Categorie: Mass-media

Revoluția „coifurilor de staniol”

Ideea acestui text îmi venise în urmă cu cîteva săptămîni după cîteva raiduri pe grupurile de români din diaspora. Sînt sute de mii de oameni care schimbă opinii, cer informații, se ajută între ei, întreabă diverse lucruri și capătă răspunsuri la fel de diferite. Olteni, moldoveni, ardeleni, toate limbile și obiceiurile, sclipici, cafeluțe, motani, zorzoane, se strîng bani pentru cei aflați la nevoie, se mai și înjură oamenii între ei, se vînd mașini, se caută zboruri ieftine și horincă de calitate. Ca la piață, ca acolo unde se strîng mulți și ies la iveală demonii din fiecare. Se apropiau alegerile parlamentare, spiritele se încinseseră foarte mult, iar privirile mele vînau temele suculente. Mereu am fost atras de nostalgici, trebuie să recunosc că îmi produc o undă de duioșie aparte: cei care îl plîng pe Ceaușeascu și cozile la butelii, vacanțele la Sovata și chiftelele din făină de pește, traiul la lumînare din anii ’80, cartela de pîine și calupurile de parizer pe care le găseai doar dacă Dumnezeu se îndura și te mîngîia mai des pe creștet. Mă surprinde întotdeauna prezența acestor oameni în Occident și mi-am pus și eu întrebările clasice: ce faci aici, în plin capitalism, de ce vii la patron ca să fii tratat ca o „slugă”, cum de alegi libertatea unui sistem democratic dacă ți-e dor de traiul fără pașaport și viața într-un bloc de beton cît o cutie de chibrituri?

Fănel este din Ploiești. E trecut binișor de 55 de ani, a terminat liceul la seral. Acum lucrează ca mecanic de întreținere într-o fabrică din apropierea Barcelonei. Ne mai întîlnim la o cafea, mai punem ordine în lume și îmi dă vești despre magazinele românești care apar prin zonă. Nu-i plac spaniolii, zice că nu se pricep la nimic: „Îs proști, dom’le, nu știu să strîngă o piuliță. Dacă nu eram noi, mureau de foame. Am venit ca să le facem treburile murdare”. Este mereu nervos Fănel al meu. Lucrează aici cu acte-n regulă de prin 2002, are 14 salarii pe an, vacanță, și-a luat un apartament prin bancă, cele două fete lucrează și ele. Cea mai mare e-n prag de măritiș, a cunoscut un spaniol și se iubesc de mama focului. „Nu prea îmi place de brunetul ăsta, aș fi vrut un român de-al nostru. Dar n-am ce face, fata mi-a zis că nu mai vrea să mă vadă dacă mă opun.” Mă atrag nostalgicii după „vremurile bune”, ziceam. Îi studiez, încerc să le înțeleg felul de a fi și nemulțumirile constante. Prahoveanul meu are două antene parabolice în balcon și trei televizoare care stau deschise în permanență pe manele, horoscop și pe domnu’ Gâdea. Îi urăște pe „alde Cioloș”, știe sigur că e nepotul lui Soros și că „Clotilda, franțuzoaica aia rîrîită, a furat voturi cu carul, altfel nu ajungea la Primărie”, sfîrșitul lumii e aproape, că așa spune nu știu ce mare iluminat, vaccinul ăsta e o prostie, coronavirusul l-au inventat miliardarii lumii ca „să ne mai împuțineze”. „Nu mai sînt resurse, domnule, nu mai ajunge mîncarea pentru toți și s-au gîndit să ne omoare cu cipuri și cu leucemie programată.” Din sufragerie se aude o jelanie în boxe. „I-auzi, e Adi Minune la botezul unui șmecher din Craiova. Ce gît are, cum le cîntă ăsta. Și Placido Domingo a vrut să scoată un album cu el. La Sala Palatului.” Bem niște vin de Valea Călugărească „de la unchiu’ Mircea de la moșie”. E bun, are gust de doagă așa cum îmi place mie, îmi aduce aminte de vinul făcut de bunicul meu la țară.

În casă, intru din nou pe grupurile de români. „Cine, mă, Ludovic? Nu vezi că e sclavul neamțului, mă? Dacă trăia Ceaușescu nu mai aveau ăștia limuzine, secretare și nu mai fumau trabucuri scumpe. Îi băga olteanul la muncă, la metrou, să sape. La gherlă cu toți îmbuibații ăștia, mă! Ne-au vîndut țara lu’ Merkel.” Un peisaj siderant, strident, cu șarje infinite de insulte și de imprecații nebănuite. Nu mînuiesc statistici bine definite, dar pot să spun că o parte importantă dintre românii care locuiesc în străinătate se apropie de acest profil. Fănel este omniprezent: nu-și vinde țara, Europa e o dictatură care ne va sărăci în curînd pe toți, Trump e patriotul care ar trebui să fie exemplu pentru toată lumea. Fănel locuiește într-un ghetou. Dar e un ghetou sufletesc: nu iese din cercul lui de prieteni români, vorbește o spaniolă extrem de precară, în casă soția îi gătește doar românește, încă își umple frigiderul și congelatorul cu porcul pe care-l cumpără și și-l taie singur în ciuda restricțiilor sanitare, cumpără găini vii de la tîrg și le jumulește în cadă, Fănel merge la slujbă de Paști și de Crăciun, plînge la televizor cînd aude muzică populară, o adoră pe Sofia Vicoveanca și îl ține pe piedestal pe Tudor Gheorghe. Dar pe spanioli nu-i suportă, mîncarea lor nu e bună, „jamonul” e carne putrezită și nu e comestibil. Am putea să ne lăsăm duși de val și să-l condamnăm pe Fănel. Ca individ sau ca segment de populație românească din diaspora. Îl putem înjura, îl putem pune cu spatele la zid. Sigur, e retrograd și are multe prejudecăți, idei fixe, nu citește, e incult – îi putem arunca nenumărate etichete în față. Îi urăște pe homosexuali pentru că vor fura copiii de pe stradă, iar femeile nu mai sînt femei dacă se dau cu ojă pe unghii. Bine, acum există și scriitori care propagă asemenea inepții. De ce Fănel al nostru nu ar îmbrățișa conceptul? Pentru că lui i se poate vinde orice gogoașă ideologică. Îi șoptești la ureche că cineva vrea să vîndă Ardealul și devine dintr-odată o fiară cu colți de lup dacic și cu coif de staniol pe cap, românul verde din el se trezește din hibernare și urlă cît îl țin puterile „Treceți, batalioane române, Carpații!”.

Ați auzit despre toate aceste lucruri, nu-i așa? Nu vă sînt deloc străine aceste atitudini, nici acest discurs batjocoritor la adresa oamenilor plecați să muncească peste graniță. Este extrem de simplu să localizăm o țintă asupra căreia să executăm foc încrucișat din toate unghiurile, să practicăm discursul urii din fotoliu. Pentru că noi sîntem inteligenți, rafinați, avem studii terminate, poate și facultate, poate și vreun doctorat. Că azi nu se mai poate fără. Iar ei, plecații, sînt doar niște căpșunari fără orizont, badante nenorocite, sînt mîna de lucru care a trădat țara și a plecat să umfle bugetele altor state din Europa și din lume. Insultați în România, incapabili să se acomodeze rapid cu condițiile din țara-gazdă, avînd senzația că patronii străini vor doar să-i exploateze și să-i sugă de vlagă, acești compatrioți de „mîna a doua” devin cu ușurință electoratul favorit al demagogiei demente pe care unele forțe politice o practică fără rușine. Și am ajuns la mirarea care bîntuie de cîteva zile societatea românească după alegerile din 6 decembrie. Întrebarea care stă pe buzele tuturor ­– și îmi cer scuze că ating o temă politică într-un material în care nu-mi propusesem acest lucru: cum de a intrat în Parlament un partid cu clare nuanțe de extremă dreaptă? Cum de a reușit să strîngă atît de multe voturi? Iar diaspora, domnilor, această diaspora care pînă mai ieri era minunată și primea gaze în față cot la cot cu românii în Piața Victoriei, a votat extremismul, cum de a votat neolegionarismul? Cum se poate așa ceva? Nu e posibil, vai, incredibil, ce rușine, ce proști sînt cei care au pus ștampila pe așa ceva!

Am o veste incredibil de proastă: trebuie să muncim mai mult pentru a comunica și pe înțelesul „proștilor”, al căpșunarilor, al badantelor. Indiferent de tot ceea ce se vehiculează acum pe piață: că Serviciile, că rușii, că se pompează milioane de euro într-un experiment politic, că au ajuns trumpiștii și la noi, ne-a venit rîndul etc. Noi, ăștia mai rafinați, cu intelectul pus la patru ace, sîntem obligați să realizăm un fapt vizibil, de altfel, de pe Lună: întotdeauna va exista un segment al populației care va putea fi manevrat de demagogul de serviciu. Întotdeauna vor exista ipochimeni care să le cumpere votul celor mai „slabi de înger”. Și o vor face fără nici un fel de remușcare. Iar noi, cei cu laptop și cu vederi democratice, cei care bîntuim prin Grecia și prin Italia în vacanțe cu mojito și ficățel de rață, vom rămîne din ce în ce mai des cu mirarea pe față cînd va apărea printre noi un radical, un extremist, un ultranaționalist care va zăngăni din sabie și va dori să facă victime pe stadioane. Haideți să renunțăm o vreme la ifose și la atitudinea de mironosițe, sîntem nevoiți să readucem discursul la un nivel pe care să-l înțeleagă toți. Dacă strîmbăm din nas cînd impostorii și spărgătorii de bancomate cîștigă locuri în Parlament, trebuie să știm și faptul că ei au un discurs de peluză. Da, acel discurs pe care Fănel îl înțelege la perfecție și cu care, vai, este de acord.

O rugăminte, dacă se poate, la adresa politicienilor: pentru a nu fi călcați în picioare de revoluția „coifurilor de staniol” ar fi de preferat să puneți accentul cît se poate de serios pe educație. Da, ați auzit foarte bine. Pe felul în care ne educăm copiii pentru a nu mai fi cumpărați cu acadele politice de o calitate detestabilă. Faceți ceva cu ministerul acela de care fuge toată lumea ca de ciumă. Acum, cît încă mai e timp!

 

Pentru Dilema Veche

Să fie panaceu’ gratis, s-ajungă la toată lumea!

E minunat să vezi că oamenii nu se schimbă, că ramân acolo, în băltoaca lor confortabilă, călduță, ca-ntr-un cocon din care nu mai pot evada niciodată. Desigur, încerc să fiu ironic. E sfârșit de săptămână, mi-am promis că nu mai scriu fără să beau cafea, nu mai ating tastele decât după ce-mi reglez toate vibrațiile și citesc horoscopul, dau o tură pe la ghicitoare și întorc ceașca cu gura-n jos pentru a ști dacă voi câștiga la loterie.

Dar mi s-a zdruncinat zen-ul. S-a înmuiat Nirvana în dimineața asta, în clipa în care am văzut că și-a făcut apariția în spațiul public un discurs infantil, agresiv și incredibil de populist: „Bogații lumii ar trebui să renunțe la drepturile intelectuale și să ne ofere vaccinul gratuit, să dea rețeta tuturor.” – cam așa sunau câteva voci în subsolul unui text citit aiurea, în contextul luptei anti-Covid, pe câmpia nemuritoare a netului. Brusc, m-am gândit: da, oamenii ăștia au dreptate, totul ar trebui să fie gratis, să stai ca o morsă pe canapea și să-ți vină totul pe tavă, creierele cresc în copaci, inteligența înflorește pe toate gardurile, specialiștii ar trebui să se pregatească ani de zile prin facultăți, să-și rupă capetele cu lucrări și tot felul de studii, firmele ar trebui să investească zeci de milioane de euro, dar rezultatele ar trebui să fie gratuite. Pentru că așa vor unii, clar.

În acest moment vor sări cei de stânga și vor sufla în trompete: da, așa e, bogații lumii trebuie să împartă totul cu săracii, să nu uite de unde au plecat, prea le-a crescut burta, prea s-au urcat pe cadavre. Iar cei de dreapta, fanii capitalismului, mă vor mangaia cu duioșie pe cap: așa este dragă domnule, nimic nu e gratis, totul are un preț. Stați la locurile voastre tovarăși, nici jungla câștigului imoral nu este un tufiș în care să mă adăpostesc.

Din păcate, sunt adeptul preluării și de colo, și de dincolo. Dar asta e o altă temă de șezătoare. Să revenim… Să revenim la „drepturile intelectuale”, pentru că în special de la această sintagmă mi s-a aprins becul și am început să dau mărunțel din dinți. Să reflectăm un pic la intelect, la creier, la minte, la ce poate face un om educat pus din timp la locul său și lăsat să-și facă treaba. Poate că și noi, românii, împreună cu alți plângăreți pe tema vaccinului, am fi putut sta printre „bogații lumii”. Am fi putut avea un stat suficient de pregătit pentru a crea un sistem sanitar eficient, am fi putut avea firme care să lucreze bine și cu destulă rapiditate pentru a scoate pe piață un vaccin însotit de toate garanțiile posibile.

Dar, ce sa vezi? „Bogații lumii”, cei pe care îi înjurăm acum, știu să investească, să atragă materie cenușie, să pună la dispoziția oamenilor de știință toate condițiile pentru a-și desfășura activitatea. „Bogații lumii” nu prea votează infractori, corupți, nu prea își trimit prin Parlament amantele, cumnații, frățiorii și ginerii, nu au la fiecare colț de stradă săli de pariuri și fabrici de doctorate false. Statele „îmbuibate” – cele care vor aduce acum vaccinul pe piață – nu au în bugetul de stat sute de milioane pentru salarii și pensii speciale, nu aruncă miliarde pe studii de fezabilitate, nu dau legi cu dedicație, pe la ei pe-acasă mai funcționează și DNA-ul, se iese în stradă atunci când politicienii și-o iau în cap, oamenii votează pentru că democrația este cel mai bun sistem din toate relele existente… Tot „îmbuibații” despre care vorbim știu, în general, să prețuiască munca și efortul angajaților.

Câți dintre cei care vor acum să li se dea vaccinul pe tavă au folosit Windows-ul lui Bill Gates piratat, câți și-au descărcat filme de pe net fără să plătească nimic, câți citesc pdf-uri obținute fraudulos? Și România ar fi putut să facă parte din galeria aceasta minunată a țărilor cu potențial. Și ne-ar fi putut înjura săracii lumii la ora asta. Dar avem mereu grijă să plasăm șuturi în fund miilor de specialiști care lucrează acum prin SUA, Canada, Europa, Asia. Știința e un moft, dă-o naibii! S-o folosească alții. Noi avem grijă sa băgăm miliarde în cupole, în autostrăzi pe hârtie, să îngroșăm cefele unor pensionari de lux, să mărim de la an la an numarul de bugetari și să plângem pe la colțuri (bine că ne-a dat Ăl de Sus oleacă de net) când mai cade câte un elev în wc-ul din fundul curții și mai ard oameni prin spitale.

 

Pentru ziare.com

 

Ar trebui să se întâmple un miracol ca să se poată trăi din scris în România

Paul Gabor, scriitor. Care e treaba cu Paul Gabor, cine e el, care e povestea lui?  

Îți voi răspunde, Andrei. Fără adresare pretențioasă, fără ceremonial și fără niciun fel de rigiditate. Nu suport formulele, pun întotdeauna accent pe apropierea naturală, în timp, și pe relațiile care se construiesc fără etichete. Te voi tutui fără niciun pic de rușine. Nu am o poveste specială în spate, deși multora le plac legendele, vor să citească biografii incredibile, dezastre, depresii, vor să descopere ceea ce nu există în oameni. Am plecat din presa gălățeană acum 20 de ani. M-am întâlnit în Spania cu drujba, cu lopata, cu cuțitul de bucătărie, cu camionul, am învățat că trebuie să pornești de jos. Fără pile, cunoștințe, relații. Am plecat cu furie, o bună perioadă de timp nu am privit înapoi, nu aveam de ce, nici măcar nu voiam să-mi cumpăr beemveu sau să-mi ridic vilă în locul de baștină. Căutam altceva, nici astăzi nu știu să definesc foarte bine ce. Hai să-i spunem normalitate. Sau respect. Hai să-i spunem o societate diferită în care ițele să nu fie trase în totalitate de farseuri, de mitocani, de cumetrii și de agramați cu diplome cumpărate.  

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către literatură, dacă vrem să citim cărți de Paul Gabor – ce să căutăm și unde? Detaliați-ne un pic viața și opera.  

Sprințară expresie: viața și opera. Caut un emoticon care să râdă în hohote, nu știu dacă are loc aici. Viața mea nu cred că interesează pe cineva, este un traseu simplu. Am ales drumul străinătății, merg în continuare înainte și mă străduiesc să rămân în picioare. Cei care mai citesc literatură pot să caute „Negustorul de pipe” și „Rapel” în librării, pe site-urile de specialitate, pe www.hergbenet.ro, chiar eu dispun de exemplare pe care le trimit prietenilor cu autograf și câteva cuvințele de mulțumire. Scriu proză scurtă, în mare parte ficțiune, îmi place foarte mult să disec creierul și atenția cititorului în mii de franjuri, e un gen de sadism care, de ce să nu recunosc?, mă hrănește și mă binedispune. Cititorii mei de până acum nu sunt pasivi, nu i-am obișnuit cu rețete comerciale, cu o scriitură facilă, îndulcită, nu am scris proză care băltește inutil, nu storc și nu vreau să văd lacrimi în batiste. Fugim împreună de literatura de inimă albastră, de iubiri ieftine, de frunze care cad și ne acoperă suflețelele prea sensibile. La mine e iarnă și-n toiul verii, disprețuiesc atunci când trebuie, iubesc atunci când se poate și apăs tastele doar când am ceva de scris. Caut introspecție, caut sursa din care se naște procesul prin care fiecare om ajunge să se privească în oglindă și să-și măsoare neputința, orgoliul, ipocrizia, textele mele vor să transporte și să fie un instrument cu care cititorul să deseneze traiectorii proprii, să-și creeze scenarii, imagini și tablouri pe care doar el să le înțeleagă. E un troc, dacă vrei. Ofer lumea așa cum o văd și nu aștept nimic în schimb. Sau poate că da, pare ilogic ce spun: aștept doar ca cititorul să-și pună întrebări și să nu zacă inert, în pat, cu 250 de grame de celuloză în mâini.  

O să vă întreb vulgar: se poate trăi din scris cărți în românește? Câte napolitane ați putut achiziționa din drepturile de autor? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată trăi din această frumoasă îndeletnicire, scrisul în limba română?  

La fel de vulgar, voi răspunde: cine își imaginează că se poate trăi din scrisul în limba română este pur și simplu nebun. Unii afirmă că da, se poate. Alții ar putea să afișeze și nume. Poate că există așa ceva, dar aici intrăm în alt gen de discuții interminabile, putem aduce la masă geniul, dar și mașinăriile de marketing, scrisul pentru mase, compromisurile pe care unii le numesc prostituție intelectuală, alunecările în grafomanie de dragul vânzărilor, confuziile făcute între literatură și orice altceva… Cum ziceam, ne putem întinde la vorbă preț de câteva nopți bune. Are cineva timp pentru asta? Ajută la ceva? Există vreun panaceu ascuns pe care l-am putea propune ca soluție? Din drepturile de autor îmi cumpăr cărți pe care ai mei mi le trimit periodic în Spania. Și pufuleți, și napolitane, da. Prietenii îmi trimit și palincă, dar pentru asta deja nu mai am bani din vânzări. Îi cer soției, iar dacă i se face milă îmi scapă printre degete câte ceva. Ar trebui să se întâmple un miracol ca să se poată trăi din scris în România. Să nu ne facem iluzii, să nu fim naivi, nici proști grămadă. Chiar și în țările în care se citește masiv (atenție la ce se poate înțelege prin asta) doar unii scriitori, puțini la număr, pot spune că trăiesc din scris. Atât timp cât editurile românești se bat pentru un public de 200.000 de cititori, restul nedeschizând nici măcar o carte într-un an de zile, vom continua să rupem apa-n piuă în interviuri, pe bloguri, pe rețele. A cui este vina? Ce suculentă discuție ar ieși de aici! Dar întreb iarăși: soluțiile unde sunt, cine le va livra? Și când? Mergem din nou la marota „totul pleacă de la educație”? Da, știm. Și mai departe

V-ați stabilit tocmai în Catalunya. De ce ați plecat, de ce ați mai fi rămas? De ce nu vă întoarceți în România? Ce vă leagă de țara noastră, totuși, încă? 

Am plecat pentru că se pregătea Iliescu să vină din nou la Cotroceni (2000), ceea ce s-a și întâmplat. Am plecat pentru că eram slobod la gură și mi s-a spus că trebuie să mă înscriu într-un partid mizerabil ca să mai am loc în presa gălățeană, eram tânăr și plin de nerv(i), ai mei nu au fost niciodată cuplați la sistem, nu mi-au sugerat că viața de slugă ar fi cea pe care ar trebui să o îmbrățișez pentru a-mi fi bine. N-aș mai fi rămas în țară sub nicio formă. Acum, când văd că încă se pleacă pe capete, cred că nu a fost o decizie rea. Mă leagă încă limba română, mă leagă faptul că o parte din familia mea încă se află în țară, am crescut, am învățat, mai am încă prieteni în România. Nu te poți rupe definitiv, total, nu te poți desprinde ca un deget bolnav de leprosul fără tratament. Este imposibil să te uiți pe hartă și să nu simți nimic atunci când vezi România acolo. Dacă ajungi în acel punct, ești doar un biped care respiră, mănâncă și-și face nevoile: fiziologie pură, fără alte implicații. Și nu este patriotism din partea mea. Urăsc fandoselile, atitudinile false, îi detest pe cei care își aduc aminte că-s români doar de câteva ori pe an și atunci își îmbracă ițarii și plâng când aud imnul în boxe.   

Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi dumneata viitorul României? Vă interesează? 

Lucrurile se schimbă. Mult prea lent, asta mă nemulțumește profund. Au trecut 30 de ani de când ne-am despărțit, oare?, de comunism. Se puteau face multe, dar avem o inerție specială, ciudată, avem ceva care ne trage mereu înapoi, există multă indiferență, extrem de multă ignoranță, suferim de o nostalgie tâmpită care ne ține pe loc. Ne uităm în altă parte, nu participăm la decizie, nu votăm, stăm pe margine și huiduim până ne ies spume la gură. Și atât. În timpul acesta, mișcarea de rotație continuă. Pleacă unii, vin tot ei. Își dau cu fond de ten, schimbă un pic rimelul, dar în fond sunt aceleași secături dintotdeauna. Ei și copiii lor, ei și nepoții lor, ei și rudele lor. Ignoranța noastră nu construiește decât imposibilitate și eșec. Cei care pot schimba sistemul nu ajung la pârghii pentru că nu beneficiază de sprijinul societății. Există oameni capabili, inteligenți, încep să intre în politică. Timid, abia se văd. Dar au nevoie de o societate activă care să-i voteze și să aibă încredere în ei.  

Ce ați învățat despre sine, lume și viață în timpul starii de urgență și apoi în timpul prelungit al stării de alertă? Cum v-a fost cu prilejul pandemiei? 

Planeta ne tratează în mod egal. În ochii ei suntem pe aceeași treaptă cu elefanții, cu pisicile și cu muștele. Suntem ființe vii, nimic altceva. Dacă nu facem apel la rațiune, la logică, dacă nu învățăm nimic din trecut, din istorie, din tragedii, din pandemiile prin care ne-am târât, nu putem decât să fim victime în secolul XXI. Ar trebui să investim sute de miliarde de euro în cercetare, în medicină, în bunăstarea și confortul speciei din care facem parte, ar trebui ca scopul nostru comun să fie pacea imediată și educația universală, dar continuăm să producem armament pe bandă rulantă. Să nu ne mai plângem ca niște babe neputincioase, să cerem ca banii noștri să fie folosiți în avantajul nostru. Până mai ieri erai norocos dacă trăiai 40 de ani. Astăzi se poate ajunge fără nicio problemă la 90 de ani. Am învățat să folosim descoperirile științifice, să ni le aducem aproape. Pandemia asta e doar un alt hop prin care generația noastră va trece. Și nu va învăța mai nimic. Pentru că, din păcate, nu suntem învățați să învățăm.  

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Urmăriți fenomenul? Dacă am vrea să citim o pleiadă de contemporani, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm? 

Mi-ai ridicat o superbă minge la fileu și voi profita din plin. Sunt tentat să spun că fac parte dintre cei care scriu bine, că sunt un scriitor excelent, că am un public care mă apreciază. Dar nu sunt imberb, nici descreierat. Cititorii au filtrul lor și știu foarte bine ce au de făcut, timpul pune pe fiecare în locul pe care-l merită. Se scrie bine în România. Urmăresc îndeaproape realitatea culturală, nici nu s-ar putea altfel. Mainstream-ul literar mă obosește uneori, este în cea mai mare parte a lui fals, ipocrit, asist la o întrecere permanentă de ego-uri, scenete de un balcanism oțețit, șarade și șușanele cu tradiție, tot felul de clasamente, podiumuri, premii, pupături de Iude, cooperative care fac și desfac totul… Penibil, anost, pârâie putreziciunea asta de-ți sparge urechile. Îmi petrec destul de mult timp căutând în underground, acolo unde nu te trimite nimeni, unde nu ești ghidat, nu ești îndrumat de elite. Am descoperit și acolo poeți și prozatori extraordinari, scriitori fără bariere, fără prejudecățioameni care scriu într-un fel ce-ți taie răsuflarea. Voi fi ticălos și nu voi da nume. Pentru că nu vreau să duc obiceiul mai departe, nu vreau să sugerez nimănui nimic. Arta este subiectivă, informația se află la un click distanță. Cu toții putem căuta, putem cerceta și găsi ceea ce ne determină să fim relaxați din punct de vedere cultural cu noi înșine. Nu există o procedură pe care trebuie să o urmăm, nu cred în șabloane și bibliografii construite de alții. Există, desigur, o perioadă a vieții în care indiciile sunt utile, gustul pentru literatură trebuie format, dar pentru un adult cred că e nevoie doar de exercițiu, de căutare, de inspirație, de citit până la urmă. Nu vreau să cad în sterotipii, dar ziua în care nu citesc măcar 30 de pagini este o zi nulă, simt că s-a dus degeaba, că am pierdut timp. Aș oferi fără să ezit Premiul Nobel celui care va pune pe picioare un sistem educațional care să-i determine pe oameni să citească de la sine măcar o carte pe lună. Una pe lună, douăsprezece pe an. În 20 de ani se poate spune că ai trecut prin volumele fundamentale ale umanității. E mult ce-mi imaginez? E utopic? Poate că da. Dar nu pot să nu gândesc astfel, mintea mea are nevoie de refugiu, e mult prea saturată de falsitatea pe care o întâlnește zilnic peste tot. Vrei să-ți mai propun o temă? Iată: obstacolele de care se lovește un autor care vrea să publice prima dată? Presupunem din start că omul scrie bine. Dar nu cunoaște pe nimeni, nu face parte din nicio trupă, nimeni nu-l recomandă etc. Vrei să vorbim despre felul în care este privit și primit un outsider în lumea editurilor din România? Poate altădată, hai să nu obosim cititorii.  

Ce nu ați face niciodată, Paul Gabor? 

Nu aș renunța să spun ceea ce gândesc. Nu aș fi niciodată un trist ipocrit care să dea din coate, să lingă clanțe, să stea ca ghiocelul sau să înghită mizerii pentru o felie de pâine.  

Cum vă petreceți o zi obișnuită? Cum arată rutina lui Paul Gabor acolo, în Catalunya? Apropo, Catalunya este sau nu este Spania? (Aidoma, FCSB e sau nu e Steaua?)  

Aș vrea ca toate zilele mele să aibă același parcurs: deșteptător, ibric de cafea, știri, mic dejun, citit, scris, prânz, cafea, pipă, citit, scris, floricele de porumb, citit, scris, citit, scris, citit, scris, citit, scris… Aș vrea, nu știu dacă se poate. Catalunya este Spania. Și invers. Nu mă trage de limbă, nu aș vrea să alunec din nou pe panta politică. Am renunțat de ceva vreme să mă mai zbat, să scriu din tranșee, să explic oamenilor că totul este doar ipocrizie și dorința unora de a manipula și de a manevra bugete de miliarde în folosul propriu. Fotbal? Unde nu mă pricep, nu am opinie. Știu doar că unora le place Becali, ar împânzi țara cu statuile lui. Pot să spun că mi-e puțin silă? E voie?

Cuvânt de încheiere, povață pentru tineri. 

Pe cei tineri să-i povățuiască doar cei care au curaj, doar cei care au îngâmfarea de a crede că pot să dea sfaturi. Nu am ajuns încă la momentul în care mintea să mi-o ia razna și să sugerez cuiva ce are de făcut. Dar mă întorc pe călcâie și spun un singur lucru: soarta ți-o mai cioplești și singur. Natura ne-a prevăzut cu creier și cu dorința de a cunoaște.  Mulțumesc, Andrei. Pentru spațiu, pentru răbdare, pentru dialog.  

Interviu publicat pe 29/09/2020 în Viitorul României.

 

 

Azahar și flori de tei

Scriu fără reguli prestabilite, nu am niciun fel de șablon pe care îl urmez, după care mi-aș pregăti textul care va lua formă, mă așez la o terasă lângă Mediterană mușcând din pix, urmărind nervos pescărușii care urlă deasupra mea în cete, sunt infractori cu aripi care vânează absolut tot ce le intră în vizor, aștept cafeaua cu lapte, pâinea prăjită îmbibată în ulei de măsline, rotesc lingurița ca pe o armă care mă ajută să câștig războaie, și pun totuși un punct pentru că nu vreau să fiu înjurat chiar din preludiu. 

Mă îngrozește sintagma scriitor din diaspora, o simt ca pe o anatemă, ca pe un fier înroșit apăsat cu furie pe pulpa vitei pentru a ști pe vecie că nu mai aparține, că e din acel loc și nu din acesta, că a plecat iremediabil, o ștampilă, o etichetă lipită bine de tot pe borcanul cu zacuscă al neliniștilor, al fricilor, al păcatelor noastre comune. Poate e confortabil pentru unii, posibil ca această etichetă să ajute în procesul de detașare, de răcorire, de oxigenare a unor minți închistate în proaste obiceiuri, dar ce mai este scriitorul, ce mai este diaspora, în ce fel ne-ar ajuta acum aceste întrebări și diferențe? Personal, cred că în mare parte discuția este neverosimilă, nu are fundament. Nu există un punct de plecare valid, se pot crea din nou bariere infinite pe care nu le-am mai putea niciodată îndepărta. De mai bine de douăzeci de ani, absolut întâmplător, scriu din afara României. În românește, desigur. Aș fi putut să fac acest lucru în sârbă din afara Serbiei, în portugheză peste granițele Portugaliei. Destinul (ce cuvânt generos, ca o cârjă la senectute) a vrut să mă nasc pe malul Dunării, aici, unde Siretul își face loc în fluviu, unde pescarii vântură apele în căutarea unui șalău amețit de mâl, la poalele Combinatului, la umbra teilor de pe Domnească. Aș putea să fiu furios acum, să arunc cu pietre în speranța că voi atinge câteva capete seci care țin ițe în mâini de câteva decenii, să scriu cu obidă despre metehnele târgului, despre bisericuțe, ipocrizie, despre grupurile ermetice în care nu poți pătrunde dacă ai gura slobodă și nu ești dispus să te aliniezi, despre continuitatea răului și perenul furișatului în cotidian. Dar cui folosește? Am deja o colecție stabilă de căței care latră, nu mă mai poate convinge nimeni că alții pot interpreta linii melodice de altă factură.  

Îmi place să observ, sufăr de voyeurism cronic. E o boală pe care o doresc tuturor, deloc nocivă, am învățat să văd lumea prin acorduri fine, să practic volute, știu acum să sar garduri, dar să le și ating ușor pentru a mă îmbăta cu vibrațiile șipcilor. Am un tobogan pe care cobor destul de des, aruncând priviri în casele tuturor: Vedeam prin geamurile larg deschise: primele cafele aburind în cești, fiarele de călcat coborând pe gulerele cămășilor, buletinul meteo șuierat prin strungăreața fetelor din cutia veselă, cuțitele care întind margarina de porumb pe felia de pâine prăjită, gura de vin uitată în pahar, un cablu subțire cu care nu reușise să se spânzure divorțatul de la etajul șapte, căței cu vezica plină dornici să zburde prin parc, bunicii bâjbâind după proteză, un colț de pizza în microunde, chiloții cu dantelă trași la repezeală pe sub fustă, un ruj pierdut printre dosare, mături, colanți, grisine, sticle de plastic, amanți cu cearcăne și libido nestins, o farfurie neterminată cu spaghete, un calorifer spart din care țâșnea apă. Iar eu cădeam, țipam, mă ustura pielea frecată de tabla care se unduia-n aval și trăgeam cu ochiul la orașul care moțăia în dormitoare. („Negustorul de pipe”)

Am aflat că Mediterana vindecă, pune plasturi peste răni, peste amintirile care rod din carne, reușește să te ridice în picioare după cele mai usturătoare momente, plimbările matinale pe malul său au devenit mantre, sunete coborâte din clopotniță, din ea apar delfinii care se uită înspre noi cu maximă curiozitate, de parcă am fi o specie ce nu poate să se deplaseze decât în genunchi: Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe pervaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe. („Negustorul de pipe”)

Aproape că mă dezgustă vulgaritatea așezată în mod voit pe hârtie, autorii care nu pot să sară peste mediocritate decât prin apelul la pornografie deșănțată, fiziologia dusă la extrem pentru a capta atenție, mă lasă rece ieșirile acneico-literare ale unor autori ce nu pot să-și depășească condiția decât agățându-se cu disperare de trivial: Visez că am rămas cu caninii înfipți în umărul tău. Pentru mine, pentru furiile mele, e o simfonie de migrene, o cascadă de cioburi care mi se varsă în cap pe de-a-ntregul. Nu am barcă, nici colac de salvare pentru a ieși din cercul acesta. Ți-am dat jos cămașa și mușcam în neștire, sacadat. Aritmetic. Ai urme de dinți peste tot. Din răzbunare, cred. Adulmecam de sus în jos, din claviculă până-n cot, mușcam cu atacuri seci și rapide. Îmi plăcea cum sună în gol, a os pe os. Am rupt destul până când am reușit să curăț totul de pe braț, am pus nervii deoparte pentru mâine. Sunt calzi și elastici, îmi plac, cred că i-aș putea folosi pentru a-mi întinde rufele pe ei. Îi las să se usuce puțin, sunt numai buni pentru corzi de arc și pentru o tragere de noapte. Mă așteaptă savanele și căprioarele pentru o vânătoare rapidă. („Negustorul de pipe”)

Reușesc să mă transform în pacient printre umbrele celorlalți, privirile lor mă camuflează, sunt ascuns în ploaie, în răceala zidurilor sanatoriului, un an de zile mi-am propus să dispar din lumea aceasta care foșnește mult prea ieftin, care amenință, minte, adulmecă, și să-mi găsesc un loc din care să pot privi schimbările care, cu puțină șansă, vor veni peste noi: Vreau să mă obișnuiesc, voi locui aici o bună perioadă de timp. Împreună cu toți acești bolnavi care se uită la mine cu coada ochiului, unii dintre ei sunt rezidenți permanenți ai acestei ruine, alții sunt doar în trecere. Ființe care-și încolăcesc privirile pe tine de parcă ai fi primul analgezic administrat după o mie de ani. Îmi este milă de ei, duc în spate povești care te îngrozesc, adevărate epopei opace, de nepătruns, tari ca fundul de mămăligă prin care nu poți pă- trunde cu firul unei lalele. Sunt striviți de mărimea tragediilor. Au asistat neputincioși la moartea multor idei care ar fi putut să modifice mersul lumii, dar și la nașterea amorului de la distanță. Poate cel mai greu bagaj pe care un om îl poate duce în spate. („Rapel”) 

Speranța că sufletul plutește, că va avea puterea să călătorească după moarte și să-și aleagă din nou locul și timpul în care se va întoarce… Ce glumă sinistră, câtă importanță își arogă omul (această ființă care nu are timp, nici chef, nici minte măcar) fără să conștientizeze o secundă că viața lui se află pe picior de egalitate cu cea a unei gărgărițe sau a unei păpădii de pe marginea șanțului. Pofta sa de a înfuleca misticism pe pâine, ochii săi care aleargă cu disperare după zei în fața cărora să cadă, omul e legat în lanțuri de propriile frici, prejudecăți, iar ego-ul stă să-i crape precum un uger nemuls la timp: Nimicul din mine se crede nemuritor și îi urăște pe cei care vorbesc, cu mâna pe inimă, despre viața de după moarte. Universul nu poate, nu știe, nu are dreptul să fie atât de darnic cu niște vietăți atât de stupide ca noi. Plâng acum, la fel ca păcătoșii care se rănesc în spinii arborelui Zaqqum, și îmi imaginez deja cât de stupid am să mor. Fără să fi făcut nimic, nici măcar nu am scrijelit un șanț pe fața uscată a Pământului. Dar am nerușinata idee că stelele mă vor primi în gazdă. Ce prostie colosală! Câtă aroganță! („Rapel”)

De fiecare dată când scot foaia de hârtie văd prin ea liniile de tramvai, Bădălanul, Brateșul, podul peste Siret de pe care săream în adolescența mult prea tulbure, văd cu ochii minții cum s-a ridicat cinematograful Dacia care este acum doar un loc plin de gunoaie și de urină, suflu și astăzi cu putere în saltelele gonflabile care ne duceau pe noi, puștanii cartierelor muncitorești din anii ’80, peste Dunăre, la Zaclău. Mediterana mă împinge să scriu necondiționat, în jur miroase necontenit a azahar, a condimente ce vin din Maroc, a ulei verde și amărui din măsline andaluze, sardinele din țepușe mă trag de mânecă și rezist cu dificultate, vara asta nenorocită și covidiană mi-a dat planurile peste cap, dar continuă să mi se strecoare printre rânduri tarabele din piața din Micro 19, chiftelele din făină de pește pe care ni le dădea Ceaușescu la Om bogat, om sărac și nu pot să-mi scot de pe retină cravata de pionier, munții de sfeclă din practica agricolă și autobuzele care nu mai puteau să urce iarna, pe lângă stadion, către Ada Marinescu. 

Despre oameni poate că vom scrie cu altă ocazie. Sunt sute de povești triste care s-au născut din tăcerile lor, din compromisurile făcute și din convingerea că nimic nu poate fi mai bun decât ceea ce se vede. Am ales ficțiunea ca modalitate de exprimare, cred că proza scurtă este explozia suficientă cu ajutorul căreia pot transmite, este o pârtie minunată pe care pot coborî în sufletele celor din jur, se poate face slalom chiar dacă ești/sunt un amator care nu s-a obișnuit încă cu stegulețele negre de pe margine. 

La sfârșitul lunii august a fost Ziua Limbii Române. Cei care folosesc insistent miau luat locul, să aivă dreptate și să fi sănătos l-au scos din nou pe Eminescu la înaintare, pe Nichita l-au adus să mai sărute un călcâi și au umplut internetul de ode, flori și citate îndoielnice. Eu încă mai sper că cititorii autentici trăiesc, sunt încă în viață și respiră aerul din biblioteci și librării, că vom reuși să mai citim și altceva decât tratamentele miraculoase cu leuștean și ventuze din revistele glossy, că nu ne hrănim doar cu horoscopul, zațul din cafea și prostiile dezlegătoarelor de cununii. Știu, sunt un nenorocit de idealist. Trăiesc în utopie, vreau să ating mereu linia orizontului. Ajută la ceva chestia asta, merită efortul să pășești zilnic cu speranța că-l vei atinge? Parafrazând un scriitor sud-american: merită. Desigur, merită: Orizontul se află acolo doar pentru a merge câte puțin în fiecare zi. 

 

Pentru revista „Dunărea de Jos” din Galați

La Sagrada desnuda

Sînt destul de temător pentru a cere cuiva în acest moment să rezolve exerciții, dar îmi fac curaj. Haideți să ieșim pentru cîteva momente din șabloane și să ne imaginăm Spania și altfel: fără sangria, fără paella, fără tauri, fuste lungi cu buline, flamenco, fără să apelăm la topic și la etichete, la tot ceea ce cunoaștem de la distanță, aș sugera să renunțăm la presupuneri, la prejudecăți și mai ales la emfază.

Este vineri, trecut de ora 18, stau la o terasă cu o bere care începe să se încălzească și ea din cauza plictiselii. Mediterana este la doar cincizeci de metri, briza mă răcorește, ridică ușor nisipul și prosoapele puținilor turiști aflați pe plajă. În condiții normale, nu ai avea loc să înfigi o umbrelă și ți-ai face drum cu coatele pentru a ajunge în apă. Dar acum, spre sfîrșitul lui august, imaginea este fantomatică: hotelurile sînt ocupate în proporție de 20%, baruri, cafenele și restaurante închise peste tot. Rezistă, strîngînd din dinți, doar cei care nu au realmente altă opțiune pentru a-și cîștiga existența. Turismul spaniol suferă cumplit. De la 80 de milioane de vizitatori străini care veneau în medie pe an, acum se aventurează doar cei mai curajoși, vin doar cei care au case și apartamente cumpărate în regat și nu depind de eventualele perioade de carantină impuse la sosire sau plecare. Stau singur la o terasă cu zece mese și sparg sîmburele unei măsline, l-am rupt cu dinții, nici măcar ziarul de astăzi nu mai există pentru clienți. Chelnerul îmi aduce o bere mai mică, la pahar: „Din partea casei”. Și îmi așază lîngă ea un aperitiv din snacks-uri și o felie străvezie de cașcaval. Un cuplu de francezi trece pe lîngă mine, cred că și-au început plimbarea de seară. Amîndoi cu mască, ea ține în mîna stîngă un recipient cu gel sanitar, el se sprijină în baston. Bărbatul ar vrea să se oprească, dar e tras mai departe cu un gest hotărît.

Apare patronul barului, Xavier, un catalan bătrîn, haios, cu pantaloni pînă la genunchi și bretele portocalii. Ne știm destul de bine, în plimbările mele mă opresc deseori și beau o cafea la el. „Es una mierda, Paul, todo es una puta mierda” – e nervos, din martie încoace a îmbătrînit brusc cu încă cinci ani, barul de la malul mării este singurul lui negoț, singura modalitate prin care își menține familia pe linia de plutire. „Știi care este pericolul, tinere? Nu criza asta mizerabilă, nu faptul că pentru o vară vom rămîne fără încasări, că nu vin turiștii ca altădată. Ne-am mai lovit de așa ceva, deși nu la nivelul acesta: atacurile teroriste ETA, atacurile jihadiste din Atocha, criza din 2008, atacul talibanilor cu furgoneta din Barcelona, în 2017… Marele pericol este faptul că turistul își va găsi alte locuri în care se poate duce anul acesta și în viitor. Poate mai bune, mai frumoase, mai ieftine, cu servicii excelente. Dezastrul constă în modificarea obiceiurilor, tinere. Pe termen lung, chestia asta nu o mai recuperează nimeni. E imposibil.”

Cunosc Spania ca pe propriile buzunare. Am venit aici acum douăzeci de ani, românii erau încă o raritate. Astăzi sîntem a doua minoritate din Spania, după marocani. Am văzut cum duduia (ca să folosesc un termen drag finanțiștilor români) economia iberică, am văzut orașe întregi ridicate din nimic, mii de kilometri de autostradă făcuți „peste noapte”, am cutreierat regiunile autonome (Asturias, Galicia, País Vasco, Castilla la Mancha, Extremadura, Andalucía) de la un capăt la celălalt, știu pe propria piele cum se trăiește în orașele mari – Madrid, Barcelona –, dar și în localități de o mie sau două de locuitori.

Pandemia, căci despre nenorocirea asta și despre efectele sale ar trebui să scriu, a venit ca o bubuitură de tun. Nu, nu doar la noi iarna sosește pe „neașteptate” și nu mai găsim lopata pentru a ieși din curte. În Spania s-a murit serios. Pot să mă exprim astfel fără să ridice nimeni din sprîncene? Au murit zeci de mii de oameni și alte cîteva sute de mii s-au contaminat. Nu intru în detalii, sîntem cu toții asfixiați de cifre. La rîndul meu, am devenit imun la inconștiența unora, la felul în care mințile înguste trăiesc doar din scenarită ieftină și dezgustătoare, am avut moartea extrem de aproape și știu cum miroase, cum se comportă, cum poate să vină deodată peste tine și să-ți spună „Hai să mergem, aici s-a terminat totul pentru tine!”, știu cum e să începi să tușești din senin, să ai episoade de febră din nimic, de la o oră la alta, cum te dor toți mușchii corpului încît îi simți pe toți ca niciodată, ești un atlas ambulant de anatomie umană, somnolența cronică s-a instalat și nu mai vrea să plece, nu mai ai gust și miros, îți vine să-i dai cu capul de pereți pe toți cei care rîd superior, soția e de-o săptămînă în pat, rigidă, cu dureri mari de spate… Și unii încă afirmă în batjocură: „E o simplă gripă, dom’le, hai să nu ne prostim dintr-atît!”.

Gripa asta „simplă” a oprit Spania în loc. A blocat-o, este anchilozată în acest moment, și nu doar din punct de vedere turistic. Au fost închise fabrici, nu se mai construiește nimic, milioane de locuri de muncă sînt în aer, în agricultură e vraiște, zonele industriale ale orașelor arată ca-ntr-un film distopic. Sigur că da, putem începe acum discuții interminabile despre producție, capital, mînă de lucru, aducerea marilor producători înapoi din Asia, reorganizarea economiei mondiale etc. Dar nu sînt specialist, nu pot fi arogant, mi s-a cerut doar o imagine actuală a Spaniei după pandemie. Eu aș spune „în timpul pandemiei”. Pentru că nu s-a terminat, nici gînd de așa ceva. Unele voci (în special marii virusologi spanioli) au zis că țara s-a relaxat prea devreme la mijlocul lunii iunie, că ar fi trebuit să mai avem răbdare. S-a tras atunci un semnal de alarmă, dar guvernanții, sub presiunea patronatelor, au eliminat restricțiile și oamenii au văzut că barierele au fost ridicate. A reînceput veselia, mulți și-au imaginat că totul e bine, s-au năpustit în baruri, pe plajă, în discoteci și pub-uri, au năvălit pe străzi și în magazine. Acum sînt peste 1500 de noi focare de contaminare. Se reînchid orașe, se intră iarăși în carantină în unele regiuni, Spania a intrat din nou pe lista țărilor cu probleme. Sezonul turistic este iremediabil compromis, în industrie se fac calcule de pe o zi pe alta, anul școlar nu se știe în ce condiții va începe. Digitalizarea și activitățile de la distanță, „teletrabajo”, sînt în prim-planul tuturor discuțiilor în acest moment.

Muzeele s-au golit din nou după ce începuseră, timid, să-și redeschidă porțile. De spectacole în aer liber, concerte, evenimente sportive, nici nu se mai poate discuta acum.

Un prieten, rătăcit prin Barcelona zilele acestea, îmi spunea la telefon că în jurul Sagradei Familia nu e nimeni. Doar cîțiva vînzători ambulanți care încearcă să-ți ia banii în schimbul unor kitsch-uri de lipit pe frigider. „E goală, conașule, Sagrada Familia parcă e dezbrăcată, am senzația că e-n pielea goală: unde sînt sutele de chinezi care fac poze, unde sînt fetele care-și umflă buzele pentru un selfie? Au dispărut cozile din jurul catedralei, băi nene! Aș face niște poze frumoase, să vezi și tu grozăvia, dar mi-am lăsat aparatul în cameră. Degeaba l-am lăsat, nici hoții de buzunare nu mai sînt pe-aici.” Nu sînt povești. Barometrul exact este turismul. Pulsul economiei se vede pe stradă. După ce au sărit în aer trenurile din Atocha, în martie 2004, îmi aduc aminte starea de comoție generală care s-a extins în întreaga societate spaniolă. Eram în Madrid atunci, și un zidar bătrîn mi-a zis: „E tragedie, dar ține minte un lucru: țara asta va cădea în genunchi atunci cînd se vor închide barurile și restaurantele”. După șaisprezece ani mi-am adus aminte de Juan, cum stătea cu chiștocul de trabuc în gură și cu sacul de ciment pe umăr. Am ajuns la vorba lui, realizez acum că Spania taurilor, a sangriei, Spania plajelor, a șabloanelor despre care discutam la început, Spania care se vede la televizor printre picioarele lui Messi și ale lui Sergio Ramos este în colțul ringului și i se face vînt cu prosopul. Spania, care se ridicase destul de bine și de repede după criza din 2008, este acum numărată într-un meci care a prins-o nepregătită. Și nu știe nimeni cît va mai dura partida asta îngrozitoare.

Ne vom reveni? Sigur că da. Nu știm cînd, însă. Și mai ales în ce condiții, care vor fi parametrii în care vom evolua ca societate în următorii ani. Sper doar ca spaniolii să învețe din greșeli, să învățăm cu toții că sîntem expuși în orice moment, că sîntem vulnerabili în fața necunoscutului, mi-aș dori ca barurile închise din orășelul în care locuiesc să-și revină la viață și să nu mai văd măști, sticle cu alcool sanitar, echipamente de protecție, mașini de poliție la intrările în orașe, și sper din tot sufletul ca Sagrada să nu mai fie goală pentru multă vreme. Nici goală, nici dezbrăcată. Este prima dată în viața mea cînd ideea de nud mă dezgustă și mă înfricoșează.

Pentru Dilema Veche

Isterie, pandemie, șaormerie

Din momentul în care Spania a intrat în stare de urgență, undeva la mijlocul lunii martie, am scris câteva hectare bune de pagini despre prudență, îngrijorare, am descris cu lux de amănunte faptul că administrația iberică a fost prinsă pe picior greșit și că sistemul sanitar, de altfel foarte bine cotat în Europa, nu a putut face față valului de contaminări. Au fost zile catastrofice, mureau mii de oameni în 24 de ore, cifrele sunt și acum la îndemâna oricui. E suficientă o simplă căutare din taste pentru a se reîmprospăta memoria celor mai puțin informați. 

Sfârșitul lunii iunie a adus relaxarea, s-au eliminat restricțiile, turismul – motorul sacru al PIB-ului spaniol – a fost redeschis, oamenii s-au revărsat pe plajă, la terase, s-au redeschis porțile marilor centre comerciale. Și s-a confirmat discursul specialiștilor și al celor mai sceptici dintre comentatori: „Trebuie menținut cu orice preț sistemul de protecție, este inadmisibilă lipsa măștilor, distanța trebuie păstrată. Facem apel la conștiința fiecărui individ în parte. În orice moment se pot produce noi focare de infecție.” Așa a fost. În aceste zile Spania închide din nou unele zone geografice, se intră iarăși în carantină. Unii s-au relaxat în totalitate și au înțeles că nimic nu li se mai poate întâmpla. 

Nu comentez, refuz de ani de zile să mai fiu categoric. Personal, cred că este un semn de debilitate. Am avut cazuri extrem de dure în jurul meu, chiar în familie, eu însumi nu mi-am revenit nici acum. Mă aflu într-o permanentă stare de „răceală”, de somnolență, am pierdut gust și miros – sunt simptome pe care nu le-am avut niciodată până acum. În imediata mea apropiere au murit zeci de persoane diagnosticate cu Covid-19 deși nu locuiesc într-o zonă aglomerată, nicidecum declarată focar de infecție. 

Unde doresc să ajung? Poate că nicăieri. Repetarea acestor aspecte nu duce la niciun fel de conștientizare din partea nimănui. E trist, dar adevărat. Și unii, și alții suntem convinși că pandemia există sau nu. Unii o vor vedea doar când „buldozerele vor strânge mii de morți” de pe stradă, alții nu vor crede, probabil, decât atunci când în propriile familii se vor petrece drame. Fiecare este liber să creadă orice. În orice. Repet încă o dată ce scrisesem în urmă cu doar câteva luni: România a avut șansa ca acest virus nenorocit să nu facă prăpăd în rândul populației. Sper să rămână în continuare la fel pentru că nu-mi pot imagina ce se poate întâmpla dacă, pe parcursul câtorva zile, vor muri (zeci de) mii de oameni. Colapsul în Sănătate va fi vizibil de pe Lună. Poate că acel moment va deschide niște ochi, poate că atunci se va renunța la glumițe și bancuri prostești, la șușanele de canapea și la eterna zeflemea balcanică. 

Cunosc destul de multe cadre sanitare care s-au aflat în prima linie făcând triaj, dând tratamente, ventilând bolnavii care abia mai puteau să respire, numărând morții și semnând certificatele de deces în spitalele spaniole. Îmi aduc aminte și acum declarația unuia dintre cei mai mari specialiști în virusologie, citez din memorie: „Cine își face planuri de vacanță până în vara lui 2021 este nebun.” Spunea asta la începutul lunii aprilie, atunci când medicii și asistentele se îmbrăcau în pungi de gunoi pentru că nu aveau echipamente de protecție. Sigur că da, suntem liberi să protestăm, să ne enervăm și să contestăm deciziile pe care le iau acum administrațiile diferitelor state, avem toată libertatea din lume pentru a face spume la gură înălțându-ne propriul adevăr în fața celor dispuși să ne asculte, orice om de pe planeta asta poate să urle atunci când are senzația că i se elimină din drepturi. Și pe bună dreptate. Dar urletul e util fără a privi realitatea? Am urmărit cu foarte mare atenție evoluția declarațiilor lui Trump, Salvini, Johnson, Bolsonaro – au coborât destul de mult tonul în fața evidențelor, în fața gropilor comune, în fața unor situații pe care nu le poți controla doar cu „jemanfișisme” pe Twitter. 

Ne relaxăm? Categoric. Nu putem fi victimele permanente ale isteriei colective, nu putem cădea zilnic în plasa celor care aleargă după titluri bombastice pentru un click în plus pe pagină. Haideți să ne relaxăm, să revenim la umanitate, la viețile noastre. Dar și la rațiune. Doar un pic, atât cât ea ne este necesară pentru a ne feri de dezastru. Pot să neg bombele atât timp cât sunetul lor nu mă deranjează, dar e mult mai greu să mă feresc atunci când ele sunt aruncate lângă mine, aici, aproape, lângă șaormeria lui Mustafa.

Pentru ziare.com