Haștag

Să presupunem că aș fi o persoană care ar vibra puternic la cuvinte și semnificații gen „centenar, eroism, patrie, sânge, drapel, neam, țară, catedrală, mântuire” etc. Norocul meu că nu sunt. Încerc de ceva vreme încoace să-mi păstrez privirea lucidă asupra prezentului și mă înfricoșează viitorul. Sigur, sunt vorbe mari la ora asta când unii dintre noi abia și-au băut cafeaua.

Ca să nu extind foarte mult: știți la ce mă gândeam acum, când vreau să tai ceapa pentru fasolea roșie de care povesteam mai devreme? România este condusă cam de zece mii de inși (așa, în mare, fără să devenim concreți) de la etajele superioare ale deciziilor până la județe, orașe, comune și sate. Or fi 10, 20, 50 de mii? Nu contează în contextul discuției.

O singură chestie mă terorizează (și nu glumesc deloc, unii pot să realizeze gravitatea faptului, alții vor minimaliza ca de obicei): o pagină albă format A5. Cam cât o pagină de carte pe care încap aproximativ 300 de cuvinte. Sunt absolut convins că peste 90% dintre cei care au deciziile în mâini nu sunt capabili să ducă la sfârșit o dictare în limba română. Au probleme grave cu „fi/fii, mi-au/miau, doar/decât, din cauză/datorită, veți/ve-ți, zi/zii”. Exemplele pot continua.

Lucrul acesta îmi produce delir spontan. Faptul că Centenarul cu care ne batem în piept ne găsește conduși de o liotă de lobotomizați, incapabili să deslușească poziția unei biete cratime. Minimalizând, băgând sub preș, dând cu fond de ten peste infecția generalizată, nu facem decât să fim de acord, tacit, cu realitatea. Haștag mândru că-s român, haștag treceți batalioane, haștag catedrală, haștag paradă militară… Aveți grijă, să nu defileze ăștia cu gazele la ei peste câteva zile.

Reclame

Noi paradigme

Zilele trecute am avut ocazia să mă întâlnesc cu mulți români din zona Reus-Tarragona. Nu ne știam, nu ne cunoșteam între noi, era prima dată când ne vedeam la o cafea în jurul unor mese de la o terasă. Am observat o schimbare de optică în discursul multora dintre ei.

Dacă până acum câțiva ani, chiar și în timpul crizei din perioada 2009-2015, au continuat să trimită bani acasă, în țară, pentru a-și ajuta familiile sau pentru a-și ridica o casă, pentru investiții imobiliare sau pentru cumpărarea unor hectare de pământ, există în acest moment o altă opțiune pe care văd că au îmbrățișat-o mulți dintre cei cu care am stat de vorbă. Sunt din ce în ce mai hotărâți să vândă absolut tot în România, să-și aducă familiile aici – inclusiv părinții (lucru care nu se lua în calcul până de curând) – și să se stabilească definitiv în Spania.

Eu tot încerc să spun și să scriu de foarte multă vreme, dar fiind doar un „căpșunar” printre alte milioane de emigranți vocea mi se pierde extrem de ușor: vina pentru plecarea milioanelor de români din țară din 1989 încoace o poartă exclusiv clasa politică formată în special din secăturile comuniste și din urmașii lor. Astăzi nu mai vorbim de ideologii. De dreapta, de stânga, de liberali, țărăniști, socialiști sau orice altceva. Sunt două direcții mari și late: libertate/democrație/civilizație/Europa/drepturile omului/respect reciproc sau izolare/granițe/vize/naționalism găunos/totalitarism/dogme.

Mă uit cu milă și extrem de multă compasiune la cei care în aceste momente decid viitorul copiilor și nepoților lor. Cei tineri vor pleca oricum, indiferent de opțiunea adulților. Pentru că nu se vor putea dezvolta niciodată într-o societate care alege să se izoleze, să devină periferică într-o lume în care totul se mișcă cu viteza luminii.

Out

Știți senzația aceea de abis, de haos, de opacitate totală, de neputință, furie și greață imensă totodată? Am avut-o de mai multe ori în week-end-ul care tocmai a trecut. Două zile am fost alături de o pereche, ambii ingineri, oameni trecuți prin viață, cu copii adulți la casele lor, nepoți… Au venit în Spania în recunoaștere, să-i ajut cu informații, să-i pun în contact și cu alți oameni care i-ar putea îndruma să se stabilească aici. După o viață de muncă vor să lase totul în urmă, să vândă tot și să plece fără să se uite înapoi. S-au întors la București. Își vor omologa diplomele universitare și se vor apuca serios de cursuri de spaniolă. Le pocnește capul, e oribil.

Iaurt și autocar

Rup un iaurt din pack-ul de șase, îi scot cu grijă capacul din hârtie și introduc lingurița. Îmi place enorm felul în care se umple și urma pe care o lasă lingurița înăuntru. E rece, simt cum mă curăță pe interior. După ce îl termin, dau drumul la apă caldă și spăl ambalajul. Îl arunc la gunoi. Curat, impecabil. În timp ce scriu îmi dau seama că nu e prima dată când fac asta. Ceva se-ntâmplă. Unde se vând cămăși de forță?

Când speri că lucrurile pot lua o direcție cât de cât sănătoasă, deschizi laptopul pe canalele românești de televiziune și vezi cum reporterii fac eforturi să nu-i julească cu întrebări incomode pe politicieni, alți corifei ai presei se bagă în politică pentru a aduce (hahahahaha!!!) bunăstare poporului și cea mai rulată știre este cea în care Pique, fotbalistul catalan, dă cu capul în oglinda autocarului. Închideți naibii taraba, scoateți ștecherele din priză și apucați-vă de umplut șaorme. Veți fi mai credibili.

Trei ani

După cel de-al doilea război mondial au venit comuniștii la putere și au călărit cu bestialitate poporul român. Au ucis elitele, au umplut închisorile cu adversarii politici, au înfometat lumea și i-au pus căluș în gură.

După 1989, noi, cu mâinile noastre, cu scurte pauze, i-am adus din nou la putere pe comuniștii camuflați de această dată în democrați. De fapt, scursurile lui Ceaușescu și urmașii lor.

La trei ani de la Colectiv – tragedia națională care ar fi trebuit să zguduie conștiințe și să-i elimine din viața politică – gunoaiele astea bolșevice continuă nestingherite să-și bată joc de popor.

Popor cu care, din păcate, se întâmplă ceva. Și nu sunt eu cel care poate pune un diagnostic.