Categorie: Mass-media

Nu ne va ucide pandemia, ci mizeria morală

Nu vom fi uciși de coronavirus. Ci de corupție, de ignoranță, de prostie, de nonșalanța cu care minimalizăm totul, de viteza cu care punem preșul peste gunoiul din viețile noastre. Ne va ucide hăhăiala generalizată. Ne va doborî inconștiența cu care tratăm realitatea din jurul nostru. Faptul că suntem o specie din ce în ce mai superficială, mai leneșă în gândire, lentă în a raționa și a asimila informația, ne va pune în genunchi.

Periodic, revin în discuție subiecte de care ne lovim de zeci de ani. Și tot periodic mi se ridică pielea de pe mine, simt un amestec de groază și de silă. Văd reacții infantile, grotești, jumătăți de măsură, „ba pe-a mă-tii”, cititul în diagonală este la ordinea zilei, sfaturile docte din fundul canapelei sunt aruncate pe piață cu o viteză înspăimântătoare. 

Vorbim din nou despre sistemul de sănătate din România. Cazuri de „dezertare” la ordinea zilei. Cu această ocazie se creează din nou confuzie. Nu pentru că se scrie, ci pentru că de cele mai multe ori se înțelege prost ceea ce se citește. Pentru că, de foarte multe ori, creierul nu se mai conectează la tastatură atunci când se concep anumite comentarii. Și voi supăra din nou mironosițele, se vor agita din nou „avocații” de ocazie și cei care fac zid în mod automat în jurul oricărui subiect delicat.

Cadrele sanitare care își fac datoria în aceste zile reprezintă o imensă majoritate, asta îmi place să cred și nu vreau să-mi schimb această convingere. Sunt oameni care nu mai merg pe-acasă, care s-au înfășurat în pungi de plastic pentru că demența administrației este imensă și nu au măsuri de protecție eficiente, medici și asistente care nu au timp să mănânce un iaurt și să muște dintr-un nenorocit de covrig. Acești oameni sunt demni de tot respectul și în orice moment vor fi îmbrățișați și li se va recunoaște efortul. 

Opinia publică este alarmată și extrem de furioasă. Pentru că unii au ales în aceste zile să-și pună palma pe fund și să plece. Cer concedii medicale în zone în care nu s-au semnalat cazuri de contaminare, vor să iasă la pensie, refuză să muncească pentru că nu au condiții… Motive se găsesc întotdeauna. 

Așa este, nu sunt condiții. Pentru că politica este mizerabilă, pentru că nivelul corupției de la noi este imens, incomparabil cu cel din alte țări, pentru că numirile și angajările se fac încă pe criterii îndoielnice, „dinozaurii” fac legea prin instituții, traficul de influență putrezește orice tip de relație bazată pe meritocrație. Se fură materiale, dezinfectanți, se devalizează frenetic totul. 

Nu pot să-i judec pe cei care vor să plece. Nu este rolul meu. Eu pot doar să constat realitatea și am ocazia să-mi exprim un punct de vedere prin aceste rânduri. Vor judeca pacienții lăsați singuri prin saloane și familiile lor. Poate că și magistrații se vor ocupa de aceste cazuri după ce va trece pandemia, sper să fie așa. 

Sunt voci care spun „Dar nu au condiții, nu se pot expune prostește în fața virusului.” și „Alte țări au asigurat măsuri de protecție cadrelor sanitare.” – da, au dreptate. Dar se știe de 30 de ani că sistemul este șubred, că nu sunt condiții. Nu a văzut nimeni în stradă, la proteste, cadrele medicale din România. Doar grupuri răzlețe, voci pierdute pe ici-colo atunci când situațiile devin dramatice. Cu trei oameni care protestează – în timp ce alte sute dintr-un spital tac – nu se va rezolva niciodată nimic. Și alte țări au fost prinse pe picior greșit. Și în Spania s-au înfășurat medicii în pungi de gunoi la începutul crizei pentru că nu aveau material suficient de protecție. Au murit dintre ei. Prima asistentă a decedat acum două săptămâni în Bilbao. Dar nu s-a cerut nimeni la pensie, nu ridică nimeni mâinile a neputință. Din contră, mii de voluntari vin la muncă din fotoliul comod de pensionar. Pentru că este altă mentalitate. Aici se intră în sistem pentru că se dorește o profesie, nu se aleargă după plic. Cadrele sanitare din Spania se află în vârful topului la capitolul „încrederea populației”. 

Știu, doare foarte tare ceea ce scriu. Și nu generalizez. Dar să nu mai ascundem după degete. Vreau să văd cum ies zecile de mii de medici și de asistente pe scările spitalelor la proteste. Nu când vine valul pandemiei peste oameni. Ci înainte și după. În fiecare zi, dacă se poate. Să protesteze și să blocheze sistemul pe timp „de pace”. O breaslă unită poate să curețe jegul moral din interior și poate să arunce guverne întregi pe fereastră. Dar la noi este preferată atmosfera călduță, acel „merge și-așa”, se funcționează în continuare pe burtă. Pentru că suntem cu toții complici la punerea pe chituci a sănătății publice: cadre medicale, pacienți, politicieni, jurnaliști… Toți, absolut toți avem partea noastră de vină. 

Scriam că-mi este silă și groază. Da, pentru că nu văd soluția. Nenorocirea asta va trece mai devreme sau mai târziu, dar prevăd că lucrurile se vor așeza în matca lor. Ne agităm un pic acum, aruncăm cu scuipat peste tot, ne porcăim în dreapta și-n stânga, dar vom continua să băgăm plicul în buzunar și unii vor continua să-l accepte. Alții zic că niciun sistem nu e perfect. Au dreptate. 

Eu îmi voi permite să adaug altceva: mizeria morală nu este peste tot la fel. Și cred că e timpul să recunoaștem asta și să facem ceva în acest sens.

Pentru Jurnal de EmigrantPreluat de Newsweek România și Republica.

 

„Nu toată lumea are păpică, internet, apă și săpun.”

Astăzi se vor supăra cititorii obișnuiți cu zgomotul mediatic. Și nu cred că este un lucru rău, dimpotrivă: din reacții diverse se naște curiozitatea, din reacții diverse iese la suprafață cunoașterea. Azi nu vom vorbi direct despre moarte, despre miile de decese din Spania, nici despre politică și neajunsurile sale. Voi propune altceva, o abordare mai lină. O picătură de cultură, chiar dacă știm cu toții că se digeră greu. Românii nu citesc, nu consumă carte, așa cum bine se știe că suntem la coada multor clasamente europene și mondiale. Nu trebuie să ne fie rușine, este nevoie doar de conștientizare și de o restabilire a priorităților. Dar să revenim:

Alina Popescu este scriitoare. Locuiește în Valladolid. Acolo s-a „împământenit”, are o familie, o casă, o masă în jurul căreia se strâng cei dragi, o cutie cu globuri pe care o scoate din cămară atunci când vine iarna și pomul se împodobește. Am rugat-o să-mi descrie situația pe care o traversăm în această perioadă. Nu am nevoie de cifre, sunt pe toate televiziunile.

Am vrut să aduc stiloul unui scriitor și să-l pun la treabă. Avem nevoie și de asta câteodată, nu doar de săgeți otrăvitoare pe care să ni le înfigem reciproc în vene. Îmi place să cred că această platformă nu este doar un spațiu în care au loc doar etalări de cifre seci, ci pot conviețui și multe alte forme de exprimare.

Alina Popescu – despre izolare, teamă, dans, orez cu lapte și coronavirus:

„Între două lumi” – Așa s-ar numi în română cartea pe care am scris-o și publicat-o acum câțiva ani în limba spaniolă: „Un pie entre dos mundos”. Mi s-a părut potrivit să încep așa, pentru că mă simt exact ca titlul ăsta de când mi-am pus rădăcinile și visele în geamantan și-am plecat în lumea largă – aveam douăștrei de ani și un chef nebun de a-mi făuri viața -, și așa mă simt și acum, în zilele astea atât de… nefirești pentru omenire. În zilele astea pe care pun pariu că nimeni n-a crezut că le va trăi.

Azi e joi, a treisprezecea zi de stare de alarmă și de stat în casă. Treisprezece zile în care eu am ieșit de trei ori afară, să duc gunoiul la tomberoanele aflate la câțiva metri de casă… Familia mea e formată din patru persoane: mamă, tată, fiu și fiică. Patru norocoși, știu. Patru norocoși cu litere mari. Lucrăm de-acasă, învățăm de-acasă, avem păpică, internet, apă și săpun și chiar și-un peticel de curticică pe care eu am românizat-o cu zambile, narcise, frezii și liliac, așa cum facem toți românii ăștia „trădători” de neam și țară. Raul tocmai a tuns iarba, iar eu mă topesc după mirosul de iarbă proaspăt cosită

Zona în care locuim – într-o mică localitate lipită de Valladolid, în întinsa Castilie, cea soră cu Leonul -, este mai… periferică. Priveliștile cu câmpii înverzite sau uscate, după caz și anotimp, de care ne-am bucurat atâta atunci când ne-am mutat aici acum trei ani, ne împiedică să vedem o realitate pe care nici măcar la televizor nu vreau să o văd. Noroc cu Mara, care are aproape trei ani, și televizorul merge – atunci când merge – doar pe desene animate. Ba ieri s-a mai uitat și frati-su un pic, c-au început spaniolii să dea lecții pentru școlari la teveu, iar Andrés, care știe pe de rost toate steagurile din lume, din cauză de… pasiune nebună pentru fotbal, a nimerit exact la ora de geografie.

I-am zis și lu’ mama să nu se mai uite chiar la toate știrile. Mama și tata sunt încă tineri. Mă rog, ei nu sunt de aceeași părere. Au 65 și 67 de ani, iar aici, în Spania, țara în care locuiesc de aproape douăzeci de ani, nimeni nu se consideră în vârstă pînă pe la vreo optzeci, așa… Ceea ce mie mi se pare minunat. Dar ei stau în România. De câteva săptămâni sunt îngrozită de faptul că poate ajunge virusul la țară, la țara mea de pe Vlașca unde-mi încarc bateriile de două ori pe an. Dacă aș fi știut, poate că și eu aș fi încercat să ajung la ei. Și aș fi fost băgată în aceeași oală cu toți căpșunarii, că doar căpșunari și căpșunărese suntem cu toții și toatele, fie că stăm în Spania, Italia sau eu mai știu unde. Voi ați venit cu virușii, ce căutați aici, până acum Românica vă puțea și acum vreți în Românica, stați în străinătatea voastră, și-un lung și trist etcetera. Nu sunt polemicoasă de felul meu, dar mă consider empatică, așa ca încerc să mă pun și-n locul unuia, și-ntr-al altuia. Chestia asta cu empatia simplifică mult lucrurile.

Încerc să alung gândul că dacă părinții mei vor avea nevoie de mine, eu nu voi putea ajunge la ei… și mi se pare oribil, de un milion de ori oribil, și cred că în pielea mea sunt mulți români și mulți emigranți de orice nație. Dar, așa cum îmi spune prietena mea Irene, spanioloaică din Extremadura măritată cu un castilian: „Distanțele se egalează în situația de față, draga mea! Nici eu n-aș putea merge la ai mei dacă s-ar întampla ceva”. Răul multora, consolarea proștilor, spune proverbul spaniol.

Abia-abia am convins-o pe mama acum o săptămână și ceva să stea acasă. Degeaba, vecinii și rudele încă îi vizitau. Acum nu se mai vizitează nimeni. Cei care râdeau și nu credeau, acum stau acasă speriați. Așa cum s-a întâmplat și în Spania. Și în Italia. Măcar de-ar sta acasă cât mai mulți. Să treacă nebunia asta mai repede.

Cât mi-ar fi plăcut să-i fi adus aici acum câteva săptămâni, ce fericită aș fi fost să-i am aici! Pentru că noi, cei patru membri ai familiei, închiși în casă de treisprezece zile, ducem cu bine acest soi de… arest la domiciliu. Viața asta e șugubeață tare când vrea… Până acum două săptămâni ne smiorcăiam cu toții că alergăm prea mult, că nu avem timp, ne umpleam feisbucurile duminică seara cu vai, mâine e luni și ce nașpa că e luni, iar joia cu hai că mâine e vineri, minunat, mai răbdați un pic, oameni buni. Uite că acum nu mai avem nici luni, nici vineri, nici duminică. E greu să vezi lucruri bune cu coronavirusul ăsta netrebnic. Dar n-avem încotro. Musai să le vedem. Astfel nu ni se duce neam nodul din gât, cu care și eu mă lupt de câteva zile, și nici presiunea constantă din capul pieptului, și nici lacrimile pe care nu știu cum să le șterg mai repede ca sa nu mă vadă Mara, căreia oricum îi spun ca mă doare capul, pentru că ea știe că nu ne lasă poliția să ieșim din casă și nici nu pune mai multe întrebări. Câteodată un copil de trei ani pricepe mai multe decât un om mare…

Într-o seară am facut pâinici în tigaie. Evident că ale mamei ies de un catralion de ori mai bune, și, chiar și cu ea la telefon, pe apel video – c-așa fac atunci când vreau să-mi asigur succesul rețetei -, ale mele tot nu ies la fel. N-a contat, le-am mâncat în timp record toți patru, cu mujdeiul pe care Raul, cu toată sămânța lui de Cid Campeador, a învățat să-l facă de minune.

În altă seară am făcut orez cu lapte. Și m-am bucurat atunci când aia mică a doua zi l-a vrut cald. Spaniolii îl mănâncă rece, dar ea e și bucățică de româncă doar, și îi curge românismul prin vene, se vede și atunci când mă pune seara să-i citesc „en rumano”, adică pe românește, povestea de nani-nani, și atunci când acum trei zile a pronunțat „cotoroanță” cu o claritate care mi-a umezit ochii, și când pune mâinile în șold ca să jucăm o horă. Pentru că… da, în ziua a patra – sau a cincea? – de stat în casă, noi amândouă am început și ora zilnică de dans. Ne încălzim c-un dans din buric – ni s-au împrăștiat toate zorzonelele de la niște fuste de araboaică pe care le recuperasem din pod, și am tot adunat biluță cu biluță ca să nu ne prindă tati, că abia dăduse cu aspiratorul -, apoi continuăm cu ansamblul Murgulețu de la noi din sat, niște copii și adolescenți minunați pe care Gigel îi învață hora dreaptă, și sârba, și țigăneasca, și Călușul… Și, dacă mami mai are suflare (măcar de-ar mai slăbi și ea), mai (ne facem că) facem și ceva irlandeze, că tot un fel de aerobic intensiv sunt și astea. Dans să fie. Ocupație să fie. Ocupație de criză cu coronavirus să fie.

Cât despre frățiorul adolescent, face mai mult sport decât teme, e-adevărat; și… trăiasca wifi-ul! Ia gândiți-vă cum ar fi daca n-am avea wifi! Atunci chiar ar fi criza crizelor… Niste norocoși, cum vă spuneam.

Probabil că așa aș începe „jurnalul de pandemie”. Asa l-aș și termina. Nu cu nodul în gât și nici cu teama în suflet, ci cu speranța în viitor, cu gândul la… va fi bine. Va fi greu, dar va fi bine. Trebuie să fie bine, dragi români din lumea largă și dragi români din România, dragi români care vă simțiți, ca și mine, între două lumi. Să fiți curajoși și, mai ales, să fiți buni și generoși! Pentru că nu toată lumea are păpică, internet, apă și săpun.”

Pentru Jurnal de Emigrant

 

Interviu în exclusivitate cu ambasadorul României la Madrid, doamna Gabriela Dancău

Ambasada României din Madrid se află în această perioadă în carantină. Două cazuri de coronavirus au fost confirmate, activitatea personalului diplomatic desfășurându-se în aceste momente de la domiciliu.

I-am solicitat doamnei Gabriela Dancău, ambasador al României la Madrid, o imagine actuală a comunității românești din Spania, cât și o viziune personală asupra situației în care ne aflăm în aceste săptămâni.

Când ați realizat că efectele coronavirusului nu ne vor ocoli și că sunt extrem de periculoase? În ce fel s-au schimbat prioritățile?

În momentul în care evoluțiile din China au devenit publice. În diplomație avem permanent reflexul de a urmări în ansamblu evoluțiile geopolitice: am înțeles imediat că va fi doar o chestiune de timp până va ajunge și în Europa. Apoi, pe măsură ce au fost anunțate oficial primele cazuri în Spania, prioritățile de agendă s-au schimbat fundamental. A trebuit să punem în plan secundar dosarele curente și să ne organizăm rapid pentru a răspunde situației de criză: numere de telefon suplimentare dedicate, adrese de e-mail pentru a asigura un răspuns 24/24 cetățenilor români rezidenți în Spania și celor aflați temporar aici.

Am pus în practică o strategie de comunicare prin care să aducem la cunoștința concetățenilor noștri, în timp real, toate măsurile și recomandările autorităților spaniole. M-am coordonat în timp real cu toți colegii mei, șefii de oficii consulare din Spania, vorbim zilnic prin videoconferință și analizăm cazuistica avută, încercând să găsim soluții adecvate pentru fiecare caz.

Din păcate, de puțin timp, au fost confirmate două cazuri pozitive în rândul colegilor din ambasadă. Acest fapt a însemnat suspendarea temporară a activității în sediul ambasadei, începerea carantinei obligatorii pentru tot personalul și continuarea activităților specifice de acasă.

foto
Gabriela Dancău, ambasadorul României la Madrid

Aveți o altfel de perspectivă matinală? Madridul e diferit în aceste zile? Cum arată acum o dimineață în familia Dancău?

Diminețile nu s-au schimbat foarte mult în familia mea: ne trezim la aceeași oră, este vorba despre o disciplină sudată în timp. Suntem toți trei „oameni cărora le place să fie ocupați”, adică muncim, ne vedem de treburile zilnice cu speranța că lucrurile vor reveni cât de curând la normal. Cred că în această perioadă fiecare dintre noi are o viziune particulară asupra lucrurilor: liniștea aceasta care s-a așternut asupra străzilor, a orașului, întreruptă  uneori doar de zgomotul sirenelor ambulanțelor, încerc să o traduc într-un mesaj de solidaritate, de eforturi comune ale autorităților și ale cetățenilor, care să ne permită tuturor să contribuim la soluționarea acestei crize, la o victorie în lupta cu această epidemie.

Aici, la Madrid, este remarcabil modul în care oamenii au înțeles să se protejeze pe ei înșiși și pe ceilalți: străzile sunt aproape pustii, orașul pare aproape părăsit. Găsesc că este admirabilă lecția de solidaritate pe care ne-o oferă societatea în ansamblul ei, aici incluzând și membrii comunității românești, în ultimele zile, prin modul lor de mobilizare pentru a ajuta persoanele în vârstă, pe cei mai vulnerabili sau prin aplauzele din fiecare seară, de la ora 20, pentru susținerea personalului medical care luptă în linia întâi pentru a salva vieți. Este o lecție de civism impresionantă și sunt convinsă ca e ceva care va rezista și după finalizarea crizei.

Cum îi simțiți pe românii din Spania? Ce semnale aveți din partea comunității?

Traversăm cu toții o perioadă dificilă, fără precedent pentru generația noastră. Românii sunt preocupați, însă este semnul unei maturizări evidente: sunt informați, sunt solidari și sunt dispuși să respecte recomandările autorităților. Criza pe care o traversăm nu o putem evalua ca timp, însă nu trebuie să ne facă să uităm de proiectele noastre de viitor.

Cât de multă agitație percepeți în rândul românilor? Credeți că este justificată?

Nu aș putea spune că am perceput agitație în rândul românilor, ca fenomen de masă. Bineînțeles că au existat nenumărate cazuri particulare, punctuale, unde intervenția noastră a fost focusată.

Din păcate, am sesizat apariția unui „zgomot de fond”, al unor persoane din comunitate care încearcă să atragă atenția asupra lor propagând știri false, arogându-și „reprezentări și merite inexistente”. Satisfacția este că fenomenul este marginal și răspândirea sa limitată, iar dintre conaționalii noștri se remarcă imediat persoane care restabilesc echilibrul în discuții.

Sunt convins că există multe solicitări și întrebări din partea românilor stabiliți în Spania. 

După cum vă spuneam, în această perioadă, am pus la dispoziția cetățenilor români mai multe numere de telefon mobil pentru situații de urgență, adrese de e-mail dedicate, utilizabile alături de mijloacele noastre de comunicare clasice: site-ul ambasadei și pagina de Facebook (care are un număr de 33.000 de urmăritori), totul pentru a informa și a răspunde tuturor preocupărilor cetățenilor români. S-au primit mii de apeluri telefonice, sute de e-mailuri. La capătul celălalt al telefoanelor răspund 24/7 colegii mei din toată Spania, diplomați cu un simț al datoriei extraordinar, cărora le mulțumesc pentru devotament, pentru cum au înțeles să se dăruiască total în această perioadă.

Unii mai cred că este o glumă și că nu există cazuri reale, că decesele sunt fictive și valul de contaminări este pur și simplu o ficțiune. Alții invocă scenarii, conspirații, neagă pur și simplu evidențele.

Știm cu toții că suntem acum ca într-un câmp de „război”, inclusiv informațional. Îndemnul nostru a fost repetat, constant și periodic: oamenii trebuie să se informeze numai din surse oficiale. Îngrijorător este faptul că grupele de vârstă cele mai afectate de coronavirus se suprapun în cele mai multe cazuri cu cele mai puțin informate sau cu cele mai influențabile persoane. De aceea, eforturile noastre s-au concentrat pe o informare coerentă, inteligibilă și în timp real. Evident, e un efort constant, dar cred că și aici solidaritatea e cheia. Fiecare dintre noi poate, în mediul său, să promoveze sursele oficiale de informații.

În ce altă parte a lumii și în ce postură ați dori să fiți acum, în această perioadă? Există momente în care simțiți că depuneți „armele” și situația vă depășește?

Mă puteți bănui de falsitate, dar vă spun sincer că nu mi-aș dori să fiu altundeva în acest moment. Am fost învestită de Președintele României, domnul Klaus Iohannis, cu o înaltă demnitate, dintre cele mai onorante pentru un diplomat de carieră: aceea de a reprezenta Statul Roman aici, în Spania, și mă bucur că efortul meu și al colaboratorilor mei poate face lumea mai bună. Evident, există momente în viață când simțim că nu mai putem, mi se întâmplă și mie, este omenesc, noroc că sunt foarte rare și că am „ancore puternice”. Propriile valori, oamenii pe care știu ca mă pot bizui, convingerea (matematică) că pentru orice problemă există două soluții. Cred că este important, din punctul meu de vedere, ca în aceste situații să ne păstrăm o doză de pragmatism care să ne permită schimbarea de perspectivă asupra problemelor întâmpinate. Cei care suntem aici, în slujba cetățenilor români, nu avem voie să ne lăsăm pradă emoțiilor și chiar dacă, uneori, reacțiile pot să pară ezitante, mi-aș dori că toți să înțelegem că această criză este o situație fără precedent pentru noi toți, cetățeni și autorități, și facem eforturi să ne adaptăm împreună.

Pandemia ne-a „condamnat” la o perioadă de izolare. Există și o parte pozitivă? Ce faceți în timpul liber? Există așa ceva? Îmi vine greu să cred, dar mi-ar plăcea să știu dacă ați regăsit cărți ascunse prin bibliotecă, albume de muzică, filme.

Trebuie să învățăm să extragem din ceea ce ni se întâmplă și partea pozitivă: ocazia de a fi mai introspectiv, de a ne reorganiza acțiunile, de a fi cu ai tăi mai mult timp, ceea ce chiar contează. Cred că orice experiență de felul acesta trebuie să ne determine să tragem niște concluzii, fie că se întâmplă la nivel individual sau de societate.

Paradoxal, aflată acum în izolare, acasă, constat că am foarte puțin timp liber. Este o realitate, căci criza este în toi, ne confruntăm cu numeroase situații în care trebuie să intervenim, să căutăm și să găsim soluții adaptate, de cele mai multe ori contracronometru, să ne coordonăm la nivel de ambasadori europeni în relația cu autoritățile spaniole pentru a găsi cele mai bune formule de ajutor pentru cetățenii noștri, să comunic mereu cu colegii mei din Ministerul Afacerilor Externe. Doar dacă mă uit la numeroasele grupuri profesionale de Whatsapp din care fac parte și intervin, realizez că marea majoritate a unei zile se scurge acum comunicând.

În concluzie, am convingerea că această criză trebuie să fie o lecție de solidaritate pentru fiecare dintre noi, o ocazie de a demonstra grija nu doar față de noi înșine, ci și față de ceilalți.

Interviu în exclusivitate pentru Jurnal de Emigrant

 

Pandemia stă la masă în restaurantul unui român din Spania

Jurnalul meu din Căpșunistan continuă și astăzi. Spaniolii se pregătesc să înfrunte cea mai tragică săptămână din această criză. Ne apropiem, sperăm cu toții, de nivelul cel mai înalt de contaminare. Va urma, teoretic, o stabilizare a numărului de infectați și toată lumea se află în așteptarea curbei descendente. Dar nu-și face nimeni iluzii în acest moment. Mai devreme de mijlocul lunii aprilie nu se pot lansa date obiective.

Un jurnalist se află întotdeauna în fața unei dileme atunci când este nevoit să scrie despre oameni în timpul unei crize de proporții. Nu știe dacă se poate considera norocos sau ghinionist: o fi bine să scoți oamenii din carapace atunci când le cade cerul în cap, atunci când sunt atacați din toate părțile de probleme, când aceștia nu au nici cea mai mică idee dacă vor fi sănătoși mâine sau peste o lună, dacă vor exista victime mortale în jurul lor? Este corect să suni un om aflat într-o situație foarte grea și să-l determini să-ți spună povestea lui? Cred că e o temă pe care doar o șuetă deontologică ar putea-o aerisi cumva. Și nu e momentul oportun pentru discuții puerile.

Acum mă consider ghinionist. Îl cunosc personal pe Gerald Dan Popa și l-am tras din ascunzătoare pentru a-mi spune cum trece prin pandemia asta nenorocită. Este din Brașov, are 49 de ani, a ajuns în Spania în 2006. A fost grădinar, zidar, zugrav, a spălat vase prin restaurantele de pe litoralul catalan, iar din 2010 a început să lucreze ca ajutor de bucătar. În 2014 era deja șef de bucătărie. Anul 2016 a venit cu o doză suplimentară de nebunie și curaj. Și-a deschis propriul restaurant: „Can Pope”. Patru ani la rând s-a aflat printre primele zece restaurante din provincia Girona. Acum este închis. Am vorbit cu el. Din țigară-n țigară, el. Mestecându-mi nervii, eu

Un român care s-a ridicat pe picioarele lui, iar în acest moment a căzut în picaj.

Spune-mi cum ai început, ce faci în St. Feliu de Guixols?

Am deschis „Can Pope” în 2016, ca un nebun: îmi place să risc, îmi plac oamenii și vreau să-i fac să se simtă bine la mine în casă. Ofer bucătărie regională catalană, totul este făcut de mine și de oamenii mei. Pe loc, sub privirile clienților. Muncim de ne rupem oasele și rezultatele au venit destul de repede. Clienții vorbesc, își transmit experiențele. Au trecut pe aici tot felul de celebrități: sportivi, președinți de cluburi de fotbal, antrenori, artiști, politicieni. La masa mea au stat Joan Laporta, Machin, Maciej Lampe, traducătorul norvegian Steiner Lone. „Can Pope” a ajuns pe televiziunea națională spaniolă, în „La Vanguardia”, în presa catalană. În sezonul de vârf trebuie să faci rezervare și cu o lună înainte.

În ce situație se află acum afacerea ta? Cum te afectează criza prin care trecem?

La mine totul a fost brusc. Joi, 12 martie, după ce guvernul a anunțat primele restricții și starea de urgență, a început să sune telefonul. S-au anulat rezervările. Toate. Pe 13, vineri, am închis ușile. Am trimis angajații acasă. De pe-o zi pe alta. Un coșmar. Pentru ei, dar și pentru mine. E o afacere de familie. Nu știu dacă vor exista ajutoare în cazuri asemănătoare cu al meu, trebuie să discut acum cu băncile, să vedem dacă putem eșalona datoriile care se vor acumula. Facturile vin, taxele și impozitele trebuie plătite, o parte din marfă se va pierde, angajații nu pot fi lăsați pe drumuri.

Crezi că se puteau face lucrurile și altfel? A lipsit ceva în lista de măsuri luate? 

Foarte multă lume, inclusiv eu, am crezut la început că nouă nu ni se va întâmpla. Era departe, în China. Era la ei, acolo. Un liliac sau naiba știe ce, o arătare care a aruncat un virus nenorocit printre oameni. „Se descurcă chinezii”, ziceau mulți. Am început să privim cu mai mare atenție când forfota a venit în Bergamo și Milano: aici, mai aproape de noi, printre latini, unde suntem mai tot timpul pe stradă și printre fieste. Atunci am văzut „urechile lupului”, dar nici în clipa aceea nu am acționat cum ar fi trebuit: dur, rapid, la rece. Măsurile au fost luate tardiv în Spania. S-au mișcat greu. Și efectele devastatoare se văd acum: spitalele gem de contaminați, un patinoar din Madrid transformat în morgă, armata pe străzi. Și greul abia acum vine. Nu am atins nivelul maxim. Vor muri pe capete. Și vom vedea cu toții că sistemul sanitar este crucial într-o societate. Nimeni nu ar trebui să-și bată joc. Nici nu vreau să mă gândesc la România. Nu pot s-o fac, mi-e teamă. Acolo se vor vedea clar rezultatele corupției, va ieși la suprafață efectul hoției din ultimii treizeci de ani. Nu vreau să văd o tragedie acasă. Știrile pe care le primesc sunt oribile.

Îți vei reveni? „Can Pope” se va deschide iarăși? Cum vezi viitorul în domeniul tău de activitate?  

E complicat, Paul, și știi foarte bine. E nebun cel care aruncă în acest moment cu previziuni. Dar încerc să sper că vom trece peste nenorocirea asta până la sfârșitul lui mai-iunie. Vreau să cred că vara ne va găsi pregătiți și sănătoși pentru a redeschide micile noastre afaceri, pentru a intra din nou în viața obișnuită. Dar nu mă îmbăt cu apă rece. Fie vorba-ntre noi, e un lichid care nu-mi produce confort (râde și-și mai aprinde o țigară). Am prieteni în breaslă care prevăd un dezastru în turismul spaniol din acest an. Pentru că încrederea oamenilor se recâștigă cu dificultate. Va urma o criză economică, s-au pierdut slujbe, șomajul va avea niște cote de speriat. Clienții obișnuiți vor reveni în primele zile, desigur. Dar turismul, așa cum l-am știut până astăzi în Spania, nu va mai fi la fel pentru mult timp de-acum încolo. Să ne vedem sănătoși, e tot ce contează. Voi redeschide „Can Pope”, nici nu discut. Nu ne predăm așa ușor. Eu sunt un tip optimist, îmi place să deschid brațele și să zbor înainte.

Pentru Jurnal de Emigrant

 

Spania așteaptă vârful de contaminare cu coronavirus

Această săptămână este considerată cea mai dificilă de către autoritățile spaniole. Se așteaptă atingerea punctului maxim de contaminare cu coronavirus. Răspândirea este, ca peste tot în lume, progresivă și imprevizibilă. La nivel mondial s-au înregistrat 100 de mii de cazuri în primele 67 de zile. Pentru următoarele 100 de mii de cazuri a fost nevoie de o perioadă de doar 11 zile.

În momentul de față zona Madridului este de departe cea mai afectată, urmată de Catalunia: Comunidad de Madrid – 1270 decese și 14.000 contaminați, Catalunia – 245 decese și 6000 contaminați. Palatul de Gheață din Madrid a fost transformat în morgă, fiind nevoie de o zonă mai mare pentru depozitarea trupurilor. Doar ieri, 23 martie, au murit 250 de persoane infectate în capitală. În mod normal, media este de 150. Crematoriile nu au spațiu suficient, serviciile funerare fac față cu greu situației.

Am discutat cu Monica Ciută. Este medic de familie în Madrid de 10 ani:

dr. monica ciută
Dr. Monica Ciută, Madrid

„Situația este complexă, s-a subestimat gravitatea fenomenului. În acest moment se fac evaluări doar pe baza simptomelor, la cabinet nu dispunem de teste. Liniile telefonice erau la pământ în primele zile, am vorbit chiar și cu 80 de pacienți pe tură. Acum s-a mai redus numărul celor care sună la cabinet, cam 20. Oamenii sunt dirijați către un dispecerat de urgență. În spitalele publice se fac teste lucrătorilor și pacienților doar dacă există kituri. Pe parcursul acestei săptămâni este posibil să primim și noi, la cabinete, teste pentru a le aplica pacienților.

Estimez că numărul total al infectaților poate fi de 10 ori mai mare decât cel pe care îl arată statisticile oficiale. Poți fi purtător chiar dacă nu prezinți simptome. Sunt 1700 de medici de familie în Comunidad de Madrid. Dacă înmulțim cu 20 (nr. posibil de contaminați cu care discutăm zilnic), putem avea o cifră ce se poate adăuga datelor oficiale. Cred că vom atinge punctul culminant de contagiere la sfârșitul acestei săptămâni. Există o bună parte a populației tinere care este și ea contaminată, dar prezintă simptome ușoare. Cred că măsura de izolare a populației până pe 15 aprilie este bună. Ideea fundamentală e că trebuie imunizată marea parte a oamenilor cât mai repede.

Măsurile luate de către administrația spaniolă ar fi trebuit să fie mai stricte. Încă sunt oameni care scot câinele de cinci ori pe zi în parc și merg la cumpărături de mai multe ori doar pentru a se plimba. Felul în care o societate răspunde apelurilor guvernamentale într-o stare de urgență depinde mult și de educație, de anumite elemente culturale, caracteristici sociologice etc.”

Dorina este asistentă medicală într-un spital privat, în nordul Madridului. Locuiește în Spania de 7 ani:

„Spitalul în care lucrez are 100 de paturi. 70% din capacitate se află la dispoziția guvernului care ne trimite pacienți infectați cu coronavirus. Spitalele private se află în permanentă comunicare și se ajută între ele, transferând la nevoie pacienți, cadre și materialele sanitare de care dispun. Aparatele sunt ale noastre, le-am pus la dispoziția afectaților. Nu am primit nimic până acum din partea guvernului (până pe 23 martie, n.red.), ne-am bazat pe stocurile din dotare. Cred că s-ar fi putut face mai multe dacă ar fi existat previziune din partea administrației de stat. De exemplu, s-ar fi putut realiza din timp un „depozit” de materiale și medicamente pentru ceea ce urma să vină. Cred că vom atinge vârful perioadei de contaminare la sfârșitul lunii martie. Aici, unde lucrez, nu se fac teste coronavirus personalului medical.”

Andreea este asistentă medicală într-un azil de bătrâni din apropierea Madridului:

„Avem peste 140 de bătrâni și foarte puține cadre medicale, asta se întâmplă în general în mediul privat. Nu dispunem de material suficient de protecție. Zilele trecute au murit două persoane de 81 și 86 de ani. Serviciile funerare au sosit abia după 24 de ore, lucrătorii sunt depășiți de situație. După ce au fost ridicate corpurile celor doi a sosit o echipă formată din militari și s-a dezinfectat toată clădirea. Este mult mai grav decât și-ar fi imaginat cineva.”

Pentru Jurnal de Emigrant

 

Diaspora în „penitenciar”

Coronavirusul ne-a pus cătușele pe mâini. Am învățat din nou să batem în calorifer.

Să vorbim despre cătușe, despre pandemie, vreți să discutăm despre felul în care moartea s-a gândit să plutească peste noi în această perioadă nefastă? Ce i se mai poate spune românului acum, când televiziunile, internetul și armatele gurilor-sparte au saturat spațiul public cu știri, teroare, apocalipse și camioane care duc sicrie? Puține lucruri, într-adevăr. Unii vor spune: „Și Jurnalul face același lucru, dă din taste și ne amețește pe toți.”

Da, dar cu toate astea cei de aici încercăm să facem tot posibilul pentru a fi coerenți, pentru a distinge falsul de real și pentru a lansa către cei care ne citesc opinii clare, încercăm să nu vopsim gardul în tonuri confuze. M-am alăturat echipei. Sunt un emigrant stabilit în Spania din 2000. Un „căpșunar” cu vechi reflexe de jurnalist. Le-am reactivat și cred că e bine să ne ajutăm unii pe ceilalți, acum, când chiar este nevoie. Românii au o faimă proastă, mai ales despre ei înșiși: răi, invidioși, dezbinați, rănesc fără motiv. Ar fi cazul să începem să dovedim și altceva. Contrariul. Pentru că se poate. Voi face tot posibilul, pe „bucata mea de hectar”, să ofer diasporei informații, interviuri și opinii din Spania. Colegii mi-au zis că trebuie să vorbim despre oameni și despre nevoile lor. Personal, voi urmări acest filon pentru că este cel mai important.

Spania este închisă. Oamenii sunt deținuți în propriile case, s-a creat un „penitenciar” în care nu știu dacă cineva și-a imaginat vreodată că vom ajunge. Deschidem celula dimineață, aruncăm punga cu gunoi, cumpărăm o pâine și ceva legume, un pui amărât, congelat sau nu, iar seara o închidem din nou. Cu mâinile noastre, cu propriile chei. Nu există gardieni, nici puști, nici măcar lanțuri care să zornăie. Avem dincolo de uși un virus ticălos care pândește, un vierme perfid care va încerca să producă cele mai mari daune dacă nu ne vom proteja. Oamenii care doresc să povestească despre viețile lor în această „închisoare” sunt invitați să ne scrie. Și o vom face împreună. Trebuie să aflăm cum ieșim din cercul acesta, și vom reuși.

Spania va fi închisă cel puțin până la mijlocul lunii aprilie. Se poate circula doar în cazuri de urgență. Chiar în aceste momente se vehiculează opțiunea suspendării întregii activități economice, rămânând în picioare doar sectoarele care produc alimente și produse vitale pentru traiul zilnic. Stăm închiși, izolați. Situația o cere. Dar vom comunica prin bătăi „în calorifer”. Am mai făcut-o și în trecut. Cu succes!

Pentru Jurnal de Emigrant

„Spania nu trebuie să intre la morgă, dragule!”

Dacă ar fi fost o duminică obișnuită de martie, oamenii din orășelul în care locuiesc ar fi stat acum la terasă cu un pahar de vermut în față. Aperitivul catalan, despre el vorbesc: un pahar cu vermut roșu făcut în cooperativele din zonă, o farfurie cu măsline și o pungă cu chipsuri sau o tapita (atenție gastronomică din partea casei).

Este 22 martie. Mai sunt câteva minute până la ora 12.00 și Vilaseca pare bântuită de acel Nimic cu majuscule, acel Nimic ce nu aduce cu el deloc lucruri bune: doar o liniște stranie, preocupare, întrebări fără răspuns și valuri de frică pentru cei foarte nevricoși. Nu voi contribui cu nimic la atmosfera apocaliptică pe care o varsă unii. Nu am timp, nici chef. Există burtiere pentru cifre, există statistici pentru contaminați și pentru cei decedați.

Dar vreau să vă spun că am dus gunoiul. A doua oară în 11 zile. E a treia ieșire din casă, am mai fost doar la cumpărături. Soția se află într-o situație mai complicată pentru că este asistentă medicală și se expune zilnic. Am aruncat pungile în tomberon. Mă întâlnesc cu Cornel, un român din Călan. „Paule, am vorbit cu mama vineri. Tot ține morțiș să iasă pe stradă și să meargă cu vecinele la adunare, să cumpere lapte de la nu știu cine… I-am zis un singur lucru. Să-și bage mințile-n cap, eu nu pot să plec de aici dacă se întâmplă ceva. Nici să-i aprind o lumânare la capelă nu am să pot. Și s-a liniștit ca prin farmec. Acum o văd pe WhatsApp, stă cuminte pe fotoliu și vorbim”.

Când am fost la supermarket m-am simțit aproape vinovat. Oamenii se uită altfel, privirile lor au altă croială. Vinovat pentru că pot contamina și eu, vinovat pentru că alții pot să gândească despre mine că sunt o sursă. Ne știm, orășelul e mic. Vânzătorii spun că există inconștienți care vin să cumpere și de cinci-șase ori pe zi. Doar ca să se plimbe. Nu au stare, nu pot să rămână în casă. Și pun vieți în pericol. Mă gândesc de multe ori că specia asta ar trebui resetată cumva, poate că viermușul ăsta care se plimbă încă liber este o ocazie pentru reflecții mai profunde. Sper să fie așa.

Absurdul e și el prezent: cineva ieșise cu o capră la plimbare, o transformase în animal de companie doar pentru a fenta autoritățile. I s-a deschis dosar penal. Altul, acum vreo săptămână, ținea de lesă un câine de pluș. A fost trimis acasă imediat și amendat.

Din balcoane sunt felicitate cadrele medicale la oră fixă. La 20.00 e fiestă de luminițe, tigăi și ropote de aplauze. În fiecare seară. Se cântă la vioară, se dă din pedale, se scot boxele din casă și se aud, pe rând, Bisbal, Manuel de Falla, Alejandro Sanz și Albeniz. Copiii desenează și își atârnă operele în cârlige de rufe. Spre miezul nopții se aud acorduri de chitară. Un profesor de la Conservatorul de Muzică oferă concert gratuit. Alberto este polițist local. A fost atacat zilele trecute de un nebun căruia i s-a atras atenția să intre imediat în casă. Fuma pe o bancă, liniștit, fără griji.

Azilul de bătrâni este blindat. Nu intră nimeni, nu iese nimeni. Doar personalul sanitar. Familiile sunt zilnic informate de situația din interior. În spital funcționează în condiții normale doar Oncologia. Restul personalului este repartizat pentru cazurile de contaminare.

Din balcon mă uit spre barul Soniei, chinezoaica la care îmi beau cafeaua de obicei. Este închis. Chinezii și-au suspendat afacerile cu mult înainte de a se anunța restricțiile, cam de la sfârșitul lunii februarie. Știau din sursă directă ce se întâmplă și cum poate evolua fenomenul. Au fost primii care s-au izolat și au ales să nu pună pe nimeni în pericol.

În toată această imagine aparent distopică vreau să văd și lucrurile bune. Sunt acele aspecte pe care le vedeam până mai adineauri în filmele americane de duzină și pe care le credeam cu toții o glumă de scenariu: armata a ieșit din cazărmi, a construit imediat spitale de campanie cu mii de paturi și dezinfectează punctele strategice, medicii legiști din Justiție au trecut sub comanda ministrului Sănătății și ajută la trierea și tratarea contaminaților. Spania este în acest moment mobilizată și conștientă că gluma s-a terminat, aparențele și presupunerile nu-și au locul, conspirațiile sunt o prostie care nu servește la nimic. Este o situație de extremă gravitate, iar măsurile nu pot fi decât la același nivel.

Am trecut pe la Paquita, vecina mea de palier. Va împlini 86 de ani la sfârșitul lunii. Trăiește singură. I-am repetat că sunt aici dacă are nevoie de ceva, sunt doar la o bătaie în ușă. Știe asta. Îmi zâmbește de la distanță, nu ne mai îmbrățișăm acum. E aproape surdă, mă aude doar dacă își introduce aparatul în ureche. Dar îmi zice: „Pol, sunt bine. Am de toate. Trebuie să stăm în casă până trece nebunia asta și nu avem voie să-i oferim șanse de răspândire nenorocitului ăsta de virus! Spania trebuie să meargă mai departe, cu oamenii ei, cu cei ca tine, cu marea, cu plajele… Spania nu trebuie să intre la morgă, dragule!”

Text pentru Newsweek România

Sotillo, Rosconul și pâinea dacică de la Ditrău

Îmi vin tot felul de cuvinte ciudate în minte. Nu, nu pot poza la infinit într-un tip educat. Mi-e silă, mi-e lene, sunt sătul. Sătul de ce se-ntâmplă-n jur, de tăcerea celor care ar trebui să vorbească (dar, vai, nu se câștigă voturi din asta), de capetele ascunse în nisip, de mizeria morală, de tot.

Trebuie să fii foarte atent și să nu superi nația asta simandicoasă, nu poți spune că românii sunt rasiști, xenofobi, homofobi. Nu, nu e voie. Pentru că apare din neantul parșiv și cald al canapelei atletul românismului veritabil și îți bate obrazul: „Băăăăă căpșunarule, vezi că nu toți românii sunt la fel!”

E clar că nu toți suntem identici, dar am tot obosit de-a lungul anilor să spun că generalizarea cu intenția de a sublinia defecte nu reprezintă o caracterizare absolută și irevocabilă. Când spui că românii sunt creștini ipocriți este foarte clar că lucrurile nu stau așa, deși dacă am studia din punct de vedere sociologic lucrurile, am vedea o realitate care ne-ar cutremura pe loc. Dar nu despre asta e vorba, nu discutăm aici despre generalizare versus absolutizare.

Aș fi vrut să scriu o mică poveste. Despre un sat spaniol care avea prin anul 2000 aproximativ 3500 de locuitori. Sotillo de la Adrada se numește. Se află cam la o oră și ceva de Madrid, în provincia Avila. Acolo am ajuns prima dată. Acolo am dormit prima mea noapte în Spania acum 20 de ani. Acolo am muncit la negru pentru că actele mele non-UE nu-mi permiteau să mă angajez legal. Acolo am fost plătit prima dată în pesetas, am mâncat, am băut, mi-am cumpărat haine în altă țară decât cea din care plecasem.

Acolo, în Sotillo, am cărat pietre, am împrăștiat pământ cu lopata, am pus primele cărămizi din viața mea la o casă, am umplut mii de colaci cu frișcă și fructe uscate (Rosconul de Reyes pentru cunoscători), acolo am spălat piscine și am tăiat lemne cu drujba. Totul la negru, fără acte. Pentru că Spania urla atunci după forță de muncă. Băteai în trei uși și ți se oferea de lucru imediat.

Dar NIMENI, niciodată, nicio secundă nu a spus „A venit ăsta să ne ia locurile de muncă, să ne schimbe tradițiile.” Nu s-a întâmplat așa ceva. În satul acela eram atunci cinci români. Acum, în 2020, sunt în jur de 60. Sotillo are astăzi aproape 5000 de locuitori: spanioli, marocani, români, bolivieni, columbieni, sudanezi, polonezi, bulgari, pakistanezi, chinezi, dominicani, cubanezi etc. Nu s-a schimbat nimic. Poate doar extrema dreaptă mai face ceva valuri printre proști.

Se ține Ramadanul. La fel, Paștele și Crăciunul. Anul Nou chinezesc se sărbătorește în piață. Cubanezii dansează salsa de rup pietrele în Sotillo de la Adrada. Spaniolii își țin în continuare sărbătorile catolice așa cum o fac de sute de ani. În firmele din sat muncesc spanioli, români, marocani și portughezi laolaltă.

Pentru că nu contează cine face pâinea, cine umple cârnatul sau cine amestecă zerul ca să iasă brânza. Nu contează dacă mâinile sunt albe sau negre. Doar în mintea unor suflete bolnave pot exista aceste diferențe monstruoase.

Text preluat de Republica.ro

Milioane în diaspora. Câți vor vota?

Încerc să-mi amintesc de câte ori am fost, în ultimii 20 de ani, la întâlnirile românilor din străinătate. Ale diasporei carevasăzică. Niciodată. Mi-am amintit: niciodată. Și spun asta cu totală convingere și luciditate. Pentru că, în marea lor majoritate, aceste întâlniri sunt doar ocazii de a se mai învârti niște hore, de a se mai consuma niște mici, niște plăcinte și a se mai da pe gât câteva doze de bere. Excepțiile există și confirmă regula. În rest, haleală, chiote, joc și voie bună, ii, tricolor, poezii patriotice, naționalism pe pâine și slujbe religioase. Am, ca toți oamenii normali, prieteni cu care mai ies la o cafea și mai despicăm firul lumii în patru. Dar, ciudat cum sunt, păscându-mă o ticăloasă mizantropie, nu suport adunările, asociațiile, hăhăiala organizată, șezătorile cu specific „hai să haidem”. Unii vor spune că sunt bune: adică românii se văd, se cunosc, schimbă informații între ei…

Or fi bune, dar contează foarte puțin și nu sunt deloc reprezentative. Iar când spun acest lucru mă gândesc în special la rezultatul efectiv al acestor întâlniri din punct de vedere civic. În străinătate se votează începând de mâine. Suntem câteva milioane în diaspora. Câți vor vota? Preconizez – generos, exagerând, utopic – un maximum de 300 de mii de oameni. La acest aspect mă gândeam când scriam despre reprezentativitatea „asociațiilor românilor de pretutindeni”.

Ne adunăm la hore și la șpriț, dar vin foarte puțini la urne (suntem milioane afară, a nu se uita) când se discută despre teme serioase. Și dau un exemplu din zona în care mă aflu. Sunt foarte mulți români în provincia Tarragona (Tarragona, Reus, Cambrils, Salou, Falset, Vilaseca) – aproape 30 de mii. La ultimele alegeri au votat, dacă nu mă înșeală memoria, cam 1700. Sunt curios câți vor veni în acest week-end. Pentru că îi poți vedea oricând, oricum, cu sutele și cu miile, în mall-uri, la grătare, la biserică, atunci când vine vreun politician în campanie și se mai dă câte un pișcot moacă, se mai adună prin cârciumi, la plăjică, la berică.

Dar la urnă e altceva. Urna nu e treaba noastră. Votul nu e interesant nici măcar pentru amărâta de asociație socio-culturală de aici  care nu s-a obosit să amintească amplasarea secțiilor de votare din zonă. Nu știu cum o fi prin alte părți ale lumii, cum se organizează românii pe acolo, dar nu-mi fac iluzii deși știu că nu poate fi mai rău ca în Tarragona. Ca să nu mă pierd în detalii: desigur, eu ies la vot. Ca-ntotdeauna.

Dar mă întristează heirupismul ăsta balcanic din jurul unei sărmăluțe amărâte. Și pumnii care se lovesc de piept, și lăcrimoaiele care se scurg pe față din dor de patrie, și blestemele online la adresa politicienilor nemernici, și furia nemărginită împotriva birocrației, și găurile din asfalt, și apa caldă care nu prea e prin țevi, și pensiile mici ale părinților de-acasă, și educația, și spitalele, și parcurile, și naiba să ne ia de proști, că prea suntem pe gratis în lumea asta.

Text preluat de Republica.ro

Urâm de plăcere, urâm

Valul de ură în fața căruia s-a aflat Mihai Șora în ultimele zile are și o parte absurdă, comică și tragică în același timp: „Huo, boicotați eMAG! Nu se poate ca o firmă particulară să stea lângă un fost comunist.” Noaptea în care se odihnesc unele minți este foarte adâncă. Dacă e să condamnăm și să boicotăm privații, haideți să o facem de la un capăt la altul, să începem cu antreprenorii care au sprijinit toate regimurile autocratice, toate dictaturile, să începem cu boicotul general împotriva firmelor care s-au pupat pe gură, de exemplu, cu nazismul: Coca-Cola, Bayer, IBM, Ford, Porsche, Kodak, Hugo Boss, Siemens, General Motors, haideți să boicotăm firmele de armament, producătorii de avioane, de derivate ale produselor chimice, bancherii care au stat și vor sta mereu în spatele monștrilor cu pumn de fier. Dar, vai, nu se poate. De ce? Pentru că memoria dă rateuri și condamnăm doar din vârful buzelor, doar atunci când ne convine și ura e canalizată doar în direcția „corectă”.

În altă ordine de idei, sunt mult prea lipsit de importanță pentru a judeca și a croi verdicte vis-a-vis de viața și cariera unor oameni. Sunt un ins care își pune întrebări și își permite să aibă îndoieli câteodată. Am parcurs în aceste zile zeci de mii de rânduri în favoarea și împotriva lui Mihai Șora. Am trecut imediat peste abjecție, peste veninul gratuit, dar și peste entuziasmul flagrant, pur subiectiv. Cum am zis, nu-mi permit să judec. Îmi lipsesc informații, nu sunt la nivelul care să-mi poată elibera definitiv o frază fermă. Știu doar că acest om nu a fost un torționar, nu a avut parte de privilegii, nu a stat în vile prin Primăverii, nimeni nu a ajuns la Canal sau prin pușcăriile comuniste din cauza lui. Vreau să aflu un singur nume de scriitor care a fost cenzurat de semnătura lui Mihai Șora, aș vrea să cunosc un singur om nedreptățit de acțiunile sale. Unul singur.

A fost membru al Partidului Comunist Francez? Da. Într-o vreme în care puteai fi împușcat de naziști pentru lucruri mult mai mărunte. A revenit în țară și i-a fost interzisă reîntoarcerea în Franța. Ce putea să facă atunci un intelectual de calibrul său? Să urle, să protesteze, să se ceară singur la ocnă, s-o dea cu capul de pereți pe Ana Pauker? Poate că acest lucru i-ar fi mulțumit pe detractorii săi de astăzi. Mihai Șora a ocupat funcții sub regimul comunist? Da. Mă gândesc că-i pare rău și astăzi pentru că a procedat astfel. Dar cred că a ales să supraviețuiască fără să rănească pe nimeni, asta am înțeles eu din informațiile pe care le-am adunat până acum. A oferit românilor rafturi de cultură într-o vreme în care regimul cenzura aproape totul. Și-a publicat „Sarea pământului” după zeci de ani de tăcere. A susținut proclamația de la Timișoara și a fondat, împreună cu alți intelectuali, GDS-ul. Mihai Șora nu are nevoie de încă un „avocat”, de data asta din Căpșunistan. Dar cred că suntem obligați la un exercițiu de coerență, de coborâre rapidă de pe creasta valului de ură. Sunt mii de profitori de pe urma regimului comunist. Înainte și după 1989. Priviți în jur. Cu o doză minimă de luciditate puteți face o listă cu sute de nume, cu averi de miliarde de euro, cu mii de vile și mii de hectare în proprietate, cu firme care rulează cantități incredibile de bani. Profesorul Șora a creat cultură, a sădit și a sprijinit inteligența sub orice formă, va lăsa în urma sa un bagaj imens de decență.

 

Mă mulțumesc cu lucruri simple. M-aș bucura să nu urâți pe cine nu trebuie. Iar cei care îmbracă roba judecătorului, chiar și pentru câteva zile, să încerce să ducă la capăt un „proces” pe baza unor argumente solide, imbatabile. Avem cu toții doctorate în a bâjbâi prin ceață. Ar fi bine să procedăm și altfel.

Text preluat de Republica.ro