O asistentă medicală vorbește despre sistemul sanitar spaniol, descrie felul în care s-a contaminat și expune propria experiență într-un interviu televizat. Un gest util, primit cu speranță și bunăvoință de telespectatori, un demers bogat în informații pentru cei care doresc să afle mai multe despre comportamentul coronavirusului.

Dar nu întârzie să apară barbarul de pe canapea, consumatorul de informație îndoielnică, bubulul de serviciu și tămăduitoarele omniprezente. Pe rând și împreună, se țin de mână.

Irina a terminat o postliceală sanitară de stat în 1997. A lucrat câțiva ani în România și a plecat în Spania, unde profesează din 2009 ca asistentă medicală într-un centru privat. Guvernul spaniol a reacționat cu întârziere, sistemul sanitar fiind nevoit, cel puțin în primele zile din martie, să facă față pandemiei cu „mâinile goale”: fără echipament necesar, fără măști, fără combinezoane, medicii și asistentele au fost primii care s-au contaminat fără să realizeze acest lucru

Nu au existat teste la dispoziția cadrelor medicale decât la sfârșitul lui martie. Până atunci s-au aplicat doar celor care ajungeau la Urgențe în stare foarte gravă. Nici astăzi, 7 aprilie, nu se fac teste la cerere. 

Nu voi detalia în exces pentru că informațiile au saturat deja publicul. Dar am ales să scriu astăzi despre reacțiile grotești în fața unui fapt cât se poate de normal: un om de televiziune cu zeci de ani de experiență îi ia un interviu unui profesionist sanitar din Spania. Materialul poate fi văzut accesând linkurile din subsol. 

„Povestea” este transparentă: întrebările curg firesc, la fel și răspunsurile, se descrie începutul contaminării, se trece prin perioada zilelor critice, rezultatul pozitiv al testului a venit după publicarea interviului, totul este cât se poate de limpede pentru un consumator de informație de nivel mediu.

Irina nu este un om care să iasă în public. A fost foarte dificil să accepte prezența televizată și a făcut-o doar pentru că experiența sa este utilă oamenilor care au nevoie informații reale. 

Aici reîncepe nedumerirea mea. De fapt, nu aș vrea să mint. Nu este o nedumerire pentru simplul fapt că mă lovesc de următoarele întrebări de zeci de ani încoace, e doar o recuperare periodică a unor reflecții personale: 

De ce sunt (unii dintre noi, desigur) oamenii lipsiți de educație, de ce vor să consume doar informație proastă, îndoielnică, de ce suntem dispuși să înjurăm în mod gratuit, să luăm peste picior orice, la orice oră din zi și din noapte? 

Cum se explică pofta cu care un semianalfabet iese din culcușul său și percutează cu insulte, jigniri și calomnii de tot felul spațiul public? Din ce cotlon al societății ies indivizii care, expunând un bagaj impresionant de frustrări și de ură, practică imprecația cu seninătate? 

Cine este vinovat pentru milioanele de comentarii suburbane din spațiul digital al ultimilor ani? Cu ce se hrănesc acești oameni care nu fac altceva decât să înjure, să creadă în alifii ancestrale și în divinități care vindecă până și cancerul cu suc de mere și bicarbonat în zeamă de lămâie? 

Protagonista nu este asistenta medicală din Spania. Nici faptul că este contaminată și că există morți în jurul ei, unele dintre colegele sale având chiar membri ai familiei incinerați în momentul în care scriu aceste rânduri. Nici măcar interviul televizat nu contează. Ci doar furia și impetuozitatea cu care un segment al publicului își permite să scuipe și să calce în picioare un demers de o normalitate infinită într-o societate civilizată: comunicarea asumată a unor experiențe proprii. 

Hârtia are sensibilitate proprie, nu suportă orice formulare. Mai ales dacă vrei să transmiți în mod decent un mesaj. Din acest motiv mă voi feri să împart adjective, deși instinctul mă împinge către păcat. Am cules câteva reacții ale personajelor principale de astăzi, „înțelepții cu punga plină de semințe”:

– „femeia NU s-a legitimat, infirmiera asistenta, DACA NU are asigurare medicala NU se duce la doctor. Deci ea NU lucreaza in spital !!!,”

– „Aaceasta asistenta sau infirmiera, NU si-a aratat legitimatia, lucreaza la un centru de recuperare, NU spital, deci daca a contactat virusul de acolo este la fel ca cei care l-au luat din avion sau autocar.”

– „cadru medical sta acasa in izolare dar nu a fost testata daca are sau nu covid19”

– „Ce vrãjealã pe „doamna medic” care a lucrat cu studii de farmacie din tarã ca femeie de servici într-un azil din Spania…uite asa se dezinformeazã lumea si se nasc eroii !!”

– „probabil, un medic sau o asistentă niciodată nu ar fi procedat așa cum a procedat asta: a fost la medicul de familie bolnavă de covid.”

– „Doamne tu stii ce vorbesti nu vreu sa te jicnesc dar gindeste inainte sa vorbesti la ce ajuta acest rahat de interviu”

– „Cati bani ai luat sa ne mintii ?”

– „Bea zeama de varză”

– „Faceți sauna la 80 de grade și sa faceți inhalații cu ceai de Mușețel și scăpați de virus și cu uscătorul de par ancalzita nasul și gura inhalați bună apa cu argint coloidal ionic este dezinfectant natural pt. Nas și gura spălat pe mâini și fata.”

Am selectat, cu blândețe și oarecum amuzat, doar un număr redus de aberații. Sunt suficiente pentru a arăta nivelul la care pot ajunge unii oameni. Să trecem acum la cauze, cu convingerea că nu voi putea să inventariez complet totul.

De unde vin sălbăticia, furia, ura, pofta de a insulta, dezacordul spontan afișat fără discernământ, de unde vin exprimările complet agramate? Din punctul meu de vedere, este destul de simplu: educație precară și expunerea zilnică și prelungită în fața unor surse de informare de foarte proastă calitate. 

Despre educație putem vorbi în continuare câteva zeci de zile și nopți. Cu toții ajungem într-un final la axioma „Educația e de vină, domnule. Nu vedeți cât s-a distrus până acum, nu vedeți că nimeni nu face nimic?” Este foarte adevărat. Putem arunca și noi cu petarde înspre sistemul educațional, este incredibil de simplu. Putem să crucificăm profesorii, părinții și elevii, îi putem arunca pe fereastră și pe politicieni, unii după ceilalți, fără grabă. Ca-ntr-un show distopic.

Știm că se fac greșeli, suntem cu toții de față. Când vine vorba despre educație, se introduce capul în pământ și vedem iarăși un ocean de ghiocei sfioși, gata să moară sub bocancul hidos al ignoranței colective. „Educația e la pământ”, iată încă o lozincă general valabilă. Nu sunt fonduri, totul e politizat, s-a umplut sistemul cu suplinitori care au dificultăți în a plasa cratimele la locul lor. 

Vi se pare cunoscut totul până acum, nu-i așa? Educația asta proastă se face vinovată și pentru comportamentul „imbecilului online”, așa cum afirma odată Umberto Eco. Dar ce facem în continuare, cum procedăm? Pentru că revin cu o obsesie. Este vorba despre un cerc vicios, dar mai ales despre imposibilitatea spargerii sale:

Suntem needucați – De ce suntem așa? – Pentru că sistemul e slab și pentru că nu există interes să fie altfel – Ne vor proști – Cine? – Politicienii. Pentru că proștii pot fi guvernați mult mai ușor –  Dar cine îi alege pe politicieni? – Tot noi – De ce? – Pentru că suntem needucați. 

Vedeți cercul vicios? Da? Bine. Acum intervine obsesia mea: cum ieșim din el? Cum îl spargem? Dar nu peste o sută de ani, că m-am săturat de varianta „pas cu pas”. Ci acum. Azi. Mâine. Aștept soluții. 

A doua cauză care conduce către comportamentul barbar al comentatorului online: mass-media de calitate îndoielnică.

Au mai rămas, ca peste tot în lume, doar câteva surse credibile, decente, independente, care folosesc argumentul rațional și spiritul critic. În rest, ce vedem? Ce percepem? 

Chiloți, sâni, botox, artificii, alcool, filme proaste, subcultură, manipulare evidentă, concubinaj pe față între jurnalism și politică, linii editoriale care au deviat de mult de la principiul universal al deontologiei profesionale: Spune-i omului ce se petrece în lume. Imensa majoritate a presei este acaparată de compromisuri obscure, de interese politice și economice, de personaje care abia pot lipi cu succes două fraze între ele. 

Fabricile particulare de titluri universitare și atmosfera pestilențială din politică, economie și mass-media, au transformat radical produsul pe care cititorul (sau telespectatorul, după caz) îl primește în fiecare zi: calitate minimă, partizanat, subiectivism, amatorism total, dejecție mascată, informație „pe genunchi”, știri trunchiate. Un complex de „vitamine” expirate pe care publicul este nevoit să le consume în lipsa unor oferte echilibrate de pe piața media. 

În acest mod se naște, fără să am pretenția unei expuneri exhaustive a cauzelor, profilul „barbarului online”, acel individ care scrie, comentează, înjură, face spume în colțul gurii, fără să-și conecteze, de regulă, creierul la tastatură. Pentru că gestul acesta, din păcate, este din ce în ce mai greu de realizat.

Relația sistem cognitiv-expresie publică a devenit infantilă, lipsită de coerență, spontană și degradantă. Pentru că sursa, creierul în cazul de față, nu se mai hrănește cu informație coerentă, de calitate.

Nu știu de ce, poate că îmi veți explica dumneavoastră, dar doresc să închei cu o glumă pe care am văzut-o zilele astea, unde altundeva?, pe net: 

Anthony Hopkins, în rolul canibalului Lecter: „Nu vă faceți griji dacă se vor termina alimentele. Ne avem unii pe ceilalți.” 

Interviul amintit în deschidere poate fi văzut pe site-ul Televiziunii Române și pe pagina de facebook Rețeaua de Idoli, administrată de realizatoarea TV Irina Păcurariu. 

Pentru Jurnal de Emigrant

 

Nu vom fi uciși de coronavirus. Ci de corupție, de ignoranță, de prostie, de nonșalanța cu care minimalizăm totul, de viteza cu care punem preșul peste gunoiul din viețile noastre. Ne va ucide hăhăiala generalizată. Ne va doborî inconștiența cu care tratăm realitatea din jurul nostru. Faptul că suntem o specie din ce în ce mai superficială, mai leneșă în gândire, lentă în a raționa și a asimila informația, ne va pune în genunchi.

Periodic, revin în discuție subiecte de care ne lovim de zeci de ani. Și tot periodic mi se ridică pielea de pe mine, simt un amestec de groază și de silă. Văd reacții infantile, grotești, jumătăți de măsură, „ba pe-a mă-tii”, cititul în diagonală este la ordinea zilei, sfaturile docte din fundul canapelei sunt aruncate pe piață cu o viteză înspăimântătoare. 

Vorbim din nou despre sistemul de sănătate din România. Cazuri de „dezertare” la ordinea zilei. Cu această ocazie se creează din nou confuzie. Nu pentru că se scrie, ci pentru că de cele mai multe ori se înțelege prost ceea ce se citește. Pentru că, de foarte multe ori, creierul nu se mai conectează la tastatură atunci când se concep anumite comentarii. Și voi supăra din nou mironosițele, se vor agita din nou „avocații” de ocazie și cei care fac zid în mod automat în jurul oricărui subiect delicat.

Cadrele sanitare care își fac datoria în aceste zile reprezintă o imensă majoritate, asta îmi place să cred și nu vreau să-mi schimb această convingere. Sunt oameni care nu mai merg pe-acasă, care s-au înfășurat în pungi de plastic pentru că demența administrației este imensă și nu au măsuri de protecție eficiente, medici și asistente care nu au timp să mănânce un iaurt și să muște dintr-un nenorocit de covrig. Acești oameni sunt demni de tot respectul și în orice moment vor fi îmbrățișați și li se va recunoaște efortul. 

Opinia publică este alarmată și extrem de furioasă. Pentru că unii au ales în aceste zile să-și pună palma pe fund și să plece. Cer concedii medicale în zone în care nu s-au semnalat cazuri de contaminare, vor să iasă la pensie, refuză să muncească pentru că nu au condiții… Motive se găsesc întotdeauna. 

Așa este, nu sunt condiții. Pentru că politica este mizerabilă, pentru că nivelul corupției de la noi este imens, incomparabil cu cel din alte țări, pentru că numirile și angajările se fac încă pe criterii îndoielnice, „dinozaurii” fac legea prin instituții, traficul de influență putrezește orice tip de relație bazată pe meritocrație. Se fură materiale, dezinfectanți, se devalizează frenetic totul. 

Nu pot să-i judec pe cei care vor să plece. Nu este rolul meu. Eu pot doar să constat realitatea și am ocazia să-mi exprim un punct de vedere prin aceste rânduri. Vor judeca pacienții lăsați singuri prin saloane și familiile lor. Poate că și magistrații se vor ocupa de aceste cazuri după ce va trece pandemia, sper să fie așa. 

Sunt voci care spun „Dar nu au condiții, nu se pot expune prostește în fața virusului.” și „Alte țări au asigurat măsuri de protecție cadrelor sanitare.” – da, au dreptate. Dar se știe de 30 de ani că sistemul este șubred, că nu sunt condiții. Nu a văzut nimeni în stradă, la proteste, cadrele medicale din România. Doar grupuri răzlețe, voci pierdute pe ici-colo atunci când situațiile devin dramatice. Cu trei oameni care protestează – în timp ce alte sute dintr-un spital tac – nu se va rezolva niciodată nimic. Și alte țări au fost prinse pe picior greșit. Și în Spania s-au înfășurat medicii în pungi de gunoi la începutul crizei pentru că nu aveau material suficient de protecție. Au murit dintre ei. Prima asistentă a decedat acum două săptămâni în Bilbao. Dar nu s-a cerut nimeni la pensie, nu ridică nimeni mâinile a neputință. Din contră, mii de voluntari vin la muncă din fotoliul comod de pensionar. Pentru că este altă mentalitate. Aici se intră în sistem pentru că se dorește o profesie, nu se aleargă după plic. Cadrele sanitare din Spania se află în vârful topului la capitolul „încrederea populației”. 

Știu, doare foarte tare ceea ce scriu. Și nu generalizez. Dar să nu mai ascundem după degete. Vreau să văd cum ies zecile de mii de medici și de asistente pe scările spitalelor la proteste. Nu când vine valul pandemiei peste oameni. Ci înainte și după. În fiecare zi, dacă se poate. Să protesteze și să blocheze sistemul pe timp „de pace”. O breaslă unită poate să curețe jegul moral din interior și poate să arunce guverne întregi pe fereastră. Dar la noi este preferată atmosfera călduță, acel „merge și-așa”, se funcționează în continuare pe burtă. Pentru că suntem cu toții complici la punerea pe chituci a sănătății publice: cadre medicale, pacienți, politicieni, jurnaliști… Toți, absolut toți avem partea noastră de vină. 

Scriam că-mi este silă și groază. Da, pentru că nu văd soluția. Nenorocirea asta va trece mai devreme sau mai târziu, dar prevăd că lucrurile se vor așeza în matca lor. Ne agităm un pic acum, aruncăm cu scuipat peste tot, ne porcăim în dreapta și-n stânga, dar vom continua să băgăm plicul în buzunar și unii vor continua să-l accepte. Alții zic că niciun sistem nu e perfect. Au dreptate. 

Eu îmi voi permite să adaug altceva: mizeria morală nu este peste tot la fel. Și cred că e timpul să recunoaștem asta și să facem ceva în acest sens.

Pentru Jurnal de Emigrant. Preluat de Newsweek România și Republica.

 

Astăzi se vor supăra cititorii obișnuiți cu zgomotul mediatic. Și nu cred că este un lucru rău, dimpotrivă: din reacții diverse se naște curiozitatea, din reacții diverse iese la suprafață cunoașterea. Azi nu vom vorbi direct despre moarte, despre miile de decese din Spania, nici despre politică și neajunsurile sale. Voi propune altceva, o abordare mai lină. O picătură de cultură, chiar dacă știm cu toții că se digeră greu. Românii nu citesc, nu consumă carte, așa cum bine se știe că suntem la coada multor clasamente europene și mondiale. Nu trebuie să ne fie rușine, este nevoie doar de conștientizare și de o restabilire a priorităților. Dar să revenim:

Alina Popescu este scriitoare. Locuiește în Valladolid. Acolo s-a „împământenit”, are o familie, o casă, o masă în jurul căreia se strâng cei dragi, o cutie cu globuri pe care o scoate din cămară atunci când vine iarna și pomul se împodobește. Am rugat-o să-mi descrie situația pe care o traversăm în această perioadă. Nu am nevoie de cifre, sunt pe toate televiziunile.

Am vrut să aduc stiloul unui scriitor și să-l pun la treabă. Avem nevoie și de asta câteodată, nu doar de săgeți otrăvitoare pe care să ni le înfigem reciproc în vene. Îmi place să cred că această platformă nu este doar un spațiu în care au loc doar etalări de cifre seci, ci pot conviețui și multe alte forme de exprimare.

Alina Popescu – despre izolare, teamă, dans, orez cu lapte și coronavirus:

„Între două lumi” – Așa s-ar numi în română cartea pe care am scris-o și publicat-o acum câțiva ani în limba spaniolă: „Un pie entre dos mundos”. Mi s-a părut potrivit să încep așa, pentru că mă simt exact ca titlul ăsta de când mi-am pus rădăcinile și visele în geamantan și-am plecat în lumea largă – aveam douăștrei de ani și un chef nebun de a-mi făuri viața -, și așa mă simt și acum, în zilele astea atât de… nefirești pentru omenire. În zilele astea pe care pun pariu că nimeni n-a crezut că le va trăi.

Azi e joi, a treisprezecea zi de stare de alarmă și de stat în casă. Treisprezece zile în care eu am ieșit de trei ori afară, să duc gunoiul la tomberoanele aflate la câțiva metri de casă… Familia mea e formată din patru persoane: mamă, tată, fiu și fiică. Patru norocoși, știu. Patru norocoși cu litere mari. Lucrăm de-acasă, învățăm de-acasă, avem păpică, internet, apă și săpun și chiar și-un peticel de curticică pe care eu am românizat-o cu zambile, narcise, frezii și liliac, așa cum facem toți românii ăștia „trădători” de neam și țară. Raul tocmai a tuns iarba, iar eu mă topesc după mirosul de iarbă proaspăt cosită

Zona în care locuim – într-o mică localitate lipită de Valladolid, în întinsa Castilie, cea soră cu Leonul -, este mai… periferică. Priveliștile cu câmpii înverzite sau uscate, după caz și anotimp, de care ne-am bucurat atâta atunci când ne-am mutat aici acum trei ani, ne împiedică să vedem o realitate pe care nici măcar la televizor nu vreau să o văd. Noroc cu Mara, care are aproape trei ani, și televizorul merge – atunci când merge – doar pe desene animate. Ba ieri s-a mai uitat și frati-su un pic, c-au început spaniolii să dea lecții pentru școlari la teveu, iar Andrés, care știe pe de rost toate steagurile din lume, din cauză de… pasiune nebună pentru fotbal, a nimerit exact la ora de geografie.

I-am zis și lu’ mama să nu se mai uite chiar la toate știrile. Mama și tata sunt încă tineri. Mă rog, ei nu sunt de aceeași părere. Au 65 și 67 de ani, iar aici, în Spania, țara în care locuiesc de aproape douăzeci de ani, nimeni nu se consideră în vârstă pînă pe la vreo optzeci, așa… Ceea ce mie mi se pare minunat. Dar ei stau în România. De câteva săptămâni sunt îngrozită de faptul că poate ajunge virusul la țară, la țara mea de pe Vlașca unde-mi încarc bateriile de două ori pe an. Dacă aș fi știut, poate că și eu aș fi încercat să ajung la ei. Și aș fi fost băgată în aceeași oală cu toți căpșunarii, că doar căpșunari și căpșunărese suntem cu toții și toatele, fie că stăm în Spania, Italia sau eu mai știu unde. Voi ați venit cu virușii, ce căutați aici, până acum Românica vă puțea și acum vreți în Românica, stați în străinătatea voastră, și-un lung și trist etcetera. Nu sunt polemicoasă de felul meu, dar mă consider empatică, așa ca încerc să mă pun și-n locul unuia, și-ntr-al altuia. Chestia asta cu empatia simplifică mult lucrurile.

Încerc să alung gândul că dacă părinții mei vor avea nevoie de mine, eu nu voi putea ajunge la ei… și mi se pare oribil, de un milion de ori oribil, și cred că în pielea mea sunt mulți români și mulți emigranți de orice nație. Dar, așa cum îmi spune prietena mea Irene, spanioloaică din Extremadura măritată cu un castilian: „Distanțele se egalează în situația de față, draga mea! Nici eu n-aș putea merge la ai mei dacă s-ar întampla ceva”. Răul multora, consolarea proștilor, spune proverbul spaniol.

Abia-abia am convins-o pe mama acum o săptămână și ceva să stea acasă. Degeaba, vecinii și rudele încă îi vizitau. Acum nu se mai vizitează nimeni. Cei care râdeau și nu credeau, acum stau acasă speriați. Așa cum s-a întâmplat și în Spania. Și în Italia. Măcar de-ar sta acasă cât mai mulți. Să treacă nebunia asta mai repede.

Cât mi-ar fi plăcut să-i fi adus aici acum câteva săptămâni, ce fericită aș fi fost să-i am aici! Pentru că noi, cei patru membri ai familiei, închiși în casă de treisprezece zile, ducem cu bine acest soi de… arest la domiciliu. Viața asta e șugubeață tare când vrea… Până acum două săptămâni ne smiorcăiam cu toții că alergăm prea mult, că nu avem timp, ne umpleam feisbucurile duminică seara cu vai, mâine e luni și ce nașpa că e luni, iar joia cu hai că mâine e vineri, minunat, mai răbdați un pic, oameni buni. Uite că acum nu mai avem nici luni, nici vineri, nici duminică. E greu să vezi lucruri bune cu coronavirusul ăsta netrebnic. Dar n-avem încotro. Musai să le vedem. Astfel nu ni se duce neam nodul din gât, cu care și eu mă lupt de câteva zile, și nici presiunea constantă din capul pieptului, și nici lacrimile pe care nu știu cum să le șterg mai repede ca sa nu mă vadă Mara, căreia oricum îi spun ca mă doare capul, pentru că ea știe că nu ne lasă poliția să ieșim din casă și nici nu pune mai multe întrebări. Câteodată un copil de trei ani pricepe mai multe decât un om mare…

Într-o seară am facut pâinici în tigaie. Evident că ale mamei ies de un catralion de ori mai bune, și, chiar și cu ea la telefon, pe apel video – c-așa fac atunci când vreau să-mi asigur succesul rețetei -, ale mele tot nu ies la fel. N-a contat, le-am mâncat în timp record toți patru, cu mujdeiul pe care Raul, cu toată sămânța lui de Cid Campeador, a învățat să-l facă de minune.

În altă seară am făcut orez cu lapte. Și m-am bucurat atunci când aia mică a doua zi l-a vrut cald. Spaniolii îl mănâncă rece, dar ea e și bucățică de româncă doar, și îi curge românismul prin vene, se vede și atunci când mă pune seara să-i citesc „en rumano”, adică pe românește, povestea de nani-nani, și atunci când acum trei zile a pronunțat „cotoroanță” cu o claritate care mi-a umezit ochii, și când pune mâinile în șold ca să jucăm o horă. Pentru că… da, în ziua a patra – sau a cincea? – de stat în casă, noi amândouă am început și ora zilnică de dans. Ne încălzim c-un dans din buric – ni s-au împrăștiat toate zorzonelele de la niște fuste de araboaică pe care le recuperasem din pod, și am tot adunat biluță cu biluță ca să nu ne prindă tati, că abia dăduse cu aspiratorul -, apoi continuăm cu ansamblul Murgulețu de la noi din sat, niște copii și adolescenți minunați pe care Gigel îi învață hora dreaptă, și sârba, și țigăneasca, și Călușul… Și, dacă mami mai are suflare (măcar de-ar mai slăbi și ea), mai (ne facem că) facem și ceva irlandeze, că tot un fel de aerobic intensiv sunt și astea. Dans să fie. Ocupație să fie. Ocupație de criză cu coronavirus să fie.

Cât despre frățiorul adolescent, face mai mult sport decât teme, e-adevărat; și… trăiasca wifi-ul! Ia gândiți-vă cum ar fi daca n-am avea wifi! Atunci chiar ar fi criza crizelor… Niste norocoși, cum vă spuneam.

Probabil că așa aș începe „jurnalul de pandemie”. Asa l-aș și termina. Nu cu nodul în gât și nici cu teama în suflet, ci cu speranța în viitor, cu gândul la… va fi bine. Va fi greu, dar va fi bine. Trebuie să fie bine, dragi români din lumea largă și dragi români din România, dragi români care vă simțiți, ca și mine, între două lumi. Să fiți curajoși și, mai ales, să fiți buni și generoși! Pentru că nu toată lumea are păpică, internet, apă și săpun.”

Pentru Jurnal de Emigrant

 

Ambasada României din Madrid se află în această perioadă în carantină. Două cazuri de coronavirus au fost confirmate, activitatea personalului diplomatic desfășurându-se în aceste momente de la domiciliu.

I-am solicitat doamnei Gabriela Dancău, ambasador al României la Madrid, o imagine actuală a comunității românești din Spania, cât și o viziune personală asupra situației în care ne aflăm în aceste săptămâni.

Când ați realizat că efectele coronavirusului nu ne vor ocoli și că sunt extrem de periculoase? În ce fel s-au schimbat prioritățile?

În momentul în care evoluțiile din China au devenit publice. În diplomație avem permanent reflexul de a urmări în ansamblu evoluțiile geopolitice: am înțeles imediat că va fi doar o chestiune de timp până va ajunge și în Europa. Apoi, pe măsură ce au fost anunțate oficial primele cazuri în Spania, prioritățile de agendă s-au schimbat fundamental. A trebuit să punem în plan secundar dosarele curente și să ne organizăm rapid pentru a răspunde situației de criză: numere de telefon suplimentare dedicate, adrese de e-mail pentru a asigura un răspuns 24/24 cetățenilor români rezidenți în Spania și celor aflați temporar aici.

Am pus în practică o strategie de comunicare prin care să aducem la cunoștința concetățenilor noștri, în timp real, toate măsurile și recomandările autorităților spaniole. M-am coordonat în timp real cu toți colegii mei, șefii de oficii consulare din Spania, vorbim zilnic prin videoconferință și analizăm cazuistica avută, încercând să găsim soluții adecvate pentru fiecare caz.

Din păcate, de puțin timp, au fost confirmate două cazuri pozitive în rândul colegilor din ambasadă. Acest fapt a însemnat suspendarea temporară a activității în sediul ambasadei, începerea carantinei obligatorii pentru tot personalul și continuarea activităților specifice de acasă.

Aveți o altfel de perspectivă matinală? Madridul e diferit în aceste zile? Cum arată acum o dimineață în familia Dancău?

Diminețile nu s-au schimbat foarte mult în familia mea: ne trezim la aceeași oră, este vorba despre o disciplină sudată în timp. Suntem toți trei „oameni cărora le place să fie ocupați”, adică muncim, ne vedem de treburile zilnice cu speranța că lucrurile vor reveni cât de curând la normal. Cred că în această perioadă fiecare dintre noi are o viziune particulară asupra lucrurilor: liniștea aceasta care s-a așternut asupra străzilor, a orașului, întreruptă  uneori doar de zgomotul sirenelor ambulanțelor, încerc să o traduc într-un mesaj de solidaritate, de eforturi comune ale autorităților și ale cetățenilor, care să ne permită tuturor să contribuim la soluționarea acestei crize, la o victorie în lupta cu această epidemie.

Aici, la Madrid, este remarcabil modul în care oamenii au înțeles să se protejeze pe ei înșiși și pe ceilalți: străzile sunt aproape pustii, orașul pare aproape părăsit. Găsesc că este admirabilă lecția de solidaritate pe care ne-o oferă societatea în ansamblul ei, aici incluzând și membrii comunității românești, în ultimele zile, prin modul lor de mobilizare pentru a ajuta persoanele în vârstă, pe cei mai vulnerabili sau prin aplauzele din fiecare seară, de la ora 20, pentru susținerea personalului medical care luptă în linia întâi pentru a salva vieți. Este o lecție de civism impresionantă și sunt convinsă ca e ceva care va rezista și după finalizarea crizei.

Cum îi simțiți pe românii din Spania? Ce semnale aveți din partea comunității?

Traversăm cu toții o perioadă dificilă, fără precedent pentru generația noastră. Românii sunt preocupați, însă este semnul unei maturizări evidente: sunt informați, sunt solidari și sunt dispuși să respecte recomandările autorităților. Criza pe care o traversăm nu o putem evalua ca timp, însă nu trebuie să ne facă să uităm de proiectele noastre de viitor.

Cât de multă agitație percepeți în rândul românilor? Credeți că este justificată?

Nu aș putea spune că am perceput agitație în rândul românilor, ca fenomen de masă. Bineînțeles că au existat nenumărate cazuri particulare, punctuale, unde intervenția noastră a fost focusată.

Din păcate, am sesizat apariția unui „zgomot de fond”, al unor persoane din comunitate care încearcă să atragă atenția asupra lor propagând știri false, arogându-și „reprezentări și merite inexistente”. Satisfacția este că fenomenul este marginal și răspândirea sa limitată, iar dintre conaționalii noștri se remarcă imediat persoane care restabilesc echilibrul în discuții.

Sunt convins că există multe solicitări și întrebări din partea românilor stabiliți în Spania. 

După cum vă spuneam, în această perioadă, am pus la dispoziția cetățenilor români mai multe numere de telefon mobil pentru situații de urgență, adrese de e-mail dedicate, utilizabile alături de mijloacele noastre de comunicare clasice: site-ul ambasadei și pagina de Facebook (care are un număr de 33.000 de urmăritori), totul pentru a informa și a răspunde tuturor preocupărilor cetățenilor români. S-au primit mii de apeluri telefonice, sute de e-mailuri. La capătul celălalt al telefoanelor răspund 24/7 colegii mei din toată Spania, diplomați cu un simț al datoriei extraordinar, cărora le mulțumesc pentru devotament, pentru cum au înțeles să se dăruiască total în această perioadă.

Unii mai cred că este o glumă și că nu există cazuri reale, că decesele sunt fictive și valul de contaminări este pur și simplu o ficțiune. Alții invocă scenarii, conspirații, neagă pur și simplu evidențele.

Știm cu toții că suntem acum ca într-un câmp de „război”, inclusiv informațional. Îndemnul nostru a fost repetat, constant și periodic: oamenii trebuie să se informeze numai din surse oficiale. Îngrijorător este faptul că grupele de vârstă cele mai afectate de coronavirus se suprapun în cele mai multe cazuri cu cele mai puțin informate sau cu cele mai influențabile persoane. De aceea, eforturile noastre s-au concentrat pe o informare coerentă, inteligibilă și în timp real. Evident, e un efort constant, dar cred că și aici solidaritatea e cheia. Fiecare dintre noi poate, în mediul său, să promoveze sursele oficiale de informații.

În ce altă parte a lumii și în ce postură ați dori să fiți acum, în această perioadă? Există momente în care simțiți că depuneți „armele” și situația vă depășește?

Mă puteți bănui de falsitate, dar vă spun sincer că nu mi-aș dori să fiu altundeva în acest moment. Am fost învestită de Președintele României, domnul Klaus Iohannis, cu o înaltă demnitate, dintre cele mai onorante pentru un diplomat de carieră: aceea de a reprezenta Statul Roman aici, în Spania, și mă bucur că efortul meu și al colaboratorilor mei poate face lumea mai bună. Evident, există momente în viață când simțim că nu mai putem, mi se întâmplă și mie, este omenesc, noroc că sunt foarte rare și că am „ancore puternice”. Propriile valori, oamenii pe care știu ca mă pot bizui, convingerea (matematică) că pentru orice problemă există două soluții. Cred că este important, din punctul meu de vedere, ca în aceste situații să ne păstrăm o doză de pragmatism care să ne permită schimbarea de perspectivă asupra problemelor întâmpinate. Cei care suntem aici, în slujba cetățenilor români, nu avem voie să ne lăsăm pradă emoțiilor și chiar dacă, uneori, reacțiile pot să pară ezitante, mi-aș dori că toți să înțelegem că această criză este o situație fără precedent pentru noi toți, cetățeni și autorități, și facem eforturi să ne adaptăm împreună.

Pandemia ne-a „condamnat” la o perioadă de izolare. Există și o parte pozitivă? Ce faceți în timpul liber? Există așa ceva? Îmi vine greu să cred, dar mi-ar plăcea să știu dacă ați regăsit cărți ascunse prin bibliotecă, albume de muzică, filme.

Trebuie să învățăm să extragem din ceea ce ni se întâmplă și partea pozitivă: ocazia de a fi mai introspectiv, de a ne reorganiza acțiunile, de a fi cu ai tăi mai mult timp, ceea ce chiar contează. Cred că orice experiență de felul acesta trebuie să ne determine să tragem niște concluzii, fie că se întâmplă la nivel individual sau de societate.

Paradoxal, aflată acum în izolare, acasă, constat că am foarte puțin timp liber. Este o realitate, căci criza este în toi, ne confruntăm cu numeroase situații în care trebuie să intervenim, să căutăm și să găsim soluții adaptate, de cele mai multe ori contracronometru, să ne coordonăm la nivel de ambasadori europeni în relația cu autoritățile spaniole pentru a găsi cele mai bune formule de ajutor pentru cetățenii noștri, să comunic mereu cu colegii mei din Ministerul Afacerilor Externe. Doar dacă mă uit la numeroasele grupuri profesionale de Whatsapp din care fac parte și intervin, realizez că marea majoritate a unei zile se scurge acum comunicând.

În concluzie, am convingerea că această criză trebuie să fie o lecție de solidaritate pentru fiecare dintre noi, o ocazie de a demonstra grija nu doar față de noi înșine, ci și față de ceilalți.

Interviu în exclusivitate pentru Jurnal de Emigrant

Jurnalul meu din Căpșunistan continuă și astăzi. Spaniolii se pregătesc să înfrunte cea mai tragică săptămână din această criză. Ne apropiem, sperăm cu toții, de nivelul cel mai înalt de contaminare. Va urma, teoretic, o stabilizare a numărului de infectați și toată lumea se află în așteptarea curbei descendente. Dar nu-și face nimeni iluzii în acest moment. Mai devreme de mijlocul lunii aprilie nu se pot lansa date obiective.

Un jurnalist se află întotdeauna în fața unei dileme atunci când este nevoit să scrie despre oameni în timpul unei crize de proporții. Nu știe dacă se poate considera norocos sau ghinionist: o fi bine să scoți oamenii din carapace atunci când le cade cerul în cap, atunci când sunt atacați din toate părțile de probleme, când aceștia nu au nici cea mai mică idee dacă vor fi sănătoși mâine sau peste o lună, dacă vor exista victime mortale în jurul lor? Este corect să suni un om aflat într-o situație foarte grea și să-l determini să-ți spună povestea lui? Cred că e o temă pe care doar o șuetă deontologică ar putea-o aerisi cumva. Și nu e momentul oportun pentru discuții puerile.

Acum mă consider ghinionist. Îl cunosc personal pe Gerald Dan Popa și l-am tras din ascunzătoare pentru a-mi spune cum trece prin pandemia asta nenorocită. Este din Brașov, are 49 de ani, a ajuns în Spania în 2006. A fost grădinar, zidar, zugrav, a spălat vase prin restaurantele de pe litoralul catalan, iar din 2010 a început să lucreze ca ajutor de bucătar. În 2014 era deja șef de bucătărie. Anul 2016 a venit cu o doză suplimentară de nebunie și curaj. Și-a deschis propriul restaurant: „Can Pope”. Patru ani la rând s-a aflat printre primele zece restaurante din provincia Girona. Acum este închis. Am vorbit cu el. Din țigară-n țigară, el. Mestecându-mi nervii, eu

Un român care s-a ridicat pe picioarele lui, iar în acest moment a căzut în picaj.

Spune-mi cum ai început, ce faci în St. Feliu de Guixols?

Am deschis „Can Pope” în 2016, ca un nebun: îmi place să risc, îmi plac oamenii și vreau să-i fac să se simtă bine la mine în casă. Ofer bucătărie regională catalană, totul este făcut de mine și de oamenii mei. Pe loc, sub privirile clienților. Muncim de ne rupem oasele și rezultatele au venit destul de repede. Clienții vorbesc, își transmit experiențele. Au trecut pe aici tot felul de celebrități: sportivi, președinți de cluburi de fotbal, antrenori, artiști, politicieni. La masa mea au stat Joan Laporta, Machin, Maciej Lampe, traducătorul norvegian Steiner Lone. „Can Pope” a ajuns pe televiziunea națională spaniolă, în „La Vanguardia”, în presa catalană. În sezonul de vârf trebuie să faci rezervare și cu o lună înainte.

În ce situație se află acum afacerea ta? Cum te afectează criza prin care trecem?

La mine totul a fost brusc. Joi, 12 martie, după ce guvernul a anunțat primele restricții și starea de urgență, a început să sune telefonul. S-au anulat rezervările. Toate. Pe 13, vineri, am închis ușile. Am trimis angajații acasă. De pe-o zi pe alta. Un coșmar. Pentru ei, dar și pentru mine. E o afacere de familie. Nu știu dacă vor exista ajutoare în cazuri asemănătoare cu al meu, trebuie să discut acum cu băncile, să vedem dacă putem eșalona datoriile care se vor acumula. Facturile vin, taxele și impozitele trebuie plătite, o parte din marfă se va pierde, angajații nu pot fi lăsați pe drumuri.

Crezi că se puteau face lucrurile și altfel? A lipsit ceva în lista de măsuri luate? 

Foarte multă lume, inclusiv eu, am crezut la început că nouă nu ni se va întâmpla. Era departe, în China. Era la ei, acolo. Un liliac sau naiba știe ce, o arătare care a aruncat un virus nenorocit printre oameni. „Se descurcă chinezii”, ziceau mulți. Am început să privim cu mai mare atenție când forfota a venit în Bergamo și Milano: aici, mai aproape de noi, printre latini, unde suntem mai tot timpul pe stradă și printre fieste. Atunci am văzut „urechile lupului”, dar nici în clipa aceea nu am acționat cum ar fi trebuit: dur, rapid, la rece. Măsurile au fost luate tardiv în Spania. S-au mișcat greu. Și efectele devastatoare se văd acum: spitalele gem de contaminați, un patinoar din Madrid transformat în morgă, armata pe străzi. Și greul abia acum vine. Nu am atins nivelul maxim. Vor muri pe capete. Și vom vedea cu toții că sistemul sanitar este crucial într-o societate. Nimeni nu ar trebui să-și bată joc. Nici nu vreau să mă gândesc la România. Nu pot s-o fac, mi-e teamă. Acolo se vor vedea clar rezultatele corupției, va ieși la suprafață efectul hoției din ultimii treizeci de ani. Nu vreau să văd o tragedie acasă. Știrile pe care le primesc sunt oribile.

Îți vei reveni? „Can Pope” se va deschide iarăși? Cum vezi viitorul în domeniul tău de activitate?  

E complicat, Paul, și știi foarte bine. E nebun cel care aruncă în acest moment cu previziuni. Dar încerc să sper că vom trece peste nenorocirea asta până la sfârșitul lui mai-iunie. Vreau să cred că vara ne va găsi pregătiți și sănătoși pentru a redeschide micile noastre afaceri, pentru a intra din nou în viața obișnuită. Dar nu mă îmbăt cu apă rece. Fie vorba-ntre noi, e un lichid care nu-mi produce confort (râde și-și mai aprinde o țigară). Am prieteni în breaslă care prevăd un dezastru în turismul spaniol din acest an. Pentru că încrederea oamenilor se recâștigă cu dificultate. Va urma o criză economică, s-au pierdut slujbe, șomajul va avea niște cote de speriat. Clienții obișnuiți vor reveni în primele zile, desigur. Dar turismul, așa cum l-am știut până astăzi în Spania, nu va mai fi la fel pentru mult timp de-acum încolo. Să ne vedem sănătoși, e tot ce contează. Voi redeschide „Can Pope”, nici nu discut. Nu ne predăm așa ușor. Eu sunt un tip optimist, îmi place să deschid brațele și să zbor înainte.

Pentru Jurnal de Emigrant

 

Această săptămână este considerată cea mai dificilă de către autoritățile spaniole. Se așteaptă atingerea punctului maxim de contaminare cu coronavirus. Răspândirea este, ca peste tot în lume, progresivă și imprevizibilă. La nivel mondial s-au înregistrat 100 de mii de cazuri în primele 67 de zile. Pentru următoarele 100 de mii de cazuri a fost nevoie de o perioadă de doar 11 zile.

În momentul de față zona Madridului este de departe cea mai afectată, urmată de Catalunia: Comunidad de Madrid – 1270 decese și 14.000 contaminați, Catalunia – 245 decese și 6000 contaminați. Palatul de Gheață din Madrid a fost transformat în morgă, fiind nevoie de o zonă mai mare pentru depozitarea trupurilor. Doar ieri, 23 martie, au murit 250 de persoane infectate în capitală. În mod normal, media este de 150. Crematoriile nu au spațiu suficient, serviciile funerare fac față cu greu situației.

Am discutat cu Monica Ciută. Este medic de familie în Madrid de 10 ani:

„Situația este complexă, s-a subestimat gravitatea fenomenului. În acest moment se fac evaluări doar pe baza simptomelor, la cabinet nu dispunem de teste. Liniile telefonice erau la pământ în primele zile, am vorbit chiar și cu 80 de pacienți pe tură. Acum s-a mai redus numărul celor care sună la cabinet, cam 20. Oamenii sunt dirijați către un dispecerat de urgență. În spitalele publice se fac teste lucrătorilor și pacienților doar dacă există kituri. Pe parcursul acestei săptămâni este posibil să primim și noi, la cabinete, teste pentru a le aplica pacienților.

Estimez că numărul total al infectaților poate fi de 10 ori mai mare decât cel pe care îl arată statisticile oficiale. Poți fi purtător chiar dacă nu prezinți simptome. Sunt 1700 de medici de familie în Comunidad de Madrid. Dacă înmulțim cu 20 (nr. posibil de contaminați cu care discutăm zilnic), putem avea o cifră ce se poate adăuga datelor oficiale. Cred că vom atinge punctul culminant de contagiere la sfârșitul acestei săptămâni. Există o bună parte a populației tinere care este și ea contaminată, dar prezintă simptome ușoare. Cred că măsura de izolare a populației până pe 15 aprilie este bună. Ideea fundamentală e că trebuie imunizată marea parte a oamenilor cât mai repede.

Măsurile luate de către administrația spaniolă ar fi trebuit să fie mai stricte. Încă sunt oameni care scot câinele de cinci ori pe zi în parc și merg la cumpărături de mai multe ori doar pentru a se plimba. Felul în care o societate răspunde apelurilor guvernamentale într-o stare de urgență depinde mult și de educație, de anumite elemente culturale, caracteristici sociologice etc.”

Dorina este asistentă medicală într-un spital privat, în nordul Madridului. Locuiește în Spania de 7 ani:

„Spitalul în care lucrez are 100 de paturi. 70% din capacitate se află la dispoziția guvernului care ne trimite pacienți infectați cu coronavirus. Spitalele private se află în permanentă comunicare și se ajută între ele, transferând la nevoie pacienți, cadre și materialele sanitare de care dispun. Aparatele sunt ale noastre, le-am pus la dispoziția afectaților. Nu am primit nimic până acum din partea guvernului (până pe 23 martie, n.red.), ne-am bazat pe stocurile din dotare. Cred că s-ar fi putut face mai multe dacă ar fi existat previziune din partea administrației de stat. De exemplu, s-ar fi putut realiza din timp un „depozit” de materiale și medicamente pentru ceea ce urma să vină. Cred că vom atinge vârful perioadei de contaminare la sfârșitul lunii martie. Aici, unde lucrez, nu se fac teste coronavirus personalului medical.”

Andreea este asistentă medicală într-un azil de bătrâni din apropierea Madridului:

„Avem peste 140 de bătrâni și foarte puține cadre medicale, asta se întâmplă în general în mediul privat. Nu dispunem de material suficient de protecție. Zilele trecute au murit două persoane de 81 și 86 de ani. Serviciile funerare au sosit abia după 24 de ore, lucrătorii sunt depășiți de situație. După ce au fost ridicate corpurile celor doi a sosit o echipă formată din militari și s-a dezinfectat toată clădirea. Este mult mai grav decât și-ar fi imaginat cineva.”

Pentru Jurnal de Emigrant