Carmen Dumitrescu, jurnalist Investigatoria:

Cu certitudine, Paul Gabor este unul dintre scriitorii actuali adevărați pe care România îi are și, din observațiile noastre, se poate mândri cu un public destul de fidel. Dincolo de asta, însă, Paul Gabor este un om foarte asertiv, care știe exact ce vrea de la sine și de la ceilalți și care știe să spună lucrurilor pe nume fără să te poarte pe căi ocolite pentru a te lămuri asupra modului în care el percepe realitatea. Tocmai de aceea, însăși ideea de a-l intervieva pe Paul Gabor asupra relevanței omului de cultură în societatea românească a sunat bine încă din faza de idee. Interviul în sine a sunat, însă, și mai bine, pentru că adevărul spus direct este sănătate curată. Iată de ce INVESTIGATORIA vă recomandă să citiți pe nerăsuflate acest dialog exclusiv cu scriitorul român Paul Gabor, din care veți afla cine și cum face rău culturii românești de astăzi.

INVESTIGATORIA: Aș vrea să începem prin a discuta despre Gala Excelenței Românești, în cadrul căreia ați fost și premiat. Cum s-a simțit evenimentul?

Paul Gabor: Despre Gala Excelenței Românești eu am aflat de foarte curând, poate cu câteva săptămâni în urmă. O știu pe doamna Kasandra Năsăudean, care este organizatorul evenimentului, dar de gala respectivă – Gala Excelenței Românești – nu știam, pentru că, mă rog, a fost pandemie, din astea. Și m-am trezit cu un telefon acum câteva săptămâni în care mi s-a spus că am fost nominalizat pentru un premiu în cadrul Galei pentru literatură. Prima mea întrebare legitimă a fost, pentru că eu sunt mai suspicios de fel, cine mai este nominalizat, adică cine mai este pe acolo. Pentru că eu mă feresc de nebuni, de ultra-naționaliști, de legionari, de radicali, de oameni cu Bau-Bau în cap, știi? Pentru că nu pot cu ăștia care sunt patrioți profesioniști. Eu nu pot cu patriotismul de meserie. Și aș fi refuzat dacă lista nu conținea niște nume cu care eu m-aș fi simțit comod. Dar când am văzut cine mai participă, am zis că accept, mai fac și eu cunoștință cu oameni noi, mai ies și eu din bârlog, cum ar veni. Și m-am mirat să văd că sunt niște oameni acolo… Adică este vorba despre Anca Vasiliu, care este profesor universitar la Sorbona, despre care presa  românească n-a spus mare lucru acum câteva luni de zile, când a luat un mare  premiu în Franța din partea Academiei Franceze, alt profesor universitar, domnul Alex Doboli din Statele Unite. Eu, personal, m-am simțit mic, dar am acceptat, că am făcut și eu un drum până la Madrid și mi-a făcut plăcere.

I: Vorbeați despre oamenii ăștia despre care presa din România nu relatează foarte multe lucruri, deși vorbim despre niște valori autentice care au plecat din România și aș vrea să știu cum vă explicați lipsa de interes a mass-mediei cu privire la oamenii valoroși pe care țara asta îi are.

P.G.: Lipsa de interes a presei românești este din ce în ce mai cunoscută și din ce în ce mai acută cu privire la ceea ce se numește cultură română. Pentru că imensa majoritate a presei românești trăiește acum din click-bait, din rating, să fie câți mai mulți followerși și cât mai multe like-uri. Când vorbești despre cultură, nu-ți dă multă lume like. Nu interesează și nu vine bănuțul din publicitate, nu vine bănuțul de la sponsor. Deci a vorbi despre cultură este caduc. Se mai vorbește despre cultură și despre oamenii de cultură în cele câteva reviste, care mai pot fi numite reviste de cultură în România, dar și revistele alea au un public extrem de restrâns. Sunt citite de câteva sute de oameni. Și vorbim despre România Literară, Observator Cultural, site-uri de cultură, alea care mai sunt, care au foarte puțină audiență. Nu poți să trăiești din cultură astăzi, nici ca autor, nici ca publicație. Este foarte simplă explicația. Ceea ce pe mine mă deranjează este oferta către public. Pentru că așa cum am și scris eu de multe ori, pe mine mă duce la criză de nervi acea formulare: “Asta cere publicul!”

Nu, domnule! Publicul nu cere doar hore, doar sârbe, nu cere doar călușari, nu cere să ne învelim în tricolor și să recităm prostii la microfon și să plângem după aia. Nu cere doar asta. Și atenție, nu vreau să subminez importanța clasicilor. Dar vreau să spun că publicul mai are  nevoie și de altceva. Noi nu știm să punem accent pe ceea ce facem astăzi, pe contemporani, pe oamenii de cultură care trăiesc încă în jurul nostru. Noi oricum suntem periferici, ca piață culturală. Cei din străinătate abia dacă au auzit câteva nume: Ionescu, Enescu, Cioran și ăștia plecați din țară și făcându-și un nume afară. Ce se mai aude în ultimii zece, douăzeci de ani despre oamenii de cultură români? Sunt câteva nume: un Mircea Cărtărescu, un Matei Vișniec și cam atât. Dar ce am putea noi să facem, și mă refer la instituțiile culturale, la statul roman care se bate cu pumnul în piept că se ocupă, că se interesează de cultura română. Nu! Statul român nu face nimic! Sau face doar clientelar. Sunt acele cercuri foarte închise, ermetice, din care nu poate face parte oricine. Doar dacă te dai mielușel pe lângă partid, doar dacă atingi clanța ușii care trebuie. Dar cultura înseamnă și altceva, nu doar  acele zece, douăzeci de personaje fanion, care sunt exportate în permanență în afara țării prin instituțiile culturale din România. Repet și subliniez, nu vreau să subminez importanța acelor personaje fanion, dar nu numai ei reprezintă cultura română.

I: O să vă spun o mică poveste: recent, scriitorul Mircea Cărtărescu a fost premiat cu premiul international FIL pentru Literatură în Limbi Romanice, s-au scris niște articole, puține la număr în presă, și am remarcat comentarii de genul: “Hai, că acum ia ăsta și Nobelul!”. Dar spusă  la modul: “Hai, că acum o să se apuce să ne dea și-n cap!”… Întrebarea mea e de ce avem noi, românii, această atitudine condescendentă, chiar dacă n-am făcut mare lucru în viață, în fața unor români care reușesc să spargă niște bariere uriașe?

P.G.: Pentru că noi trăim încă în glumele  lui Caragiale, dar nu în umorul de clasă al lui, ci în umorul de birt. Noi suntem gluma însăși. Noi abia dacă îl citim pe Cărtărescu, abia dacă știm ce titluri are Cărtărescu, ce cărți a scris, dar ni se mărește gura când criticăm, când dăm cu pietre, că bine, mă, lasă că o să ia și Cărtărescu Nobelu’! Prietene, tu habar n-ai ce înseamnă Nobelul, habar n-ai ce înseamnă o carte scrisă de Cărtărescu, dar noi suntem însăși gluma lui Caragiale. Pentru că nouă ne este foarte ușor să lovim, să dăm, să aruncăm în ventilator. Și ne place spectacolul ăsta ieftin, pentru că cu asta am crescut. Deci noi suntem niște guralivi prin excelență. Cu cititul stăm mai prost, că e greu să deschizi o carte, te doare încheietura mâinii, trebuie să dai pagină cu pagină, poate ai degetele uscate, e foarte greu.

I: De când ne cunoaștem, nu v-am întrebat niciodată dacă trăiți din scris sau mai faceți și altceva?

P.G.: Acum, hai să ne prefacem că suntem naivi și să discutăm asta, de dragul interviului și publicului! Scriitori de limbă română nu cred că sunt mai mult de trei sau patru în momentul ăsta care pot spune, cu mâna pe inimă, că trăiesc din ceea ce scriu. Nu există mai mult de trei, patru oameni care pot să spună așa ceva. Și chiar și acei trei, patru oameni la care mă gândesc trăiesc din diferite alte activități, sunt profesori universitari, au alte activități culturale, fundații în care activează. Eu nu cred că Mircea Cărtărescu, de exemplu, în pofida tirajelor de zeci de mii de exemplare pe care le are, trăiește din ceea ce câștigă din scris sau trăiește atât de bine pe cât și-ar dori să trăiască. Să nu ne facem iluzii! Într-o piață de carte periferică, în care un tiraj mediu al unui roman de beletristică are 1500 de exemplare, hai 2000, cine vinde 3000 este deja un autor bine cunoscut în România, deci cum poți tu să trăiești dintr-un euro sau doi pe exemplar, pe care îi câștigi în urma vânzării? Și nu scoți un roman pe lună, ci unul la un an, doi, trei, patru.

I: Atunci de ce continuați să scrieți, dacă nu merită din punct de vedere practic?

P.G.: Scriu pentru că-mi place, scriu pentru că sunt într-un moment al vieții în care am descoperit că mă pot exprima și altfel decât la un microfon, așa cum o făceam pe vremuri, că mă pot exprima și altfel decât în publicistică, că eu mai colaborez sporadic și cu Dilema Veche, și cu Republica, și cu alte publicații, dar pe teritoriul literar am descoperit de câțiva ani încoace că mă pot exprima în proză scurtă, în ficțiune, unii spun că nu o fac chiar atât de rău. Dar nu o fac din exorcizare, cum spun mulți scriitori, eu scriu din plăcere și încă o pot face. Cât o să pot face asta, habar n-am. Poate mă opresc din scris mâine sau peste 5 ani. Habar n-am. Dar nu am năluci, nu am văgăuni sufletești pe care să le explorez.

I. Care credeți că e relevanța artistului în general în societatea în care trăim și dacă dezvoltarea mediului virtual e benefică exprimării culturale sau, dimpotrivă, cumva o duce într-o zonă marginală a exprimării publice?

P.G.: Relevanța artistului cred, din păcate, că este din ce în ce mai măruntă. Cât despre prezența omului de cultură, a artistului în  general, pe rețelele de socializare în mediul online, eu cred că e benefică, pentru că, atât timp cât un om se poate exprima și nu este îngrădit de nimeni și de nimic, eu cred că e benefic. Asta nu înseamnă automat și validare, nu înseamnă că devii peste noapte scriitor sau poet, dar ai posibilitatea să te exprimi. Apoi vine filtrul. Al publicului, al unei edituri, al unor publicații de cultură care pot să spună despre creațiile tale lucruri bune sau mai puțin bune. Dar, în general, prezența spațiului digital pentru cei care caută un mod de exprimare eu o consider benefică. Că putem să ajungem și la vorba clasicului, și mă refer la Umberto Eco, că mediul digital este benefic pentru legiunile de imbecili care au senzația că pot spune orice și oricând, și asta e foarte adevărat. Dar pentru oamenii de cultură cred că poate fi un mediu benefic. Dar e o discuție și cu privire la calitatea discursului literar. Sunt oameni care scriu prostii și vând zeci de mii de exemplare. Sunt așa-zișii scriitori pentru coafeze. Acum depinde și cât de mult ești dispus să te prostituezi din punct de vedere cultural sau să o faci. Orice scriitor poate adopta, la un moment dat, un discurs facil. Oricine poate să scrie despre iubire, dezamăgiri, să bage acolo un sex, o chestiune vulgară ca să atragă masele de cititori. Pentru că masele reacționează la un discurs facil din punct de vedere literar. Amor, dragoste, iubire, ne-am dezamăgit, acum hai să ne împăcăm, să ne pupăm, încă o noapte de amor. E foarte simplu să scrii prostii de genul ăsta. Dar acum, depinde dacă tu, ca autor, ești dispus să te prostituezi pentru a avea un public cât mai numeros. Pentru că în asta constă fenomenul de prostituție intelectuală la noi: cât de multe compromisuri ești dispus să faci ca să vină către tine un public cât mai numeros și publicul numeros, mare atenție, nu e este un public educat. Să nu ne ascundem după degete și să nu fim ipocriți! Cine are convingerea că, dacă este citit de sute de mii de oameni, este un mare autor, se minte pe sine sau îi place s-o facă.

I: Cum ne explicăm lipsa de interes a publicului în a plăti pentru cultură și de a finanța cultura? Pentru că oamenii sunt dispuși să plătească sute de lei pentru niște țoale, dar le vine greu să coată câteva zeci de lei pentru o carte. Cum s-a ajuns aici?

P.G.: Sunt două motive mari și late pe care eu le pot depista la ora asta. În primul rând, în comparație cu acum 30-40 de ani, sunt foarte mulți autori pe piață. Înainte, în comunism, erau câțiva scriitori pe care îi lăsa partidul să iasă pe raft și, în momentul în care ieșea un Marin Preda, un Marin Sorescu era bătaie pe cărți. Și a doua explicație e că astăzi există mii de alte tentații în afara cărților. Deci banii se duc pe concedii în Grecia, pe mese, pe mașini, pe jocuri, pe Netflix și, dacă tu nu educi publicul să citească, nu-i poți cere să-și cheltuie banii pe cărți. Cum să ceri publicului să scoată bani pe cărți ca acum patruzeci de ani, când nu aveam internet, nu aveam concedii în Turcia, în Arabia Saudită, când nu se duceau pițipoancele la Abu Dhabi. Că în comunism mai erau pițipoance care citeau un Eminescu, că n-aveau ce să facă altceva, că nici în Turcia nu puteai să te duci, că nu te lăsa tâmpitul ăla de Ceaușescu. Dar astăzi cum să ceri tu publicului să citească un Cărtărescu, când Țancă Uraganul e gratis pe YouTube? Tu, ca editor de carte poți să faci un singur lucru: să faci tot posibilul să educi publicul. Și asta e muncă grea, pic cu pic, picătură cu picătură. Arată-i omului ce faci, promovează cartea, scriitorii, fă cunoscut produsul cultural cu cât mai multă intensitate, pentru că astfel, de la an la an, îți educi publicul și el va deveni mai numeros. Dar e muncă de Sisif aici, nu e un simplu click ca la Florin Salam.

I: Vă gândiți vreodată la cum veți rămâne pentru posteritate, ca scriitor?

P.G.: Nici în amorul propriu nu mă doare! Nu mă gândesc niciodată la așa ceva. Cum am zis, scriu că îmi place și la posteritate… Eu nu vreau să am urmele mele de posteritate în cimitir. Nu vreau nici cruce în cimitir. Sau să fiu membru prin vreo Uniune a Scriitorilor, să am vreo fărâmiță de pensie de la statul român, în niciun caz. Nu mă interesează statul român și ce-mi poate da el ca om de cultură. Că statul român oricum nu-mi poate da nimic. Din punct de vedere cultural, statul român este un stat impotent. Nu mai am așteptări, nu mai am speranțe.

I: Nu sunteți primul scriitor cu care discut și care îmi spune că nu vrea nimic de la statul român. Întrebarea mea e de ce nu? Statul român cheltuie bani pentru cultură, deci trebuie tras la răspundere pentru felul deficitar în care face asta…

P.G.: Dar eu nu am ce așteptări să am de la statul român, pentru că văd cum se comportă statul român de când mă știu eu viu. Văd cum se comportă statul român cu privire la cultură. Nu-l interesează deloc cultura română și nici nu se ocupă. Are o gașcă acolo, la Ministerul Culturii, prin ICR-uri, prin MAE, prin ambasade și prin Departamentul Românilor de Pretutindeni! Își împart fonduri în „famiglie”, se știe acest lucru. Statul român e interesat de cultura de gașcă, nu de altceva!

I: Și n-ar trebui să fie trași la răspundere?

P.G.: Cine să-i tragă la răspundere? Crezi că cei care scriu sau pierd nopțile compunând muzică, pictând sau sculptând, au timp ei să se certe cu politrucii ăștia. Ei abia au timp să bea un pahar cu apă. Și nu mă refer la mine, dar sunt oameni în România care abia au după ce să bea un pahar cu apă, scriu cărți, compun, dar n-au timp și chef și ficat să se certe cu nimeni. Și cine să-i tragă la răspundere pe ăștia, care nu fac altceva decât să te trateze cu spatele? Când le bați la ușă la Uniune, la Minister să-ți răspundă la o întrebare nici măcar nu se uită la tine, te scuipă în ochi. Și cum să se certe scriitorul român cu ăștia din ministere? Nu are fizic cum. E plin de lehamite. Că omul de cultură vrea să creeze, că de aia e om de cultură, nu are timp de ceartă, el se ceartă cu diavolii lui din cap și îi pune pe hârtie, nu are timp să se certe cu un agramat de la ICR. Nu te poți certa cu nimeni. Poți doar să ai, în limita timpului și nervilor tăi, să duci o muncă de persuasiune, să mai scrii din când în când, să mai fii vehement uneori, să-i mai dai un interviu lui Carmen Dumitrescu din când în când, dacă o mai interesează și pe ea sau pe alții, dar atât! Nu poți să te lupți zilnic cu ăștia. Și te termină nebăgându-te în seamă. Și eu îți pot face o listă cu oameni de cultură din România care nu sunt băgați în seamă, pentru că au fost, la un moment dat, vehemenți. Nu ai cu cine, ca să-ți fac un rezumat. Nu ai cu cine, asta este! Suntem periferici și o să murim periferici din punct de vedere cultural și, în mare măsură, e vina celor care ar trebui să ducă cultura noastră peste granițe. Dar ei au doar interesul să facă cultură de gașcă. Și cam atât.

Interviul a apărut pe site-ul Investigatoria pe 28 noiembrie 2022 – CLICK AICI!

În 2000 trebuia să vină sfîrșitul lumii. Așa spunea Baba Vanga, așa bolborosise Nostradamus, ghicitorii în cafele și în tarot făceau și ei spume la gură. Am vrut să mă găsească finalul „apocaliptic” în alt loc de pe hartă. Și am plecat. Am trecut mai întîi granița fraudulos către Grecia. Nu știu exact de ce, probabil că-n mintea mea contau mai mult insulele, nisipul, sosul acela din iaurt și castraveți decît rațiunea și logica. 

Glumesc, desigur, cu sfîrșitul lumii. Povestea asta mi s-a părut întotdeauna o supă reîncălzită pentru proști. Am plecat prin Serbia, Macedonia, ne-au prins grecii și ne-au trimis acasă după ce ne-au dat o mamă de bătaie pe care mi-o amintesc și acum cu duioșie. Asta se întîmpla prin martie, plecasem cu un grup mai mare. În mai m-am urcat într-un autocar și am plecat către Spania. Fără job, fără rude acolo, cunoscusem de puțină vreme un individ care s-a dovedit pînă la urmă un infractor urmărit de poliție în mai multe țări. Ne-am despărțit după cîteva zile. Ceva firesc, nu suport penalii. 

Spania s-a transformat pe loc într-un spațiu pe care trebuia să-l descopăr singur, fără să știu limba, nu-i știam obiceiurile, eram într-o țară cu care trebuia să fac cunoștință, să o asimilez de la zero. Primele impresii produc întotdeauna confuzie, ești obligat să compari stări, standarde, senzații, oameni, am fost nevoit să mă descurc prin hățișul birocratic prin care trece orice emigrant în primele luni de zile. Nu eram membri UE, nu se puteau omologa studii, acte obișnuite, permisul de conducere, m-am trezit că-mi expirase viza de turist și nu aveam drept de ședere și de muncă. 

În țară lucrasem în presă: radio și ziar. După o perioadă relativ normală cu Constantinescu la Cotroceni, în care gîndeam cu toții că în sfîrșit sosise democrația veritabilă și la noi, în 2000 se pregătea Iliescu să revină la butoane, să-și repună în funcții slugile, să-și regrupeze din nou camarila. Așa s-a și întîmplat, cred că ne aducem aminte de perioada alegerilor și de irealul tur de scrutin cînd oamenii i-au avut pe buletinele de vot doar pe Iliescu și Vadim Tudor. Am fost mereu rău de gură, am criticat fără perdea și am lovit în liberali, în socialiști, în naționaliști, mereu am avut în vizor lichelele și infractorii camuflați în oameni politici. Înaine de plecare mi s-a spus că trebuie să mă înscriu în PRM dacă mai vreau să am loc în presa gălățeană, ultrașii lui Vadim căpătaseră curaj și urcau poziții în ierarhiile județene. A fost picătura mizerabilă care mi-a umplut paharul. Mi-am făcut valiza și nu m-am mai uitat în urmă. 

Nu m-am gîndit la nimic în special cînd am luat decizia să emigrez, intrasem într-o stare în care nu mai aveau loc sunete, culori, nu mai auzeam pe nimeni, iar sfaturile și sugestiile celor din jur îmi produceau doar silă și iritare. Am plecat într-o stare infernală de nervi, sperînd că oriunde îmi va fi mai bine, mie și soției. Ne căsătorisem în 1997. Ea lucra ca asistentă medicală în Spitalul Județean. Altă atmosferă toxică și acolo: „dumnezei” în halate, tupeu, răcnete, săpături, stricai obiceiurile dacă nu voiai să iei șpagă. Nu s-a putut obișnui nici ea. A mai rezistat o scurtă perioadă, a lucrat un timp cu un medic de familie și a venit după mine în 2002. Nu am regretat nicio secundă plecarea. După două decenii sînt convins că a fost o decizie cît se poate de corectă, chiar dacă la bază au stat atunci nervii mei întinși la maximum și un val imens de scîrbă. 

Cum m-a primit Spania? Ce am primit din partea ei? Atunci, la ora sosirii, eram doar în căutarea unui loc de muncă pentru a avea ceva în farfurie și voiam un pat în care să dorm liniștit, acte pentru a fi în regulă cu autoritățile și o stare care să mă facă să nu mai privesc în urmă cu furie. După atîția ani petrecuți în Peninsulă aș putea să spun cu precizie ce am primit și ce diferențe simt între cele două țări. Mai întîi, nu există raiul pe pămînt. Spania nu e un paradis, aici nu plouă cu sangria și nu se dansează flamenco la fiecare colț de stradă, oamenii nu se pun în fața taurilor, nici Picasso nu e omniprezent, așa cum mulți ar crede. Privind rațional, statistic, senzorial, cunoscînd țara și oamenii după atît de mult timp petrecut aici, pot să spun fără să greșesc că există mult mai puțină răceală față de străini, sînt primiți altfel decît noi îi primim pe imigranții de astăzi, spaniolul nu te tratează de sus, nu are senzația că e vreo rasă superioară și, în niciun caz, nu e convins că fără el civilizația s-ar stinge mîine. Dialogul cu oamenii este deschis, nu te lovești de acel vizibil zid de ipocrizie și superioritate pe care îl întîlnești în România, tratamentul de care am avut parte dinspre autorități a fost mereu unul corect și eficient. Există aici un tip de căldură pe care nu l-am întîlnit acasă, respectul cu care ești tratat ca ilustru necunoscut este incomparabil mai mare. Nu ești călcat pe cap dacă îți vezi de treabă, nu deranja și nu vei fi deranjat, fii om pentru a fi tratat ca atare. Lucrurile astea chiar se întîmplă, nu mă va convinge nimeni de contrariu. Excepții? Desigur. Am zis de la bun început că raiul nu a fost așezat în Spania. Dar diferențele sînt enorme. Spirite diferite, mentalități diferite, priviri și atitudini diferite. 

La început am avut dificultăți în a construi legături cu oamenii, eram precaut, mereu în defensivă, aveam senzația că cei care se apropiau de mine o făceau cu un interes anume, ascuns, perfid. A trecut o bună perioadă de timp, poate chiar îngrijorător de mare dacă evaluez acum prin prisma unui adult, pînă cînd m-am deschis și am realizat că oamenii pot crea relații și pe alte principii: spaniolii se îmbrățișează și se pupă pe stradă atunci cînd se întîlnesc, chiar și cu cei pe care îi văd pentru prima dată. A fost un șoc pentru mine. Este un șoc și pentru cei care vin astăzi aici din alte realități sociale, din alte culturi. Apropierea fizică merge mînă în mînă cu spontaneitatea discuției, cu fluiditatea conversației și cu naturalețea care planează imediat între oameni, între cei care se știu de-o viață și cei care abia se cunosc. 

Eram ca un sălbatic din junglă atunci cînd bunica unui spaniol cu care tăiam copaci în pădure m-a invitat la masă și nu știa ce să mai facă pentru ca eu să mă simt de-al casei, credeam că e nebună, că are doagele sărite, nu era normal să mă ia în brațe la intrarea în casă, să-mi stea în picioare, lîngă mine la masă, să-mi schimbe farfuriile, să facă conversație pentru ca eu să nu fiu un simplu „extranjero” care muncește pentru nepotul său. Adaptarea socială și lingvistică s-a produs relativ repede și natural. Am învățat obiceiurile, am întrebat mereu atunci cînd nu am știut ceva, spaniola am controlat-o foarte bine după niciun an de zile, acum o vorbesc și sînt cazuri cînd spaniolii încep să-și dea seama că nu sînt de-al lor abia după minute bune de conversație. 

Cu adaptarea emoțională a fost mai dificil. A trebuit să-mi sparg singur carapacea cu care sosisem din România și să-mi schimb din mers nivelul confortului psihic, fără psiholog, fără discuții revelatoare, fără prieteni în jur cu care să mă pot adapta mai repede. Bagajul emoțional cu care am plecat din țară a fost o barieră de care am reușit pînă la urmă să trec. Și, oarecum, să uit. Sechele există, sînt inerente. Cu psihicul nu se lucrează în glumă, nu-l poți modifica doar cu sare și piper pentru a-i da altă formă. Oamenii sînt rezultatul copiilor care au fost, al educației primite, al mediului în care au crescut, sînt rezultatul afecțiunii primite sau lipsei acesteia, al comunicării sau al muțeniei. Nu cred într-un portret-robot al celui care părăsește țara de origine. Se vorbește mult despre faptul că trebuie să îndeplinești o sumă de calități: determinare, putere de muncă, adaptabilitate imediată, cunoașterea limbilor străine, pregătire academică etc. Plecarea este simplă. Te urci în avion sau în mașină și pleci, uitîndu-te sau nu în urmă. Decizia însă… Decizia se ia în urma unui proces complex. 

Există un melanj în care sînt introduse toate temerile pămîntului: insatisfacții, sentimente, ruperi de familie, de prieteni, de locuri și de senzații olfactive, vizuale, auditive, vor exista mereu proiecții din trecut care vor reveni în mintea celui plecat, acel „dacă n-aș fi făcut-o?” va fi mereu acolo, îți va zgîria mereu timpanul și îți va produce o stare ciudată, punțile cu locul de baștină nu se rup cu ușurință, mai ales dacă pasul l-ai făcut ca adult. Migrarea dintr-un loc în altul este un proces natural. Oamenii s-au legat de pămînt relativ recent. Pînă mai „ieri” ne mișcam cu toții în urma turmelor de bizoni, a cailor și a oilor, căutam mereu pămînturi mai bune, ape mai limpezi și condiții decente de trai. 

Dar am descoperit că inamicul poate fi ucis cu ușurință, i se poate lua pămîntul, i se pot lua copiii și nevasta, au apărut patriile, frontierele, am devenit stăpîni de glie și s-a dezvoltat simțul proprietății și al apartenenței. Personal, plecarea nu o mai văd acum ca pe o aventură, ci ca pe un lucru firesc. Mîine, dacă situația mea actuală ar fi periclitată, m-aș muta din Spania în Noua Zeelandă, în Chile sau Argentina, în orice colț al lumii care mi-ar oferi siguranță și respect din principiu. Am învățat să-mi iubesc confortul propriu și să-mi respect prea tare dreptul la liniște pentru a mă mai crampona de sentimente artificiale. Nu am simțit niciodată vreun dram de vinovăție pentru că am plecat. Unii m-ar numi fără să clipească „dezrădăcinat” sau „trădător”. Îmi permit să zîmbesc. Sînt vinovat doar pentru că s-au modificat prin plecarea mea relațiile cu cei care într-adevăr contează pentru mine: membrii familiei mele. 

Poate părea cinic, dar nu mi se frînge inima după Dunăre (aici am Mediterana aproape), nici după Bucegi (Pirineii îi am la doar două ore de mers cu mașina), nu mi-e dor de mămăligă (știu să-mi fac singur), iarbă verde există și aici… Nu sînt mîndru că m-am născut în Romînia, nici nu-mi pare rău pentru asta. Sînt un joc al destinului, al naturii umane, puteam să fiu un produs al părinților mei în altă țară a lumii, dar așa a fost să fie. M-am născut în Galați, s-ar fi putut întîmpla într-un cătun african sau în stepa mongolă. Iau acest lucru ca atare, ca o stare de fapt. Nu mă exaltează, nu mă deprimă. Încerc doar să-mi fie mai bine și să nu ajung la capătul vieții cu prea multe păreri de rău. 

Căutarea „mai binelui” este ceva ce aparține firii umane, sîntem un pic mai evoluați decît urangutanii și folosim instrumente ceva mai complexe pentru a dobîndi bunăstarea. Dar nu sînt dispus să calc pe cadavre pentru asta, nici nu voi accepta vreodată ca alții să se urce pe mine pentru a escalada pînă unde lor le este bine. De aceea voi alege întotdeauna o realitate social-culturală în care oamenii știu să folosească respectul și bunul-simț în relații. Nu cer foarte mult, cred. 

Acum, cei care citesc sînt rugați să se uite în jurul lor: dacă se află în România îi rog să-mi spună cît de mulțumiți sînt, dacă sînt în altă parte îi rog să evalueze și să compare. Mulțumesc. Îi mai rog să reflecteze asupra unui lucru: motivele plecării. Cu ani în urmă, românii plecau pentru a scăpa de comunism și de Ceaușescu, pentru a uita de foame, pentru a nu mai avea curent cu porția și pîine pe cartelă. După Revoluție s-a plecat în valuri pentru a atinge cît mai repede un nivel economic îndestulător, pentru a trăi în capitalism, oamenii au plecat pentru a fi plătiți în mărci germane, în franci elvețieni sau în dolari. Acum, în ultimii ani, se emigrează din dezgust, din deznădejde. 

Nu mai pleci în Germania ca să-ți mai ridici două camere la casă sau pentru a-ți lua un apartament la bloc, nu mai pleacă doar zidarii, șoferii și sudorii. Pleacă în valuri și cei cu studii universitare, cu cariere, pleacă cu întreaga familie pentru că s-au săturat de corupție și de promisiuni, de ipocrizia perpetuă și de hoția sistemică. Pot să fac în doar cîteva minute o listă consistentă cu zeci de cunoscuți care corespund acestei ultime descrieri, fără nici cel mai mic efort de concentrare și de memorie. Țările în care aleg românii să emigreze beneficiază de un lucru special: un sistem de educație diferit care își ajută cetățenii să conștientizeze ce e mai bine pentru ei. Sînt sisteme de educație care familiarizează din timp cu noțiuni civice, economice, electorale, cu drepturile omului și ale minorităților de orice gen, subliniază diferențele culturale dintre oameni și nu îi condamnă pentru ele, nu sînt sisteme educaționale care reduc și izolează, care creează prejudecăți și exaltări inutile pentru o ființă umană a secolului XXI. 

Îmi este foarte greu să mă erijez într-un emițător de soluții, de verdicte bombastice și de adevăruri proprii ce ar putea, vai, să fie aplicate altora. Dar știu că, uneori, există lucruri care funcționează în evoluția unei societăți: privitul în curtea vecinilor și termenul de comparație. Am putea să fim mai aproape de Franța, Danemarca, Germania, Belgia, Austria, țările scandinave? Sau ne-ar conveni mai mult Rusia, China, regimurile autoritare din Venezuela sau Cuba? Cum am putea să facem alegerea corectă? Democrație? Autoritarism? Dezbatere, parlament, partide? Sau un tătuc care să dea zilnic cu pumnul în masă? 

În primul rînd, cred, ar trebui ascultați cu mare atenție cei care se pricep la descrierea datelor geopolitice, economice și sociale din cele două „tabere”. Există specialiști redutabili, nu doar politicieni care dau din gură și nu știu să facă altceva. Există milioane de români care locuiesc și muncesc de ani de zile în țările civilizate. Poate știu și ei cîte ceva despre evoluția unei societăți, despre libertate, drepturi, nivel de trai. De ce oare aceste milioane de persoane nu au ales pentru familiile lor Rusia, Cuba, China etc.? Haideți să ne punem și întrebarea asta. E simplă, la îndemîna oricui. România a devenit, din păcate, doar țara în care venim să ne petrecem vacanța dintr-un singur motiv: familiile noastre încă mai trăiesc acolo.

Nu au plecat toți. Este singurul motiv pentru care încă ne mai urcăm în avionul cu destinația București-Otopeni. România este țara care se zbate de 30 de ani să prindă trenul democrației reale și al economiei de piață autentice, să se desprindă de protocronism, de nostalgii, de misticism, de naționalism găunos și de discursuri rîncede. Nici astăzi nu am intrat în Schengen și nu am trecut la folosirea monedei Euro, deși sîntem membri UE din 2007. Acest aspect spune foarte multe pentru cine știe să privească și să înțeleagă. 

Este o iluzie că poți oferi sfaturi cuiva care își pregătește valiza pentru a părăsi țara. Nu știi ce este în mintea sa, în sufletul său, nu știi dacă este pregătit să înfrunte schimbarea, să se acomodeze. M-am simțit întotdeauna un farseur atunci cînd am fost întrebat „cum e acolo?”, „ce ar trebui să fac la început?”, nu pot fi spontan într-un asemenea demers. După 20 de ani de Occident – dezamăgesc din nou, nu pot fi altfel – sînt nevoit să răspund din nou evaziv: astăzi nu cred că aș mai pleca din România. Sau poate că aș face-o a doua oară fără prea multe regrete. Experiența mea de acum nu se potrivește deloc cu cea a puștiului de 27 de ani care și-a umplut o geantă de voiaj cu haine și a traversat Europa spre apus. 

Poate că n-aș fi plecat dacă aș fi devenit slujbaș al statului, cu loc călduț, sigur, cu un salariu mai mult decît decent, cu perspectiva unei pensii speciale pentru care nu am dat mai nimic la schimb, poate că nu aș fi părăsit țara dacă aș fi făcut afaceri cu statul, dacă familia mea ar fi făcut parte dintr-un grup de interese, dintr-o mică mafie sau cooperativă. Dar am fost toată viața un particular într-un sistem privat, am trăit pe picioarele mele, m-am dat singur cu capul de pereți și am învățat din frumusețea vînătăilor. „Persoană fizică” în România? Niciodată, nici măcar astăzi, cînd optimiștii de serviciu nu mai prididesc cu laudele la adresa bunăstării de pe piciorul de plai, de pe gura de rai. Există schimbări, nu pot fi negate. Cei care ne întoarcem periodic le putem sesiza, dar ele au loc la nivel individual. Doar unii oameni, din păcate foarte puțini, sfințesc locul și fac ca lucrurile să se schimbe în bine în jurul lor. 

România, nici după 30 de ani de democrație nu s-a modificat profund. Sistemul rezistă, nu se clintește. Legile nu sînt făcute pentru cetățeanul de rînd și în beneficiul său. Fețe acre, tratament agresiv sau zeflemitor, bătaie de joc, ghișee, cozi, timbre, dosare cu șină, turnee interminabile de la o ușă la alta, telefoane, intervenții, atenții, cadouri, plicuri, mica mită, marea sfîrîială, bodyguard-ul de la ușă și tanti de la lift, comisioane, șperțuri, șușoteli – de toate aceste lucruri se lovește omul de pe stradă atunci cînd are de rezolvat o problemă. Silă, dezamăgire, lehamite. Întoarcerea în România ar fi o ipoteză amuzantă pentru mine în acest moment, chiar dacă se vorbește mult despre inițiativele în ajutorul celor care vor să vină acasă: multă pălăvrăgeală, multă ficțiune, mii de cereri de completat pentru a reveni într-un sistem care este oricum cu ani în urmă față de cea mai „înapoiată” țară vestică. Un exemplu în cîteva fraze: o asistentă medicală care a terminat postliceala sanitară de stat în 1997, a muncit în spitalele din România, lucrează de 13 ani în Spania, nu se mai poate întoarce pentru a lucra acasă. De ce? Sînt o mulțime de chichițe birocratice: ba că nu mai are continuitate, ba că trebuie să-și echivaleze studiile (deci diploma românească nu mai e bună?, faptul că lucrează într-un sistem occidental net superior nu înseamnă nimic?), ba că trebuie să dea nu știu cîte diferențe (asta o numesc șpagă pe față) și examene pentru a se alinia „exigențelor” românești… Despre întoarcerea acasă e bine să fie întrebați specialiștii care se lovesc de „standardele” românești actuale, nu să căscăm gura în fața discursurilor aiuritoare ale politicienilor. 

Să încheiem, totuși. Despre denigrare, cîteva cuvinte. Ce înseamnă a-ți denigra țara? A vorbi deschis despre neajunsuri, despre corupție, despre mentalități opace? A critica o clasă politică ineptă care nu face altceva decît să-și urmărească propriile interese? Să critici vehement o presă care a căzut de ani buni în genunchi în fața unor bișnițari ajunși peste noapte stăpîni de trusturi? Să privești cu ochi clinic felul în care o societate este ținută în captivitate informațională și nu este capabilă să discearnă pentru că nivelul de educație civică este la pămînt? Să denigrezi țara înseamnă să vezi și să scrii despre dezastrul din Sănătate, Educație, Cultură, despre o nație care este împinsă mereu către est de urmașii bolșevicilor care nu știu ce înseamnă longevitatea și bunul-simț? Atunci, da. Aveți dreptate în acest caz: denigrez zilnic. Și sînt mîndru că o pot face nestingherit. 

Text scris în ianuarie 2021 pentru volumul „De ce am plecat din România”.

Festivalul Internațional de Carte Transilvania mi-a deschis ușa și anul acesta dîndu-mi posibilitatea să vorbesc despre „Mediterana din mine” și despre ultimile lumi din cărți. Sau despre ultima carte a lumii, nici nu mai știu care e ordinea normală a lucrurilor. O discuție pe care abia aștept să o am cu Gabriel Bota. Treceți prin Piața Unirii din Cluj-Napoca începînd cu joia care vine, apropiați-vă de cărți, de scriitorii de acolo, de editorii care vă vor aștepta la standuri. Toate evenimentele se vor desfășura în Lounge-ul Oficial din Piața Unirii, unde are loc Festivalul Internațional de Carte Transilvania. Evenimentele Live – Online vor fi transmise pe un ecran special, amenajat în Lounge-ul Oficial din Piața Unirii, precum și pe Canalul Youtube al FICT și pe pagina de Facebook.

Țin minte și acum, pfoai ce vremuri mărețe, am pupat steagul și am cîntat imnul de stat, dintr-un tablou agățat pe perete ne privea tîmpitul ăla de Ceaușescu… A venit un tablagiu și mi-a dat buletinul: o chestie cu file și poza subsemnatului. Împlinisem 14 ani, mă dădeam deja la fete, ele la mine nu prea, nici azi nu știu de ce eram atît de marginalizat de către sexul frumos. Atunci era loc în buletin pentru tot felul de prostii, nu ca astăzi cînd e doar o sărăcie de bucată de plastic. Se puteau pune ii, ițari, colivă, teii lui Eminescu, sara pe deal, baltagul și vreo două miorițe, furnale, macarale, porțile de fier, gagicile de la Apaca, insula mare a Brăilei, cuvinte fără majuscule, zimbrii din Hațeg, capete de daci verzi și lupi hăulind la lună, cîrnați de Pleșcoi, brînză de burduf, o țuică sănătoasă, niște mititei de la Cocoșatu, stema României, barba lui Arsenie Boca și rînjetul de gigolo al lui Iliescu. Rînjetul poate încăpea și acum, pe buletinul nou, pe sărăcia asta de plastic de care vorbeam. Așezat strategic, lîngă cipul lui Soros și cifra diavolului. Cred că pierdem foarte mult prin miniaturizarea documentului, mai ales din fibra națională. Este inadmisibil să nu poți pune pe buletin măcar 20 de strofe din Luceafărul. Aș mai avea o sugestie: să se schimbe designul documentului de două ori pe an, primăvara și toamna. Ca chiloții lui Botezatu, haideți să nu fim pudibonzi și ipocriți. Și încă ceva: licitațiile alea să fie mai răsfirate, să ajungă la toată lumea. Nu doar la firmele unor mafioți care au în spate generali și politicieni, măi dragă! 

Pentru Revista Golan

Vreți să zîmbim din prima frază sau pot începe catastrofic? Aruncați cu pietre în mesagerul care scrie despre pandemie? Pentru că nu m-a schimbat foarte mult, obiceiurile mi-au rămas aceleași: sînt un șoarece de interior, nu mi-au plăcut niciodată spațiile foarte deschise, mulțimile, curentele de opinie răsărite de nicăieri care încearcă să însămînțeze furtuni în capete deja înfierbîntate. Pandemia asta a căpătat nuanțe la care nu s-ar fi gîndit nimeni acum doi ani. Trec cu ușurință și zîmbesc cu tristețe cînd dau de zvonuri isterice, de conspirații cretine și de oameni care se lasă duși cu zăhărelul. În Spania m-am tamponat frontal cu boala: în familie, eu însumi, în jurul meu au murit zeci de oameni, am prieteni care lucrează în sistemul sanitar și mi-au povestit la prima mînă tragediile cu care au fost nevoiți să dea piept din martie 2020 încoace. Personal, nu prea mai simt sarea. Am uitat cum e să guști ceva dulce. Amarul a devenit un lucru vag, la fel și senzația de iute. Dorm ca lemnul între 9 și 12 ore, mă trezesc extrem de obosit. Pînă mai „ieri” îmi erau suficiente 4-5 ore pe noapte și săream în papuci mai vioi ca la 20 de ani.

Sînt sechele vizibile, dar nu e vorba despre mine. Ci despre atmosfera din jur, despre Spania trecută prin boală, prin moarte și prin confuzie. Scriu a nu știu cîta oară despre oamenii în mijlocul cărora trăiesc de 21 de ani. Mulți dintre ei și-au schimbat modul de trai, spaniolii au învățat să trăiască și între patru pereți. Ceva neverosimil pentru o nație obișnuită cu soarele, cu aerul proaspăt, cu marea, cu berea la terasă și cu prietenii în jurul lor. Bagi spaniolul în casă, îl ucizi.

Asta a reușit pandemia cu noi toți: s-a instalat teama, sîntem mai suspicioși, mai furioși, recalcitranți, o imensă vină o are și presa senzaționalistă care dorește doar sînge, morți, imagini cu sicrie și cote imense de audiență, vina este și a noastră pentru că ne lăsăm purtați de emoție, nu avem filtre raționale cu care să primim informația. Se pot scrie noi romane despre manipulare și credulitate. Cui servește? Nimănui. Oricum, textele mai lungi de trei fraze sînt date din start la o parte. Dacă aș publica un „tiktok” în fundul gol, aș deveni vedetă peste noapte. Dacă folosesc argumente și privesc fenomenul din mai multe unghiuri, sînt retrograd și plictisesc. Spania este obosită, irascibilă, economia mîrîie în genunchi și oamenii așteaptă vaccinarea în masă. Autoritățile bîjbîie, politicienii s-au urcat din nou pe cadavre și vor să cîștige capital electoral din orice curbă statistică.

Mary și Alfonso s-au cunoscut acum 30 de ani. Ea, scoțiancă. El, andaluz din Jerez de la Frontera. Au fost nevoiți să-și închidă barul încă de anul trecut. Cu Alfonsito m-am întîlnit zilele trecute la coadă la poștă. Eu puneam niște cărți pentru un prieten din Londra, el primea bani de la fratele său care locuiește în Germania. Merge împreună cu Mary de două ori pe săptămînă la Crucea Roșie. Acolo beneficiază de masă caldă și duș gratuit. Una dintre miile de tragedii de aici. Văd din balcon o mulțime de măști, doar bănuiesc cine se ascunde în spatele lor. Am inventat un joc: ghicesc vecinii după mers, după felul în care se leagănă pe stradă. Am reușit să public al treilea volum de proză scurtă: „Mediterana din mine”. Am ajuns să cred că și valurile vor avea nevoie la un moment de terapie intensivă și de măști chirurgicale.

Beau o gură de cafea, îmi trag cîrpa la loc peste gură. Trece o mașină a poliției locale prin fața barului. Cel de la volan se uită, numără rapid clienții de afară și trage pe dreapta. Salută, îi numără și pe cei dinăuntru, totul în regulă, își notează ceva pe un carnețel și demarează. Rutină, distopie printre blocuri. Scriu aceste rînduri și aud că s-a instalat iarăși restricția conform căreia nu te poți deplasa decît pe o rază de 15 kilometri din localitatea de domiciliu. E bine și așa, am trecut prin perioade în care nu puteai ieși din oraș. Erau patrule și lumini albastre peste tot. Au fost și săptămîni în care abia s-a putut ieși din casă, sper să nu se mai întîmple.

Nu știu ce să cred despre nonșalanța cu care unii privesc acest fenomen, încerc să mă conving singur că nu se va transforma în inconștiență totală și că vom reuși să ieșim cu toții din acest vîrtej înainte de a ne lovi un val de tulburări sociale. Văd mulțimi care urlă, indivizi cu ochii ieșiți din orbite care strigă că vor să fie liberi, țipă că li se încalcă drepturile, văd tot felul de șamani în halate albe care împart rețete miraculoase și induc agitație în rîndul oamenilor, unii politicieni au atins gradul maxim de iresponsabilitate și ticăloșie, nimeni nu plătește pentru dezordine, pentru instabilitate sau pentru discursul halucinant cu care se iese la rampă. Sîntem în era sateliților care ne spun în ce parte a orașului va ninge mîine și ne cumpărăm haine pe internet, plătim cu cardul și facem banking online, lumea e digitalizată. Și încă mai sperăm că ne vom vindeca cu ceai de mușețel. Sînt doar cîteva paradoxuri care ne vor uimi și în viitor, dar nu vom mai vocifera atît de tare pentru că vom trece și peste acest hop și ne vom aminti de coronavirus ca de un coșmar trecător, vom sorbi din berea rece și vom aprinde din nou țigările fără a mai simți elasticul după urechi.

Articol scris pentru Formula As, 22 aprilie 2021