Categorie: Mai zic una, mai spun alta

De la o vreme-ncolo ajungi să scrii doar din amintiri, uiți unde ți-ai pus pastilele și nu mai are nicio importanță dacă mai schimbi apa din paharul în care îți ții proteza. Așa și eu. Anul trecut, cam pe vremea asta, mă plimbam cu ochii ieșiți din orbite printre standurie de la Bookfest. Urma să-mi lansez „Negustorul de pipe”, dar nu despre asta e vorba.

Îmi umpleam sacoșa cu cărți gândindu-mă la nevastă-mea care urma să mă certe a mia oară că dau banii pe prostii în loc să cumpăr mâncare la motan și legume autohtone. Covoare roșii, persane, microfoane, muzică tare (m-am mirat că lipseau manelele), hăhăială multă și extrem de zgomotoasă. Și cărți, mii de cărți. Că de-aia venea lumea acolo. Să vadă cărți.

Mi-au atras atenția două tinere. Abia intraseră. Frumoase rău, că nu mă uit eu la orice lucrușor fără sclipici. Au luat o carte de pe un stand și și-au făcut, pe rând, poze cu ea. Am decis să le urmăresc și am văzut că au picat victime Cărtărescu, Liiceanu, Paraschivescu, Nora Iuga, Cristian Preda, și alți autori pe care nu i-am depistat pentru că am probleme și cu faza lungă, nu doar cu cea de-aproape. Își lipeau cu delicatețe cărțile de piept, oooffff, buzițe țuguiate, clipoceală sexy din ochi, și gata poza pentru facebook. Am mers în spatele lor până când au ieșit din pavilion. Vizita amazoanelor a durat cam douăzeci de minute, generos fiind ca întotdeauna. Au aprins o țigară, au mai butonat o vreme smarfoanele și s-au îndreptat către o tarabă de unde venea un înduioșător miros de păstrămioară.

Acum câteva minute văd că:

„România citeşte cel mai puţin din toate cele 28 de state ale Uniunii Europene. În anul 2011, 29,6% din populaţia României a citit cel puţin o carte în ultimele 12 luni, în comparaţie cu 81,9% în Luxemburg şi 75,3% în Germania” – Henrique Mota, fost preşedinte al Federaţiei Editorilor Europeni, la deschiderea Bookfest 2019.

Un imperialist obscen care nu e conectat la minunata noastră realitate.

Reclame

Niciodată nu a fost un moment mai prielnic pentru a vorbi despre plictiseală, lehamite și dezgust. Așa se întâmplă mereu în preajma unor alegeri. Așa se întâmplă peste tot, în toate țările lumii în care se mai organizează (din fericire, mi-aș permite să spun) alegeri libere. Înainte de a se introduce votul în urne se vehiculează mii de fraze, mii de șabloane, mii de ticuri: „toți sunt la fel, votul meu nu contează, jocurile sunt deja făcute, important e cine numără, zâmbesc și promit până ajung în funcții, se luptă doar pentru a-și pune neamurile și amantele la adăpost, vor fura și mai mult ca până acum etc.”

Tot înainte de alegeri apar părerologii, guriștii, influensării, personajele cu mai multă sau mai puțină faimă pe net, încep să dea sfaturi din taste și să condamne vehement adversarii, să apeleze la conștiință și la spirit civic, să împroaște, să suduie, să arunce cu materie organică în ventilatorul celorlalți. Mă includ, categoria o alegeți voi. 

Dar cred că de data asta vorbim despre altceva. Așa percep eu alegerile care vor veni. Nu mai discutăm de mult despre ideologii, asta cred că este clar pentru toată lumea. Stânga și dreapta au dispărut, doar năucii mai discută despre aceste concepte. Politica sec. XXI este despre naționalism, granițe, izolare, încălcarea libertății de exprimare  versus libertate, democrație, drepturi, respect pentru cel de lângă tine și liberă circulație a oamenilor și mărfurilor pe glob. Cred că vorbim acum despre puterea românilor de a ști să aleagă de partea cui vor să se afle. În următorii ani vom ști cum va arăta Uniunea Europeană. Și vom simți acest proces de transformare pe pielea noastră. Doar de noi depinde dacă vom rămâne în interior sau dacă ne vom lua bagajele și vom reintra în sfera de influență a autocrației ruse. 

Este inutil să mai căutăm scuze. Nu prea mai există. Informația circulă peste tot. O simplă apăsare pe o tastă te duce imediat către o infinitate de știri, opinii, analize. Nu poți afirma că n-ai știut, nu poți spune în niciun moment că ești dus de nas. Și aici mă gândesc în primul la imensa parte a celor care încă mai au dubii dacă să voteze sau nu. Paradoxal, de ei depinde dacă direcția în care merge România va fi stabilită în continuare doar de partidele care își mobilizează membrii și simpatizanții cu mai mult sau mai puțin succes. 

Este curios, trist și descurajator în același timp. Într-un moment istoric pentru țara asta care se chinuie să iasă din bolșevism, soarta ei depinde de decizia celor care se pișă, în general, pe vot. 

În Alabama (un fel de Vaslui al Americii, zic unii) nu se mai poate avorta dacă copilul vine pe lume după un viol sau un incest. S-a dat legea. În Texas a fost împușcată o femeie pentru că ar fi fugit din fața polițistului. Nu avea arme asupra sa și striga că este însărcinată cu puține secunde înainte de a fi ucisă. Un copil de 11 ani s-a aruncat de la geam în Spania pentru că a suferit multiple abuzuri la școală din partea colegilor. Ni se întorc valorile din exil. Mazăre vine din Madagascar. Și taximetriștii câștigă războiul la București.