Tăcerea mieilor cinstiți

   Cum ar fi dacă ne-am scutura capetele și ne-ar ieși din minte faptul că nu suntem cu toții o turmă ingrată? Că nu suntem la fel de ticăloși, de mincinoși, de leneși? Cum ar fi?

   În Ministerul de Interne nu se află doar milițieni siniștri care au îmbătrânit în rele. Funcțiile de conducere nu sunt ocupate în totalitate doar de membrii „famigliilor” cu epoleți, în conducerea ministerului și în inspectorate nu se află doar politruci parașutați doar pentru a ajuta mafiile (și cele politice, desigur) să prospere. Există și oameni tineri care au ales uniforma pentru a aplica legea și a ajuta cetățeanul să se simtă la el acasă. Sunt și cadre care văd, simt și acționează normal, indiferent de vârstă și experiență.

   Învățământul nu este alcătuit doar din țațe coafate ce așteaptă sacoșele cu mărțișoare sau cheta părinților cu ajutorul căreia își mai pot face un concediu la Paris. Nu sunt doar profesori isterici, cu nervii întinși la maximum, gata să pocnească peste gură un elev care iese din tipare. Nu toți directorii sunt argații județenelor de partid. Sau cel puțin așa îmi place să cred. Marea majoritate a pedagogilor sunt acolo pentru a ne educa copiii. Pentru că și-au ales drumul. Pentru că există vocație și dragoste pentru meserie și elevi.

   În Sănătate, deși imaginea pe care o avem este mizerabilă, lucrurile stau la fel: nu au plecat chiar toți în străinătate, nu toți profesioniștii activează în Franța, Germania sau SUA. Există medici și asistente cărora încă le mai curge sângele din nas din cauza oboselii și a nervilor, din cauza gărzilor interminabile și a tratamentului suburban pe care îl primesc. În spitale mai există monștri, sindromul „Dumnezeului în halat” nu a dispărut și nu se va întâmpla prea curând, dar găsești și cadre medicale care sunt acolo pentru a vindeca. Pentru a te pune pe picioare atunci când îți crapă, efectiv, capul și inima.

   Ceea ce par să nu înțeleagă, cel puțin deocamdată, acești oameni buni din sistem, este faptul că zecile de mii de cetățeni care ies în stradă să protesteze, nu o pot face la infinit (și) în numele lor. Amestecul de teamă și pasivitate nu face decât să transforme starea de fapt actuală într-un cancer social pe care îl vom înlătura foarte greu. Sau niciodată. În Grecia, chiar zilele acestea, statul dorește să restrângă dreptul de manifestație în stradă. Așteptăm să se întâmple și la noi acest lucru?

   O fi bine, zic? O fi bine să mimăm interesul doar de sub plapumă, cu tastatura? O fi bine ca țara asta să fie condusă doar de personaje sinistre ca secretara din Videle, ajunsă „decât” Ministru de Interne?

Preluat de Republica

Anunțuri

18 ani de Căpșunistan

Mâine-poimâine împlinesc 18 ani de Căpșunistan. Optsprezece. Ani. O perioadă de timp în care:

… niciun polițist nu m-a tratat de sus, nu am văzut tupeul cum respiră prin uniformă,

… niciun funcționar public (de la mărunta primărie, până la nivel de minister) nu m-a privit printre gene, acru, distant, disprețuitor,

… nicio asistentă, niciun medic, nu mi-au cerut plicuri cu bani sau ciocolățele pentru serviciile oferite,

… nu am auzit în presă cazuri asemănătoare cu mizeriile gen „Ciomu, Lascăr, Burnei, Lucan”. Eventualele derapaje pe care le-am văzut în presa spaniolă s-au soldat cu demiterea imediată, retragerea licenței și închisoare, după caz.

… nu am auzit la tot pasul cazuri de corupție în care s-au furat zeci de milioane de euro. Există hoți și aici la nivel înalt, dar există și procese, și închisoare, și pedepse în funcție de gravitate.

Nu este un sistem perfect. Spaniolii sunt departe de ceea ce ne-am imagina a fi o societate ideală. Dar sunt altfel. Reacționează dur în fața impertinenței statului, a legilor proaste, a politicienilor care întind coarda. Ies cu milioanele când e nevoie și nu îi mișcă nimeni din stradă până când mișelia pusă la cale nu dispare.

Am avut tot timpul din lume să-i cunosc și să-i compar. S-au trezit din dictatura franchistă și reprezintă un corp viu. Sunt o societate din ce în ce mai liberă, mai deschisă, mai tolerantă. Au văzut că extremele sunt toxice și încearcă din răsputeri să se poziționeze mereu în centru, căutând echilibrul care însănătoșește o nație.

Și mă întreb mereu: nouă cât ne mai trebuie?

Preluat de Republica

Cu Iisus la o ciorbă de burtă

   Nu există Înviere fără cărările șerpuite ale hipermarketurilor, răstignire fără tăvi de mici și e imposibil să vedem crucea purtată în spate fără rânjetul iepurașului de ciocolată și fără mirosul pătrunzător al pastramei de miel. Cât de dodoloață este ipocrizia, cât de mare este foamea, cât epatăm în fața celorlalți, cât de mult trebuie umplut portbagajul cu damigene și ciozvârte și câtă credință imaculată le-a mai rămas celor care nu prididesc să-și umple mesele cu ”bucate alese de sărbători”? Încă un Paște, aceleași tradiții denaturate de la an la an, aceeași gamă de dureri de burtă și indigestii dezgustătoare, apeluri la 112 și vome în șuvoi după zile de băut fără noimă. S-a schimbat ceva, a devenit oare românul mai bun și mai iertător, mai umil și mai iubitor de semeni? Personal, îmi vine greu să cred: cu excepțiile care confirmă regula și cu intenția de a nu generaliza pentru a nu ofensa spiritele delicate, voi crede în continuare că suntem doar un neam ce trăiește în grabă, înfulecă pe rupte până când îi pleznește ficatul și gătește ca un apucat oale de mâncare și zeci de cozonaci ce stau înlemniți zile întregi prin cămări și pungi de plastic. Câți mai trec pe sub masă în biserică în Vinerea Mare, cine mai știe de Marțea Strâmbă sau cine mai are habar de mânjii tunși din Bucovina? Nimeni. Maratonul printre casele de marcat, vânătoarea de oferte la vin roșu și pastramă ”ca la mama acasă” ne-au transformat în biete mogâldețe consumatoare de hrană ambalată frumos în hârtie colorată. Lumânările au miros de vanilie și ghimbir, pasca se face cu stafide indiene, iar dacă lumina sfântă nu vine în zbor-charter de la Ierusalim s-a dus pe copcă toată tărășenia cu Iisus, Golgota și Învierea. Un amalgam de spirit, divinitate, rugăciune, fariseism cumplit, mironosițe perfecte, comerț nerușinat, ciorbiță de văcuță și palincă cu mărgele, pilde și tămâie, desfrâu culinar și precupețe pioase, gata să bocească și să bată cruci pe piept la comandă. A mai trecut un Paște în care Mântuitorul unora s-a ridicat la cer, al altora s-a pierdut doar printre cârnați și coji de ouă roșii.

P1010860 

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 9 mai 2016

Moartea diluată oferită de un sistem corupt

   ”Am deschis o anchetă internă și vom verifica în amănunt cazul Hexi Pharma” este șablonul loazelor care vor și acum să așeze cu discreție totală borangicul peste țambal. Am mari îndoieli că se va întâmpla ceva, deși tăvălugul pornit de echipa lui Tolontan ar trebui să radă sute de capete din sistemul sanitar. A trecut Paștele, am luat lumină, ne-am călcat pe bombeuri picurându-ne ceară pe pantofi, ne-am ciocnit ouăle și ne-am îmbuibat în fața grătarelor incandescente, vor mai trece câteva zile în care atenția ne va fi dirijată către alte subiecte gen ”chiloți, silicoane, legi inepte, dive la cimitir sau mama Zina” și cazul dezinfectanților diluați va fi trecut pe linie moartă. O cascadă de nereguli ce, posibil, a băgat în mormânt zeci sau sute de oameni de-a lungul anilor, se va opri prin sertarele cine știe cărui procuror care nu acționează decât la comandă politică și nu mușcă decât atunci când trebuie.

   Inutil să reiau datele cazului, orice om cu scaun la cap știe din presă că de ani de zile în spitalele țării se spală cu zoaie plătite cu bani grei, iar sălile de operații au aceeași soartă din cauza inconștienței și nesimțirii unor oameni care își umflă buzunarele pe același sistem arhicunoscut – buzele înșurubate pentru a suge de la țeava bugetului de stat. Mafia din Sănătate, pentru că vorbim aici despre încrengături criminale, este atât de puternică, relațiile contractuale sunt atât de solide și de nezdruncinat, încât pare imposibil ca cineva să poată interveni pentru extirpare. Suntem cu toții fecioare în gând cu comportament de curve penale în fapte. Cine nu știe că spitalele și secțiile sunt ”moșiile” unor medici pe care cu greu îi clintești din scaun și de care nimeni nu poate trece? Cine nu știe că directorii vin pe șpagă și/sau linie politică? Cine nu a auzit de firmele-gigant de medicamente care îi protejează pe cei care au grijă ca produsele lor să fie distribuite așa cum trebuie? Comisioane, vacanțe în insule, congrese internaționale, afaceri de familie? Chiar suntem cu toții nebuni? Așa pare, pentru că dacă am fi sănătoși la cap ne-am revolta spontan și s-ar rostogoli, metaforic desigur, căpățâni prin birouri ca biluțele de rulment.

P1010860

   Hexi Pharma produce de ani de zile substanțe pe care le diluează, punând astfel în pericol sănătatea a sute de mii de pacienți prin efectul redus al dezinfectanților asupra bacteriilor. Tot HP controlează și laboratorul care analizează calitatea substanțelor respective. Nimeni nu știe, nimeni nu găsește buba. Ministrul Achimaș Cadariu se face că plouă și îndrugă tot felul de mizerii prin declarațiile făcute. Patronul firmei este medic. Din cele apărute până acum în presă am doar imaginea unui ticălos inconștient care știe la perfecție să profite de un sistem slab, imbecilizat, gata să ofere avantaje oricui știe să aplice ”tabla împărțirii” în toate direcțiile.

   Statul, ca de obicei, se face că nu știe ce se întâmplă. A luat în brațe lema ”vom face anchetă” și se retrage într-un autism sinistru. Dacă depunem un efort pentru a-i observa cu atenție pe cei, teoretic, responsabili, vom vedea pentru a mia oară tabloul unor autorități aflate sub efectul drogurilor, căzute în fund, incapabile să stea în picioare. O liotă de criminali – nu pot fi numiți altfel cei care patronează moartea unor pacienți – care semnează după ureche, își împart comisioanele cu sfințenie, numesc miniștri, secretari de stat și directori prin toate instituțiile țării, ca mai apoi să-și pună în liniște capul pe pernă și să-și ronțăie nestingheriți milioanele dosite.

   Dezvăluirile din cazul Hexi Pharma sunt suficiente, într-o țară normală, pentru a înfunda pușcăriile cu nenumărați indivizi care au simulat până acum corectitudinea, oferind moarte în schimbul avantajelor materiale. Va lua cineva taurul de coarne de această dată? Chinezii au încă pedeapsa cu moartea. Nu instig, nu sugerez, rog țațele să nu sară în tavan cu fustele în cap. Mă gândesc doar la faptul că milogii din noi vor continua să îndese plicul în halat și vor face răni în frunte de la deschisul ușilor cu capul. Pentru că, reamintesc, suntem fecioare în gând și curve în faptă.

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 9 mai 2016

Ouă, miei și poze în noaptea de Înviere. Candidatul-fariseu, cea mai bună investiție la urnă

   Campania electorală românească are ritm pios, sfâșietor de cucernic și lacrimogen. Balcanici să fim, să ne-ajungă! Ne întrecem în pupături de mâini preoțești, luăm lumină cu chintalul și dereticăm mândri prin bucătării arătând nației cum știm să batem cozonacul și să pictăm cartoanele de ouă ca Van Gogh. Candidații la locale s-au întrecut de Paște într-o Daciadă patetică, devoalând fiecare gusturile culinare, simțul artistic și smerenia în fața celor sfinte. Firea&Pandele, Pocora, Clotilde, Petrescu, candidații din provincie și echipele de campanie ale partidelor, s-au angajat cu toții într-o mascaradă dezolantă garnisită din belșug cu candele și rugăciuni. Este de la sine înțeles: într-o țară în care nimeni și nimic nu mișcă decât cu acordul sfânt al clerului, e sinucidere curată dacă nu te afișezi, electoral și ipocrit, cu zâmbetul pe buze pe scările bisericii în noaptea Învierii, murmurând în cor versetele din Biblie. L-am privit și pe Jiji din Pipera cum dădea lumină norodului, cu cartea de rugăciuni la piept. Nu știu dacă a aruncat cu bani în jur, dar nu m-ar fi mirat. Aș fi vrut să-l văd și pe nerușinatul de Popescu-Piedone, dar probabil că a știut să fenteze camerele de televiziune sau vigilența mi-a fost făcută K.O. de cei care strigau ”Demisia” la Patriarhie. O lume veselă, pusă mereu în așteptare, suntem un neam șturlubatic, pregătit în orice clipă să-i fie luate mințile la mișto de golănașii care vor voturi en-gros. Ca la Dragonul Roșu.

   De ce ai merge tocmai de Paște în Afganistan? Explicația este mai mult decât simplă: pentru a te trage în poza de grup alături de militarii care se află acolo, pentru a ciocni ouă roșii într-o scenetă ieftină de vodevil și pentru a demonstra că președintele a început să capete culoare în obraji și să devină activ, ieșind din muțenia care l-a făcut să piardă foarte mult din procente până acum. De când nu-i mai suspină Mihalache în ureche, Iohannis s-a transformat într-un mic diavol pus pe rele: i-a chemat la convorbiri pe directorul SIE și pe șefa DNA, scrâșnește sugestiv din măsele către premierul Cioloș și, cea mai bună știre de până acum, a reușit să lase deoparte pentru un timp interminabilele partide de tenis din cauza – datorită, pentru cei mai scrupuloși – operației de la umăr. Pentru cei mai înfocați suporteri ai președintelui a fost o activitate interesantă, o dovadă de dinamism din partea sa tocmai când românii se odihneau în fața mielului din tavă și un gest frumos, patriotic și demn. Pentru cei care ne străduim să menținem azimutul la cotele decente și nu cădem pe spate la auzul poveștilor de seară, deplasarea prin praful afgan nu a fost decât un eveniment chinuit care încearcă să spele imaginea rigidă a unei instituții. Șușanele prezidențiale, la fel ca zvonurile lui Vanghelie Gură-de-Haur conform cărora neamțul s-ar fi aliat deja cu Dragnea și Cioloș pentru o mai bună conviețuire în perioada imediat următoare. Over and out!

P1010859

   Poate că nu am fost destul de atent săptămânile trecute, dar observ o reacție impresionantă de solidaritate cu Vlad Alexandrescu, ministrul demis al Culturii. Se întâmplă foarte rar acest lucru, societatea și mass-media fiind de obicei foarte grăbite în a sări și a împroșca găinaț în ventilatoare. Percepția publică vizavi de persoana fostului ministru este pozitivă, lucru care ajută, chiar fără să vrem, la înțelegerea fenomenului: un intelectual recunoscut și apreciat de breaslă a fost executat pentru că și-a luat nasul la purtare și a dorit să facă, precum voinicul din basm, din rahat bici. Dar într-un timp scurt. Nu a vrut să lungească boala, ci își promisese în barbă că va introduce bisturiul acolo unde doare cel mai tare. Dacian Cioloș și-a luat-o peste fălci și a fost nevoit să cunoască reculul găștilor din cultură, aruncând din guvern un ministru care a reușit să irite fosilele unui sistem în doar câteva luni. Nu știu cât de inspirate au fost intențiile lui Alexandrescu, însă un lucru este sigur: au atins la lingurică plăvanii rămași încă de pe vremea lui nea Nicu prin funcțiile-cheie. Concluzii după această tevatură? Nu e bine să te atingi de bugete și să clatini datinile din locul lor, reformismul e ”câh” și nu ne trebuie, aplicarea unui management eficient este corozivă. Nu avem nevoie de un Cod al Patrimoniului, la Opera Română ar trebui adus Burebista, iar plagiatorii sunt pe zi ce trece mai necesari. Semne bune anul are și cred că în curând la Cultură va fi înscăunat un Popescu-Dumnezeu contemporan. Că doar asta vrem cu toții și nu ne tremură deloc vocea în a o cere: să nu se schimbe nimic sau, dacă se face, să fie doar prin punctele esențiale. Iaca, m-am pierdut, nene Iancu! M-am emoționat.

   Le-am dat maneliștilor jilț de aur și i-am pus, erecți și guralivi, pe un piedestal nemeritat, am devenit o țară violată de boxe cu volumul la maxim, iar petrecerile au loc doar dacă sfertodocții portativului se întrebuințează cu talent și lanțuri de aur pe piept. Guițatul, jelitul și lăcrimatul pe rimă proastă, cascadele de ”ieuro” lipiți pe frunte și limuzinele ce par buldozere, sunt arsenalul artistic al noilor ”muzicieni” ce aleargă cu sute de km/oră prin București – cazul odraslei Clejanilor este proaspăt. Acum câteva zile, într-un club din Petroșani, în noaptea de Înviere, fiul manelistului Nicolae Guță a agresat sexual o tânără, a lovit-o cu sticla în cap și i-a numărat costele cu pumnii doar pentru că nu a fost de acord cu avansurile sale. Iar Valea Jiului, o zonă ce pare scăpată de sub control, o bucată din hartă ce s-a transformat în șerpărie populată de gangsteri. Din nou, o brută cu tupeu și bani. Un țânc de manelist cu aplomb și pile. Încă o dată nesimțirea și convingerea că banii rezolvă orice în țara asta ce începe să semene a junglă, determină un comportament aberant din partea unei progenituri țâfnoase ce are totul la picioare. E bine așa, nu cred că merităm mai mult. Din contră, sunt din ce în ce mai convins că și noi, cei care nu am omorât nici măcar o muscă până acum, avem nevoie de șocuri de acest gen: un picior în fund la semafor, un scuipat în ochi atunci când stăm la rând la covrigi sau măcar o înjurătură la fiecare zece minute. Așa, pe nepusă masă. Să fie pentru toată lumea. Fără număr. De la clanul Guță, cu dedicație pentru boborul somnolent.

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 9 mai 2016

Oda talibanului analfabet

   Profit de acest spațiu pentru a-i face un monument pițiponcului agramat. Vreau să-i aduc un omagiu saltimbancului politic, analfabetului cu ștaif și flăcăului tomnatic cu gel pe cap care se poticnește în numărul de i-uri pe care trebuie să-l folosească în frază. Tot el, golănașul parlamentar ajuns miraculos pe liste, își prinde degetele între subiect și predicat scuipând virgule la nimereală, ca sâmburii de zarzăre prin bucătărie. Boss-ul PSD Diaspora, deputatul Cătălin Rădulescu, și-a șters zilele trecute de pe pagina de Facebook un text jenant ca formă și fond. O aberație despre o posibilă lege în detrimentul echipajelor de poliție dotate cu radar. Analfabetul care agață femei pe net era supărat deoarece fusese oprit în jud. Tulcea după ce radarul îl înregistrase cu 80 km/oră în localitate. Aceste amănunte reprezintă doar faptul divers al știrii. Textul era infect, o ofensă adusă chiar și celui mai blajin cititor. Fondul are conotații mult mai grave: tupeul, comportamentul recalcitrant, aerele de sultan și mitocănia fățișă afișate de politicianul Rădulescu sunt picăturile care varsă paharul. Împotriva acestor talibani care dinamitează abecedarele există o singură soluție: o foaie de hârtie și o dictare de o mie de semne. E suficient pentru a ști dacă Trahanache e pregătit măcar pentru a citi ceea ce votează. Despre înțelegere putem deschide o altă discuție ce poate deveni interminabilă. Lupta semidocților cu limba română îi împiedică să fie la înălțimea așteptărilor. Nu-i poți cere unui nătăfleț care scrie ”copii noștrii” să interpreteze o lege și să-i înțeleagă spiritul și efectele asupra cetățenilor. E imposibil ca indivizi de teapa lui Marean a lu’ Almanahe, Jiji de la Pipera sau Pinalti de la Piatra să aibă răbdare și să parcurgă mai mult de zece fraze de la un cap la altul. Cum de se inundă Parlamentul cu astfel de personaje insalubre? Votanții orbi, haotici, dezlânații care pun ștampila în schimbul unui copan congelat au, incontestabil, partea lor de vină. Sistemul care ne vrea proști menține în picioare legi care nu-i va îndepărta niciodată din politică pe violatorii manualului de Gramatică. Plagiatorii care ne înconjoară și ne sunt miniștri, cei care îi protejează și nu le clintesc părul din cap, o întreagă rețea de inepți cu pretenții și ifose – acesta este peisajul în care ne-am obișnuit cu toții să trăim: o lume idilică în care parlamentarii văd filme porno și își construiesc Academii pentru ei și progeniturile ce-i moștenesc în funcții și afaceri.

P1010858

Editorial pentru revista ”Academia Cațavencu” 9 mai 2016

Liviu Dragnea – mustăciosul ezoteric complet și corect definit

”Demisia mi-am cerut-o chiar eu mie însumi la aflarea sentinţei”

   Dacă această declarație nu ar fi fost prezentă pe toate televiziunile și nu i-ar fi ieșit pe gură lui Liviu Dragnea, aș spune că este produsul unui ”glumeț” care a pierdut orice contact cu realitatea. Iarăși mă văd obligat să-mi râd în barbă și să-mi aduc aminte de alt nărod pesedist, Victoraș Ponta, care una spunea ca ministru și alta povestea ca parlamentar. O lume ciudată, avem parte numai de personaje sinistre de-a dreapta și de-a stânga parlamentului, asistăm stupefiați la dedublările de personalitate ale unor găgăuți cu ifose ce au ca singur merit în politica românească faptul că au prostit un segment important al populației, promițând – vorba pozarului de la Costinești – ”marea cu sarea și delfinul cu rechinul”.

”Am un sentiment de profundă nedreptate. (…) dar ”justiția divină nu greșește niciodată”

   Omul e atins de-a binelea de fiorul divin, la fel ca morții care fremătau de nerăbdare să iasă din coșciuge pentru a vota la referendum. Serios vorbind, e bine la cap, are toate sinapsele în perfectă stare? E convins că împerecherea cromozomilor în meioză are loc în condiții optime în ceea ce-l privește? Cum adică ”justiția divină nu greșește niciodată”? La ce să mă aștept acum? Livia Stanciu va fi urcată pe cruce și i se vor înfige niște cuie în mânuța cu care a ținut ciocănelul dreptății? Toți cei care nu l-au ajutat în încercarea de fentare a sistemului democratic și în intenția sa de a fura voturi, vor fi pedepsiți? Cine o va face? Iisus însuși îi va biciui cu sete, Dumnezeu le va sparge capetele cu pietre fierbinți sau vor găsi doar ouă clocite în castronul de pe masa de Paște?

”Consider că am fost acuzat într-un dosar politic.”

   Nu, măi, dragă Liviu. Este cea mai impertinentă scuză pe care o poate scoate la interval orice condamnat penal din clasa politică. Atunci când simte că-i ajunge apa la nară și pantalonii încep să-i miroase a rahat, aduce din neantul gândirii prostia cu ”dosarul politic” Este o fâsâială pe care nici măcar tu nu o crezi, dar o folosești ca tirbușon pentru fraierii care mai înghit metodele ieftine de spălare a imaginii pe ultima sută de metri. ”Vaaai, sunt lovit în aripă. Sunt un înger imaculat și ticăloșii ăștia vor să mă violeze pe la spate. Vaaai, săriți!” Nu e un dosar politic, Dragneo, e un semnal din partea unui complet de judecată care vrea să arate, ție și oricărui guzgan aflat pe ”roșu”, că lucrurile astea nu prea mai merg. S-a cam terminat muzica, ați plătit până la stația asta și e vremea să vă dați jos din căruță.

   Tupeul președintelui PSD este inimaginabil. Într-o altă țară, cu o democrație decentă, Liviu Dragnea ar fi fost eliminat din politică încă din ziua în care primele probe și-au făcut intrarea în rechizitoriu, nu ar fi trebuit să treacă ani de zile pentru ca ieșirea sa din funcții să se efectueze. Dar aici, la noi acasă, într-o atmosferă atipică, relaxată, de parcă ne-am afla cu toții într-un lounge-cafe, nu numai că nu există intenția de a se da la o parte. Deloc, dimpotrivă. Pesedistul-șef rămâne înfipt pe capra trăsurii, afirmând că fără el s-ar produce haosul în partid și ar veni un tsunami peste biata țară neputincioasă.

   ”Decât” Liviu are veleități de far luminos, și-a descoperit harul divin de guru al politicii și e ferm convins că nația asta va fi înghițită de potop dacă el, stindardul social-democrației, va dispărea și se va duce acasă. Bunul-simț lipsește cu desăvârșire. Despre minima decență pe care ar trebui s-o aibă și să o practice un lider politic, nici nu mai are rost să amintim în acest caz. Cred că e vorba doar despre sfidarea mitocănească a unei decizii judecătorești și o insultă la adresa votanților PSD care ar merita un alt gen de tratament din partea conducerii centrale. Dar se pare că aluatul din care sunt făcuți îi apropie și îi condamnă la veșnică înțelegere și pomenire, dacă tot ne permite contextul să valsăm cu cuvintele. Se merită unii pe ceilalți, unii mint cu nerușinare și seninătate, ceilalți acceptă smeriți vrăjeala solemnă cu care sunt îmbrobodiți în preajma urnelor.

   Liviu Dragnea pur și simplu rămâne pe picioare după un upercut din partea justiției, instituție care, dacă mi se permite, este mult prea lipsită de ”cojones” – vorba mucalitului Sancho Panza – pentru a se lua în serios și pentru a emite sentințe în concordanță cu gravitatea faptelor comise. Vor continua sacoșele cu șpaga electorală? Personal, am toate motivele să cred că moda aceasta imundă nu va dispărea prea curând. Se va încerca din nou alterarea numărului de voturi? Sunt sigur. PSD-ul, în frunte cu acest Lorin Fortună al stângii românești, va face și în următoarele luni aceeași politică ieftină, pe alocuri dubioasă, cu care ne-a obișnuit? Nu am nici un argument care m-ar determina să cred altceva.

   Furați, băieți! Șpăguiți tot ce se poate și umpleți frigiderele boborului cu pui congelați și pixuri de propagandă electorală. Dacă lumea pune botul și justiția e moale, de ce să n-o faceți? Că proști nu sunteți, doar nepermis de ticăloși.

 Pentru ”Academia Cațavencu” 25 aprilie 2016

Geto-dacii agramați de la Opera Română

   Nu știu cât mai putem vorbi de artă, de polcă sau de ”pas de deux” la Opera Română din București, cât e balet și cât e horă a bețivilor, habar nu am cât timp se poate discuta despre cultură și în ce măsură putem aduce în discuție mocirla intereselor sau rânjetul ostentativ al veșnicelor mâncătorii din breaslă. Conflictele ultimelor două săptămâni arată că ne este greu să ne ridicăm din oceanul de țățisme în care ne scăldăm cu toții. Rar mi-a fost dat să văd atâta ură și exaltare în mesajele de susținere ale celor două tabere Cojocaru/Kobborg vs. Soare/Conta. De la ”afară cu străinii din țară” și ”Opera trebuie să fie a românilor”, insulte și persiflări infantile ale numelor unor balerini, s-a ajuns imediat la scandări și lozinci naționaliste furibunde, la invocarea sfinților și a diferitelor divinități din ceruri pentru ca, vezi Doamne, ”lăcașul sfânt al baletului românesc” să nu fie maculat de străini și cyborgi danezi.

   Repet, nu intru în detaliile de culise și în luptele pentru bugete, fotolii și funcții. Nu le cunosc și nu mă interesează sforile pe care unii nemernici le trag și le vor trage întotdeauna. La noi așa a fost, așa va fi. Vine șeful cu șleahta nouă, pleacă șleahta veche. Se deschide o ferestră nouă, îi prinde gripa pe cei care nu au căciula trasă peste urechi. Observ doar încleștarea tembelă cu care unii înțeleg că pot să apere arta prin manifestări ce nu au nici un fel de legătură cu menținerea baletului în cotidian și șabloanele lingvistice folosite pentru a nu ieși din grotă.

   Lipsa de viziune pe termen lung, chiar și când vorbim despre artă clasică, duce la fălci încleștate și la ieșirea în stradă a urii mascate de fals patriotism și de ortografie îndoielnică. Mi-a atras atenția pagina de facebook a profesorului de balet Christian Eliade Mindris (https://www.facebook.com/christianmindris?fref=ts), un înflăcărat susținător al baletului românesc, dar un jucător mult mai slab pe terenul limbii române. Am cules, la repezeală, câteva mostre de naționalism mistic și îndărătnicie în exprimare, întrebându-mă totodată dacă este la fel de profesionist și în meseria pe care o practică:

   ”DOAMNE! Fac infract! Acum 30 de minute, direct din cabinetul unui tradator de tara, ministru’ culturii, Aexandrescu Vlad, i-a demis pe d-nii Conta si Soare, venind triumfator spre Opeta cu G.Calin, Johan Kobborg si Cojocaru Alina! Dragi colegi iubitii mei confrati, in Romania tara noastra a tuturor, suntem calcati in picioare! Balerine, balerini, maestrii, toti sngajatii Operei, va implor sa fim uniti” 19 aprilie

   ”ELEVI, ai Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”! Acum circa o ora, in cabinetul ministrului tradator de tara, alexandrescu vlad, a fost parafata distrugerea totala a baletului romanesc, a istoriei si traditiilor acestuia! Visurile voastre, de a ajunge balerine, balerini pe cea mai inalta si iubita scena a artei romanesti, au devenit desarte! Clica calin g. – kobborg j. – cojocaru a. au „castigat” 19 aprilie

   ”VENITI DIN TOATA TARA, Ardeal, Banat, Moldova, Muntenia, Dobrogea! Fratilor sa facem zid cu trupurile noastre in jurul sanctuarului artei romanesti! Invit parintii cu elevii Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”! Un exemplu civic-profesional, sa aratam lumii ca ne pasa! Asa sa ne ajute Dumnezeu! Maine miercuri 20 aprilie 2016, ora 14:30 zi de istorie a Operei Nationale Romane!” 19 aprilie

   ”Chemare la GREVA GENERALA! Pentru arta, cultura si spiritualitate romaneasca, pentru viitorul copiilor si tinerilor acestei tari, ce si-au ales vocatia artistica, ca viitoare profesie, chem sa solidaritate civic-profesionala, in aceste momente atat de zbuciumate, ale razboiului fortelor intunericului, indreptate impotriva Sanctuarului Sacru, al artei romanesti OPERA NATIONALA!” 21 aprilie

   ”BALETUL ROMANESC ADEVARAT, OPERA NATIONALA A TUTUROR ROMANILOR! EI SUNT EROI NOSTRII, IN LUPTA CU fortele ocultului, ale minciunii, ale vrajbei si intunericului! Astazi 23 04 2016 Sfantul GHEORGHE invinge!” 23 aprilie ”Sustinem cuplul SOARE – CONTA, directori ai Operei Nationale Romane! Jos clica condusa de Gicu Coborgu, din Bolintin deal!” 23 aprilie

   ”Pai nu prea am dormit deloc…… si m-am apucat de lucru, ca baletul nu sta! Din sala de studii, in fata plansetei grafice si a computerelor! Un element mereu confundat, sau dandui-se o denumire gresita!” 23 aprilie

   ”Cu ce drept se amesteca ambasadorul regatului unit al Marii Britanii, in treburile interne ale unei institutii bugetare a statului roman? Mai nene, nu am fost si nici nu suntem colonia voastra, vedeti-va de indienii si pakistanezii vostrii, plus arabii si negrii ce v-au impanzit insula! Coborgu e cetatean danez si vrea sa-si ia si buletin de Bolintin, in vale! Va pup din IR 1892, Craiova-Pitesti-Bucuresti! Eu m-am urcat de la Pitesti cu belet’ intreg! Merg sa lucrez cu extraordinarele mele eleve, viitoare balerine pe scena Operei Nationale Romane! Asa sa le ajute Dumnezeu! Tiberiu Soare director si Baletului romanesc, stralucirea deodinioara!” 24 aprilie

   Este, desigur, un fapt divers. Profesorul Eliade Mindris nu poate fi decât un zeu al baletului și un desăvârșit admirator al grației și dansului, dar naivitatea cu care își face simțită apartenența la o tabără m-ar amuza dacă nu ar avea pe alocuri și conotații tragice, precum și sincope gramaticale de peșteră. Pe lângă lacrimile care-i curg, probabil, atunci când o vede dansând pe Margot Fonteyn, ar fi binevenită oricând o reîntâlnire cu un manual de gimnaziu.

   Știu, sunt un individ plin de hachițe și de răutate. Nu pot fi altfel. Și mi-e foarte greu să iau în serios pe cineva care vomită nonșalant o virgulă între subiect și predicat sau masacrează limba română producându-mi ”infract” în fiecare frază.

   Din acest motiv nu pot decât să privesc atmosfera de la Opera Română ca o nouă șușanea petrecută pe plaiurile românești între geto-dacii cu sânge pur și cotropitorii eterni care ne ”vrea” răul cu orice preț.

Pentru ”Academia Cațavencu” 25 aprilie 2016

Fane spoiește, boborul scâncește

   Doar într-o țară zglobie, cu pletele pe bigudiuri și cu mâinile băgate până la fund în oala cu borș, doar la noi în curte, unde mediocritatea și fala proastă stau în față, se putea oferi atât de mult spațiu laudativ lui Fane Spoitoru. Chiar și mort, Ion ”Neluțu” Titișor a făcut ca lumea să-i pupe ghiulul de aur la ore de maximă audiență. A murit un infractor într-un spital din Israel. Un mânuitor de sabie căruia justiția română i-a limpezit trecutul, reabilitându-l prin ștergerea celor două dosare penale din cazier, primul pentru tăierea mâinii unui polițist, cel de-al doilea pentru tâlhărie. Atât și nimic mai mult. Se înalță ode interlopilor și se blochează bulevarde când trec caii mascați ce trag dricul după ei. Când scriu aceste rânduri, aflu că lui Fane i se pregătește un priveghi-spectacol pe stadionul din Cernica unde vor asista peste o mie de persoane. Nu îmi este greu să-mi imaginez defilarea limuzinelor de lux, a ghiorțanilor veniți din toată lumea pentru a-l omagia pe tâlhar, nici măcar tonul lingușitor al reporterilor izgoniți din redacții pentru a capta vorbele de duh ale pirandelor prezente la funestul act. Scene indecente, controversate, lipsite de o elementară igienă mediatică, sprintul furibund pentru audiență și pentru încă o reclamă în plus la cremele anti-hemoroizi, sunt ingredientele necesare pentru ca țațele din fața televizorului să fie satisfăcute și să pișe ochii cu duioșie. O populație maniaco-depresivă va zice ”da’ lasă, maică, și el a fost om, de morți tre’ să zicem numa’ de bine” și își va menține ritualul de weekend neschimbat: cafeaua de dimineață, tochitura și micul la prânz, o bucată de plăcintă c-un ”kil dă vin” și un castron cu semințe, plus nelipsita canapea a lui Măruță de la care va afla ultima modă în materie de prapuri. Lumea nu își cunoaște fișa postului și e gata să-l pupe pe Fane rece, uitând că în fața sabiei se putea afla oricine. Priveghi pe stadion. Mausoleu impozant, probabil din marmură neagră cu incrustații de ”haur” masiv. Ce urmează? Doliu național?

P1010857

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 18 aprilie 2016

Campanie electorală să fie, dar cu viză de la Patriarhie

    1. Se implică BOR în campania electorală? Sigur că da, o face cu un mesaj atât de ipocrit, încât îți vine greu, ca observator neutru, să nu te miri de ce este imposibil să scăpăm de duetul politică – biserică. Într-un comunicat, Patriarhia Română spune că ”clericul care se implică în politică în calitate de membru sau de candidat al unui partid încalcă legământul depus la hirotonie şi regulamentele bisericeşti”, dar continuă afirmând că ”Sfântul Sinod, aplicând principiul iconomiei (dispensă) … a aprobat ca … preoţii şi diaconii să candideze, însă doar ca independenţi şi doar pentru calitatea de consilier local şi consilier judeţean.” Adică nu e voie, dar dacă mușchiul nostru dorește și e pentru binele patriei, atunci totul este permis. Clerul nu influențează votul, dar îndeamnă să fie aleși doar cei cu credință în Dumnezeu, cei care apără demnitatea vieții umane și sprijină familia tradițională. Nici un cuvânt împotriva mafiilor din politică, a înțelegerilor pe sub masă, a taxelor pe care biserica nu le plătește și nici nu are de gând, etc. Biserica Română continuă să se implice direct în campanie, indicând enoriașilor linia pe care o consideră propice pentru interesele sale. Nimic nou, dar să nu ne mai amăgim ca proștii crezând că societatea se modernizează cu pași repezi. E o farsă, sforile medievale se trag și acum cu dibăcie. Iar prin gaura cheii șuieră același vânt perfid.

   2. Sunt circumspect în legătură cu redeschiderea dosarelor revoluției din ’89 deoarece minunile țin, de regulă, doar trei zile în România. Procurorul Bogdan Licu vrea să-și spele imaginea șifonată de suspiciunile de plagiat și anunță că vom afla date noi despre cine s-a jucat cu pușcociul înainte și după împușcarea lui nea Nicu: ”S-a constatat că soluţia de clasare a Secţiei Parchetelor Miltiare este netemeinică şi nelegală, fiind adoptată pe baza unei cercetări incomplete, cu ignorarea unor informaţii, date şi documente esenţiale referitoare la evenimentele din decembrie 1989.” Se va lămuri în ce condiții au murit 709 persoane și au fost rănite alte 1855, se vor redeschide cele 112 dosare trimise în judecată, vom ști exact cine a dat ordin și de ce s-au împușcat militarii între ei? Am serioase dubii că aceste informații le vom afla vreodată în viitorul apropiat. Am de asemenea îndoieli că personaje ca Ion Iliescu vor fi audiate și că vor fi trase la răspundere dacă vor fi găsite vinovate. Istoria e scrisă de cei puternici, cu ajutorul nemijlocit al unor indivizi care sunt gata s-o împuște și pe mă-sa pentru a accede în funcții. Mâinile se spală reciproc, iar faptele sunt prea proaspete pentru a fi aduse în prim-plan. Și nu în ultimul rând, mulți dintre ticăloși mai sunt încă în viață.

P1010856

   3. A înțeles Iohannis că derapajul costă și că excursiile, partidele de tenis din Miami și deplasările interminabile pot lăsa facturi imense la capitolul imagine? Că toate prostiile făcute până la această oră ar trebui cumva să fie reparate pentru a stopa căderea din sondaje? Am mari îndoieli în acest sens, fostul edil al Sibiului și actualul instalator de sisteme de irigații de la Cotroceni pare că nu captează mesajele ce-i vin din societate. Este surd ca o scândură și perfect rigid în reacții. Îndepărtarea lui Mihalache e un semn bun, dar insuficient. Parțial, președintele și-a dat seama că nu miroase deloc bine cârdășia pe față cu Antenele și a mișcat câțiva nebuni pe tabla de șah. Dan Mihalache s-a dus să sforăie solemn la Londra, încetând pentru o perioadă să-i mai sufle în ceafă. Dar faptul că l-a numit ambasador pe fiul unui afacerist sibian, Ilie ”Gigacalorie” Grădinar, nu arată decât continuarea tradiției penibile românești, aceea de a înșuruba în funcții călduțe puișorii familiilor celebre sau odraslele milionarilor vremii. Nu a rectificat absolut nimic și continuă să se scalde în aceeași baltă cu apă stătută. Este, cel puțin până acum, o figură prezidențială ce ignoră totul fără jenă. S-a cățărat cu dibăcie pe podiumul ”autismului” politic.

   4. ”Avem senzatia ca suntem un grup destul de mare, aici vedeti un grup mic.” – spunea Marian Vanghelie în Parlament la revenirea pe scena politică. Un tupeu inimaginabil și o recuperare spectaculoasă a verbului din partea lui ”Almanahe”, în prezent șeful Partidului Dreptății Sociale (PDS). Un șmecher, un alt penal al politicii românești ce se pregătește acum să încalece caii Primăriei Capitalei. Va candida Vangheleonul? Mai întâi va propune candidații pentru sectoare și abia după aceea își va anunța, triumfător, intențiile. ”Să schimbăm lucrurile în bine” spunea, au și sindicatele alături de PDS, Vanghelie a studiat Dreptul în pârnaie și se simte acum mai pregătit ca niciodată pentru a gestiona miliardele bucureștenilor care, după câteva porții de fasole cu ciolan, îl vor vota în masă și-l vor pupa pe obrăjori. Se spune pe bună dreptate că cine se aseamănă joacă în aceeași horă și se merită unii pe alții. Folclorul nu va fi contrazis nici de data asta. Dacă ”Goagăl” nu va mai fi hărțuit de procurori, va avea toate șansele de partea sa în drumul către primărie. Votanți sunt, vrăjeală din partea candidaților este și ea destulă, sacoșe cu pomană se mai găsesc. Deci nu mai lipsește nimic. Vanghelie vă garantează încă o șușă pe care o meritați cu vârf și îndesat.

   5. De ce audiențele TVR sunt mici și instituția este văzută și astăzi ca o prelungire a statului ce încearcă să înfunde omul de rând? E extrem de simplu: pentru că nu face nimic ca să schimbe această imagine de satrap și de slugă a politicienilor în același timp. Televiziunea Română folosește în mod fraudulent datele private ale cetățenilor pentru a-i intimida și șantaja pe cei care au declarat că nu prind canalale TVR pentru a nu plăti taxa aferentă. Reporterii bat la ușa oamenilor și filmează cu camera ascunsă, într-o manieră total lipsită de deontologie. ”Propagandă în favoarea totalitarismului și puterii politice, cultul personalității, minciună în favoarea puterii, luptă neobosită împotriva drepturilor și libertăților omului, instigare la ură și violență, promovarea prostului gust și imposturii culturale și în divertisment, dezinteres pentru informația utilă publicului…” – este părerea unui cetățean nemulțumit de atitudinea postului public. Dacă s-ar mai curăța cumetriile și s-ar face ordine printre directorii de departamente, ar fi posibil ca și profesioniștii din TVR să poată respira cu ușurință. Deocamdată este imposibil, ”gaura neagră” din Calea Dorobanților este utilă pentru a șterge fundul clasei politice. Să ne trăiască, zic! Sunt ai noștri, ca brazii.

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 18 aprilie 2016

Un taxi, vă rog! Pentru cei mici, cu cap de lemn

   Antonie cel Mare spunea că smerenia va deschide porțile cerului, iar în Matei 6:6 putem citi următoarele vorbe de duh: ”Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”

   Trupa Taxi a mai scos o piesă-manifest. Nimic nou până aici, artiștii protestează și așa trebuie să se întâmple într-o societate civilizată sau măcar cu pretenții de a fi. ”Despre smerenie” a reușit să demonstreze iar că un segment important al societății – habotnicii imbecili – nu poate să tacă, nu poate să reflecteze sau, pur și simplu, să accepte protestul civic prin artă. Credincioșii adevărați au ascultat melodia și au spus, în cel mai rău caz, ”Dumnezeu să-i ierte, că nu știu ce fac”, dar nici prin cap nu le-a trecut că mama celor de la Taxi ar fi o curvă, că merită ucisă prin răstignire, că lapidarea prietenilor trupei ar fi o metodă prea blândă pentru a-i pedepsi pentru că au îndrăznit să se alăture cu o frază în refren. Habotnicul s-a dat în stambă și a umplut eterul de sânge. Pentru el, părerea celuilalt este sabie înfiptă în gâtlejul Domnului și automat devine latrină în care Biserica este scufundată. Credinciosul adevărat a ascultat și a înțeles. Omul cu har pe dinăuntru a respectat mesajul și a mers mai departe. Dar tembelul care băune fără odihnă nu a încetat nici astăzi să spurce, ”creștinește” desigur, un gest absolut normal într-o țară în care s-a murit pentru libertatea expresiei. Creștinii se omoară din cauza unei melodii – aici se poate ajunge, puerilul din noi dă pe-afară și ne lasă lați pe caldarâmul prostiei congenitale.

P1010857

   Dumnezeu preferă lemnul, spațiile mici? Nu am de unde să știu, nu am dialoguri cu divinitatea și nici măcar nu mi-am pus problema dacă Dumnezeu are confortul asigurat, acolo, în ceruri. Ceea ce știu sigur este că nu dorește discordie și nu vrea ca oamenii să fie mai proști decât i-a lăsat pe pământ. Mai știu că nu suportă idioții și că ar trebui din când în când să-i adune pe habotnici într-un țarc și să le asigure niște cursuri de reciclare duhovnicească. Ar trebui, poate, să le explice talibanilor ortodocși că a ține cu cele sfinte nu e același lucru cu a ține cu Steaua sau Dinamo, nu poți rage ca o vită încălțată atunci când ți se năzare că cel de lângă tine are o altă părere, exprimată decent.

   Dacă un artist concepe un mesaj și alege să-l trimită în piață, este propria sa opțiune. Sunt câteva linii roșii peste care nu se poate trece, dar nu vorbim despre acest lucru aici. Gestul de a trage de mânecă, poate naiv, poate tardiv, poate neinspirat pentru unii, nu e o blasfemie. Trupa Taxi nu a insultat pe nimeni, iar fluviile de jeg pe care le suportă acum sunt doar produsul unor minți bolnave.

   Gesturi de frondă vor mai fi. Oamenii sunt obligați să ia atitudine, este starea naturală a purtătorului de creier. Doar sacul de balegă stă cu capul plecat și nu scoate nici măcar o silabă printre dinți atunci când o părere este mai mult decât necesară. Suntem condamnați la conviețuire pașnică, la dialog și la etalarea înțelepciunii în orice clipă. Cine se face că nu înțelege, este doar ticălosul purtător al unei mentalități primitive. Lumea se schimbă și noi odată cu ea. Ne adaptăm sau pierim de sabie. Sabie care este ridicată de cele mai multe ori de animalul care încă doarme în om.

   Doar câteva adăugiri înainte de a vă spune că vom avea cu toții aceeași soartă – somnul de veci într-o cutie de lemn, într-un spațiu al dracului de mic: aud voci din mediul clerical ce propun eliminarea din spațiul public a discursului agnostic și ateu, să nu mai existe păreri contra Bisericii, a preoților, să dispară ”propaganda satanică atee” din mass-media și internet. Sunt absolut de acord, să dispară. Dar să piară simultan și orice tip de prozelitism religios, orice manifestare publică a credinței, să nu mai existe preoți pe stradă, sărbători fastuoase, etc. Să beneficiem cu toții de același grad de libertate și de cenzură în același timp. Abuzez de răbdarea dumneavoastră și adaug: în același spațiu de libertate aș dori să văd și Biserica la coadă la Finanțe, plătindu-și dările la fel ca mine.

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 18 aprilie 2016

Moartea lui ”Manole”

   De ce ne cuprinde extazul atunci când degustăm doar mușchiulețul, uitând că vita produce și balegă, atunci când o cruce bătută în cerul gurii pare a fi salvarea de moment, chiar dacă celelalte taine nu le vom pătrunde niciodată? Omul se refugiază doar în plăcere, își construiește un bârlog și hibernează, nestingherit, până când îi bate în geam diavolul părerilor contrare. Moartea lui Mircea Albulescu a iscat furtuni prin care publicul actorului nu este obișnuit să treacă. S-au scos la rampă vorbe dure, unii au amintit despre turnătorul cu numele de cod ”Manole”, alții și-au adus aminte de profesorul de actorie părtinitor, de aerele misogine pe care acesta le avea la catedră, nu au fost uitate odele recitate în comunism, nici amestecul în politica anilor ’90. Un personaj complex, cu bune și rele, cu un trecut peste care nu ar trebui pus capacul doar de amorul artei. Oamenii, în general, sunt curve și sfinți, au carii și predică consumul de pastă, au familii, copii și amante, merg sfioși la biserică și te înjură de Dumnezeu la o țigară sau te bârfesc fără milă, fără a te cunoaște. Avem posibilitatea de a alege, dar nu putem rămâne paralizați în dreptul aceleiași opțiuni. Astăzi, când criteriile sunt atât de anemice, blocajul mental nu poate fi decât o armă de distrugere în masă. Poți admira la nesfârșit frumusețea Giocondei? Dacă aceasta ar deschide gura și n-ar ști să lege două vorbe, dacă și-ar ridica brațele și un miros acru de transpirație ți-ar zdruncina simțurile, ai rămâne pe aceleași coordonate estetice? Sigur că nu, dar ai beneficia de o altă imagine a divei, mai apropiată de realitate. Plecarea actorului dintre noi ne-a arătat colerici, agresivi, mitocani, în vervă și plini de invective, stăpânii unui vocabular bogat în grijanii și organe genitale expuse pe tarabă, fără jenă. Calmul perfect codificat știe să iasă la suprafață exact când e mai multă nevoie de flegme. Mârleții dansatori pe ritmuri de flașnetă s-au luat și acum la întrecere și am văzut cu toții un sprint bogat în cuvinte și metafore despre mame și morții lor. ”Bunul” Mircea a fost și zeu, și ticălos, a fost și înger, dar și drac pe pământ. Păstrăm doar zâmbetul? Va fi mereu la fel, îi vom adula pe morți și ne vom aduce aminte doar de cele bune – un semn de ipocrizie, fie vorba între noi. Pentru că oamenii, în viața de toate zilele, sunt cărți pe care ne e teamă să le parcurgem integral. Ne oprim doar la metaforă, uitând că și cotorul are rolul lui când cartea e pusă pe raft, la păstrare.

P1010855

Editorial pentru revista ”Academia Cațavencu” 18 aprilie 2016

Justiția română – între neputință și masochism

   Numai așa, când mă gândesc într-o doară, pe jumătate senin, pe jumătate obosit, cu un strop de mir pe frunte și cu busuioc în plete, îmi vine să spun că măreția Justiției din România este ca o fecioară ce se pierde pe centura virtuții; cu toții o dorim curată, nepătată și plină de calități, dar atunci când ne arată fundul dăm bir cu fugiții și nu mai privim în urmă. Ați înțeles ceva? Nu era nimic de înțeles până aici, deoarece Justiția lasă un gust amar în gura oricui: dacă furi o găină, bagi pârnaie ca Berilă, dacă ascunzi câteva milioane sau dacă dai cu pumnul de cade boul din picioare, scapi nevătămat ca fecioara printre sfinți și luna printre stele.

   Nu este deloc un punct de vedere avizat sau un diagnostic din partea unui expert în Drept. Nici pe departe. Sunt doar câteva rânduri ce se doresc o reflecție de weekend asupra imaginii mizerabile pe care o lasă unele sentințe judecătorești, unii magistrați și, în general, aplicarea a ceea ce numim cu toții dreptate. Legea e pentru toți aceeași, se aplică la fel, zeița Themis e legată la ochi pentru a împărți legea în mod echitabil sau pentru că e sătulă până peste cap de mojiciile sistemului?

   Am văzut cu toții cum un recidivist ca Sorin Paleșică, bătăușul salvamontistei Miruna Inel din stațiunea Straja, a scăpat de închisoare. Victimele și-au retras plângerea. Cum? De ce? Agresorul a ajuns la o înțelegere cu ele, victimele au fost amenințate? Nu vom ști niciodată pentru că transparența în aceste cazuri este zero, putem doar bănui și trăi din suspiciuni. E suficient să ai bani și influență pentru ca dosarele să nu meargă mai departe? Șpaga e suverană? Mafia unor golani cu pumn de fier e chiar atât de puternică încât nimeni și nimic nu-i mai stă în cale?

   Percepția publică asupra Justiției în acest moment este dezastruoasă – v-am avertizat, nu este un diagnostic – și nu cred că în viitorul apropiat va putea cineva să o schimbe. Teroarea instaurată de clanurile mafiote în toate zonele țării, cazurile de dare și luare de mită în rândurile magistraților, personaje din sistem ce sunt bănuite a fi șantajabile, cumetriile, neamurile înfipte în posturi-cheie, săruturile pe gură dintre Justiție și clasa politică, procurori și judecători care răspund la butoane apăsate de sus, sforăriile interminabile și suspiciunile care nu se mai sfârșesc, toate aceste clișee nu fac decât să cimenteze imaginea unei corupții generalizate.

   Ce lipsește? Românul neaoș ar spune că nu există sânge în instalație. Domnilor, nu mai aveți testiculele la locul lor și vă lăsați duși de nas de hienele îmbătrânite din sistem, de stelele ce par a nu mai cădea de pe umeri și de veșnicii ciripitori cu gura larg deschisă. Magistrații corecți, cei care ar dori să-și exercite atribuțiile conform legii, parcă sunt călcați pe cap și strânși cu o ușă invizibilă. Mai lipsește un organ competent, viu, energic, care să penalizeze derapajele interne. Știu, există CSM, există fel de fel de comisii de disciplină și de modalități de inspecție. Pe hârtie avem totul, dar faptic ne lovim întotdeauna de indolență și de mânuțe care se spală reciproc.

   Legile par că sunt făcute doar pentru a avantaja infractorii. Nu contează cât de gros ai dosarul, important e să circule banul, influența și circuitul să meargă uns. Fraierii înfundă pușcăria, șmecherii trag pe nas aer curat, indiferent de acuzații și de probe.

   De foarte mulți ani se vorbește despre o lege a răspunderii magistraților. Pentru că – nu-i așa? – nu există nimeni mai presus de lege și oricine ar trebui să dea lămuriri pentru erorile făcute la locul de muncă, cu voie sau fără voie. Revin tot la percepția publică și readuc în atenție imaginea de mic Dumnezeu pe pământ a magistraților: ”fac ce vor, când vor, manipulează dosare și probe, dau sentințe după bunul plac, achită sau condamnă după ureche și urmăresc pe cine vor, cu sau fără mandat, sunt intangibili și nu le ajunge nimeni cu prăjina la nas, trăiesc într-o lume a lor și au pierdut orice contact cu realitatea, nu-i trage nimeni la răspundere pentru abuzurile în funcție, etc.”

   Scriu fără nici o doză de răutate aceste rânduri, dar nu pot să-mi reprim îndoielile și percepțiile pe care le am din lectura zilnică a sutelor de informații ce-mi trec prin fața ochilor și din dialogurile cu cei din jur. Îmi este imposibil să o fac pe prostul și să nu reproșez o realitate văzută la rece.

   Imaginea actuală a Justiției este cea a unei permanente colcăieli, o enormă văgăună în care cetățeanul de pe stradă nu are nici cea mai mică șansă dacă nu are ”spate” sau dacă portofelul este anorexic. Starea de impenetrabilitate pe care o degajă înalții funcționari publici ce au datoria să facă dreptate și convingerea că niciodată nu vor plăti pentru eventualele greșeli făcute, sapă în mentalul colectiv și produc lehamite, ură și dispreț totodată pentru o breaslă ce ar trebui să beneficieze de un respect total și necondiționat. Magistraților le place această atmosferă, s-au obișnuit cu înjurăturile ce curg la adresa lor? Atunci e bine, să doarmă liniștiți în continuare. Vor să schimbe cumva unghiul din care societatea îi vede? Poate că ar trebui să facă ceva în acest sens, schimbarea pornește întotdeauna din interior și nimeni nu cunoaște mai bine decât ei regulile ce pot fi modificate.

   Nu sunt decât un om de pe stradă ce vrea să uite că Palatele de Justiție sunt pline de șmecheri în costume scumpe, care circulă în limuzine de zeci de mii de euro. Am obosit să văd cum grangurii ies în libertate, fără să plătească, în timp ce sărăntocul care a călcat în străchini e pedepsit exemplar, cu sânge rece, conform legii în vigoare, desigur. Sunt scârbit de corduneni, sportivi, spoitori, cămătari, clanuri și interlopi politici, sunt deja la capătul răbdării când aflu că iarăși a mai ieșit unul dintre gratii deoarece l-a lovit brusc talentul literar-științific.

   Avem nevoie de un sistem normal, de pârghii funcționale care să se poată controla și respecta reciproc. Ne-am cam săturat să vă tot scuipăm în față. Ni se cam usucă gura și nu e bine.

Pentru ”Academia Cațavencu” 17 aprilie 2016

Cât cântărește nesimțirea lui Piedone?

   Tupeul, iresponsabilitatea, replicile de autobază, mizeria morală și iuțeala cu care se ”întoarce portofelul pe dos” la nivel oratoric, dorința de parvenire rapidă și de îmbogățire cu viteza luminii, spectacolele ieftine regizate printre tarabe, câteva panseluțe aruncate ici-colo în văzul fraierilor, sunt amestecul perfect care îi îngăduie unui individ ca Piedone să revină în politică, anunțându-și din nou candidatura ca independent la Primăria Sectorului 4.

   Nu mai contează că 64 de oameni și-au pierdut viața în Clubul Colectiv din cauza proastei administrări și a autorizațiilor eliberate după ureche, că oamenii săi ar fi trebuit să controleze activitatea agenților economici din zonă, este important doar că omul revine nonșalant și vrea Primăria înapoi. Creștinul ortodox nu mai are sensibilitate și vrea din nou bucatele cele mai bune în capul mesei. Obsesia puterii încețoșează rațiunea și îl împinge pe cercetatul penal în două cauze să poftească iarăși la funcție. Este foarte adevărat, Piedone nu le-a dat foc tinerilor în club, nu a montat artificiile și nu a înghesuit cu mâna lui peste 400 de persoane înăuntru, dar vorbim de conștiință și de morală. În mandatul lui s-au întâmplat aceste lucruri și oricine altcineva ar fi dormit cu sughițuri până la sfârșitul vieții. Cristian al nostru, evlaviosul de serviciu, drept-închinătorul smerit, nu. El face parte din categoria specimenelor care aduc minerii înarmați cu bâte la București și a șoferilor care, din cauza  vitezei demente, omoară trei oameni în curbă, ca mai apoi, și unul și celălalt, să continue să ofere lecții de bună purtare celorlalți.

   Monștrii fără conștiință respiră nestingheriți printre noi. Greșesc, unii dintr ei ucid, alții schimbă destine definitiv doar prin ignoranța cu care dirijează instituții, dar revin ca niște moroi veseli, imperturbabili, să-și reia activitățile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu m-a surprins niciodată consistența obrăzniciei celor care insistă să conducă, să aibă mâna pe butoane și să stea în permanență ”mufați” la banul public. Este în natura lor, unii au gena furtului în ADN, alții au fost crescuți în familii de o bogăție obscenă și nu concep colacul de WC fără cristale Swarovski sau consoarta fără tuning. Este, pe undeva, o realitate a României cu care dacă nu te familiarizezi măcar temporar, riști să te transformi într-un ciudat inadaptabil.

   Ceea ce uimește și reușește să creeze îngrijorare este imposibilitatea oamenilor de a percepe fenomenul în ansamblu, de a-și da seama că scamatorii ăștia ridicoli nu mai au dreptul la o a doua șansă. Ești om politic? Ai furat, ai mințit ca un porc, te-ai combinat și ai pus gura la țeava bănuțului public, din cauza ta au murit oameni, te-ai retras și ai promis că ne vei lăsa? Pleacă și uită-ne, prietene. Nu mai reveni ca o slugă, în genunchi, gata să lingi papucul alegătorului pentru un blid cald. Vina nu este în întregime a ipochimenului care mai vrea un mandat, ci și a votantului care se lasă prostit pe față, amăgit de legende cu borduri, fântâni arteziene, reabilitări termice și dungi pe șosea. Vina o poartă și omul din casă care uită că lucrările nu s-au dat pe bune, ci prin negociere directă. Oamenii trec cu vederea mult prea ușor ”cumetriile” și scuipatul de pe obraji, își imaginează că Piedone, în acest caz, ar fi vreun erou care a venit cu bani de acasă să le facă lor un bine și că altul ca el nu mai există pe fața pământului.

   ”N-am să mai fiu primarul Piedone, nici omul politic Piedone… Aici se încheie cariera mea politică, mă retrag… N-am depins de partide…”

   Sunt doar câteva declarații pe care le dădea printre suspine doar în urmă cu câteva luni, când organele de anchetă îi puseseră cătușele pe mâini. A uitat repede. Și minte furibund, prostește pe față. Cum adică nu a depins de partide Cristian Popescu Piedone? Nu a fost membru PSD, PC și UNPR? Acum, dacă s-a pictat independent, are senzația că toată lumea e tâmpită și a uitat prin câte bărci și-a plimbat fundul?

   ”M-ați întrebat de ce nu mai fac nimic pentru voi, de ce v-am părăsit.”

   Acum se crede un fel de Mesia, gata să se jertfească din nou pe altarul birocrației locale și să facă totul pentru bunăstarea bucureștenilor. E nebun sau îi crede nebuni pe cei cărora li se adresează? A pierdut Piedone orice urmă de rațiune? Personal, nu cred. Omul calculează bine, la milimetru, își cunoaște electoratul și știe foarte bine ce strune să ciupească pentru ca oamenii să-i mai dea o dată posibilitatea să sugă în liniște laptele dulce al administrației locale.

   Este doar un cabotin pe care legea îl mângâie pe cap și îl ascunde sub aripă. Un personaj, ca alte câteva mii din toată țara, candidați pe nici nu se știe unde, care profită de rapiditatea cu care oamenii de rând se amăgesc că le va fi mai bine. Popescu, creștinul și smeritul, este un păcălici al zilelor noastre care este pe cale să reușească două lucruri dintr-o singură lovitură: să-și bată joc de memoria victimelor de la Colectiv și să-i tragă suveran în piept, încă o dată, pe locuitorii Sectorului 4.

Pentru ”Academia Cațavencu” 16 aprilie 2016

 

O nație de plastilină

”Suntem complici la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. România nu este incultă. Avem cărți, internet, televiziune, învățământ obligatoriu. Cine este analfabet, este pentru că dorește să fie. Cine se uită la emisiuni de bârfe în detrimentul unor produse media serioase, o face pentru că asta vrea, este alegerea personală. Să nu plângeți în fața guvernului sau a sindicatelor. Atunci când folosiți telecomanda nu vă împinge nimeni de la spate, așa că asumați-vă responsabilități. În acest sens, noi toți suntem extrem de vinovați și complici cu toate aceste canalii ce ne plimbă, de ani de zile, dintr-un loc în altul.”

   Fragmentul anterior reprezintă o traducere liberă după scriitorul spaniol Arturo Pérez-Reverte. Am înlocuit doar ”Spania” cu ”România”. Canaliile sunt oamenii politici. Cum altfel? Cum ne-am putea imagina că ai noștri sunt diferiți sau, mai rău, originali în ticăloșiile pe care le instrumentează, în înțelegerile pe care le fac pe sub masă sau în comisioanele băgate în buzunar? Ei fac ceea ce știu, ceea ce au învățat și ceea ce li s-a permis de-a lungul zecilor de ani. Stau cu ochii larg deschiși pe stradă, să nu care cumva să primească șuturi sau palme, dar practică aceleași jocuri murdare dintotdeauna atunci când ușile se închid după ei. Ne miră? Aștept zece secunde ca să răspundeți. Ați zis nu? Atunci de ce li se mai permite? De ce atitudinea pe care o mai au unii și alții prin ziare, aceea de a ridica tonul și a cere socoteală, nu se transferă în case și în stradă? De ce oamenii simpli, cei care citesc aceste rânduri, cei cocoșați de facturi, taxe și de micimea salariilor și pensiilor, nu ripostează și preferă să se jeluiască la colțul blocului? Vede cineva vreo vină proprie aici sau credeți că soluțiile se parașutează din rai? Ne înșelăm cu toții dacă avem senzația că Dumnezeu e ocupat cu ridicarea imediată a nivelului nostru de trai. Bănuiesc că stă acolo, pe canapeaua lui, înconjurat de îngeri ce-i toarnă în pahar, și râde în barbă: ”Uite-i, proști au fost, proști vor fi, în vecii vecilor.”

   Reverte are perfectă dreptate: suntem complici la furt, la înșelătorie, la cumetrii și la ocuparea de funcții pe pile, suntem în cârdășie tacită cu fiecare ticălos căruia i se demască abuzurile în presă și coboară scările cu cătușe pe mâini. Suntem zilnic martori, de la micul șmen al târgovețului și până la zecile de milioane de euro care se fură sub nasul nostru, suntem martori la dat și luat șpagă. Pentru că noi îi alegem. Sunt aceleași personaje ce ne strâng mâinile în campanie și ne folosesc drept cârpe după aceea. Nu mai dați vina pe nimeni, am pierdut de mult timp dreptul de a mai arăta pe cineva cu degetul: în comunism ne era frică de Securitate și de turnătorii care mișunau înclusiv pe scara blocului, astăzi de cine ne mai e frică pentru a ieși în stradă și a cere socoteală pentru jaful făcut? Am o vagă bănuială: de noi înșine. Ne e frică de umbra noastră. Ne-au transformat în iepuri și ne-am obișnuit cu țarcul atât de bine, încât nimeni și nimic nu ne mai poate da la o parte din fața televizorului. Au reușit ce și-au propus: au sub călcâi o nație de plastilină.

 Apărut în ”Viața Liberă” și ”Inforoes.com”

”Protecția drepturilor omului este o erezie” – Patriarhul Kiril al Bisericii Ortodoxe Ruse

   În momentul în care glumele proaste, bancurile expirate cu olteni, poantele scoțiene stupide și farsele cu camera ascunsă se epuizează, intervine diavolul în ecuație și începe să dea cu copita în cele sfinte, neținând seama de răstignirea ce va să vină de Paște. Probabil că într-un exces de glorie divină și de prea înțeleaptă îndrumare a turmei de credincioși, Patriarhul Kiril, capul Bisericii Ortodoxe Ruse, s-a hotărât să glăsuiască și bănuiesc că i-a luat-o gura pe dinainte. Așa o fi? Nu vom ști niciodată. Încurcate sunt potecile către rai, iar noi suntem mult prea bicisnici pentru o evaluare obiectivă a itinerarului. Prea mult vin sfințit, s-au înmulțit gradele din vodcă, frigul moscovit produce mai multe pagube ca de obicei?

   Altfel nu îmi pot imagina de ce ar fi spus că ”activitatea de protecție a drepturilor omului este o erezie” și că ”îl alungă pe Dumnezeu din viața oamenilor”. ”În timpurile moderne, omul și drepturile sale au devenit criteriul universal al adevărului și aşa a început exilul revoluționar al lui Dumnezeu din viața umană, din viața societății. Ideea de viață fără Dumnezeu este dezvoltată pe întreaga planetă. Se fac eforturi legislative pentru a aproba dreptul fiecarei persoane de a alege, inclusiv al celor mai păcatoase persoane”. ”Astăzi este vorba despre o noua erezie globală, o nouă idolatrie, care îl smulge pe Dumnezeu din viața omului. Tocmai pentru a depăși această erezie a timpului nostru, consecințele căreia pot fi evenimente apocaliptice… Biserica trebuie să-și direcționeze forța apărării sale, a cuvintelor sale, a gândurilor sale.” a mai spus Patriarhul Kiril.

P1010854

   Cu alte cuvinte, de ce ne-am mai bate gura cu drepturile omului câștigate cu atâtea eforturi de-a lungul ultimilor ani ani? Ce mai contează Carta Universală, egalitatea în drepturi, dreptul la proprietate, la un trai decent, la viață. libertate și securitate, la inviolabilitatea corespondenței, la a fi un subiect de drept în justiție sau dreptul la libera exprimare? Ce mai contează toate ”prostiile” astea când, nu-i așa?, știm cu toții că Dumnezeu le face și le drege pe toate și că peste vorba trimișilor săi pe pământ nu se poate trece? De ce mai luptăm să fim liberi, să avem dreptul să scriem, să gândim cu propriile creiere și să exprimăm ceea ce mințile noastre doresc în aceste momente? Nu merge domnule, e o erezie, o tâmpenie crasă, o născocire drăcească. Singura voce valabilă este cea a unui moș cu barbă ce stă cu fundul pe nori și  ne trimite tunete și fulgere atunci când omenirea o ia razna. Acesta e adevărul absolut și cine este împotrivă e un eretic demn de dispreț. Ceea ce contează e că femeia trebuie ruptă cu bătaia când nu-și ascultă bărbatul, că trebuie să fie virgină în noaptea nunții chiar dacă se mărită la treizeci de ani și că a crede și a nu cerceta trebuie să rămână în continuare activitatea de bază a omului. Dacă se poate, din genunchi și cu capul plecat, să nu care cumva să observe și alte realități în jurul său. 

   Contează doar cuvântul popii, restul sunt prostii. Contează doar amestecul violent al Bisericii în educație, politică și în afaceri, mișmașurile luminatelor fețe bisericești aflate în cârdășie cu interlopii din politică, discursurile meșteșugite ale preoților în campania electorală, dirijând mulțimea mieroasă către un candidat sau altul și, bineînțeles, fondurile de sute de milioane alocate clerului atunci când cuvântul divin o cere. Importante sunt propaganda religioasă și obținerea unei mase de manevră constante ca număr și reacție, limuzinele de lux și chiolhanurile fără număr, cutiile milei cât mai încăpătoare și dărnicia oamenilor ce-și rup periodic din pensii pentru a unge mașinăria Evului Mediu care este în acest moment insitituția Bisericii. 

   Și Aristotel dădea la un moment dat prin gropi afirmând că sângele femeii este mai închis la culoare și că acestea au dinți mai puțini decât bărbații. Dar știința a contrazis în timp aceste imbecilități și sunt convins că însuși filosoful și-ar fi acceptat spășit eroarea în fața evidențelor. Numai Kiril din Moscova continuă sa vadă eretici acolo unde nu există și propagă minuni la tot pasul. Fie vorba între noi, minunându-ne împreună și pogorând asupra noastră harul divin al acestor zile, aș deveni mai smerit dacă Biserica mi-ar explica singurul miracol pe care îl face zilnic, fără greșeală: neplata taxelor.

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 4 aprilie 2016

Vreau mitraliere și sânge pe pereți

   Suntem pur și simplu tâmpiți (nu vă scandalizați, termenul e folosit de critici literari cu ștaif) dacă mai credem că lumea, așa cum o știm, mai are șanse de supraviețuire. Eu văd o altă organizare pe hartă și sunt convins că ne va fi mult mai bine: comunități ermetice cu un număr limitat de persoane. Lagăre, dacă mi se permite termenul, în care să trăim în funcție de rasă, ideologie, religie, nivel de cultură, orientare sexuală, etc. Văd mapamondul plin de țarcuri cu blonzi, comuniști, țigani, poeți, homosexuali, curve de centură, piei-roșii, evrei, talibani, creștini, liberali, vegetarieni, unioniști, hipsteri, feministe, maneliști, autiști, sataniști, geto-daci, jurnaliști, politicieni, fumători, preoți, analfabeți, pletoși, extremiști, atei, consumatori de iarbă, ecologiști și triburi de tot felul. Fiecare grup în orășelul lui, înconjurat de ziduri înalte și groase, cu șanțuri de apă și tunuri din loc în loc. Nu vor mai exista conflicte și ne vom săruta pe gură, fericiți, în pace, la colț de stradă. Imaginați-vă perfecțiunea acestei lumi: fără diferențe de opinie, fără certuri și priviri suspecte, o lume ideală în care academicianul va face sex cu academiciana, iar cocalarul va mânca semințe doar cu cocalara de vis-a-vis. Politicienii vor dezbate între ei, vegetarienii se vor îndopa cu tofu fără să deranjeze pe nimeni, în timp homosexualii se vor dezmăța în liniște, neperturbând decența unei lumi sensibile. Pare totul steril, nu-i așa? Cam fad, lipsit de culoare. Cum adică, fără interacțiune? Ba da, putem socializa doar noaptea după ora 22.00. Legal, asumat. Sărim peste zidurile cetăților și ne distrăm: mergem în raiduri și omorâm negri, punem mitralierele pe homosexuali și le împrăștiem creierii pe pereți, îi căutăm pe credincioși și le violăm nevestele și fiicele. Doar pe cele minore, să ne înțelegem, după care aruncăm preoții de la ultimul etaj. Măcelul e distracție și are întotdeauna morală: ducă-se naibii rasele astea inutile, trebuie să exterminăm tot ce nu are snagă, să dispară diferențele și să moară în chinuri cei care nu sunt ca noi. Eu aș ucide cretinii și nu aș avea remușcari absurde. Aș face-o cu sânge rece, trăgând cu pistolul până când se înroșește țeava. M-aș urca cu buldozerul peste sutele de mii de proști care nu văd că dumnezeii joacă șah și fac pariuri obscene pe spinarea lor. Le-aș pune ștreangul de gât celor care nu observă schizofrenicul din mine, idiotul care scrie din plăcere și care le-ar introduce bucuros un pamflet în fund.

P1010852

Editorial pentru revista ”Academia Cațavencu” 4 aprilie 2016

Prepaid Cioloș și balamaua reunsă democratic a UNPR

   Partidul-balama UNPR are un viitor strălucit după plecarea lui Oprea și reținerea lui Onțanu. Cei despre care s-a spus mereu că sunt fantomele securității, colonei, generali, turnători, au rămas pe mâini bune. Și-au ales un nou far călăuzitor (339 de voturi din 370) în persoana deputatului Valeriu Steriu. Inginer, fiu de ștab comunist în comerțul exterior, secretar de stat pe vremea lui Năstase, colonel în rezervă, consilier al lui Băsescu, fost senator PSD, este acum președintele UNPR. Dacă ținem cont că și soția o duce bine, lucrând până mai ”ieri” în Min. Agriculturii și astăzi fiind consilier economic în Consulatul din Los Angeles, fratele Alexandru Steriu fiind și el consul al României în Zaragoza, familia șefului progresist este celula de bază pe care politica românească se poate sprijini la nevoie fără probleme. ”Trebuie să nu lipsim de la guvernare” a spus Valeriu Steriu după ce a fost ales președinte. Ne-am prins și noi în sfârșit: dinții pe robinet, băieți, buzele ce sug de la buget trebuie să fie acolo, să nu care cumva să lipsească. Acest partid nu trebuie să renunțe la statutul de țâțână, la postura de slugă gata să facă alianțe și la 4 dimineața dacă e nevoie. Ne-a fost bine și cu dreapta și cu stânga, de ce am renunța chiar acum? Uneperiștii nu se lasă, sunt consecvenți. Un mușuroi de trântori călare pe fagure.

   Băiat bun Cioloș-san. Din garsoniera zen cu feng-shui-ul aferent, salutând yoghin soarele ce răsare dinspre Moscova, ne anunță cu zâmbetul pe buze și cu spatele acoperit de la Bruxelles că toate merg ca pe roate. Nimic nu scârțâie, nimic nu pendulează aiurea. Toate șuruburile sunt la locul lor, strânse bine, aparatul de stat funcționează ca briceagul elvețian, așa că nu ne facem probleme. Să dormim liniștiți, pe cantul drept dacă se poate. Astfel, energiile eliberează miocardul și karma e mai limpede: ”Participăm activ la lupta aceasta împotriva terorismului, deci potenţial riscul există, însă aşa cum stau lucrurile acum, ele sunt ţinute sub control, în sensul că autorităţile îşi fac treaba.” Spune bre, Julien, așa. Serviciile sunt dârze, vigilente, noi nu avem de ce să dăm mărunțel din gură. S-a decis că și cartelele pre-pay au participat în atentatele din Maelbeek, deci mergem pe șablonul stabilit. Avem motiv să mai îngrădim puțin libertățile? Cum să nu? La fel ca în Spania, după exploziile din gara Atocha. Ce frumos se mulează premierul cu declarațiile, câtă armonie în ieșirile sale publice… Sunt impresionat până la lacrimi, zău. Dacian stă comod deocamdată pe o canapea de lux. E bine. Dacă nu deranjează pe nimeni, să rămână acolo. Are un viitor frumos, e tânăr. E de-al nostru.

P1010853

   Mai sunt foarte puține lucruri de spus după ce atentatele de la Bruxelles au zguduit conștiințe și au lăsat în urmă zeci de morți și sute de răniți. Oamenilor nu le-au rămas decât aprinsul lumânărilor și credința că standardele europene și libertățile obținute până astăzi nu se vor devaloriza prea curând. ”O zi tristă în momentul în care Europa şi capitala ei suferă aceeaşi durere pe care această regiune (n.r. Orientul Mijlociu) a cunoscut-o şi o cunoaşte în fiecare zi” declara printre lacrimi Federica Mogherini, înalt reprezentant UE pentru Politica de Securitate. Un sughiț inutil, o scenetă proastă după unii și o emoție bine regizată după părerea altora. Europenii au devenit sceptici și critică dur politicile antiterorism, nu mai au încredere în poliție și în serviciile de inteligență care ar trebui, conform bugetelor scandalos de mari la care au acces, să asigure fără ezitare securitatea unei Europe pusă în genunchi de demența unor indivizi ce sunt gata să se arunce în aer fără să clipească. Indolența și amatorismul din parlamentul european, declarațiile contradictorii pe subiecte de o importanță capitală pentru noi toți și tratarea islamismului radical ca pe un vis urât ce trece după cafeaua de la micul dejun, sunt elemente ce îngrijorează acum Europa ce încă se mai consideră calmă și civilizată. Pentru cât timp?

   ”The Muppet Show” există. Va fi nemuritor prin prezența tuturor tâmpiților care vor mai crede vreodată că un sondaj de opinie se realizează pe bune la noi în țară. Ori Vasile Dâncu a luat-o pur și simplu pe câmpii cu tot cu IRES, ori, fatalitate, segmentul ales pentru ultima investigare a conținut doar nebuni sadea, analfabeți și cazuri clasate de psihiatrie. Pentru că este imposibil ca Victor Ponta, chiar dacă dorința sociologului pesedist a fost să-i spele imaginea, să iasă pe primul loc într-un clasament al intelectualilor români din toate timpurile. Să fii situat pe aceeași listă cu Cioran, Eliade, Noica, Titulescu, Iorga, Bălăceanu-Stolnici și să ieși campion, denotă o doză imensă de iresponsabilitate din partea celor implicați în actul sociologic. O glumă stupidă ce reușește să transforme sondajul într-un instrument tragi-comic de măsurare a prostiei în public. Câtă silă poate să producă unui om sănătos la cap vederea unei astfel de dovezi de slugărnicie? Ce cantitate de gelatină trebuie să ai în coloana vertebrală pentru a linge astfel pantofii unui individ al cărui doctorat e prins în bolduri din cauza acuzațiilor de plagiat? Un sfat pentru Jiji Becali: maestre, vrei să fii cel mai sfânt și neprihănit dintre muritori? Angajează-l pe Dâncu. Nu ratează. Vei fi canonizat în cincinalul care vine. Parol.

   Aveți nevoie de dovezi pentru a fi convinși că băieții își spală mâinile unii altora în cazul Colectiv? Mai vreți să știți cine va mai plăti în afară de patronii clubului? Nimeni. Nu vă faceți iluzii. După ce corpul de control al premierului Cioloș a subliniat în raportul efectuat că existau ”neconcordanțe în legislație”, baza materială era „deficitară” și lipseau ”exercițiile în caz de urgențe majore”, nu a fost întrebat nimeni de sănătate. Arafat, Bănicioiu, Ponta și Oprea stau în continuare calmi și zâmbăreți la locurile lor, freza lor rezistă și nu-i va deranja nimeni. Nici măcar la telefon pentru că vorbele rămân pe bandă și cine știe ce procuror diliu mai intră pe fir și le va face probleme pe viitor politicienilor în cauză. Necazuri, băieți? Deloc. Speranțe? Hai să fim serioși, îngropați naivitatea pentru totdeauna și lăsați frăsuiala asta cu dreptatea pentru proști. Justiția e ocupată cu altceva, se mușcă unii pe alții de gât prin CSM și își plătesc polițe, își împart posturi și transformă dosarele în micro-mape și argumente-soft. Sentințele la fel, devin glumițe în funcție de cât de mare e grangurul împlicat în proces. Victimele Colectiv se unesc acum într-o asociație. Statul va face și el o comisie. Eu am batistă. O punem?

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 4 aprilie 2016

Pariul pe cai morți

   ”Sunt perfect. Sunt cel mai bun. Îmi fac treaba ca nimeni altul și toți ceilalți din jurul meu sunt niște lepre demne de dispreț” – ar fi lozincile pe care românul, acest animal de rasă al civismului contemporan, le slobozește pe guriță și când doarme. Plin de pilde abstracte, de sfaturi solemne pe care le oferă vecinilor de scară, omul-etalon se umflă în pene ca zeppelinul și spurcă doct împrejurimile. Românul bățos nu mai are nevoie de nimic. Le știe pe toate, e burdușit de lumină și carte și nădușește de preaplinul înțelepciunii adunate de-a lungul timpului. Răcnește academic și nu contabilizează tâmpeniile emise, pur și simplu le aruncă celorlalți având certitudinea că deține adevărul absolut. De aceea, în fața urnei, e convins că armăsarul său va bate toate recordurile în cursa următorilor ani. Dar începe să se întrevadă Valea Plângerii, acea miorlăială colectivă după vot când mintosul prepotent realizează că a ales un cal mort cu dinții putrezi. Începe jelania în masă în momentul în care candidatul se dovedește a fi un doar golan spilcuit cu gel în păr și brățară de aur la încheietură, nepot de securist îmbătrânit în rele sau ginere de politruc hârșâit prin zeci de partide de la nea’ Nicu încoace. Pentru că ne plac parastasele și ne îmbuibăm cu grâu fiert și drajeuri colorate, pentru că suntem un neam ce trăiește prin manea și miștocăreală, ne ciondănim ca fazanii și lăcrimăm jenant când se consumă fapta. De ce să nu recunoaștem? Românul e orb pentru că-i place. Se simte bine când se vaită și când primește plasturele pe rană. Dar e destul de tâmpit pentru a-și tăia periodic venele singur și a-și umple cada cu sânge. Suferim de un vampirism călduț, ne băgăm cu toții în cada cu apă fierbinte, cu o bere pe margine, și urlăm din toți bojocii că ne frige între picioare. La fel stau lucrurile și în cabina de vot, se ștampilează emoțional sau cu ”p-a mă-tii” în gură și se așteaptă după aceea o avalanșă de lapte și miere din ceruri. Pentru că golanii pe care i-am ales, deodată nu ne mai reprezintă. Am descoperit, surprinși, că ne trag în piept și că asanarea morală nu funcționează nici de data asta pe bază de lacrimi și muci pe manșetă.

P1010854

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 4 aprilie 2016