Un baston peste față sau un cuțit în gât? Destinul face diferența

Această poveste este simplă. Ca toate poveștile. Se citește, te plimbi câteva secunde printre rânduri și dai foaia mai departe. Apeși o tastă în cazul de față. Un gest cotidian, la fel ca limba printre buzele prea uscate.

Era mijlocul lui martie. Anul 2000. Trecusem fraudulos granița la sârbi și ne îndreptam spre Belgrad. Un grup de români nebuni care doreau să ajungă în Grecia. În Belgrad ne-am urcat împreună cu călăuza într-un tren către Niș, unde ne aștepta cineva cu un microbuz pentru a ne duce mai departe. Am traversat noaptea Macedonia, ajungând la granița cu grecii pe la 5 dimineață. Îmi aduc aminte că am stat toată ziua ascunși în boscheți. Un frig îngrozitor, începuse să plouă mărunt. Pe la 22 am trecut pe jos în partea cealaltă și ne-am îndreptat cu toții către Florina, o localitate aflată cam la 18 kilometri de graniță. De acolo urma să luăm un autobuz, fiecare către destinația lui. Eu aveam o cunoștință în Atena la care nu am mai ajuns.

Poliția greacă ne-a prins pe la 4 dimineața, în timp ce ne odihneam într-o casă părăsită, în mijlocul unui câmp. La câțiva metri de noi era șoseaua. Vedeam farurile, auzeam roțile cum fâșâiau pe asfalt. Calculasem să rămânem acolo, iar la prima oră să intrăm pe rând, câte doi-trei, în orășel, pentru a nu bate prea tare la ochi și să mergem în autogară. Poliția și grănicerii ne-au luat cu câinii, cu pușcoacele, cu mult zgomot. Și pulane, desigur. Multe, dese, ca ploaia din Macedonia. Am stat câteva zile în arestul din Florina, fără a putea comunica cu nimeni. Ne-au dat câte o jumătate de franzelă și o cutie cu sardine. Apa era rece. Singurul lucru bun într-o cameră de vreo 20 de metri pătrați în care eram aproximativ 30 de inși. Ne-au identificat, ne-au pus interdicție pe pașapoarte și, într-o altă sarabandă de bastoane, ne-au urcat într-un autobuz și ne-au întors din drum. Plecaserăm din România pentru că voiam să încercăm altceva. În spatele nostru nu erau bombe, nu exista un război, nu ne sufla în ceafă ISIS…

Citesc azi în cotidianul spaniol ”El Pais” că trei femei, probabil o mamă cu două fiice, au fost ucise cu sânge rece pe teritoriu grecesc, foarte aproape de granița turcă în apropierea râului Evros. Legate de mâini și de picioare, imobilizate în totalitate, celor trei femei cu vârste cuprinse între 15 și 35 de ani li s-au secționat gâturile cu un cuțit de vânătoare găsit la fața locului. Presa greacă scrie despre grupuri de psihopați aparținând extremei drepte. Personal, etichetele ideologice tind să mă lase rece. Criminalul este criminal. Nu există scuză pentru așa ceva, iar cazuri de acest gen sunt din ce în ce mai dese în zona de frontieră amintită. Ce poate trece prin mintea unui asemenea specimen atunci când scoate din buzunar un cuțit cu intenția clară de a-l introduce în gâtul unei femei pentru simplul fapt că a îndrăznit să treacă o graniță? Pentru simplul fapt că, împreună cu fiicele sale, ar fi vrut să ajungă într-o lume mai bună, mai liniștită probabil, să-și croiască un alt destin? Ce poate trece prin mintea unor asemenea scursuri când leagă cu sfoară mâinile unor ființe umane pentru a le ucide cu sânge rece? Nu contenesc să mă întreb zilnic, la cafeaua de dimineață, când mi se deschid sub ochi fluxurile de știri din întreaga lume, până unde poate ajunge ura din om, ce procent din creier mai folosesc acești idioți pentru a recurge la gesturi de o asemenea cruzime?

elpais12.10

Astăzi mă gândeam la soartă. La destin. La noroc, spuneți-i cum doriți. Și cred că pulanele pe care le-am luat pe spinare acum mai bine de 18 ani, peste față, peste genunchi, în zilele pe care le-am petrecut în arestul din Florina, au fost apă de trandafiri pe lângă răceala lamei de cuțit pe care au simțit-o femeile acestea nefericite. Și mai cred că destinul fiecăruia nu ar trebui să depindă sau să se lovească de felul în care ajunge să gândească un psihopat sau o administrație condusă de o mână de politicieni la fel de bonavi mintal.

De ce am ajuns aici? Pentru că ultimele ore ne-au adus în atenție un alt caz incredibil, rușinos pentru o societate care se declară miloasă, blândă, pentru o societate care se bate cu pumnii în piept când afirmă că-și apără și protejează copiii. Pentru că soarta, dragilor, a ajutat-o pe fetița din Vaslui – Roxana, 9 ani, cea care își dorește atât de mult să mănânce niște biscuiți zilele acestea – să intre în vizorul și în inima opiniei publice. Poate că i se va schimba viața. Facebook-ul a ridicat din mizerie pe mulți năpăstuiți. O va face și de această dată. Există solidaritate, există oameni buni. Și vieți care au norocul să se ridice un pic din anonimat și să ajungă la public. Câte? Foarte puține. Poate nici 1% din mulțimea de nenorociți, de morți de foame, de destine periferice ale societății noastre. Și pun iarăși accentul de noroc. Pe acest noroc idiot care se ivește foarte rar, noroc ce vine doar o dată la zeci de mii de cazuri. Și nu ar trebui deloc să fie așa.

Preluat de Republica.ro.

 

Reclame

Despre trecut, diasporă și „Negustorul de pipe”

Paul Gabor, scriitor în Căpșunistan: „Să nu ne facem iluzii, românii nu au o comunitate. Suntem dezbinați, invidioși, ne urâm între noi”

APDA, 26 aprilie 2018 – Paul Gabor locuiește de 18 ani în Spania, în „Căpșunistan”, cum a botezat-o el. A lucrat în presa gălățeană, dar a continuat să scrie și după plecare, publicând în mass-media română relatări despre românii din diasporă. Acum și-a publicat prima carte, „Negustorul de pipe” (Editura Herg Benet), pe care o va lansa în patru locații din țară în următoarele zile.

Paul Gabor, de ce ați plecat din România?

«Lucrasem câțiva ani de zile ca redactor muzical în „Radio Alfa” și „Radio Galați”, după care mi s-a ivit ocazia să conduc redacția unei televiziuni locale și a unui săptămânal central care își deschisese și filială la Dunăre. Schimbarea nu m-a surprins foarte tare, știam că politicul intra cu picioarele peste tot, dar nu mi-am imaginat niciodată că se va ajunge la dictarea efectivă a subiectelor și la interzicerea multora dintre ele.

Nu am putut să stau foarte mult în apropierea unor găinari, patroni de buticuri și cluburi de fotbal care dețineau pe atunci parte din presa gălățeană, mi-am făcut bagajele și am plecat în Spania în mai 2000. Iliescu se pregătea să revină pe cai mari, pariasem cu niște prieteni și am câștigat. Partea proastă este că a revenit atunci, iar astăzi, după 18 ani, generația lui nu dă semne să plece.

Ca să răspund: am plecat de silă, din prea multă furie, împins de refuzul de a fi slugă pe tarlaua unor analfabeți. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici în ziua de azi, deși optimiștii mă pot contrazice în felul lor, amuzant și binevoitor.»

Ați găsit în Spania ceea ce v-ați închipuit că veți găsi? În 18 ani, care sunt bornele vieții dvs. din Spania?

«Nu aveam nicio imagine concretă despre Spania. Am plecat cu câteva clișee în minte, fără să știu o boabă de castellano, cu două genți de voiaj și 700 de dolari în buzunar. De la microfon am trecut imediat la lopată, drujbă, spălat piscine, vase, am lucrat ca ajutor de bucătar, barman de vinuri într-un loc fabulos, șofer de furgonetă și de camion pe rute internaționale, am mâncat prin parcări, pe câmp, pe plajă, cățărat pe cisternă sau la -20 de grade, am băut prin toate colțurile Europei cu turci, polonezi, nemți, portughezi, suedezi, spanioli, ucraineni, am stat la masă cu națiile lumii, am râs și am plâns împreună pe malul Atlanticului, în Algeciras, la Berlin, în Sicilia, în periferiile Parisului, Amsterdam și Bilbao.

Spania mi-a oferit diversitate, respect, am întâlnit o societate mult mai deschisă și primitoare decât multe altele din Europa, am schimbat multe locuri de muncă pentru că întotdeauna încerc să merg mai departe, nu suport limitele, jaloanele și comenzile absurde. După ce am umblat prin lume, am hotărât să mă așez „acasă”. Însemnând Tarragona, pe malul Mediteranei. Am făcut o școală de trei ani de fizioterapie și muncesc pe cont propriu. Borne? Nimic filosofic. Muncă, liniște, familie, o soție care mă suportă și nu m-a aruncat încă peste balcon, integrare și bună înțelegere cu cei din jur. Îmi salut vecinii, indiferent de oră. Indiferent dacă îi cunosc sau nu, dacă ei mă salută sau nu. E fundamental.»

hb1

Ați continuat să scrieți, în presa românească și acum publicați prima carte. Cum vi se pare, de departe, nivelul presei românești, ca formă și conținut?

«Am continuat să colaborez atunci când oamenii de acasă au considerat că am ceva de spus. Am scris pentru „Viața Liberă” din Galați, „Academia Cațavencu”, sunt contributor în limita timpului la „Republica.ro”, intru din când în când pe „Radio România Actualități”. Încerc să-mi păstrez cumpătul și luciditatea în ceea ce scriu, chiar dacă tonul meu este considerat de multe ori acid și nu foarte comod.

Nu sunt eu cel care poate să dea o notă presei românești, ar fi o dovadă de prea puțină inteligență din partea mea. Dar mi-ar plăcea enorm să nu mai existe slujbașii „la baron”, aș fi fericit dacă jurnalistul ar putea să scrie fără teama unui apel telefonic venit de sus. Știm cu toții cum funcționează presa, cu foarte puține excepții: ai salariu dacă există publicitate, există publicitate dacă partidul iubit dorește să existe. Pentru că, nu-i așa?, afaceri fără politică nu se poate. Nu intru în detalii, mă indispune apariția unora care vor veni să-mi urle în ureche că nu-i așa.»

Ce vom găsi în cartea „Negustorul de pipe”?

«Sunt 140 de miniaturi. Este un volum de proză scurtă prin care provoc cititorii să se joace cu mine, cu bipolaritatea absurdă a ideilor mele, cu personajele pe care le aduc în pagină, îi invit să privească cu atenție tablourile pe care le creez din fraze, să se implice erotic uneori sau să-și formeze o continuare a acestor imagini cu care se vor întâlni în carte.

„Negustorul de pipe” m-a calmat mult, mi-a răcit bine nervii pe care îi am atunci când privesc situația din țară și m-a făcut să redescopăr plăcerea abandonului în fața tastaturii și a unei foi goale. Scriu de foarte mulți ani, dar nu am avut până de curând curajul să adun textele într-un manuscris. Am făcut-o abia atunci când au început să-mi vină semnale din partea unor oameni cu criterii solide în lumea literară de la noi, care mi-au dat de înțeles că nu scriu chiar atât de rău pe cât credeam. „Herg Benet” – o editură românească, specializată în literatură contemporană, a pariat pe manuscrisul meu și am reușit să aducem cartea în fața publicului chiar în aceste zile. Poate fi găsită în librării, pe site-urile de specialitate, chiar și eu, din Spania, mai pot trimite câteva exemplare pentru cei care doresc acest lucru. Voi fi prezent și la patru lansări în țară – Cluj 14 mai, Galați 26 mai, București Bookfest 2 iunie și Brașov 4 iunie.

Care este relația dvs. cu românii din Spania? Simțiți că sunteți parte a unei comunități?

«Nu voi încerca să fiu amabil în ceea ce voi spune, dar nici nu am devenit un mizantrop ridicol. Există o comunitate a românilor doar cu numele. Sigur, cu toții avem prieteni, există afinități, conversații, întâlniri, grupuri, există excepții și momente frumoase. Dar să nu ne facem iluzii, românii nu au o comunitate.

Suntem dezbinați, invidioși, ne urâm de foarte multe ori între noi, ne-am săpa groapaunul altuia cu zâmbetul pe buze, iar unii și-ar vinde și mama pentru un „beemveu” la mâna a doua. Comunismul ne-a sălbăticit, ne-a distrus criteriile de valoare, ne-a arătat că totul e valabil, că se poate călca nonșalant pe orice fel de cadavru pentru a obține confort în viață.

Milioanele de români care au plecat din țară după 1989 nu s-au strâns în brațe peste hotare, ci au continuat să-și caute un rost, un loc de muncă, să-și crească copiii și să-și facă o casă. Au plecat de acasă pentru că politicienii sunt incapabili, corupți, sunt în mare parte niște mafioți fără scrupule, interesați doar de buzunarul propriu. Și atât. Să nu ne fandosim, nici să nu ne îmbătăm cu apă rece.

Românii nu au avut timp, nici chef, să-și schimbe radical mentalitatea, chiar dacă s-au trezit peste noapte în țări cu un nivel civic impresionant. Au preferat să rămână în bula lor, să-și petreacă sărbătorile în familie, la grătar,  sărmăluțe și manele, să vadă telenovele și bârfe prin cablu, dar au ales să se implice extrem de puțin.

Nu mă simt parte a comunității, deloc. Am relații cu românii din zona în care trăiesc, dar cu foarte puțini. Prefer o discuție de calitate, fără să pozez în elitist de cârciumă, îmi petrec timpul doar cu oamenii pe care eu îi aleg. Îmi administreprintrez viața așa cum eu cred de cuviință. Nu cred în hore, în mulțimi adunate de dragul adunării, nu cred niciodată în manifestări de circumstanță și în hăhăieli udate cu bere, mai ales dacă sunt sponsorizate de partid. Sper să fi fost bine înțeles.»

Folosiți des în scrierile dvs. termenul „Căpșunistan”. Un stereotip ridicat la rang de paradigmă a unui popor fugit de acasă?

«„Căpșunistanul” este un termen pe care eu îl folosesc cu drag. Am botezat astfel Spania pentru că o consider, într-un fel, un loc în care ne-am adunat. În care soarta ne-a adunat. Putea fi Kazahstan, Afganistan… Dar am ales fructul-etalon și i-am dat un alt nume țării în care locuiesc acum. Observ că a fost adoptat și pe internet și e folosit în conversații. Unii folosesc cuvântul pentru a denumi poziționarea geografică a românilor de pretutindeni. „Din Căpșunistan pentru acasă” ar putea fi o formulă de adresare a radiourilor din diasporă.»

Ce ar trebui să se schimbe în România pentru ca românii să nu mai emigreze în masă?

«Clasa politică. Politicienii. Câți? „Toți, în plm” – vorba lui Adi Despot. Cu foarte puține excepții, toată liota asta de mancurți ar trebui să plece acasă sau să înfunde pușcăriile. Dacă o nouă clasă politică, tânără, cinstită, performantă, educată, ar prelua administrația, ar face legi și le-ar aplica în mod corect, dacă s-ar construi o economie reală în care să nu se mai fure nimic, măcar în următorii 20 de ani, dacă Justiția ar fi lăsată în pace să funcționeze, dacă magistrații corupți ar vizita și ei celulele pe dinăuntru mai des, dacă analfabeții politic ar învăța să voteze cu capul, nu doar cu drojdia din pet, dacă mizeria din mass-media ar dispărea un pic și unii jurnaliști ar pleca în Patagonia la spovedanie, dacă… Dacă… Dacă…

Sunt prea multe de schimbat și nu există dorință, motivație. Ne place și-așa. Lasă că merge și așa. O nație călduță, istovită, care sparge semințe pe marginea șanțului. Păcat. Am tot respectul pentru cei care ridică vocea, pentru cei care ies în stradă și urlă în fața abuzurilor, mă înclin profund în fața celor care mai cred că se poate face ceva și luptă în acest sens. Eu, atât cât pot, atât cât mă pricep, fac și le sunt alături. Dar, cu părere de rău, am senzația că suntem încă extrem de puțini. Și viața curge.»

Aveți în plan să vă întoarceți în România?

«Așa cum merg lucrurile acum, niciodată. Direcția în care pare că merge actuala clasă politică nu coincide cu planurile mele de viitor. Aștept să ne trezim, să ne dăm seama că suntem europeni și că avem nevoie de libertate, de normalitate și de respect. De deschidere și transparență. Mie îmi place să fiu aproape de Berlin, Londra, Paris, Roma, Madrid.

Hasta siempre, amigos.»

Interviu acordat lui Sorin Cehan pentru „Diaspora Azi”.

Tăcerea mieilor cinstiți

   Cum ar fi dacă ne-am scutura capetele și ne-ar ieși din minte faptul că nu suntem cu toții o turmă ingrată? Că nu suntem la fel de ticăloși, de mincinoși, de leneși? Cum ar fi?

   În Ministerul de Interne nu se află doar milițieni siniștri care au îmbătrânit în rele. Funcțiile de conducere nu sunt ocupate în totalitate doar de membrii „famigliilor” cu epoleți, în conducerea ministerului și în inspectorate nu se află doar politruci parașutați doar pentru a ajuta mafiile (și cele politice, desigur) să prospere. Există și oameni tineri care au ales uniforma pentru a aplica legea și a ajuta cetățeanul să se simtă la el acasă. Sunt și cadre care văd, simt și acționează normal, indiferent de vârstă și experiență.

   Învățământul nu este alcătuit doar din țațe coafate ce așteaptă sacoșele cu mărțișoare sau cheta părinților cu ajutorul căreia își mai pot face un concediu la Paris. Nu sunt doar profesori isterici, cu nervii întinși la maximum, gata să pocnească peste gură un elev care iese din tipare. Nu toți directorii sunt argații județenelor de partid. Sau cel puțin așa îmi place să cred. Marea majoritate a pedagogilor sunt acolo pentru a ne educa copiii. Pentru că și-au ales drumul. Pentru că există vocație și dragoste pentru meserie și elevi.

   În Sănătate, deși imaginea pe care o avem este mizerabilă, lucrurile stau la fel: nu au plecat chiar toți în străinătate, nu toți profesioniștii activează în Franța, Germania sau SUA. Există medici și asistente cărora încă le mai curge sângele din nas din cauza oboselii și a nervilor, din cauza gărzilor interminabile și a tratamentului suburban pe care îl primesc. În spitale mai există monștri, sindromul „Dumnezeului în halat” nu a dispărut și nu se va întâmpla prea curând, dar găsești și cadre medicale care sunt acolo pentru a vindeca. Pentru a te pune pe picioare atunci când îți crapă, efectiv, capul și inima.

   Ceea ce par să nu înțeleagă, cel puțin deocamdată, acești oameni buni din sistem, este faptul că zecile de mii de cetățeni care ies în stradă să protesteze, nu o pot face la infinit (și) în numele lor. Amestecul de teamă și pasivitate nu face decât să transforme starea de fapt actuală într-un cancer social pe care îl vom înlătura foarte greu. Sau niciodată. În Grecia, chiar zilele acestea, statul dorește să restrângă dreptul de manifestație în stradă. Așteptăm să se întâmple și la noi acest lucru?

   O fi bine, zic? O fi bine să mimăm interesul doar de sub plapumă, cu tastatura? O fi bine ca țara asta să fie condusă doar de personaje sinistre ca secretara din Videle, ajunsă „decât” Ministru de Interne?

Preluat de Republica

18 ani de Căpșunistan

Mâine-poimâine împlinesc 18 ani de Căpșunistan. Optsprezece. Ani. O perioadă de timp în care:

… niciun polițist nu m-a tratat de sus, nu am văzut tupeul cum respiră prin uniformă,

… niciun funcționar public (de la mărunta primărie, până la nivel de minister) nu m-a privit printre gene, acru, distant, disprețuitor,

… nicio asistentă, niciun medic, nu mi-au cerut plicuri cu bani sau ciocolățele pentru serviciile oferite,

… nu am auzit în presă cazuri asemănătoare cu mizeriile gen „Ciomu, Lascăr, Burnei, Lucan”. Eventualele derapaje pe care le-am văzut în presa spaniolă s-au soldat cu demiterea imediată, retragerea licenței și închisoare, după caz.

… nu am auzit la tot pasul cazuri de corupție în care s-au furat zeci de milioane de euro. Există hoți și aici la nivel înalt, dar există și procese, și închisoare, și pedepse în funcție de gravitate.

Nu este un sistem perfect. Spaniolii sunt departe de ceea ce ne-am imagina a fi o societate ideală. Dar sunt altfel. Reacționează dur în fața impertinenței statului, a legilor proaste, a politicienilor care întind coarda. Ies cu milioanele când e nevoie și nu îi mișcă nimeni din stradă până când mișelia pusă la cale nu dispare.

Am avut tot timpul din lume să-i cunosc și să-i compar. S-au trezit din dictatura franchistă și reprezintă un corp viu. Sunt o societate din ce în ce mai liberă, mai deschisă, mai tolerantă. Au văzut că extremele sunt toxice și încearcă din răsputeri să se poziționeze mereu în centru, căutând echilibrul care însănătoșește o nație.

Și mă întreb mereu: nouă cât ne mai trebuie?

Preluat de Republica

„Diaspora pe muchie de topor”

Să fim bine înțeleși. Aici nu e nicio tragedie, nu există mii de români care mor de foame, nu pleacă nimeni din Catalunia (excepție face Puigdemont care cerșește acum, se pare, azil politic prin Belgia), diaspora nu cere ajutorul nimănui. Condamn unele titluri imbecile din presa din România și repet încă o dată că informațiile veridice pot veni doar de la cei care cunosc foarte bine realitatea catalană, în special de la cei care trăiesc/trăim aici de foarte mulți ani. Nu costă nimic să dai un telefon, să trimiți un mail, să apeși pe messenger pentru a informa decent. Mulțumesc celor care și-au făcut griji în ultimele zile și m-au abordat în privat pentru a mă întreba dacă suntem ok.

Vinerea trecută am fost contactat de staff-ul emisiunii „În Premieră” condusă de Carmen Avram și am fost alături de echipa trimisă în teren, aici în Tarragona, timp de două zile. Reportajul va fi difuzat, dacă nu intervine nimic, duminica viitoare, 5 noiembre, la ora 19.00. În rest, sunt alături de toți cei care se gândesc încă la Colectiv, la dezastrul și nesimțirea din politica românească. În Catalunia e liniște. Oamenii sunt mai atenți ca niciodată la evenimente, administrația a fost preluată de guvernul de la Madrid și vor fi alegeri regionale pe 21 decembrie. Over and out.

Reportajul „Diaspora pe muchie de topor” poate fi vizionat AICI.

zcarmenavram