Categorie: Mass-media

Bagi spaniolul în casă, îl ucizi!

Vreți să zîmbim din prima frază sau pot începe catastrofic? Aruncați cu pietre în mesagerul care scrie despre pandemie? Pentru că nu m-a schimbat foarte mult, obiceiurile mi-au rămas aceleași: sînt un șoarece de interior, nu mi-au plăcut niciodată spațiile foarte deschise, mulțimile, curentele de opinie răsărite de nicăieri care încearcă să însămînțeze furtuni în capete deja înfierbîntate. Pandemia asta a căpătat nuanțe la care nu s-ar fi gîndit nimeni acum doi ani. Trec cu ușurință și zîmbesc cu tristețe cînd dau de zvonuri isterice, de conspirații cretine și de oameni care se lasă duși cu zăhărelul. În Spania m-am tamponat frontal cu boala: în familie, eu însumi, în jurul meu au murit zeci de oameni, am prieteni care lucrează în sistemul sanitar și mi-au povestit la prima mînă tragediile cu care au fost nevoiți să dea piept din martie 2020 încoace. Personal, nu prea mai simt sarea. Am uitat cum e să guști ceva dulce. Amarul a devenit un lucru vag, la fel și senzația de iute. Dorm ca lemnul între 9 și 12 ore, mă trezesc extrem de obosit. Pînă mai „ieri” îmi erau suficiente 4-5 ore pe noapte și săream în papuci mai vioi ca la 20 de ani.

Sînt sechele vizibile, dar nu e vorba despre mine. Ci despre atmosfera din jur, despre Spania trecută prin boală, prin moarte și prin confuzie. Scriu a nu știu cîta oară despre oamenii în mijlocul cărora trăiesc de 21 de ani. Mulți dintre ei și-au schimbat modul de trai, spaniolii au învățat să trăiască și între patru pereți. Ceva neverosimil pentru o nație obișnuită cu soarele, cu aerul proaspăt, cu marea, cu berea la terasă și cu prietenii în jurul lor. Bagi spaniolul în casă, îl ucizi.

Asta a reușit pandemia cu noi toți: s-a instalat teama, sîntem mai suspicioși, mai furioși, recalcitranți, o imensă vină o are și presa senzaționalistă care dorește doar sînge, morți, imagini cu sicrie și cote imense de audiență, vina este și a noastră pentru că ne lăsăm purtați de emoție, nu avem filtre raționale cu care să primim informația. Se pot scrie noi romane despre manipulare și credulitate. Cui servește? Nimănui. Oricum, textele mai lungi de trei fraze sînt date din start la o parte. Dacă aș publica un „tiktok” în fundul gol, aș deveni vedetă peste noapte. Dacă folosesc argumente și privesc fenomenul din mai multe unghiuri, sînt retrograd și plictisesc. Spania este obosită, irascibilă, economia mîrîie în genunchi și oamenii așteaptă vaccinarea în masă. Autoritățile bîjbîie, politicienii s-au urcat din nou pe cadavre și vor să cîștige capital electoral din orice curbă statistică.

Mary și Alfonso s-au cunoscut acum 30 de ani. Ea, scoțiancă. El, andaluz din Jerez de la Frontera. Au fost nevoiți să-și închidă barul încă de anul trecut. Cu Alfonsito m-am întîlnit zilele trecute la coadă la poștă. Eu puneam niște cărți pentru un prieten din Londra, el primea bani de la fratele său care locuiește în Germania. Merge împreună cu Mary de două ori pe săptămînă la Crucea Roșie. Acolo beneficiază de masă caldă și duș gratuit. Una dintre miile de tragedii de aici. Văd din balcon o mulțime de măști, doar bănuiesc cine se ascunde în spatele lor. Am inventat un joc: ghicesc vecinii după mers, după felul în care se leagănă pe stradă. Am reușit să public al treilea volum de proză scurtă: „Mediterana din mine”. Am ajuns să cred că și valurile vor avea nevoie la un moment de terapie intensivă și de măști chirurgicale.

Beau o gură de cafea, îmi trag cîrpa la loc peste gură. Trece o mașină a poliției locale prin fața barului. Cel de la volan se uită, numără rapid clienții de afară și trage pe dreapta. Salută, îi numără și pe cei dinăuntru, totul în regulă, își notează ceva pe un carnețel și demarează. Rutină, distopie printre blocuri. Scriu aceste rînduri și aud că s-a instalat iarăși restricția conform căreia nu te poți deplasa decît pe o rază de 15 kilometri din localitatea de domiciliu. E bine și așa, am trecut prin perioade în care nu puteai ieși din oraș. Erau patrule și lumini albastre peste tot. Au fost și săptămîni în care abia s-a putut ieși din casă, sper să nu se mai întîmple.

Nu știu ce să cred despre nonșalanța cu care unii privesc acest fenomen, încerc să mă conving singur că nu se va transforma în inconștiență totală și că vom reuși să ieșim cu toții din acest vîrtej înainte de a ne lovi un val de tulburări sociale. Văd mulțimi care urlă, indivizi cu ochii ieșiți din orbite care strigă că vor să fie liberi, țipă că li se încalcă drepturile, văd tot felul de șamani în halate albe care împart rețete miraculoase și induc agitație în rîndul oamenilor, unii politicieni au atins gradul maxim de iresponsabilitate și ticăloșie, nimeni nu plătește pentru dezordine, pentru instabilitate sau pentru discursul halucinant cu care se iese la rampă. Sîntem în era sateliților care ne spun în ce parte a orașului va ninge mîine și ne cumpărăm haine pe internet, plătim cu cardul și facem banking online, lumea e digitalizată. Și încă mai sperăm că ne vom vindeca cu ceai de mușețel. Sînt doar cîteva paradoxuri care ne vor uimi și în viitor, dar nu vom mai vocifera atît de tare pentru că vom trece și peste acest hop și ne vom aminti de coronavirus ca de un coșmar trecător, vom sorbi din berea rece și vom aprinde din nou țigările fără a mai simți elasticul după urechi.

Articol scris pentru Formula As, 22 aprilie 2021

Trebuie să fii cu mințile foarte pierdute ca să iubești un scriitor

Paul Gabor este autorul cărților Negustorul de pipe și Rapel. A plecat din țară în 2000 și s-a stabilit în Spania, continuând să scrie, însă, în limba română. El a mai lucrat în presă între 1994 și 2000, înainte de a pleca definitiv din România.

Ce înseamnă scrisul pentru un scriitor care nu consideră propriile cărţi drept fiind literatură? Care sunt următoarele volume pe care le va publica şi cu ce inovează piaţa cărţii din România? Răspunsurile se regăsesc în interviul pe care Paul Gabor ni l-a acordat:

Ce te-a făcut să alegi jurnalismul iniţial? 

Paul Gabor: M-am lipit mai întâi de lumea radioului. Pe vremuri, când se mai făcea stagiu militar, eu am făcut armata la București, în ʼ93-ʼ94, la câțiva ani după Revoluție. În perioada aceea, în București, începuseră să fie la modă radiourile astea particulare: Radio Contact, ProFM, dacă nu mă înșel, Europa FM. Și îți dai seama, în perioada aia era ceva nou. Intervenea curiozitatea. Era alt gen de emisiuni, alt gen de muzică. Așa că, după armată, am intrat în contact cu un post de radio din Galați – și ei deschiseseră abia de vreun an de zile. După, am început cu presa scrisă.

Am văzut că mai ai articole și pe Republica.ro. Mai scrii și în prezent acolo?

Paul Gabor: Eu am plecat de 20 de ani din țară și de 20 de ani continui să colaborez cu presa locală și cu presa națională. Colaborez câteodată pentru că nu am un contract și nici nu caut așa ceva. Scriu sporadic în momentul în care cei din jurul meu consideră că am ceva de spus. Și da, lucrez şi cu cei de la Republica.ro, cu Ziare.com, cu cei de la Dilema Veche – am început chiar acum, în pandemie, să scriu pentru Dilema Veche.

Trecând pe partea aceasta de literatură: Ce te-a convins să scrii prima ta carte? Ce factor te-a făcut să spui „Gata, mă apuc de scris o carte!“?

Paul Gabor: Nu știu dacă m-a convins ceva sau cineva. Eu, ca orice român care se crede poet, ca orice român care are senzația că e vreun Mario Vargas Llosa, scriam. Și pot spune că am scris prostioare, așa, încă din timpul liceului. Aici, în Spania, a fost o perioadă în care am început până și eu să cred că textele astea de miniproză, de proză arhiscurtă –  cum le numește un prieten foarte bun – pot să placă celor din jur. Așa că, undeva prin 2007-2008, am început să scriu texte din astea, ficțiune în principal, pe blog. Atunci era vremea blogurilor și scria fiecare ce voia. Și pe atunci mi se mai spunea „Băi, Paul, tu nu faci rău ceea ce faci!“ și „Nu scrii foarte rău“. Și în momentul în care îți spune vecinul, mama sau soția că scrii foarte bine, nu trebuie să iei de bun lucrul ăsta. Oamenii ăștia sunt foarte subiectivi. Ei te iubesc, țin la tine. Însă în momentul în care oameni care au un criteriu literar bine conturat, sunt în industria cărții, oameni care chiar au scris la viața lor niște cărți – unii dintre ei niște rafturi de cărți – îți spun astfel de lucruri, asta te pune pe gânduri. Și am început să scriu puțin mai consistent, cu mai multă grijă, cu mai multă atenție. Și tot ce am scris din 2007-2008 încoace, s-a concretizat într-un manuscris, Negustorul de pipe, pe care l-am trimis către unele edituri în 2018, prin ianuarie. Am avut posibilitatea să bat palma cu Herg Benet și așa a ieșit primul volum de proză scurtă.

Deci acest factor a fost unul colectiv, nu? 

Paul Gabor: Da! M-au împins de la spate niște oameni în criteriul cărora am avut încredere. Eu, cu toate că nu pare deloc, am simțul ridicolului. Nu am senzația despre mine că sunt vreo lumină, că aș fi vreo mare flacără. De aia merg pe principiul ăla de „când îți spun doi-trei că ești beat, te duci și te culci“. Aici am aplicat pe persoanele din jur care îmi spuneau că ce fac nu e chiar rău și am devenit puțin mai atent. Și așa m-am apucat de ceea ce unii numesc literatură, pentru că eu nu am curajul încă de a numi astfel ceea ce scriu. M-am apucat de literatură la îndemnul unor prieteni din jurul meu – prieteni care au legătură cu lumea culturală.

De ce nu ai curajul de a numi „literatură“ ceea ce scrii?

Paul Gabor: Omul care scrie, scrie și atât.  Eu m-aș apropia de ideea de cititor compulsiv. Citesc destul de mult și destul de bine, zic eu. Nu am curajul să spun că ceea ce scriu eu se apropie măcar de ceea ce citesc, de literatura bună. Dacă unii au curajul să spună despre ceea ce scriu eu că s-ar încadra totuşi în acest concept, le mulțumesc foarte mult. Poate încep să cred și eu la un moment dat. Da, scriu proză scurtă, dar nu am curajul să mă etichetez drept om care scrie literatură.

Tot în legătură cu acest proces de a scrie o carte, Orwell spunea că, pentru el, scrierea unei cărți este „o zbatere groaznică, epuizantă, ca un acces prelungit al unei boli dureroase“. Ce înseamnă pentru tine procesul acesta de scriere a unei cărți?

Paul Gabor: Nu îmi place să cred că este un acces prelungit al unei boli pentru că îmi place să cred despre mine că sunt sănătos. Îmi place să cred că încă sunt sănătos la cap în principal. Mie îmi place să scriu fiindcă îmi place foarte mult să mă joc cu sensurile. Cei care au citit atât Negustorul de pipe, cât și cel de-al doilea volum, Rapel, au văzut că pot să derapez foarte natural de la o frază la alta. Pot să trimit cititorul dintr-o parte în alta foarte rapid și fără niciun scrupul. Nu am nicio emoție când vine vorba de a mă juca cu mintea cititorului. De aceea, eu nu am nevoie de cititori facili. Eu nu ofer o lectură facilă. Cine caută la mine concepte de iubire, dezamăgire, dragoste și nu știu ce alte prostii, îi rog de la început să nu cumpere cartea. Deci nu îmi cumpărați cărțile fiindcă în cărțile mele nu e vorba despre așa ceva. Mie îmi place să întorc cuvintele pe toate părțile și îmi place ca cel care deschide cartea să înceapă să se joace, în același timp, cu mine și cu textele mele.

Ce înseamnă pentru mine scrisul? E o joacă luată din ce în ce mai în serios în ultima vreme. Am început cu Negustorul de pipe în joacă. A fost o probă, un „hai să vedem ce iese“, dar cu Rapel a fost o confirmare. Cei de Herg Benet mi-au confirmat, publicându-mi și al doilea volum, că nu fac foarte rău ceea ce fac, iar publicul și reacțiile din critica literară, de pe Bookhub, de pe lapunkt.ro, de exemplu, îmi confirmă că joaca mea nu e chiar atât de infantilă.

Ai vreun scriitor pe care îl admiri sau pe care l-ai admirat foarte mult în copilărie? 

Paul Gabor: Uite, acum, de exemplu, nu mai admir pe nimeni. Acum am ajuns la stadiul în care să pot aprecia un scriitor. Eu am o oroare vizavi de idoli, de statui, de monumente și socluri. Ca orice puști crescut în comunism, am crescut cu Marin Preda, cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Nu știu dacă îi admiram sau dacă îi vedeam ca pe niște idoli, dar era literatura la care aveam acces. Din literatura străină puteai citi din colecția Biblioteca pentru toți, cea care a fost îngrijită de Mihai Șora. În Biblioteca pentru toți au apărut foarte multe titluri de căpătâi: din literatura rusă, cea germană – un Thomas Mann de exemplu.

Acum, ți-am spus, nu mai am idoli și nu iubesc vreun scriitor. Nu ai cum să ai astfel de sentimente. Trebuie să fii cu mințile foarte pierdute ca să iubești un scriitor.

Acum citesc foarte împrăștiat. Citesc tot ce îmi cade în mână. Din ultima provizie de cărți care mi-a fost trimisă din țară, mi-am luat Exuvii de Simona Popescu. Am citit Philip Roth – De ce scriem, Cezar Paul-Bădescu – Frica de umbra mea, Busola de Mathias Enard, în traducere de Cristian Fulaș, Bărbatul care aduce fericirea de Cătălin Dorian Florescu – carte care nu doar că e de recomandat, e obligatorie pentru oricine vrea să spună despre el că este un cititor. Mi-am luat ediția aniversară a cărții lui Mircea Cărtărescu, Nostalgia; Jurnalul unui librar de Shaun Bythell, o carte extraordinar de spumoasă.

Revenind la tine și la cărțile tale: În momentul actual, ai vreo carte în curs de scriere? 

Paul Gabor: Deci, în momentul de față, eu am a treia carte gata. Încă nu este carte, este un manuscris de fapt. Se numește „Mediterana din mine“ și este un manuscris pe care l-am terminat în luna mai a anului 2020. Pandemia ne-a oprit pe toți foarte brusc, iar foarte multe edituri din țară nu mai pot să meargă mai departe și nu știu câte vor merge mai departe. Urma să scot cartea tot la Herg Benet, dar nu știm dacă va mai ieși sau când va mai ieși. În momentul ăsta sunt în discuții și cu alți editori. Poate chiar acum, în 2021, o să fie publicată.

Pe lângă asta, am început să lucrez deja la un alt volum care e unul mai special pentru mine, este o provocare. Acum stau și mă gândesc dacă să îți zic sau nu despre ce e vorba. Da, hai să îți zic. Nu este un concept original nici pe departe. Este un concept pe care l-am întâlnit la un scriitor britanic, nu îmi mai aduc aminte cum se numește tipul. Vreau să scot o carte cu 500 de mini texte, iar fiecare text să aibă 500 de semne. Este o proză arhiscurtă, dar o proză cu plafon numeric. Este o provocare. Nu vreau să trec de acest număr de semne. De ce? Nu știu! Mi-a plăcut ideea. Vreau să îmi duc proza mea scurtă în sensul ăsta. O carte care să se numească 500. Este deja începută destul de bine, scriu cu spor. Dacă nu vine vreo apocalipsă, pe la sfârșitul lui aprilie – mai, ar trebui să fie gata.

Am înțeles de ce scrii. Despre plăcerea de a citi ce ne poți spune? Ți-a fost insuflată de vreun membru din familie?

Paul Gabor: Țin minte că acasă am avut o bibliotecă destul de serioasă și asta în ciuda faptului că ai mei sunt oameni mai mult decât simpli, maică-mea a fost coafeză, taică-meu lăcătuș mecanic, deci nu au fost intelectuali în familia mea sau alte somități. Dar am avut norocul că, în jurul meu, am avut prieteni cu biblioteci, am avut prieteni ai căror părinți erau profesori, am avut, așadar, acces la biblioteci. Și țin minte că, pe vremea lui Ceaușescu, îmi dădea maică-mea bani să îmi cumpăr sandvișuri, să-mi cumpăr înghețată, iar eu mă duceam la librărie unde aveam „pile“, la 11-12 ani, în comunism. Era una dintre clientele maică-mii care îmi pasa cărți pe sub mâna. Așa îmi cumpăram tot ce găseam; din colecția Biblioteca pentru toți, tot ce găseam de Jules Verne, Marin Preda, cărțile de căpătâi din vremea comunismului.

M-am apucat de citit de mic. Am fost un șobolan de bibliotecă. Nu prea aveam eu succes în alte părți, dar eram un șoarece care citea și câte trei cărți în două zile – ceea ce nu prea fac acum. Viața te dă cu capul de pereți și nu te mai lasă să citești.

Interviu pentru IQool – Georgiana Grigoraș

Să fie panaceu’ gratis, s-ajungă la toată lumea!

E minunat să vezi că oamenii nu se schimbă, că ramân acolo, în băltoaca lor confortabilă, călduță, ca-ntr-un cocon din care nu mai pot evada niciodată. Desigur, încerc să fiu ironic. E sfârșit de săptămână, mi-am promis că nu mai scriu fără să beau cafea, nu mai ating tastele decât după ce-mi reglez toate vibrațiile și citesc horoscopul, dau o tură pe la ghicitoare și întorc ceașca cu gura-n jos pentru a ști dacă voi câștiga la loterie.

Dar mi s-a zdruncinat zen-ul. S-a înmuiat Nirvana în dimineața asta, în clipa în care am văzut că și-a făcut apariția în spațiul public un discurs infantil, agresiv și incredibil de populist: „Bogații lumii ar trebui să renunțe la drepturile intelectuale și să ne ofere vaccinul gratuit, să dea rețeta tuturor.” – cam așa sunau câteva voci în subsolul unui text citit aiurea, în contextul luptei anti-Covid, pe câmpia nemuritoare a netului. Brusc, m-am gândit: da, oamenii ăștia au dreptate, totul ar trebui să fie gratis, să stai ca o morsă pe canapea și să-ți vină totul pe tavă, creierele cresc în copaci, inteligența înflorește pe toate gardurile, specialiștii ar trebui să se pregatească ani de zile prin facultăți, să-și rupă capetele cu lucrări și tot felul de studii, firmele ar trebui să investească zeci de milioane de euro, dar rezultatele ar trebui să fie gratuite. Pentru că așa vor unii, clar.

În acest moment vor sări cei de stânga și vor sufla în trompete: da, așa e, bogații lumii trebuie să împartă totul cu săracii, să nu uite de unde au plecat, prea le-a crescut burta, prea s-au urcat pe cadavre. Iar cei de dreapta, fanii capitalismului, mă vor mangaia cu duioșie pe cap: așa este dragă domnule, nimic nu e gratis, totul are un preț. Stați la locurile voastre tovarăși, nici jungla câștigului imoral nu este un tufiș în care să mă adăpostesc.

Din păcate, sunt adeptul preluării și de colo, și de dincolo. Dar asta e o altă temă de șezătoare. Să revenim… Să revenim la „drepturile intelectuale”, pentru că în special de la această sintagmă mi s-a aprins becul și am început să dau mărunțel din dinți. Să reflectăm un pic la intelect, la creier, la minte, la ce poate face un om educat pus din timp la locul său și lăsat să-și facă treaba. Poate că și noi, românii, împreună cu alți plângăreți pe tema vaccinului, am fi putut sta printre „bogații lumii”. Am fi putut avea un stat suficient de pregătit pentru a crea un sistem sanitar eficient, am fi putut avea firme care să lucreze bine și cu destulă rapiditate pentru a scoate pe piață un vaccin însotit de toate garanțiile posibile.

Dar, ce sa vezi? „Bogații lumii”, cei pe care îi înjurăm acum, știu să investească, să atragă materie cenușie, să pună la dispoziția oamenilor de știință toate condițiile pentru a-și desfășura activitatea. „Bogații lumii” nu prea votează infractori, corupți, nu prea își trimit prin Parlament amantele, cumnații, frățiorii și ginerii, nu au la fiecare colț de stradă săli de pariuri și fabrici de doctorate false. Statele „îmbuibate” – cele care vor aduce acum vaccinul pe piață – nu au în bugetul de stat sute de milioane pentru salarii și pensii speciale, nu aruncă miliarde pe studii de fezabilitate, nu dau legi cu dedicație, pe la ei pe-acasă mai funcționează și DNA-ul, se iese în stradă atunci când politicienii și-o iau în cap, oamenii votează pentru că democrația este cel mai bun sistem din toate relele existente… Tot „îmbuibații” despre care vorbim știu, în general, să prețuiască munca și efortul angajaților.

Câți dintre cei care vor acum să li se dea vaccinul pe tavă au folosit Windows-ul lui Bill Gates piratat, câți și-au descărcat filme de pe net fără să plătească nimic, câți citesc pdf-uri obținute fraudulos? Și România ar fi putut să facă parte din galeria aceasta minunată a țărilor cu potențial. Și ne-ar fi putut înjura săracii lumii la ora asta. Dar avem mereu grijă să plasăm șuturi în fund miilor de specialiști care lucrează acum prin SUA, Canada, Europa, Asia. Știința e un moft, dă-o naibii! S-o folosească alții. Noi avem grijă sa băgăm miliarde în cupole, în autostrăzi pe hârtie, să îngroșăm cefele unor pensionari de lux, să mărim de la an la an numarul de bugetari și să plângem pe la colțuri (bine că ne-a dat Ăl de Sus oleacă de net) când mai cade câte un elev în wc-ul din fundul curții și mai ard oameni prin spitale.

 

Pentru ziare.com

 

Ar trebui să se întâmple un miracol ca să se poată trăi din scris în România

Paul Gabor, scriitor. Care e treaba cu Paul Gabor, cine e el, care e povestea lui?  

Îți voi răspunde, Andrei. Fără adresare pretențioasă, fără ceremonial și fără niciun fel de rigiditate. Nu suport formulele, pun întotdeauna accent pe apropierea naturală, în timp, și pe relațiile care se construiesc fără etichete. Te voi tutui fără niciun pic de rușine. Nu am o poveste specială în spate, deși multora le plac legendele, vor să citească biografii incredibile, dezastre, depresii, vor să descopere ceea ce nu există în oameni. Am plecat din presa gălățeană acum 20 de ani. M-am întâlnit în Spania cu drujba, cu lopata, cu cuțitul de bucătărie, cu camionul, am învățat că trebuie să pornești de jos. Fără pile, cunoștințe, relații. Am plecat cu furie, o bună perioadă de timp nu am privit înapoi, nu aveam de ce, nici măcar nu voiam să-mi cumpăr beemveu sau să-mi ridic vilă în locul de baștină. Căutam altceva, nici astăzi nu știu să definesc foarte bine ce. Hai să-i spunem normalitate. Sau respect. Hai să-i spunem o societate diferită în care ițele să nu fie trase în totalitate de farseuri, de mitocani, de cumetrii și de agramați cu diplome cumpărate.  

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către literatură, dacă vrem să citim cărți de Paul Gabor – ce să căutăm și unde? Detaliați-ne un pic viața și opera.  

Sprințară expresie: viața și opera. Caut un emoticon care să râdă în hohote, nu știu dacă are loc aici. Viața mea nu cred că interesează pe cineva, este un traseu simplu. Am ales drumul străinătății, merg în continuare înainte și mă străduiesc să rămân în picioare. Cei care mai citesc literatură pot să caute „Negustorul de pipe” și „Rapel” în librării, pe site-urile de specialitate, pe www.hergbenet.ro, chiar eu dispun de exemplare pe care le trimit prietenilor cu autograf și câteva cuvințele de mulțumire. Scriu proză scurtă, în mare parte ficțiune, îmi place foarte mult să disec creierul și atenția cititorului în mii de franjuri, e un gen de sadism care, de ce să nu recunosc?, mă hrănește și mă binedispune. Cititorii mei de până acum nu sunt pasivi, nu i-am obișnuit cu rețete comerciale, cu o scriitură facilă, îndulcită, nu am scris proză care băltește inutil, nu storc și nu vreau să văd lacrimi în batiste. Fugim împreună de literatura de inimă albastră, de iubiri ieftine, de frunze care cad și ne acoperă suflețelele prea sensibile. La mine e iarnă și-n toiul verii, disprețuiesc atunci când trebuie, iubesc atunci când se poate și apăs tastele doar când am ceva de scris. Caut introspecție, caut sursa din care se naște procesul prin care fiecare om ajunge să se privească în oglindă și să-și măsoare neputința, orgoliul, ipocrizia, textele mele vor să transporte și să fie un instrument cu care cititorul să deseneze traiectorii proprii, să-și creeze scenarii, imagini și tablouri pe care doar el să le înțeleagă. E un troc, dacă vrei. Ofer lumea așa cum o văd și nu aștept nimic în schimb. Sau poate că da, pare ilogic ce spun: aștept doar ca cititorul să-și pună întrebări și să nu zacă inert, în pat, cu 250 de grame de celuloză în mâini.  

O să vă întreb vulgar: se poate trăi din scris cărți în românește? Câte napolitane ați putut achiziționa din drepturile de autor? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată trăi din această frumoasă îndeletnicire, scrisul în limba română?  

La fel de vulgar, voi răspunde: cine își imaginează că se poate trăi din scrisul în limba română este pur și simplu nebun. Unii afirmă că da, se poate. Alții ar putea să afișeze și nume. Poate că există așa ceva, dar aici intrăm în alt gen de discuții interminabile, putem aduce la masă geniul, dar și mașinăriile de marketing, scrisul pentru mase, compromisurile pe care unii le numesc prostituție intelectuală, alunecările în grafomanie de dragul vânzărilor, confuziile făcute între literatură și orice altceva… Cum ziceam, ne putem întinde la vorbă preț de câteva nopți bune. Are cineva timp pentru asta? Ajută la ceva? Există vreun panaceu ascuns pe care l-am putea propune ca soluție? Din drepturile de autor îmi cumpăr cărți pe care ai mei mi le trimit periodic în Spania. Și pufuleți, și napolitane, da. Prietenii îmi trimit și palincă, dar pentru asta deja nu mai am bani din vânzări. Îi cer soției, iar dacă i se face milă îmi scapă printre degete câte ceva. Ar trebui să se întâmple un miracol ca să se poată trăi din scris în România. Să nu ne facem iluzii, să nu fim naivi, nici proști grămadă. Chiar și în țările în care se citește masiv (atenție la ce se poate înțelege prin asta) doar unii scriitori, puțini la număr, pot spune că trăiesc din scris. Atât timp cât editurile românești se bat pentru un public de 200.000 de cititori, restul nedeschizând nici măcar o carte într-un an de zile, vom continua să rupem apa-n piuă în interviuri, pe bloguri, pe rețele. A cui este vina? Ce suculentă discuție ar ieși de aici! Dar întreb iarăși: soluțiile unde sunt, cine le va livra? Și când? Mergem din nou la marota „totul pleacă de la educație”? Da, știm. Și mai departe

V-ați stabilit tocmai în Catalunya. De ce ați plecat, de ce ați mai fi rămas? De ce nu vă întoarceți în România? Ce vă leagă de țara noastră, totuși, încă? 

Am plecat pentru că se pregătea Iliescu să vină din nou la Cotroceni (2000), ceea ce s-a și întâmplat. Am plecat pentru că eram slobod la gură și mi s-a spus că trebuie să mă înscriu într-un partid mizerabil ca să mai am loc în presa gălățeană, eram tânăr și plin de nerv(i), ai mei nu au fost niciodată cuplați la sistem, nu mi-au sugerat că viața de slugă ar fi cea pe care ar trebui să o îmbrățișez pentru a-mi fi bine. N-aș mai fi rămas în țară sub nicio formă. Acum, când văd că încă se pleacă pe capete, cred că nu a fost o decizie rea. Mă leagă încă limba română, mă leagă faptul că o parte din familia mea încă se află în țară, am crescut, am învățat, mai am încă prieteni în România. Nu te poți rupe definitiv, total, nu te poți desprinde ca un deget bolnav de leprosul fără tratament. Este imposibil să te uiți pe hartă și să nu simți nimic atunci când vezi România acolo. Dacă ajungi în acel punct, ești doar un biped care respiră, mănâncă și-și face nevoile: fiziologie pură, fără alte implicații. Și nu este patriotism din partea mea. Urăsc fandoselile, atitudinile false, îi detest pe cei care își aduc aminte că-s români doar de câteva ori pe an și atunci își îmbracă ițarii și plâng când aud imnul în boxe.   

Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi dumneata viitorul României? Vă interesează? 

Lucrurile se schimbă. Mult prea lent, asta mă nemulțumește profund. Au trecut 30 de ani de când ne-am despărțit, oare?, de comunism. Se puteau face multe, dar avem o inerție specială, ciudată, avem ceva care ne trage mereu înapoi, există multă indiferență, extrem de multă ignoranță, suferim de o nostalgie tâmpită care ne ține pe loc. Ne uităm în altă parte, nu participăm la decizie, nu votăm, stăm pe margine și huiduim până ne ies spume la gură. Și atât. În timpul acesta, mișcarea de rotație continuă. Pleacă unii, vin tot ei. Își dau cu fond de ten, schimbă un pic rimelul, dar în fond sunt aceleași secături dintotdeauna. Ei și copiii lor, ei și nepoții lor, ei și rudele lor. Ignoranța noastră nu construiește decât imposibilitate și eșec. Cei care pot schimba sistemul nu ajung la pârghii pentru că nu beneficiază de sprijinul societății. Există oameni capabili, inteligenți, încep să intre în politică. Timid, abia se văd. Dar au nevoie de o societate activă care să-i voteze și să aibă încredere în ei.  

Ce ați învățat despre sine, lume și viață în timpul starii de urgență și apoi în timpul prelungit al stării de alertă? Cum v-a fost cu prilejul pandemiei? 

Planeta ne tratează în mod egal. În ochii ei suntem pe aceeași treaptă cu elefanții, cu pisicile și cu muștele. Suntem ființe vii, nimic altceva. Dacă nu facem apel la rațiune, la logică, dacă nu învățăm nimic din trecut, din istorie, din tragedii, din pandemiile prin care ne-am târât, nu putem decât să fim victime în secolul XXI. Ar trebui să investim sute de miliarde de euro în cercetare, în medicină, în bunăstarea și confortul speciei din care facem parte, ar trebui ca scopul nostru comun să fie pacea imediată și educația universală, dar continuăm să producem armament pe bandă rulantă. Să nu ne mai plângem ca niște babe neputincioase, să cerem ca banii noștri să fie folosiți în avantajul nostru. Până mai ieri erai norocos dacă trăiai 40 de ani. Astăzi se poate ajunge fără nicio problemă la 90 de ani. Am învățat să folosim descoperirile științifice, să ni le aducem aproape. Pandemia asta e doar un alt hop prin care generația noastră va trece. Și nu va învăța mai nimic. Pentru că, din păcate, nu suntem învățați să învățăm.  

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Urmăriți fenomenul? Dacă am vrea să citim o pleiadă de contemporani, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm? 

Mi-ai ridicat o superbă minge la fileu și voi profita din plin. Sunt tentat să spun că fac parte dintre cei care scriu bine, că sunt un scriitor excelent, că am un public care mă apreciază. Dar nu sunt imberb, nici descreierat. Cititorii au filtrul lor și știu foarte bine ce au de făcut, timpul pune pe fiecare în locul pe care-l merită. Se scrie bine în România. Urmăresc îndeaproape realitatea culturală, nici nu s-ar putea altfel. Mainstream-ul literar mă obosește uneori, este în cea mai mare parte a lui fals, ipocrit, asist la o întrecere permanentă de ego-uri, scenete de un balcanism oțețit, șarade și șușanele cu tradiție, tot felul de clasamente, podiumuri, premii, pupături de Iude, cooperative care fac și desfac totul… Penibil, anost, pârâie putreziciunea asta de-ți sparge urechile. Îmi petrec destul de mult timp căutând în underground, acolo unde nu te trimite nimeni, unde nu ești ghidat, nu ești îndrumat de elite. Am descoperit și acolo poeți și prozatori extraordinari, scriitori fără bariere, fără prejudecățioameni care scriu într-un fel ce-ți taie răsuflarea. Voi fi ticălos și nu voi da nume. Pentru că nu vreau să duc obiceiul mai departe, nu vreau să sugerez nimănui nimic. Arta este subiectivă, informația se află la un click distanță. Cu toții putem căuta, putem cerceta și găsi ceea ce ne determină să fim relaxați din punct de vedere cultural cu noi înșine. Nu există o procedură pe care trebuie să o urmăm, nu cred în șabloane și bibliografii construite de alții. Există, desigur, o perioadă a vieții în care indiciile sunt utile, gustul pentru literatură trebuie format, dar pentru un adult cred că e nevoie doar de exercițiu, de căutare, de inspirație, de citit până la urmă. Nu vreau să cad în sterotipii, dar ziua în care nu citesc măcar 30 de pagini este o zi nulă, simt că s-a dus degeaba, că am pierdut timp. Aș oferi fără să ezit Premiul Nobel celui care va pune pe picioare un sistem educațional care să-i determine pe oameni să citească de la sine măcar o carte pe lună. Una pe lună, douăsprezece pe an. În 20 de ani se poate spune că ai trecut prin volumele fundamentale ale umanității. E mult ce-mi imaginez? E utopic? Poate că da. Dar nu pot să nu gândesc astfel, mintea mea are nevoie de refugiu, e mult prea saturată de falsitatea pe care o întâlnește zilnic peste tot. Vrei să-ți mai propun o temă? Iată: obstacolele de care se lovește un autor care vrea să publice prima dată? Presupunem din start că omul scrie bine. Dar nu cunoaște pe nimeni, nu face parte din nicio trupă, nimeni nu-l recomandă etc. Vrei să vorbim despre felul în care este privit și primit un outsider în lumea editurilor din România? Poate altădată, hai să nu obosim cititorii.  

Ce nu ați face niciodată, Paul Gabor? 

Nu aș renunța să spun ceea ce gândesc. Nu aș fi niciodată un trist ipocrit care să dea din coate, să lingă clanțe, să stea ca ghiocelul sau să înghită mizerii pentru o felie de pâine.  

Cum vă petreceți o zi obișnuită? Cum arată rutina lui Paul Gabor acolo, în Catalunya? Apropo, Catalunya este sau nu este Spania? (Aidoma, FCSB e sau nu e Steaua?)  

Aș vrea ca toate zilele mele să aibă același parcurs: deșteptător, ibric de cafea, știri, mic dejun, citit, scris, prânz, cafea, pipă, citit, scris, floricele de porumb, citit, scris, citit, scris, citit, scris, citit, scris… Aș vrea, nu știu dacă se poate. Catalunya este Spania. Și invers. Nu mă trage de limbă, nu aș vrea să alunec din nou pe panta politică. Am renunțat de ceva vreme să mă mai zbat, să scriu din tranșee, să explic oamenilor că totul este doar ipocrizie și dorința unora de a manipula și de a manevra bugete de miliarde în folosul propriu. Fotbal? Unde nu mă pricep, nu am opinie. Știu doar că unora le place Becali, ar împânzi țara cu statuile lui. Pot să spun că mi-e puțin silă? E voie?

Cuvânt de încheiere, povață pentru tineri. 

Pe cei tineri să-i povățuiască doar cei care au curaj, doar cei care au îngâmfarea de a crede că pot să dea sfaturi. Nu am ajuns încă la momentul în care mintea să mi-o ia razna și să sugerez cuiva ce are de făcut. Dar mă întorc pe călcâie și spun un singur lucru: soarta ți-o mai cioplești și singur. Natura ne-a prevăzut cu creier și cu dorința de a cunoaște.  Mulțumesc, Andrei. Pentru spațiu, pentru răbdare, pentru dialog.  

Interviu publicat pe 29/09/2020 în Viitorul României.

 

 

Azahar și flori de tei

Scriu fără reguli prestabilite, nu am niciun fel de șablon pe care îl urmez, după care mi-aș pregăti textul care va lua formă, mă așez la o terasă lângă Mediterană mușcând din pix, urmărind nervos pescărușii care urlă deasupra mea în cete, sunt infractori cu aripi care vânează absolut tot ce le intră în vizor, aștept cafeaua cu lapte, pâinea prăjită îmbibată în ulei de măsline, rotesc lingurița ca pe o armă care mă ajută să câștig războaie, și pun totuși un punct pentru că nu vreau să fiu înjurat chiar din preludiu. 

Mă îngrozește sintagma scriitor din diaspora, o simt ca pe o anatemă, ca pe un fier înroșit apăsat cu furie pe pulpa vitei pentru a ști pe vecie că nu mai aparține, că e din acel loc și nu din acesta, că a plecat iremediabil, o ștampilă, o etichetă lipită bine de tot pe borcanul cu zacuscă al neliniștilor, al fricilor, al păcatelor noastre comune. Poate e confortabil pentru unii, posibil ca această etichetă să ajute în procesul de detașare, de răcorire, de oxigenare a unor minți închistate în proaste obiceiuri, dar ce mai este scriitorul, ce mai este diaspora, în ce fel ne-ar ajuta acum aceste întrebări și diferențe? Personal, cred că în mare parte discuția este neverosimilă, nu are fundament. Nu există un punct de plecare valid, se pot crea din nou bariere infinite pe care nu le-am mai putea niciodată îndepărta. De mai bine de douăzeci de ani, absolut întâmplător, scriu din afara României. În românește, desigur. Aș fi putut să fac acest lucru în sârbă din afara Serbiei, în portugheză peste granițele Portugaliei. Destinul (ce cuvânt generos, ca o cârjă la senectute) a vrut să mă nasc pe malul Dunării, aici, unde Siretul își face loc în fluviu, unde pescarii vântură apele în căutarea unui șalău amețit de mâl, la poalele Combinatului, la umbra teilor de pe Domnească. Aș putea să fiu furios acum, să arunc cu pietre în speranța că voi atinge câteva capete seci care țin ițe în mâini de câteva decenii, să scriu cu obidă despre metehnele târgului, despre bisericuțe, ipocrizie, despre grupurile ermetice în care nu poți pătrunde dacă ai gura slobodă și nu ești dispus să te aliniezi, despre continuitatea răului și perenul furișatului în cotidian. Dar cui folosește? Am deja o colecție stabilă de căței care latră, nu mă mai poate convinge nimeni că alții pot interpreta linii melodice de altă factură.  

Îmi place să observ, sufăr de voyeurism cronic. E o boală pe care o doresc tuturor, deloc nocivă, am învățat să văd lumea prin acorduri fine, să practic volute, știu acum să sar garduri, dar să le și ating ușor pentru a mă îmbăta cu vibrațiile șipcilor. Am un tobogan pe care cobor destul de des, aruncând priviri în casele tuturor: Vedeam prin geamurile larg deschise: primele cafele aburind în cești, fiarele de călcat coborând pe gulerele cămășilor, buletinul meteo șuierat prin strungăreața fetelor din cutia veselă, cuțitele care întind margarina de porumb pe felia de pâine prăjită, gura de vin uitată în pahar, un cablu subțire cu care nu reușise să se spânzure divorțatul de la etajul șapte, căței cu vezica plină dornici să zburde prin parc, bunicii bâjbâind după proteză, un colț de pizza în microunde, chiloții cu dantelă trași la repezeală pe sub fustă, un ruj pierdut printre dosare, mături, colanți, grisine, sticle de plastic, amanți cu cearcăne și libido nestins, o farfurie neterminată cu spaghete, un calorifer spart din care țâșnea apă. Iar eu cădeam, țipam, mă ustura pielea frecată de tabla care se unduia-n aval și trăgeam cu ochiul la orașul care moțăia în dormitoare. („Negustorul de pipe”)

Am aflat că Mediterana vindecă, pune plasturi peste răni, peste amintirile care rod din carne, reușește să te ridice în picioare după cele mai usturătoare momente, plimbările matinale pe malul său au devenit mantre, sunete coborâte din clopotniță, din ea apar delfinii care se uită înspre noi cu maximă curiozitate, de parcă am fi o specie ce nu poate să se deplaseze decât în genunchi: Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe pervaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe. („Negustorul de pipe”)

Aproape că mă dezgustă vulgaritatea așezată în mod voit pe hârtie, autorii care nu pot să sară peste mediocritate decât prin apelul la pornografie deșănțată, fiziologia dusă la extrem pentru a capta atenție, mă lasă rece ieșirile acneico-literare ale unor autori ce nu pot să-și depășească condiția decât agățându-se cu disperare de trivial: Visez că am rămas cu caninii înfipți în umărul tău. Pentru mine, pentru furiile mele, e o simfonie de migrene, o cascadă de cioburi care mi se varsă în cap pe de-a-ntregul. Nu am barcă, nici colac de salvare pentru a ieși din cercul acesta. Ți-am dat jos cămașa și mușcam în neștire, sacadat. Aritmetic. Ai urme de dinți peste tot. Din răzbunare, cred. Adulmecam de sus în jos, din claviculă până-n cot, mușcam cu atacuri seci și rapide. Îmi plăcea cum sună în gol, a os pe os. Am rupt destul până când am reușit să curăț totul de pe braț, am pus nervii deoparte pentru mâine. Sunt calzi și elastici, îmi plac, cred că i-aș putea folosi pentru a-mi întinde rufele pe ei. Îi las să se usuce puțin, sunt numai buni pentru corzi de arc și pentru o tragere de noapte. Mă așteaptă savanele și căprioarele pentru o vânătoare rapidă. („Negustorul de pipe”)

Reușesc să mă transform în pacient printre umbrele celorlalți, privirile lor mă camuflează, sunt ascuns în ploaie, în răceala zidurilor sanatoriului, un an de zile mi-am propus să dispar din lumea aceasta care foșnește mult prea ieftin, care amenință, minte, adulmecă, și să-mi găsesc un loc din care să pot privi schimbările care, cu puțină șansă, vor veni peste noi: Vreau să mă obișnuiesc, voi locui aici o bună perioadă de timp. Împreună cu toți acești bolnavi care se uită la mine cu coada ochiului, unii dintre ei sunt rezidenți permanenți ai acestei ruine, alții sunt doar în trecere. Ființe care-și încolăcesc privirile pe tine de parcă ai fi primul analgezic administrat după o mie de ani. Îmi este milă de ei, duc în spate povești care te îngrozesc, adevărate epopei opace, de nepătruns, tari ca fundul de mămăligă prin care nu poți pă- trunde cu firul unei lalele. Sunt striviți de mărimea tragediilor. Au asistat neputincioși la moartea multor idei care ar fi putut să modifice mersul lumii, dar și la nașterea amorului de la distanță. Poate cel mai greu bagaj pe care un om îl poate duce în spate. („Rapel”) 

Speranța că sufletul plutește, că va avea puterea să călătorească după moarte și să-și aleagă din nou locul și timpul în care se va întoarce… Ce glumă sinistră, câtă importanță își arogă omul (această ființă care nu are timp, nici chef, nici minte măcar) fără să conștientizeze o secundă că viața lui se află pe picior de egalitate cu cea a unei gărgărițe sau a unei păpădii de pe marginea șanțului. Pofta sa de a înfuleca misticism pe pâine, ochii săi care aleargă cu disperare după zei în fața cărora să cadă, omul e legat în lanțuri de propriile frici, prejudecăți, iar ego-ul stă să-i crape precum un uger nemuls la timp: Nimicul din mine se crede nemuritor și îi urăște pe cei care vorbesc, cu mâna pe inimă, despre viața de după moarte. Universul nu poate, nu știe, nu are dreptul să fie atât de darnic cu niște vietăți atât de stupide ca noi. Plâng acum, la fel ca păcătoșii care se rănesc în spinii arborelui Zaqqum, și îmi imaginez deja cât de stupid am să mor. Fără să fi făcut nimic, nici măcar nu am scrijelit un șanț pe fața uscată a Pământului. Dar am nerușinata idee că stelele mă vor primi în gazdă. Ce prostie colosală! Câtă aroganță! („Rapel”)

De fiecare dată când scot foaia de hârtie văd prin ea liniile de tramvai, Bădălanul, Brateșul, podul peste Siret de pe care săream în adolescența mult prea tulbure, văd cu ochii minții cum s-a ridicat cinematograful Dacia care este acum doar un loc plin de gunoaie și de urină, suflu și astăzi cu putere în saltelele gonflabile care ne duceau pe noi, puștanii cartierelor muncitorești din anii ’80, peste Dunăre, la Zaclău. Mediterana mă împinge să scriu necondiționat, în jur miroase necontenit a azahar, a condimente ce vin din Maroc, a ulei verde și amărui din măsline andaluze, sardinele din țepușe mă trag de mânecă și rezist cu dificultate, vara asta nenorocită și covidiană mi-a dat planurile peste cap, dar continuă să mi se strecoare printre rânduri tarabele din piața din Micro 19, chiftelele din făină de pește pe care ni le dădea Ceaușescu la Om bogat, om sărac și nu pot să-mi scot de pe retină cravata de pionier, munții de sfeclă din practica agricolă și autobuzele care nu mai puteau să urce iarna, pe lângă stadion, către Ada Marinescu. 

Despre oameni poate că vom scrie cu altă ocazie. Sunt sute de povești triste care s-au născut din tăcerile lor, din compromisurile făcute și din convingerea că nimic nu poate fi mai bun decât ceea ce se vede. Am ales ficțiunea ca modalitate de exprimare, cred că proza scurtă este explozia suficientă cu ajutorul căreia pot transmite, este o pârtie minunată pe care pot coborî în sufletele celor din jur, se poate face slalom chiar dacă ești/sunt un amator care nu s-a obișnuit încă cu stegulețele negre de pe margine. 

La sfârșitul lunii august a fost Ziua Limbii Române. Cei care folosesc insistent miau luat locul, să aivă dreptate și să fi sănătos l-au scos din nou pe Eminescu la înaintare, pe Nichita l-au adus să mai sărute un călcâi și au umplut internetul de ode, flori și citate îndoielnice. Eu încă mai sper că cititorii autentici trăiesc, sunt încă în viață și respiră aerul din biblioteci și librării, că vom reuși să mai citim și altceva decât tratamentele miraculoase cu leuștean și ventuze din revistele glossy, că nu ne hrănim doar cu horoscopul, zațul din cafea și prostiile dezlegătoarelor de cununii. Știu, sunt un nenorocit de idealist. Trăiesc în utopie, vreau să ating mereu linia orizontului. Ajută la ceva chestia asta, merită efortul să pășești zilnic cu speranța că-l vei atinge? Parafrazând un scriitor sud-american: merită. Desigur, merită: Orizontul se află acolo doar pentru a merge câte puțin în fiecare zi. 

 

Pentru revista „Dunărea de Jos” din Galați