galați și le mulțumesc pentru invitația în emisiune și pentru ”caseta martor”. 🙂

   Există și o a doua categorie de care nu aș fi dorit să amintesc și nu aș vrea să dau nume: cei care se încadrează aici sunt micii despoți cu doctorate, filfizonii care cerșesc în mod mizerabil respect și bagă pumnul în gură celor care doresc să vorbească, celor care au o opinie și nu au probleme în a și-o exprima, sunt falsele monumente de pedagogie cu gurița fină și toc subțire la pantof. Aceste personaje lejere, fără esență, doar cu iz, stau încă în fața copiilor și practică o militărie josnică, perfidă, bazată pe șantaj emoțional și pe un sistem de pile și relații care le acoperă comportamentul.

   Voi încerca să adaug și câteva fotografii dacă rețeaua asta de socializare nu-mi va mai scoate peri albi ca în ultimele zile. Sunt doar câteva impresii, la foc automat, pe care am vrut să le împart cu voi. Promit că n-am să mai deranjez la fel de mult de-acum încolo. :)))) – 17 mai

   Gata, domnilor. S-a diluat și Condrea. Sistemul funcționează perfect, uns, milimetric. Nu vă faceți griji. Urmează săptămâni de speculații, frecții și conspirații. Morții nu vorbesc. Aveți o pernă? – 22 mai

   Dacă aș fi fost o lepră insalubră, fiu de securist jegos, dacă aș fi devenit multimilionar și aș fi făcut avere prin diluare și moarte, în nici un caz nu mi-aș fi împrăștiat creierii prin copacii din Corbeanca. Aș fi cotizat corespunzător la băieți (c-așa-i în tenis) după care m-aș fi sufocat pe barosăneală cu trabucuri scumpe prin Barbados. Dar Condrea nu și nu. Ca un mare dobitoc, a ales să rămână patriot până la capăt. – 23 mai

   Apar din ce în ce mai multe voci care cred în sinuciderea reală a lui Condrea, susținând că omul ar fi fost cuprins de remușcări și asaltat de amenințări de tot felul. Ca urmare, nefericitul și-a luat Opelul și s-a izbit de pom. Pe bune?

   Deci e nevoie de mii de morți și de amenințări ca tu, un rahat cu ochi privilegiat de soartă și de sistem, să-ți dai seama că ai greșit? OK.

   Aștept ziua în care șpăgarii, traficanții de influență, politicienii și în general toate leprele care, pe ascuns sau la vedere, nenorocesc oameni, să se dea cu capul de copaci. Acum dacă se poate. Că li se atrage atenția de ani de zile și tot nu bagă la tărtăcuță. – 24 mai

   Mai răsfirați-vă, jegoșilor! L-au reactivat pe nesimțitul de Calimente, cel care ne spunea să mergem la vot în Bulgaria. Apare din nou pe televiziuni și o numește ”bolnavă de spionită” pe fosta nevastă a lui Condrea. O fi nebună, n-o fi? Habar n-avem, dar un singur lucru trebuie să se întâmple acum: să se vorbească. Cei care îndeamnă la tăcere sau împing în derizoriu eforturile oamenilor care vor ca mizeria să iasă la suprafață, sunt doar niște vuvuzele de rahat. – 26 mai

   Nu mai am timp, nici stare de spirit, nici măcar nu mai simt vreo urmă de provocare în a urmări scena politică românească, în special mizeria de campanie electorală în desfășurare. O voce anonimă aflată la mii de kilometri nu va aduce soluții, e insuficient un jet la rădăcină când arde un Amazon întreg. Lumea e sătulă să audă mereu aceleași lucruri, același gen de tânguiri, indiferent de tonul, argumentele și aplombul folosite în mesaj.

   Cei care avem totuși posibilitatea de a urmări ”la rece” actualitatea românească și beneficiem și de alte modele, cunoaștem alte realități, ne bazăm afirmațiile pe anii petrecuți în alte țări, suntem totuși prizonierii unei întrebări: cât vor mai rezista oamenii de acasă?

   Se fură, se diluează, se plagiază, mor oameni în spitale și pe lângă ele, pleacă ei și vin tot ei, copiii lor au preluat sistemul și îl perfecționează matematic, partidele se decolorează și schimbă doar recuzita din alegeri în alegeri, presa joacă mereu la cacealma pentru ca voi, noi, ei, ele să votăm în neștire ca în țara proștilor solemni – cât mai durează și de ce?

   Citeam astăzi comentariul unui cunoscut jurnalist care amintea de eforturile lui Antanas Mockus de a curăța Bogota, dând efectiv afară din sistem tot aparatul administrativ plus Poliția Metropolitană (3600 de persoane). Românii mai cred încă în soluții miraculoase, în căderea îngerilor din ceruri cu pâine și lapte la subsuoară, dar pare că sunt incapabili să-și facă curățenie în propriile curți. Eu am terminat cu poveștile pe tema asta, lehamitea mi-e cât Ursa Mare și consider că orice baterie, fie ea și Duracell, se duce dracului la un moment dat.

   Rămân la căpșunile mele, invocați-i în continuare pe Țepeș, Decebal și Ștefan cel Mare. S-or învârti în groapă uitându-se la ce-au lăsat în urmă… – 30 mai

De ce să prostești un prost? Pentru că vrea, pur și simplu

   Îți poți bate joc de un public neinstruit, de o mulțme de gură-cască tembelizată, isterică, gata să-ți pupe limba de la pantof la 3 dimineața? Sigur că da. Oferindu-i știri false, rulând informații din Mezozoicul presei, titluri bombastice, funduri, țâțe și droguri. De ce am ajuns ca orice vită încălțată cu net în casă să poată câștiga un bănuț facil? Simplu: pentru că există sute de mii de fraieri ce înghit sardina cu tot cu conservă.

   ”Știrea zilei” a publicat ieri câteva rânduri despre nepotul Patriarhului Daniel care a fost prins cu droguri în torpedoul mașinii. Gogorița au lansat-o și pe pagina lor de facebook: share, like și văicăreli sinuoase.

știrezilei   Anul trecut, pe 29 august, Nașul TV aducea la cunoștința opiniei publice explicațiile Bisericii conform cărora Emilian Birgian nu ar fi nepotul Patriarhului, aspect mai puțin important în contextul celor scrise acum. Site-ul menționa și că informațiile sunt vechi.

   Știrea inițială a apărut în august 2010 în pressalert.ro fiind însoțită și de un video din momentul arestării presupusului nepot al Patriarhului Daniel. Acesta mai fusese prins și înainte de Poliția Oravița transportând țigări de contrabandă.

   Nu pun în discuție veridicitatea informației, dacă drogurile erau autentice, pure sau alterate, dacă individul transporta cocaină, heroină sau var stins de tras pe nas. Nici măcar nu sunt interesat de gradul de rudenie dintre Patriarh și melteanul respectiv. S-ar merita unul pe celălalt, ambii ocupându-se cu prostirea populației. E adevărat, pe căi diferite.

   ”Știrea Zilei” repetă o informație din 2010. Fără rușine, fără semnătură, fără scrupule. Și o mestecă fără ghilimele, oferind dumicatul unor papagali cărora le tremură degetul pe mouse. Știrea nu reprezintă nimic, nu aduce detalii noi, nu există actualizări, nici măcar data nu este afișată pe site.

   În general, leprele utilizează orice metodă pentru ca gurile lor să halească un covrig. Unde persistă eroarea? În rândul publicului, desigur. Poți fi prostit o dată. De două ori, poftim. Dar să continui să intri mereu pe aceeași pagină, îngurgitând senin orice rahat învelit frumos în sclipici, mi se pare nu doar o dovadă de prostie imperială, ci și o dorință masochistă de a fi luat la mișto. Îți place să ți se întoarcă portofelul în față? E ok, continuă să consumi mizerii. Dar nu te plânge, fraiere, atunci când ești pocnit în mufă. Pentru dureri de cap există paracetamolul. Pentru a vedea hramul purtat de unii, e suficientă o căutare pe Google. De ce nu practici acest lucru? Pur și simplu pentru că ești un tembel ce se lasă prostit zilnic. Masochismul digital e-n floare, iar cocoțații de pe net sunt ca sporii de ciupercă. Plutesc liberi printre biți.

Când latinescul ”cacatus” devine vorbă de duh și țâță de supt

   Cât de necesare pot fi insulta directă, tăiatul obrazului cu brișca și presăratul sării pe rană, ce vrea să demonstreze dorința fățișă de a face sex oral cu mama, fiica, morții sau nevasta celui pe care-l urăști sau îl desconsideri pentru simplul fapt că nu este de acord cu tine sau se află pe ștatul de salarii al altui mogul? Ce reprezintă punerea la zid și trasul unui glonte metaforic în ceafa adversarului, când rezerva de argumente se epuizează brusc? Prin ceața ultimelor zile, prin ploaia de declarații și păreri, am senzația că oamenii de presă se transformă din câinii de pază ai democrației – vai, ce șablon ieftin – în javre de companie ce se vând la kilogram pentru un like în plus. Când și unde vom găsi bariera ce desparte calificativul abject de satiră? Unde ați lăsat, unii dintre voi, umorul, ironia, fraza sprințară, unde ați aruncat spiritul mucalit și de ce ați îmbrăcat cu atâta ușurință verbul golănesc de periferie?

   S-au deschis sălile pentru priveghi și se aud incantații, fiecare stă lungit pe taste și face voodoo anteniștilor, am adoptat cu toții o atitudine perversă, ostilă, pe alocuri dementă, împotriva unor oameni a căror unică greșeală constă în faptul că sunt plătiți de clanul Voiculescu. Îmi repugnă politica editorială a celor ce-și oferă rozeta oricui, după cum bate vântul,  mi-e silă de spatele arcuit al vedetelor de carton, indiferent că sunt din antene, realități, beunuri, digi sau reteveuri, preacurvia presei românești este malignă și ne-a convertit pe toți într-o oaste labilă psihic, cu creier de plastilină, peste care guașa prinde contur permanent. Jurnaliștii scriu. Șefii decid ce și în ce condiții se publică, ei dau ”verde” pentru tipar. De aici și până la a acoperi cu rahat tot ce mișcă este o cale atât de lungă încât nu oricine poate desluși nuanțele, nu oricine este apt să lipească epitete. Foarte mulți se rezumă la a lătra atunci când haita se odihnește.

   Grecii lui Pericle au fost educați laolaltă pentru a se putea integra oricând în societate, existau șanse egale pentru oricine. Ne place modelul grecesc și ne strivim pieptul cu cărămida atunci când șuierăm discursuri despre demnitate, ni se umflă rânza în noi în clipele de euforie dacă vine vorba despre meritocrație și valori. Vrem cu toții în vârf, să ne fie recunoscute ifosele, dar modelul după care ne-am construit viața pare a fi cel persan, în care funcțiile erau dăruite încă de la naștere.  Mortul zilei, cel care s-a jucat peste capetele înfometaților de literatură cu pendulul lui Foucault, spunea că legiunile de imbecili au invadat virtualul și că împărțim același aer cu semidocții. Avea pe undeva dreptate, însă cu unele precizări: liotele de imbecili pe care le amintea Eco în discursul său din Torino, au fost crescute și ținute cu gura încleștată pe țâța plină cu lapte a formatorilor de opinie de astăzi. Cei care nu mai prididesc în a-și împroșca confrații cu căcat. Da, direct din latinescul ”cacatus”.

Brăila, 2015. Cine șterge la fund și cine se șterge la gură?

   Nu pot face mai mult decât să-mi transform blogul în gazdă ori de câte ori pot, în gazda unor cazuri ce ridică pielea de om și cauzează spume la gură oricărei ființe normale de pe lumea asta. Ești mamă și te zbați zilnic cu boala unui copil, ai drepturi pe care societatea în care trăiești ți le oferă prin lege, dar îți sunt călcate în picioare de nesimțirea statului care ar trebui să aibă grijă de tine.

   Am convingerea uneori că ne batem joc cu bună-știință de persoanele cu handicap și de cei care le îngrijesc, toanele celor care se fâțâie prin instituții sunt interminabile, ești dus de colo-colo, amânat, frecat pe la diferite uși, umilit și pus în așteptare cu copilul în brațe, pe nimeni nu interesează. Drepturile au ajuns un muc pe caldarâm și orice trecător îl poate strivi cu talpa pantofului.

   O mamă din Brăila își reclamă drepturile pe care le poate avea în mod automat în oricare alt județ al țării. La Brăila există alt ritm: al șpăgii care-l încetinește și-l aduce către congelare, nimeni nu mai dorește să semneze nimic, Casa Națională de Pensii și Plăți a devenit o strană în fața căreia trebuie să îngenunchezi și să-i pupi scările pe care urcă, zilnic, funcționarii gomoși.

   <<Mă numesc Ecaterina Marin, din Brăila, sunt mama unei fetițe de 18 ani, născută din sarcină gemelară, cu sindrom genetic Cornelia de Lange. De aproape 19 ani schimb scutece de unica folosinta, in prezent de adult, fata bea din biberon si nu e capabilă să mestece mancarea. Nu sta în picioare, nu merge, nu vorbeste si nu are discernamant, are epilepsie si convulsii pentru care ii dau tratament permament, nu e capabila sa-si faca necesitatile fiziologice, necesitand clisma. In prezent are CERTIFICAT DE HANDICAP GRAV PERMANENT CONGENITAL si o indemnizatie de handicap de 340 lei. Am aflat ca legea le da dreptul celor deveniti adulti sa solicite pensie de invaliditate. Casa Nationala de Pensii si Plati Braila a incheiat contracte de asigurat cu aceste persoane până anul acesta, când au fost arestate pentru șpagă doctorițele care eliberau Certificate de Handicap și Decizii medicale privind capacitatea de munca pentru persoane sănătoase in functie de ,,contributie”. Acum sunt eliberate, si culmea, vor locurile de muncă înapoi, unele chiar le-au obtinut. Din luna aprilie am solicitat incheierea unui contract de asigurat pentru fata devenita adult. Am primit clar refuz. Nu mai sunt locuri disponibile.

   Prin Decizia 680 din 9 august 2012, Curtea Constitutionala a decis ca persoanele care depun la casele de pensii dosarele pentru primirea pensiei de invaliditate nu mai trebuie sa faca dovada vechimii in munca, eliminind din Legea 263/2011, privind sistemul public de pensii, articolul care stabilea stagiul minim de cotizare in raport cu varsta. Decizia a fost luata dupa ce un clujean a depus la Curtea Constitutionala o contestatie care se referea la neconstitutionalitatea acestui articol din Legea Pensiilor, argumentul petentului fiind ca respectivul articol de lege este discriminatoriu.

   Decizia Curtii Constitutionale (680/2012) si a Legii 37/2013 care modifica Legea pensiilor (263/2010) orice persoana cu dizabilitati gr. 1 si 2, (posibil si 3) care au doar indemnizatie de handicap, pot primi acum, pe langa indemnizatia de handicap si de insotitor si pensie de invaliditate, chiar daca nu a muncit nici-o zi.

   Asadar, fiica mea, cu Decizie Medicală cu Grad de Invaliditate 1 cu insotitor si incapacitate de munca si autoingrijire aparute de la nastere nu are dreptul la o pensie de invaliditate, deoarece la Braila nu se doreste incheierea contractului de asigurat cu astfel de ,,specii”. Teoretic ar trebui sa ma mut cu fata in alt oras unde acest drept este respectat, pentru ca am aflat ca multi, in aceeasi situatie, nu cunosc acest drept la o viata decenta, asa amara cum este. Este inuman ca eu, ca mama, sa umblu cu fata pe brate pe la diferite institutii, o fata adult in pampers, care tipa si are agitatie motorie, in timp ce ,,doamnele” elegante din ministere le hotarasc soarta. Nu doresc nimanui sa treaca prin umilintele indurate de mine ca mama, in dorinta de a mentine in viata si fara neajunsuri un suflet chinuit de boala. Astept de doua luni raspuns la memoriile facute in scris catre CNPP Bucuresti – B2950/9.11.2015, Ministerul Muncii – 33588/29.10.2015 si Presedintie – 25388/5.10.2015. Raspunsul primit prin e-mail  pana acum doar de la CNPP Brăila (27/11/2015) este SOCANT: 

   – Conform art. 1171 şi 1174 alin.(3) din Codul civil, contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. Contractul este solemn atunci când valabilitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege. În conformitate cu prevederile art. 1169 din Codul civil, părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.

   – Aşadar, factorul primordial al încheierii contractului este acordul de voinţă al părţilor.Potrivit prevederilor Codului civil, unele dintre condițiile de fond, esențiale și generale pentru validitatea unui act juridic sunt consimțământul, respectiv manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, de a se obliga juridicește și capacitatea de a contracta și anume, la momentul încheierii actului juridic părțile au aptitudinea de a-și asuma drepturile și obligațiile care izvorăsc din contract.

   În sistemul public de pensii, bazat pe principiul contributivităţii, dreptul la pensie se dobândeşte în virtutea contribuţiilor de asigurări sociale datorate/achitate de persoane. Per a contrario contribuind la sistemul public de pensii, persoanele în cauză işi asigură dreptul de a beneficia, la momentul la care intervine riscul bătrâneţii sau al invalidităţii, de una din prestaţiile reglementate de lege. De altfel, pensiile reprezintă venit de înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor asigurate ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii sau decesului.

   – Pe calea unei logice interpretări se poate uşor constata din întreaga filosofie a sistemului public de pensii că plata contribuţiilor de asigurări sociale naşte dreptul la obţinerea unei prestaţii şi nu invers. În cazul acordării unei pensii de invaliditate pentru care legea prevede un stagiu de cotizare, realizarea acestuia trebuie să fie anterioară apariţiei riscului, respectiv pierderea capacităţii de muncă constatată printr-o decizie medicală asupra capacităţii de muncă. Aflându-ne în situaţia unei asigurări contractuale (facultative), asiguratorul are obligaţia evaluării riscului ce s-ar produce ca urmare a acceptării încheierii actului juridic în discuţie. Cu alte cuvinte, manifestarea voinţei unei persoane de a încheia un contract de asigurare socială trebuie să vizeze o cauză licită şi morală. În plus, acordul de voinţă pentru încheierea actului nu poate fi altceva decât întâlnirea concordantă a celor două voinţe individuale (asiguratorul şi asiguratul), iar contractul nu poate fi încheiat cu efecte retroactive.

   Cu consideratie,

   Directia Comunicare si Relatii Publice – CNPP Brăila >>

Știu de la d-na Ecaterina Marin că în Brăila se află mai multe familii în aceeași situație. Nimeni nu se mișcă, pe nimeni nu interesează. ”In toata tara se poate plati o contributie si cu Decizia medicala pot obtine pensie de invaliditate. In Braila, nu. Fata mea s-a nascut cu invaliditate permanenta, nu va putea munci vreodata. Cum ar putea contribui la pensii daca nu prin contributie voluntara? Este clar DISCRIMINARE si bataie de joc la adresa celor ce-si ingrijesc copiii! Nu este vina nimanui ca s-au nascut asa, nici un test nu confirma 100% ca un fat ar fi bolnav.” – mai scrie d-na Marin.

   De ceva vreme public tot felul de cazuri. Am observat că lucrurile se mai ”mișcă” dacă cei afectați sunt din București sau dacă presa centrală este interesată de caz. Provincia încă hibernează, acolo puterea lui ”lasă-mă, frățioare, nu mă deranja cu prostii” este încă mult prea mare. Cei din provincie par încă locuitorii unor sate unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și nimeni nu vrea să sâcâie vecinul nici măcar cu o întrebare.

   În timpul ăsta, oamenii de lângă noi, poate chiar vecinul de la două case mai încolo, trăiesc adevărate drame. Comozi, la căldurică, cu șprițul în nas și cu șoricul pe cuțit, lălăim fiecare pe limba lui.

   Dar nu se știe niciodată când vei cădea din pat, te vei lovi la țeastă și vei plânge după cineva care să te șteargă și pe tine la fund.

   Sărbători fericite, ca să zic așa…

   Actualizare, 14 decembrie 2015 – Avem semnale că presa brăileană este interesată, deci cazul va lua amploarea necesară pentru a ajunge la cei care pot să-l rezolve. Vasile Varga și Simona Drăghincescu, personaje publice din Brăila, au intrat deja în contact cu d-na Marin și și-au oferit sprijinul. Aștept noutăți.

   Actualizare, 17 decembrie 2015 – Antena 1 Brăila a realizat un material care va fi difuzat în curând la Observator. Deputatul PNL de Brăila Vasile Varga a formulat o interpelare către Min. Muncii.

   Actualizare, miercuri 3 feb. 2016

   Pe data de 28 ianuarie 2016 am publicat pe facebook următorul text-mesaj la adresa directorului Casei de Pensii Brăila și am trimis e-mail către instituția pe care o conduce pentru a fi sigur că-l citește:

   ”Domnule Sorin Enache, sunteți directorul Casei de Pensii din Brăila din 2005, economist, profesor, autor de cărți, broker și un om deschis dialogului căruia nu-i place minciuna, așa cum afirmați în urmă cu câțiva ani într-un interviu acordat ”Adevărul” din 26.02.2010 – citez: ”Nu-mi place minciuna. Eu sunt un om care mereu a plecat de la ideea că interlocutorul meu este la fel de deschis ca şi mine. Când persoana din faţa mea mă minte nu mai avem ce să ne spunem, nu mai poate să existe dialog între noi”.

   În virtutea acestor calități, am o mare rugăminte pe care o voi exprima public. După multe încercări și drumuri pe holurile instituției pe care o conduceți, doamna Ecaterina Marin a reușit să obțină o audiență pentru a vă prezenta situația în care se află, luni 1.02.2016 la ora 10.00, așa cum i-ați promis. Cazul dânsei este cunoscut, eu însumi am încercat pe căile de care dispun să-l mențin în atenția publicului. Vă puteți documenta simplu, printr-un click pe link-ul din subsolul postării. V-aș ruga să-i acordați atenția pe care o merită și să încercați pe cât posibil să-i oferiți o soluție legală. D-na Marin va aduce cu dânsa toate documentele necesare, exemple și din alte județe prin care vă va demonstra că este sprijinită de lege și vă va pune la dispoziție tot ce aveți nevoie pentru a-i oferi un răspuns.

   De ce mi-am permis acest apel public? Pur și simplu pentru că încă mai sper în coerența unui funcționar ce-și face datoria față de cetățeni.

   Iar acum, fără nici o legătură cu persoana dvs., amintindu-ne cu toții realitatea în care trăim, având libertatea unor considerații proprii, le voi înșirui cu o doză de nostalgie pe care nu aș mai fi vrut să o am:

– În orașele mici oamenii se cunosc și ezită să se ”încurce” între ei,
– Presa din provincie nu își introduce nasul în cazuri fără ”audiență”,
– Cunosc, la fel de bine ca mulți dintre noi, cum se ”așează” și se ”împart” dregătoriile.

   Vă asigur de totala mea considerație și sper că d-na Marin va putea găsi un partener de dialog binevoitor. Voi rămâne atent, împreună cu alți prieteni din presă, la desfășurarea în continuare a acestui caz și îi rog pe cei care mă pot ajuta ca mesajul să ajungă la dvs., să o facă. Brăilenii, în special, pot ajuta printr-un simplu share.”

   Luni, 1 feb. 2016, d-na Marin a fost în audiență și i-a înmânat directorului CNP Brăila documentele care atestă faptul că mai există cazuri identice și au avut, din cele spuse de d-na Marin, un dialog decent și extrem de constructiv. Dl. Enache a promis că va face demersurile necesare la CNP București și că se va încerca soluționarea cât mai rapidă a problemei.

   D-le director, dați-mi voie să vă felicit pentru amabilitate și sper să găsiți soluția. Dar mai am ceva de adăugat. Ați afirmat la un moment dat în dialogul cu d-na Marin că încerc să vă perii prin e-mailul trimis și că, în ciuda acestui fapt, vă simțiți amenințat de mesajul meu.

   Vă ajut să vă limpeziți senzațiile, d-le Enache:

   1. Caracterul nu-mi permite să perii pe nimeni, nu veți beneficia de acest lux din partea mea. Nu sunt aspirator de scame, nici nu obișnuiesc să cer favoruri direct sau indirect. Obișnuiți-vă că mai sunt și astfel de oameni, aveți o vârstă la care încă mai puteți realiza acest lucru.

   2. Nu v-am amenințat nici o clipă. Sunt destul de lucid pentru a nu face greșeli de acest gen. Ceea ce fac este presiune publică asupra unei instituții pe care aș dori să o văd făcându-și treaba în depline condiții de legalitate și respect pentru cetățean. Nu faceți eroarea de a-mi pune în gură lucruri pe care nu le-am afirmat. Gestul meu public este doar o încercare de a ajuta o familie pe care statul – adică și dvs. – a neglijat-o și continuă să o facă cu nonșalanță.

   3. Vă rog, faceți efortul de a avea proprietatea termenilor folosiți. Este în avantajul tuturor.

   Sunt un tip consecvent și voi urmări situația d-nei Marin până la rezolvarea sa. Chiar și în instanță dacă va fi cazul.

   Materialul a fost preluat și de ”Puterea”. Mulțumesc, Robert Veress.

    Mai multe amănunte și AICI.

Persoane cu handicap batjocorite de comisii medicale

   În fiecare zi mă întreb dacă suntem normali, dacă ne facem treaba așa cum e scris ”la carte”, mă întreb zilnic dacă cei care decid vieți dintr-o ștampilă sunt conștienți de însemnătatea rolului pe care îl au în societate. În cazul de față este vorba despre o comisie medicală ce consideră că d-na Eugenia Szekely din Cluj nu mai are nevoie de însoțitor, deși bolile de care suferă nu numai că nu au dispărut, dar pe zi ce trece o fac pe aceasta să devină mult mai dependentă de cei din jurul său.

   D-na Szekely (69 de ani) este paralizată, a avut un accident vascular și îi este aproape imposibil să se deplaseze. Are următoarele diagnostice: Monoplegie superioara dreapta, parapareza. Stare post AVC ischemic in tetoriul sylvian stg. cu transformare hemoragica, focare cu demielinizare bulbo ponto mezencefalice (confirma RMN). Afazie motorie DZ I D tip 2. Polineuropatie membre inf. HTA st 2. Reflexvelopalatin si faringian abolit, tulburari de deglutitie. Fiica dânsei, Alexandra Starjil, este cea care o îngrijește și cea care mi-a trimis următorul mesaj:

   ”Am zis mai demult ca am sa povestesc ceva. Uite ca acum sunt atat de suparata incat e musai! Poate pentru ca am vazut ca se intampla cat de cat ceva cand esti citit. Povestea este cam asa: mama mea din 2004 este paralizata, nu vorbeste, nu se deplaseaza decat cam doi metri de la pat la baie, partea dreapta este complet ”moarta”. In Romania accidentul vascular se incadreaza la indemnizatie de handicap numai de anul trecut. Anul trecut, comisia de handicap, unde am deplasat-o pe mama, numai eu stiu cum, decide: ”Se incadreaza in handicap grav cu insotitor”. Adica o persoana pe care oricum o plateam din salariul meu ”urias” de asistenta. Bun pana aici, totul in regula. Anul acesta in august cer comisia sa vina la domiciliu. Asa prevede legea pentru bolnavii netransportabili. Au venit trei persoane care, in trei minute, au terminat CONSULTATIA. Raspunsul comisiei, care este alta si care nu a vazut pacientul, decide: ”HANDICAP GRAV, FARA INSOTITOR”. In lege nu exista asa ceva. Am facut contestatie la Cluj la Comisie, raspunsul a fost halucinant. De ce? Certificatul primit era semnat numai de cateva persoane, nu de toata comisia. Am facut facut contestatie la Bucuresti si 11 oameni atesta ca certificatul eliberat de Cluj este OK. Ma tot intreb ce sa fac? Sa-i dau in judecata? De unde mama minunii atatia bani? Sa scriu la un ziar? Sa ma duc la Colegiul Medicilor? Dar din comisie nu fac parte numai medici! Cert este ca in 2014 am avut insotitor platit de primarie, adica ceea ce a certificat medicul neurolog a fost luat in calcul. Anul trecut scorul dat de neurolog a demonstrat ca are nevoie de o persoana care sa o ajute. Anul acesta acest scor arata ca este mai grav, logic, ca doara nu se vindeca! Si, culmea, trei fetite, psiholog si nu mai stiu ce au fost decid ca nu! Cate persoane or mai fi in situatia mea? De ce cand mama mea a avut demnitate si a muncit toata viata sa fie umilita in acest fel? Multumim din inima comisiei de handicap! Dar cel mai important este ca fiind diabetica, insulinodependenta, eu sunt cea care fac de doua ori injectia si pentru ca nu mai poate inghiti mancarea trebuie sa o ,,blendarim” , si pentru ca piciorul drept e paralizat si avand si un deget care este retractat, la fiecare pas indreptam degetul, pana s-a invinetit de la atata masaj! No, cam asta mi-am amintit. Ce nu am precizat este ca in ziua in care am primit certificatul de anul acesta si am vazut ca nu mai are dreptul la insotitor, mi s a spus sa o duc la comisie. Pai nu mai chemam comisia acasa daca era transportabila! Directorul DGASPC Cluj este Tamas Daniel. Si catre el am trimis o contestatie, dar nu am primit raspuns. Ce ai face in locul meu ? Multumesc.” 

   Ce facem acum? Câte cazuri de acest fel mai sunt în țară, de câte ori vom mai lăsa senzația de batjocură să planeze nestingherită? Avem, desigur, doar punctul de vedere al părții afectate. Presa și autoritățile sunt în măsură să acționeze imediat pentru ca acest caz să revină în discuție, pentru a cunoaște și părerea medicilor din comisie.

   D-na Szekely a contestat cel de-al doilea certificat  de încadrare în grad de handicap. Autoritățile și-au luat, comode, un timp de gândire. Cât vor reflecta? Până când familia va ajunge la capătul răbdării, până vor rămâne fără resurse? Până când persoana în cauza va muri și nu va mai putea contesta absolut nimic?

   Mă întreabă Alexandra ce aș face în locul ei… În primul rând aș vorbi, aș scrie și aș trimite mesaje către zeci de adrese, mass-media, instituții, plângere penală dacă este nevoie, aș face în așa fel încât ”spectacolul” de care se tot feresc autoritățile să fie maxim. Le e teamă de cei care vorbesc, le este frică de oamenii care își iau inima în dinți și încep să dezvăluie situația așa cum este ea – reală, goală, sordidă, falsă. În primul rând, Alexandra, aș vorbi dacă ceva mi se pare nedrept. Și e bine că tu o faci. Pentru că nu ai absolut nimic de pierdut. Iar cei care vor fi mereu lângă tine, făcând ca problemele tale să fie auzite, vor avea mereu aceeași atitudine.

Ai noștri sau tot ai lor?

   Să intrăm pentru câteva minute în jocul celor care afirmă, pe un ton disprețuitor, că în urma catastrofei de la Club Colectiv au ieșit în stradă doar ”tinerii frumoși și liberi”. Teza continuă cu afirmații de genul ”ei au dat jos guvernul Ponta”, ”au creat instabilitate și l-au adus pe Cioloș/Soros”, ”din cauza lor a încăput țara pe mâna unor diletanți”…

   Exercițiul frazeologic poate merge la nesfârșit, manipulările au intrat de multă vreme în ADN-ul formatorilor de opinie și nu mai este o surpriză că publicul înghite aproape totul pe nemestecate. Cred că ne aflăm și acum în fața aceleiași tehnici de denigrare a unui grup de persoane, ce funcționează ireproșabil în gura unora.

   Aș dori să fim atenți la câteva detalii:

   Câte persoane și-au exprimat nemulțumirile în stradă în toată țara, în cele 3 zile de manifestații? 300.000? Cred că exagerez. Ce înseamnă 300.000 din cele 8 milioane de utilizatori de Facebook? Nici 4%.

   Ce înseamnă 300.000 la o populație (rotunjim, da?) de 20 de milioane de locuitori? 1,5%? Nu am fost niciodată un vârf al matematicii, dar nu cred că mă înșel chiar acum.

   Nu voi sufla în pânza niciunei tabere, pro sau anti Cioloș, deși consider că noul PM ar fi putut să selecteze miniștrii mult mai riguros, nelăsând imaginea unui cârpaci grăbit pus pe glume proaste.

   Ceea ce doresc să observăm cu toții este altceva: dacă 300.000 de oameni în stradă, feisbuciști sau nu, frumoși și liberi, ong-iști sau pur și simplu ieșiți din spatele tastaturilor, au reușit să dea jos un guvern (personal nu sunt de acord cu teoria) și să se instaleze altul, haideți să ne gândim la altceva.

   Ce s-ar întâmpla dacă peste tot în țară, timp de mai multe zile sau săptămâni, ar ieși vreo 5 milioane de oameni în stradă? 

   Ar fi o cu totul altă mâncare de pește. Clasa politică s-ar zgudui din temelii și ne-am apropia foarte tare de acel ”punct și de la capăt” pe care îl dorim cu toții, cei care mai avem un dram de creier lucid și vrem un alt viitor pentru copii. Pentru că acum, cu venirea noului guvern, s-au instalat tot ai lor. Ai noștri încă așteaptă să ne dăm jos din pat.

Sursă foto: facebrands.ro

În oglindă

French President Francois Hollande, French deputies and senators sing "La Marseillaise", the French national anthem, at a special congress of the joint upper and lower houses of parliament at the Palace of Versailles, near Paris

   Parlamentarii francezi vor modifica Constituția. Au anunțat că vor retrage până și cetățenia celor născuți în teritoriu francez dacă vor fi condamnați pentru activități relaționate cu terorismul, putându-se ajunge și la expulzare imediată.

   În România continuă amatorismul flagrant. Jocul infam pentru portofolii ministeriale este o bătaie de joc la adresa celor care doresc schimbarea radicală a clasei politice. Partidele sunt vinovate in corpore pentru plasarea diletanților, activiștilor de partid și veșnicilor suspecți de colaborare cu serviciile într-un guvern așa-zis tehnocrat, sunt blamate pentru dorința de a-și înșuruba mereu personaje sinistre în posturi-cheie, călcând în picioare cererile populației. Nu au învățat nimic și nu dau semne că vor să o facă.

  Noi încă avem senzația că primează ideologiile și că tabăra în care ne-am plasat este cea mai bună. Neputincioși, letargici, își bat joc de noi. Avem iluzii… Și cam atât.

Paris, 13-15 noiembrie

   1. Sunt de prisos comentariile la cald, statisticile, abacul cu morții din Franța. Am cerut mereu, la rece, să gândim: a crede ca orbul, învăluiți într-o veritabilă demență dogmatică, nu poate duce decât la crimă. Fundamentalismul religios, indiferent din ce colț al lumii provine, este un pericol teribil pentru orice ființă decentă și rațională.

   2. Cauze? Suntem educați să luăm cât mai mult de la celălalt, să cucerim mai repede și să dominăm eficient vecinul. Metoda nu contează, trebuie doar ca bocancul să se așeze implacabil pe beregată. Am uitat un lucru fundamental – zeul la care mă-nchin e mai bun decât al tău. În caz contrar, orice discuție e inutilă.

   3. Mănânci mult, ești gras ca un porc? Reduci haleul, nu mai bagi mâna până la cot după costița din oala cu fasole. Te urci pe bandă și dai niște kile jos. Bei de spargi, te doare ficatul? Treci pe Borsec. Fumezi ca un netot, ai smoală-n plămâni? Suge niște semințe și aruncă mahoarca. Elimină cauza.

   Terorism. Crime. Gloanțe. Incendii. Avioane. Nu ne interesează cine-i finanțează, cine e în spatele lor, cine naiba profită de atmosfera generală de groază ce s-a instalat peste tot în lume? Nu. Omul, ca oaia, merge cu ochii în fundul celui din față.

   Ce cauze, dom’le? Ne aruncăm flegme reciproc, ca la ușa cortului. Asta se întâmplă acum, suntem atât de isterici încât am rămas fără batiste. Își trage fiecare nasul mai cu spor și slobozește jetul către dușmanul ideologic. Au reușit, ne-au transformat în cete de glumeți. Nu mai e nevoie să ne dirijeze, ne rătăcim și singuri.

bataclan

   4. Nea Hollande, meștere, ia matale exemplu de la mahării de pe Dâmbovița: ăștia când vor să rezolve ceva, bagă pe neveu o Ordonanță de Urgență la 12 noaptea și s-a finisat cazul.

   5. Măi, nu se poate, bag samă că și francezii aveau nevoie de un guvern de specialiști. Să-i pună repejor, altfel îi aduce Marie Le Pen pe toți.

   6. Cu tot dragul și limpezimea de care dau dovadă la ora asta, haideți să ne revenim. Francezii știu să-și poarte de grijă. Arșii, miniștrii ce stau să vină, dosarele penale ce nu se deschid, întrebările ce nu se pun, hahalerele din politica noastră? Să nu uităm, zic. E bine cu plânsul, dar mai pe moșie. Cu tot respectul. Ok?

   7. Ești un stat civilizat, membru UE, te afli de foarte mulți ani de zile în atenția terorismului islamic, există amenințări pe care serviciile de inteligență le raportează frecvent, știi că sute de cetățeni colaborează sub o formă sau alta cu mișcările radicale anti-occidentale. Îi ai pe liste. Nu faci nimic? Nu îi expulzezi, nu umpli pușcăriile cu ei, nu faci legi pentru ca aceste relații nocive să înceteze?

   Când atacurile criminale au devenit o plagă pentru lumea civilizată, consider că discuțiile despre drepturile teroriștilor sunt cel puțin nelalocul lor. Colaborezi, te antrenezi, faci propagandă? Pleci de pe teritoriul meu sau înfunzi pușcăria ani de zile. Există sute de milioane de oameni ale căror drepturi fundamentale sunt călcate zilnic în picioare: la muncă, la hrană, la o locuință decentă, la viitorul copiilor lor, etc. Am devenit meschini, inconștient, foarte mulți dintre noi. Ipocrizia guvernelor lasă urme în mentalul colectiv.

   Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă atacurile s-ar fi produs asupra vilelor de lux ale politicienilor, asupra parlamentelor, guvernelor, sediilor insituțiilor europene. Dar nu, demenții atacă baruri, discoteci, avioane cu civili, cartiere ale oamenilor simpli. Iar cei de sus nu au contact cu această lume. Nu-i atinge suflul exploziilor, nici glontele. Cum să nu te gândești că toată această atmosferă convine cuiva?

Centurisme

   Vorbeam deunăzi cu un amic, penelist de viță pură, doctrinar dârz ce știe până și de laringita lui Brătianu. Și spunea amărât:

– Ce-am pățit noi de avem parte de aceleași javre în aceleași haite de 25 ani încoace? Sunt tot ăia moșule, mai schimbă costumul și cravata, dar tot ăia sunt.
– Voi cum vă simțiți acum, aliați cu Oprea?
– Ca niște curve, Paulică. Triste, neplătite. Dar curve…

Logică

   Câteva reguli de bază. La rece, ca de obicei.

   Într-o societate, aspectele X, Y, Z nu ne plac.
E simplu de tot.
X, Y, Z funcționează în baza unor legi.
Legile se schimbă în Parlament.

   Nu mai votați partidele care sunt de acord cu X, Y, Z. Citiți platforme, informați-vă, întrebați, cereți răspunsuri și nu mai mergeți la vot ca ”surda-n horă”. Altfel veți fi mereu scoși în stradă ca niște popice.

despot

Frica de nimic

   Spania, într-un oarecare târgșor. Personalul sanitar dintr-o insituție medicală se distrează în noaptea de Halloween. Asistentele, infirmierele, psihologul, directoarea, ies pe stradă, prin baruri, beau o bere împreună și bagă frica în cei care nu și-au scuipat încă în sân.

   Dragii mei fundamentaliști religioși, dragi preoți, dragi profesori de religie, terminați cu piesele de teatru ieftin. Oamenii sunt întregi la cap, știu să discearnă, în țară sau în străinătate. Puținele lucruri care îi mai sperie cu adevărat pe cei slabi sunt moșii cu barbă din cer, înaripații, luminile violet ce vindecă cancerul, cercurile în genunchi și ritualurile medievale pe care vă străduiți să le mențineți în secolul XXI.

hallo

Moartea vizitează proștii

   Poți să mori din prostie? Oricând, fără nici un efort.

   Cu ceva timp în urmă s-a întâmplat ca o piatră să se formeze direct în glanda salivară. Acumulare de salivă, infecție, dureri enorme (tesla-n testicule e mângâiere), antibiotice, antiinflamatorii etc. Tot tacâmul de rigoare. Medicul de familie mă trimite la chirurg pentru a evalua cazul și a stabili procedura de urmat, recte operația de extragere a bolovanului de mărimea unui sâmbure generos de măslină. Analize, un întreg interogatoriu, întâlnire cu anestezistul, încă o dată cu chirurgul, totul beton. Operație pe 29 octombrie dimineață, adică ieri.

   Se pregătește Gogu respectând întocmai indicațiile chirurgului, adică se oprește din halit de miercuri seară (28 oct.) de la 22.00 și nu mai bea absolut nimic. Joi 29, deșteptarea la 7.00 – ferchezuit, frumușel, dușat strict, fără mirosuri și deodorante. Bun până aici. Cu permisiunea medicului iau o pastilă cu doar o gură de apă. Ora 9.00 – mă prezint la spital, hârțoage rapide, asta e camera dumitale, dacă totul merge bine pe la 11.30 intrăm în sală. Oamenii, corecți, mă iau pe sus la 11.45, lugu-lugu înainte de a mă urca pe masă, respiră adânc, masca pe moacă, iar de aici nu-mi mai aduc aminte nimic. Zero, nimic. Până la 13.45 când mă trezesc.

   ”Ce-ai făcut, prietene?” Anestezistul mă ia tare: ”Nu ți-am zis să nu mănânci nimic înainte de tăiere? Ai trecut pe lângă moarte uite cam la distanța asta”. Și-mi arată vreo 2 mm. între degetul mare și arătătorul de la mâna dreaptă. Dom’ doctor, să mor io dacă am halit ceva, de la 22.00 noaptea trecută n-am băgat nimic în fizic, doar o gură de apă azi-dimineață cu o pastilă. Dar aveam voie. ”Da, aveai voie, dar refluxul gastric ce a urcat pe esofag nu era doar apă, ai mai mâncat ceva pentru că era prea mare cantitatea și ți-a întrat în plămâni în momentul intubării. A trebuit să aspirăm imediat, noroc că am fost pe fază și am acționat repede, altfel nu mai conversam acum”.

   Cunoașteți senzația sau nu? Să afli că te-a vizitat aia și că doi oameni, chirurgul și anestezistul, au făcut tot posibilul să te-ntoarcă pe-o parte, să aspire, să curețe și să-și continue treaba? Eu am aflat-o. Pe pielea mea.

IMG_20151029_153234

   Am fost în salon, îngrijiri ieri toată ziua, antibiotice, calmante, constante vitale la fiecare 4 ore, toate minunile introduse-n venă. Același protocol toată noaptea. În dimineața asta am ieșit. Viu, pe picioare.

   De ce spuneam la început ”din prostie”? Ieri când am ieșit din casă spre spital, am luat o bomboană. Aveam un gust oribil în gură. Teamă? Habar nu am. Poate. Nenorocita aia de bomboană îmi produsese atât de mult suc gastric și-mi trimisese moartea în sala de operație. Da, prostie. Pură. Abia azi, acasă, mi-am adus aminte de dropsul ăla nenorocit. Pentru că tușesc și-mi ies cheaguri de sânge din plămâni. Totul e însă sub control.

   Noroc cu oamenii ăștia, chirurgul și toată echipa lui de asistente și infirmiere, că și-au făcut treaba. Într-un spital normal. Fără fasoane. Fără să pună condiții. Au operat un străin. Fără să-i ceară plicul. Nici înainte, nici după.

   Peste două săptămâni merg la control. Voi recunoaște că am fost un cretin și le voi mulțumi așa cum merită.

jordienjuanes (2)

   Alături de chirurgul Jordi Enjuanes – Spitalul ”Santa Tecla” Tarragona

Junghiuri și statistici

   Uneori, din lipsă de subiecte sau din dorința de a pune în rezervă anumite teme, presa scoate pe tapet părerile de rău ale populației luate de prin statistici și rapoarte ale ong-urilor. Cică populația îmbătrânește și în câteva decenii vom fi pretutindeni numai moși și babe.

   Pe cei din Europa occidentală îi mai pot înțelege, o duc bine, huzuresc foarte mulți dintre ei și – nu-i așa? – s-au dedat desfrâului fără să mai țină cont de propășirea speciei. Mai ales că sunt niște bicisnici atinși de aripa neiertătoare a ateismului și au devenit sclavii consumerismului compulsiv. Cum să mai faci copii când ești ocupat doar de bunăstarea personală? Ha?

   În România e puțin diferit, jalea e mare și lacrimile de crocodil curg pe obrajii nației. Îmbătrânim, ne-au plecat tinerii afară, satele sunt părăsite și stau la poartă doar bătrâni și plozi ce vor pleca și ei prin italii și spanii după ce părinții își vor cimenta un rost pe-acolo. Nu sunt fonduri, nu se fac investiții, nu se produce nimic, se vinde totul și se fură, ne călăresc străinii și ne bagă capul în jug, nu vor mai fi bani de pensii, etc. Cam ăsta e discursul rostogolit periodic prin media.

   Acum întreb și eu, că m-am trezit de-a binelea: păi cine-o fi responsabil pentru toată paranghelia asta? Nu sunt vinovați cei ce ne conduc, drăguții de ei? Nu i-am votat noi, adulții cu mintea în cap, cei care plâng acum de sar cămeșile de pe ei? Nu-i ținem noi în brațe și le autorizăm abuzurile fără să crâcnim, fără să ripostăm, fără să ieșim în stradă atunci când fură nestigheriți? Oare nu din cauza lor și-a noastră se întâmplă toate astea? Dacă nu ne-a fost milă de ăștia ce-au plecat și de copiii lor, acum ne inundă grija de bătrânețile ce vin și ne freacă interesul de natalitate…

   Pot fi cinic? Sau mai blajin, realist? Tânguirile astea mă lasă rece…

Libărcile

   Libărcile comune au un singur scop. Să inunde cu orice preț bucătăriile și să-și facă mațul ghioagă cu tot ce întâlnesc în cale: resturi de pâine, coji de cartofi, inclusiv cu banalul muc scos tiptil din nas, răsucit pe neobservate și aruncat magistral printr-un arc de cerc în celălalt colț al camerei. Sunt cu miile. Brun-roșcate, cu piciorușe agile și antene deosebit de fine pentru a putea capta orice rămășiță comestibilă, se mulțumesc cu puțin și părăsesc incinta atunci când se simt amenințate de flitul spray-ului.

   O ramificație specială în familia ortopterelor este libarca platinată. În general ea este puiul viu al unei familii înstărite, i s-au făcut toate poftele fără excepție, e aruncată prin școli particulare unde diplomele au tarif și ajunge, la maturitate, să se cațere cu ușurință pe birouri. Sare din politician în procuror, din afacerist în senator, lumea o acuză că plagiază, dar ea își vede nestingherită mai departe de împroșcatul cu lături. Călărește partide de la stânga la dreapta și retur, își flutură divin zulufii și e plină până-n vârful buzelor de morală. Pentru că viața ei se sprijină pe țuguiatul boticului. Când e ferm și stilat, șlițul oricui se deschide maiestuos și aproape cu demnitate.

   Orice asemănare cu persoane în viață este dezavuată și bulversantă pentru creiere juvenile. Am un tremur delicat de pleoapă, chiar dacă toamna e în drepturi și gândacii s-au ascuns prin crăpături.