Citeam cu câteva minute în urmă ceea ce scrisese Ramona Ursu pe pagina ei de facebook:

„Și tot într-o țară normală la cap, dacă ăia care o conduc sunt niște javre de partea infractorilor, atunci cetățenii ar fi cu milioanele în stradă. Nu ar sta, cu anii, cu mâinile în sân și ar privi, din fotoliu, cum aceiași oameni, mereu aceiași, puțini, oricum, la ce luptă se duce, ies la proteste, se zbat, își uită vieți, familii, joburi. Asta doar pentru a încerca să salveze un întreg popor de lași și de inconștienți.”

Comentariul unei doamne m-a trezit din reveria provocată, probabil, de atmosfera lirică în care încerc să respir astăzi:

„Locuiesc in Berceni. Cand a murit nevasta lui Salam s-a oprit circulatia in zona Piata Sudului fiindca poporul a vrut s-o vada. Atat!”

Nu cred că putem adăuga mai mult. Am derapa și am ieși rapid din context.

Reclame

Ar fi bine să ne răcorim un pic acum, după seara de la Ateneu. Știm că politicienii noștri sunt mediocri, nu vorbesc limbi străine, infractorii Severin și Năstase au stat în lojă în timp ce pentru Mihai Șora și Dan Grigore nu s-au mai găsit locuri, Viorica Dăncilă a produs iarăși o mare cantitate de nimic, fiul ei a venit fără cravată, noră-sa nu s-a ridicat în picioare la imn, iar Iohannis s-a grăbit (vaaai, a citit mai repede) pentru că se gândea, probabil, la pârtii și la week-end.

Pentru Tusk a fost extrem de simplu să impresioneze. Un tip inteligent, având consilieri unși cu toate alifiile, nu a trecut ca gâsca prin apă prin cancelariile europene. A apăsat pedala sentimentalismului, ne-a atins la Duckadam, ne-a spus că merităm să fim europeni și că nu trebuie să ne lăsăm învinși (luptați, leșii mei), și a căpătat un taifun de aplauze din partea unui public dornic de vână politică, îndrăgostit de eroi pe care nu poate să-i aibă.

Momente ca acestea am avut și vor mai fi. Suntem pasionali, exuberanți, ne încălzim repede. Râdem iute și plângem spontan la supe indiene și telenovele cu sultani. E frumos să vină un demnitar european și să șteargă podelele cu penalii de care tu nu te poți descotorosi pentru că te-au încălecat deja prea tare.

Gata, ți-ai împrăștiat năduful! Le-a zis-o Tusk, mă! Ai văzut?

Vreți, totuși, să nu uităm ceva? Urna aia, la alegeri, trebuie să fie plină. Cu o majoritate care zace-n canapea vom avea parte tot de parveniții care ne conduc acum. Și, credeți-mă, dacă nu ieșim la vot nu ne mai scapă de ei nici Tusk, nici Chuck Norris, nici măcar lupul dacic de pe drapelul de la Ateneu. Care, fie vorba-ntre noi, seamănă mai mult c-un pește gras cu cap de porc mistreț.

Adunate, pe balcon, sunt cam 5-6 grade. Un soare păcălit încearcă să-și facă treaba, dar nu poate din cauza vântului care coboară din Pirinei. Suflă nervos. Senzația termică este cu mult mai joasă. Miroase a pastramă tandră de oaie. E doar o halucinație a papilelor, aici nu face nimeni așa ceva. Sunt comozi oamenii, în cel mai fericit caz poate să-ți urce în casă un iz de cartofi prăjiți aruncați într-o friteuză năclăită. Dar mi-am adus aminte de un șofer turc cu care mă întâlneam, cu ani în urmă, prin parcările de camioane din Karlsruhe. Cumpăra carne de oaie din Bulgaria sau de la Giurgiu, o aranja cu mirodenii și o punea la cutie. În week-end încingea grătarul și-și omenea colegii, condamnați și ei să stea cu tigăile și buteliile la roată. Aduceam câte o bere, o bucată de brânză, două-trei cepe, un capăt de salam din Lidl, pâine scoasă din cuptorul benzinăriei și ascultam poveștile ălor mai bătrâni. Acum, că mă uit mai bine, nu mai sunt frunze în copaci. Stau ca niște mâini uscate, cu degetele-ndreptate către cer…

In memoriam

Știri pe unul dintre cele mai importante canale de televiziune spaniole.

Penultima știre: sâmbătă spre duminică, ora 4.00, în parcarea unui club foarte cunoscut din Madrid. Un grup de tineri se urcă pe capote și urinează pe mașini. Unii dintre ei vomită. Sunt foarte beți. Printre ei sunt și două fete care își ridică fustițele și se ușurează printre vehicule. Ca divertisment, un puști lovește cu piciorul o oglindă care se desprinde și cade în bucăți.

Ultima: Japonia. Hisashi, 24 de ani, vânzător într-un hipermarket. Acasă și-a instalat o cameră de supraveghere. Câinele său merge la baie, își face nevoile și trage apa apăsând cu laba mânerul bazinului. Ies amândoi la plimbare. Omul nostru are pungi și o sticlă de plastic. Apă și un pic de detergent. Pentru a spăla locul în care amicul patruped urinează.

Prezentatorii nu comentează. Zâmbesc și închid jurnalul cu urările obișnuite pentru un week-end excelent. Dar ironia fină, mușcătoare, bine așezată, rămâne.

Mai există în lume și televiziuni care știu să facă meserie. Inclusiv să aducă aminte publicului când moare un poet, în detrimentul nulităților prezente pe ecrane în fiecare zi.

În presa internațională apar nenumărate semne de neîncredere față de capacitățile guvernului de la București de a prelua președinția Consiliului UE de la 1 ianuarie. „El Pais” din 29 decembrie, pag. 3 și „La Vanguardia” din 30 decembrie, pag. 10, ca să vin doar cu două exemple, arată cititorilor săi atmosfera din cancelariile europene. Sunt convins că la noi acasă lucrurile se văd altfel, mai ales când sunt „explicate” de presa ținută în zgardă de psd/alde/udmr. Totul e lapte și miere, suntem extrem de capabili, nu avem niciun fel de probleme în a ne asuma conducerea acestui organism european tocmai când se apropie alegerile pentru parlament, Londra va executa cu răceală Brexit-ul, iar extrema dreaptă e pe val.

vd1

Pentru clasa politică dâmbovițeană, cu excepțiile care confirmă regula, totul e ok. Nu contează că mirosim de la o poștă a extremism, a rasism, a naționalism rânced, nu contează că Justiția e călcată în picioare de o adunătură de gangsteri, nu contează că am trecut printr-un referendum rușinos prin care s-a încercat eliminarea unor drepturi civile. Nu este important. Suntem români cu pieptul dezgolit, ne-am făcut și pagină oficială cu lupul dacic, iar personajul din fruntea guvernului, de care va râde cu spume o întreagă Europă în următoarele luni de zile, continuă să nu poată citi liber o pagină de hârtie în limba română.

Personal, nu am așteptări. Nu mai am de multă vreme. Pentru că România dă semne clare că nu poate ieși din dinamica țărilor care vor să se întoarcă cu fața către Moscova, actualul președinte face figurație și îi place complicitatea călduță în care se află cu cloaca bolșevică din care s-au născut FSN, PSD, Grivco, USL etc. Românii din diaspora au viețile lor, deloc ușoare. Celor de acasă nu le este nicidecum bine. Interesele lor aproape că nu mai coincid, lucru pe care știu să-l speculeze șacalii din echipele de consultanță ale partidelor. Doar o minune ne-ar mai putea conduce pe orbita civilizației europene. Și cum nu sunt dispus să cred în miracole, mă retrag în utopia acestei pagini și îmi doresc doar ca 2019 să nu fie mai rău decât cel care se încheie.