Categorie: Mai zic una, mai spun alta

Deschid frigiderul. Un castron cu câteva fire de salată mă privește conspirativ. Salut amical tubul cu muștar picant, văd în treacăt și câteva ouă. Nu știu dacă-s fierte sau crude, pot avea surprize. În congelator sforăie din Cretacic o placă de somon hormonat și, slavă lui Buddha, ochiul meu ager localizează o moviliță de zacuscă pe fundul unui borcan stingher.

Noroc că totul e scump, trebuie să muncești ca un sclav pe plantație ca să poți mânca. Altfel aș fi avut coșmaruri. Ca politicienii noștri care se hrănesc aproape gratis la cantinele statului. Și spun că o familie de patru persoane poate trăi lejer cu 2600 de lei pe lună.

Ce naiba fumează trântorii ăștia?

Reclame

Citeam cu câteva minute în urmă ceea ce scrisese Ramona Ursu pe pagina ei de facebook:

„Și tot într-o țară normală la cap, dacă ăia care o conduc sunt niște javre de partea infractorilor, atunci cetățenii ar fi cu milioanele în stradă. Nu ar sta, cu anii, cu mâinile în sân și ar privi, din fotoliu, cum aceiași oameni, mereu aceiași, puțini, oricum, la ce luptă se duce, ies la proteste, se zbat, își uită vieți, familii, joburi. Asta doar pentru a încerca să salveze un întreg popor de lași și de inconștienți.”

Comentariul unei doamne m-a trezit din reveria provocată, probabil, de atmosfera lirică în care încerc să respir astăzi:

„Locuiesc in Berceni. Cand a murit nevasta lui Salam s-a oprit circulatia in zona Piata Sudului fiindca poporul a vrut s-o vada. Atat!”

Nu cred că putem adăuga mai mult. Am derapa și am ieși rapid din context.

Ar fi bine să ne răcorim un pic acum, după seara de la Ateneu. Știm că politicienii noștri sunt mediocri, nu vorbesc limbi străine, infractorii Severin și Năstase au stat în lojă în timp ce pentru Mihai Șora și Dan Grigore nu s-au mai găsit locuri, Viorica Dăncilă a produs iarăși o mare cantitate de nimic, fiul ei a venit fără cravată, noră-sa nu s-a ridicat în picioare la imn, iar Iohannis s-a grăbit (vaaai, a citit mai repede) pentru că se gândea, probabil, la pârtii și la week-end.

Pentru Tusk a fost extrem de simplu să impresioneze. Un tip inteligent, având consilieri unși cu toate alifiile, nu a trecut ca gâsca prin apă prin cancelariile europene. A apăsat pedala sentimentalismului, ne-a atins la Duckadam, ne-a spus că merităm să fim europeni și că nu trebuie să ne lăsăm învinși (luptați, leșii mei), și a căpătat un taifun de aplauze din partea unui public dornic de vână politică, îndrăgostit de eroi pe care nu poate să-i aibă.

Momente ca acestea am avut și vor mai fi. Suntem pasionali, exuberanți, ne încălzim repede. Râdem iute și plângem spontan la supe indiene și telenovele cu sultani. E frumos să vină un demnitar european și să șteargă podelele cu penalii de care tu nu te poți descotorosi pentru că te-au încălecat deja prea tare.

Gata, ți-ai împrăștiat năduful! Le-a zis-o Tusk, mă! Ai văzut?

Vreți, totuși, să nu uităm ceva? Urna aia, la alegeri, trebuie să fie plină. Cu o majoritate care zace-n canapea vom avea parte tot de parveniții care ne conduc acum. Și, credeți-mă, dacă nu ieșim la vot nu ne mai scapă de ei nici Tusk, nici Chuck Norris, nici măcar lupul dacic de pe drapelul de la Ateneu. Care, fie vorba-ntre noi, seamănă mai mult c-un pește gras cu cap de porc mistreț.

Adunate, pe balcon, sunt cam 5-6 grade. Un soare păcălit încearcă să-și facă treaba, dar nu poate din cauza vântului care coboară din Pirinei. Suflă nervos. Senzația termică este cu mult mai joasă. Miroase a pastramă tandră de oaie. E doar o halucinație a papilelor, aici nu face nimeni așa ceva. Sunt comozi oamenii, în cel mai fericit caz poate să-ți urce în casă un iz de cartofi prăjiți aruncați într-o friteuză năclăită. Dar mi-am adus aminte de un șofer turc cu care mă întâlneam, cu ani în urmă, prin parcările de camioane din Karlsruhe. Cumpăra carne de oaie din Bulgaria sau de la Giurgiu, o aranja cu mirodenii și o punea la cutie. În week-end încingea grătarul și-și omenea colegii, condamnați și ei să stea cu tigăile și buteliile la roată. Aduceam câte o bere, o bucată de brânză, două-trei cepe, un capăt de salam din Lidl, pâine scoasă din cuptorul benzinăriei și ascultam poveștile ălor mai bătrâni. Acum, că mă uit mai bine, nu mai sunt frunze în copaci. Stau ca niște mâini uscate, cu degetele-ndreptate către cer…

In memoriam

Știri pe unul dintre cele mai importante canale de televiziune spaniole.

Penultima știre: sâmbătă spre duminică, ora 4.00, în parcarea unui club foarte cunoscut din Madrid. Un grup de tineri se urcă pe capote și urinează pe mașini. Unii dintre ei vomită. Sunt foarte beți. Printre ei sunt și două fete care își ridică fustițele și se ușurează printre vehicule. Ca divertisment, un puști lovește cu piciorul o oglindă care se desprinde și cade în bucăți.

Ultima: Japonia. Hisashi, 24 de ani, vânzător într-un hipermarket. Acasă și-a instalat o cameră de supraveghere. Câinele său merge la baie, își face nevoile și trage apa apăsând cu laba mânerul bazinului. Ies amândoi la plimbare. Omul nostru are pungi și o sticlă de plastic. Apă și un pic de detergent. Pentru a spăla locul în care amicul patruped urinează.

Prezentatorii nu comentează. Zâmbesc și închid jurnalul cu urările obișnuite pentru un week-end excelent. Dar ironia fină, mușcătoare, bine așezată, rămâne.

Mai există în lume și televiziuni care știu să facă meserie. Inclusiv să aducă aminte publicului când moare un poet, în detrimentul nulităților prezente pe ecrane în fiecare zi.