Categorie: Mai zic una, mai spun alta

Ieri am greșit. Enorm, de câteva ori. Mai o gură de salată, mai un pahar de vin, mai un laptop deschis pe canale românești. De ani de zile aceleași imagini stupide cu reporteri trimiși în pensiuni de două margarete mâncând brânzică și sărmăluțe cu petrecăreții, copii care sar cu cadoul în brațe sub brăduț, tătici la cumpărături în ultimul minut, gospodinele la aragaz printre cozonaci și plăcințele, celebrele interviuri cu ambulanțierii care dau sfaturi românilor care mănâncă mult și prost, pompierii, polițiștii și marinarii (vai, la datorie săracii de ei, de parcă i-a obligat cineva să facă meseriile astea), orășenii pe skiuri la Clăbucet…

Bucla noastră cea de toate zilele. Obișnuința, rutina, nimicul, zeroul absolut în materie de imaginație. Dar cine naiba se uită la televizor de sărbători? Uite că eu, ea, noi, voi, ele…

Cât de simplu ar fi să trimiți din timp reporterii în casele unor personalități din muzică, literatură, film, sport, și să vorbești despre viața lor. Pur și simplu. Interviuri care pot fi reluate oricând. Cu două camere, două microfoane, puțin creier din partea jurnalistului și câteva întrebări. Sunt materiale interesante, pagini din viața unor oameni care au, probabil, multe de spus. Dar nu-i vede nimeni, nu-i cunoaște nimeni. Pentru că suntem bombardați în fiecare an cu multă prostie, lâncezeală și Colebil.

Reclame

Molecule

Sunt zile din acelea în care indiferent de ce și cum ai scrie, încep urările cu sărbătorile fericite, lumina, nașterea, anul nou etc. Oriunde te-ai uita acum, oricât ai coborî în newsfeed, paginile sunt pline de cârnați și de moși cu vată-n barbă, iar privatul ți se inundă cu tot felul de idioțenii care se sfârșesc cu „dă mai departe”. De parcă sănătatea și bucuria se-nmulțesc fără noimă, la comandă, prin apăsarea unei taste inepte. Foșneala asta falsă, trebuie să recunosc, mă deprimă. Este aceeași zbatere în buclă a oamenilor, aceeași rotire în cercul obișnuințelor, similară cu a peștelui care pupă ritmic pereții acvariului-glob visând volutele oceanului.

De foarte mulți ani încoace, sfârșitul anului este pentru mine o retragere în utopie și ficțiune, amestecate cu încercarea de a înțelege confortul cercului despre care vorbeam. Mă uimește viteza cu care uităm, plăcerea cu care ne înfigem în aburii cotidianului trecând pe lângă morții pe care-i cinstim câteva secunde ca mai apoi să ridicăm crăpelnița-n slăvi. Dar nu despre asta e vorba, e ceva tangent. M-am trezit gândindu-mă, nu știu de ce, la zecile de milioane de morți care au intrat în pământ de-a lungul istoriei pentru că unii și alții au vrut să aibă teritorii, să domine și să strivească alte civilizații: perșii, grecii, romanii, cucerirea Americii, cruciadele, Inchiziția, războaiele infinite din Asia, teritoriile smulse Africii de către europeni.

Mai încoace, spre „civilizația” contemporană, după apariția energiei electrice, a aburului, a industriei, a capitalismului, a ideologiilor de tot felul prin care omul a început să aibă senzația că știe cum se poate trăi mai bine și mai eficient, au apărut alte sute de milioane de morți. Luptele pentru independență, nazismul, comunismul, lagărele din Europa și din fundul Siberiei, atrocitățile Chinei, Vietnam, Correa, „paradisurile” ideologice din Cuba, America de Sud, Coreea de Nord, jungla mistică a crimelor pe fond religios… Sunt încă cu stacana de cafea în față și nu-mi iese din cap cum de am văzut sutele de milioane de morți care au plecat dintre noi din cauza unor imbecili care au ridicat ideologia la rang de adevăr absolut.

Revenind la utopia în care mă simt comod în aceste momente, îmi aduc aminte de o discuție avută mai demult cu cineva care-mi spunea, sintetizând, următoarele: „Suntem doar biete molecule care au șansa să trăiască niște ani pe o planetă. Ne-ar fi mult mai bine dacă ne-am educa simplu, fără orgolii, fără ideologii, fără nazuri. Ne-ar fi mai bine dacă am fi conștienți că am venit aici printr-o hachiță a destinului și nu trebuie să facem altceva decât să învățăm câteva noțiuni de bază, să știm să ne hrănim fără să ucidem pe nimeni pentru asta și să murim abia după ce am adunat câte ceva din înțelepciunea celor din jur.”

Au dat ordonanța „lăcomiei”. Vor da în curând liber și infractorilor prin amnistie și grațiere. Pulsul opiniei publice a fost luat deja prin câteva eliberări din închisoare. E liniște, suntem ocupați cu rețetele de la bunica și cu belșugul de sărbători. Nu peste multă vreme, dacă vor merge mai departe fără să li se întâmple nimic, vor instala și cenzura online, vor interzice adunările spontane și vor modifica legislația privitoare la libertatea de mișcare și expresie. Semne se văd deja în acest sens.

Toate acestea au loc pentru că i-am lăsat să se-nmulțească. Am lăsat PCR-ul să-și instaleze icrele în toate partidele după 1989, am ignorat pericolul, am crezut că democrația este un dat pe care nimeni nu ni-l mai poate lua înapoi, am crezut că libertatea nu trebuie păstrată și îngrijită zilnic, am permis alianțe politice asasine, am permis migrația polticienilor din barcă-n barcă, trocuri infame, jocuri obscene, partide de buzunar, extremisme, moaște securiste, le-am permis o șansă. Și a doua. Și a treia.

Ne înfierbântăm câteva zile la sfârșit de an plângându-ne morții revoluției, după care ne furișăm la loc în cotidianul placid, căldicel, amorf. Aproape ovin. Uitați-vă în jur, cum ies alții în stradă pentru mult mai puțin: francezii, spaniolii, polonezii, bulgarii, ungurii… Uitați-vă! Și nu mai țineți ochii închiși după aceea.