Categorie: Mass-media

Am învățat mereu din frumusețea vînătăilor. Îmi denigrez zilnic țara și sînt mîndru de acest lucru

În 2000 trebuia să vină sfîrșitul lumii. Așa spunea Baba Vanga, așa bolborosise Nostradamus, ghicitorii în cafele și în tarot făceau și ei spume la gură. Am vrut să mă găsească finalul „apocaliptic” în alt loc de pe hartă. Și am plecat. Am trecut mai întîi granița fraudulos către Grecia. Nu știu exact de ce, probabil că-n mintea mea contau mai mult insulele, nisipul, sosul acela din iaurt și castraveți decît rațiunea și logica. 

Glumesc, desigur, cu sfîrșitul lumii. Povestea asta mi s-a părut întotdeauna o supă reîncălzită pentru proști. Am plecat prin Serbia, Macedonia, ne-au prins grecii și ne-au trimis acasă după ce ne-au dat o mamă de bătaie pe care mi-o amintesc și acum cu duioșie. Asta se întîmpla prin martie, plecasem cu un grup mai mare. În mai m-am urcat într-un autocar și am plecat către Spania. Fără job, fără rude acolo, cunoscusem de puțină vreme un individ care s-a dovedit pînă la urmă un infractor urmărit de poliție în mai multe țări. Ne-am despărțit după cîteva zile. Ceva firesc, nu suport penalii. 

Spania s-a transformat pe loc într-un spațiu pe care trebuia să-l descopăr singur, fără să știu limba, nu-i știam obiceiurile, eram într-o țară cu care trebuia să fac cunoștință, să o asimilez de la zero. Primele impresii produc întotdeauna confuzie, ești obligat să compari stări, standarde, senzații, oameni, am fost nevoit să mă descurc prin hățișul birocratic prin care trece orice emigrant în primele luni de zile. Nu eram membri UE, nu se puteau omologa studii, acte obișnuite, permisul de conducere, m-am trezit că-mi expirase viza de turist și nu aveam drept de ședere și de muncă. 

În țară lucrasem în presă: radio și ziar. După o perioadă relativ normală cu Constantinescu la Cotroceni, în care gîndeam cu toții că în sfîrșit sosise democrația veritabilă și la noi, în 2000 se pregătea Iliescu să revină la butoane, să-și repună în funcții slugile, să-și regrupeze din nou camarila. Așa s-a și întîmplat, cred că ne aducem aminte de perioada alegerilor și de irealul tur de scrutin cînd oamenii i-au avut pe buletinele de vot doar pe Iliescu și Vadim Tudor. Am fost mereu rău de gură, am criticat fără perdea și am lovit în liberali, în socialiști, în naționaliști, mereu am avut în vizor lichelele și infractorii camuflați în oameni politici. Înaine de plecare mi s-a spus că trebuie să mă înscriu în PRM dacă mai vreau să am loc în presa gălățeană, ultrașii lui Vadim căpătaseră curaj și urcau poziții în ierarhiile județene. A fost picătura mizerabilă care mi-a umplut paharul. Mi-am făcut valiza și nu m-am mai uitat în urmă. 

Nu m-am gîndit la nimic în special cînd am luat decizia să emigrez, intrasem într-o stare în care nu mai aveau loc sunete, culori, nu mai auzeam pe nimeni, iar sfaturile și sugestiile celor din jur îmi produceau doar silă și iritare. Am plecat într-o stare infernală de nervi, sperînd că oriunde îmi va fi mai bine, mie și soției. Ne căsătorisem în 1997. Ea lucra ca asistentă medicală în Spitalul Județean. Altă atmosferă toxică și acolo: „dumnezei” în halate, tupeu, răcnete, săpături, stricai obiceiurile dacă nu voiai să iei șpagă. Nu s-a putut obișnui nici ea. A mai rezistat o scurtă perioadă, a lucrat un timp cu un medic de familie și a venit după mine în 2002. Nu am regretat nicio secundă plecarea. După două decenii sînt convins că a fost o decizie cît se poate de corectă, chiar dacă la bază au stat atunci nervii mei întinși la maximum și un val imens de scîrbă. 

Cum m-a primit Spania? Ce am primit din partea ei? Atunci, la ora sosirii, eram doar în căutarea unui loc de muncă pentru a avea ceva în farfurie și voiam un pat în care să dorm liniștit, acte pentru a fi în regulă cu autoritățile și o stare care să mă facă să nu mai privesc în urmă cu furie. După atîția ani petrecuți în Peninsulă aș putea să spun cu precizie ce am primit și ce diferențe simt între cele două țări. Mai întîi, nu există raiul pe pămînt. Spania nu e un paradis, aici nu plouă cu sangria și nu se dansează flamenco la fiecare colț de stradă, oamenii nu se pun în fața taurilor, nici Picasso nu e omniprezent, așa cum mulți ar crede. Privind rațional, statistic, senzorial, cunoscînd țara și oamenii după atît de mult timp petrecut aici, pot să spun fără să greșesc că există mult mai puțină răceală față de străini, sînt primiți altfel decît noi îi primim pe imigranții de astăzi, spaniolul nu te tratează de sus, nu are senzația că e vreo rasă superioară și, în niciun caz, nu e convins că fără el civilizația s-ar stinge mîine. Dialogul cu oamenii este deschis, nu te lovești de acel vizibil zid de ipocrizie și superioritate pe care îl întîlnești în România, tratamentul de care am avut parte dinspre autorități a fost mereu unul corect și eficient. Există aici un tip de căldură pe care nu l-am întîlnit acasă, respectul cu care ești tratat ca ilustru necunoscut este incomparabil mai mare. Nu ești călcat pe cap dacă îți vezi de treabă, nu deranja și nu vei fi deranjat, fii om pentru a fi tratat ca atare. Lucrurile astea chiar se întîmplă, nu mă va convinge nimeni de contrariu. Excepții? Desigur. Am zis de la bun început că raiul nu a fost așezat în Spania. Dar diferențele sînt enorme. Spirite diferite, mentalități diferite, priviri și atitudini diferite. 

La început am avut dificultăți în a construi legături cu oamenii, eram precaut, mereu în defensivă, aveam senzația că cei care se apropiau de mine o făceau cu un interes anume, ascuns, perfid. A trecut o bună perioadă de timp, poate chiar îngrijorător de mare dacă evaluez acum prin prisma unui adult, pînă cînd m-am deschis și am realizat că oamenii pot crea relații și pe alte principii: spaniolii se îmbrățișează și se pupă pe stradă atunci cînd se întîlnesc, chiar și cu cei pe care îi văd pentru prima dată. A fost un șoc pentru mine. Este un șoc și pentru cei care vin astăzi aici din alte realități sociale, din alte culturi. Apropierea fizică merge mînă în mînă cu spontaneitatea discuției, cu fluiditatea conversației și cu naturalețea care planează imediat între oameni, între cei care se știu de-o viață și cei care abia se cunosc. 

Eram ca un sălbatic din junglă atunci cînd bunica unui spaniol cu care tăiam copaci în pădure m-a invitat la masă și nu știa ce să mai facă pentru ca eu să mă simt de-al casei, credeam că e nebună, că are doagele sărite, nu era normal să mă ia în brațe la intrarea în casă, să-mi stea în picioare, lîngă mine la masă, să-mi schimbe farfuriile, să facă conversație pentru ca eu să nu fiu un simplu „extranjero” care muncește pentru nepotul său. Adaptarea socială și lingvistică s-a produs relativ repede și natural. Am învățat obiceiurile, am întrebat mereu atunci cînd nu am știut ceva, spaniola am controlat-o foarte bine după niciun an de zile, acum o vorbesc și sînt cazuri cînd spaniolii încep să-și dea seama că nu sînt de-al lor abia după minute bune de conversație. 

Cu adaptarea emoțională a fost mai dificil. A trebuit să-mi sparg singur carapacea cu care sosisem din România și să-mi schimb din mers nivelul confortului psihic, fără psiholog, fără discuții revelatoare, fără prieteni în jur cu care să mă pot adapta mai repede. Bagajul emoțional cu care am plecat din țară a fost o barieră de care am reușit pînă la urmă să trec. Și, oarecum, să uit. Sechele există, sînt inerente. Cu psihicul nu se lucrează în glumă, nu-l poți modifica doar cu sare și piper pentru a-i da altă formă. Oamenii sînt rezultatul copiilor care au fost, al educației primite, al mediului în care au crescut, sînt rezultatul afecțiunii primite sau lipsei acesteia, al comunicării sau al muțeniei. Nu cred într-un portret-robot al celui care părăsește țara de origine. Se vorbește mult despre faptul că trebuie să îndeplinești o sumă de calități: determinare, putere de muncă, adaptabilitate imediată, cunoașterea limbilor străine, pregătire academică etc. Plecarea este simplă. Te urci în avion sau în mașină și pleci, uitîndu-te sau nu în urmă. Decizia însă… Decizia se ia în urma unui proces complex. 

Există un melanj în care sînt introduse toate temerile pămîntului: insatisfacții, sentimente, ruperi de familie, de prieteni, de locuri și de senzații olfactive, vizuale, auditive, vor exista mereu proiecții din trecut care vor reveni în mintea celui plecat, acel „dacă n-aș fi făcut-o?” va fi mereu acolo, îți va zgîria mereu timpanul și îți va produce o stare ciudată, punțile cu locul de baștină nu se rup cu ușurință, mai ales dacă pasul l-ai făcut ca adult. Migrarea dintr-un loc în altul este un proces natural. Oamenii s-au legat de pămînt relativ recent. Pînă mai „ieri” ne mișcam cu toții în urma turmelor de bizoni, a cailor și a oilor, căutam mereu pămînturi mai bune, ape mai limpezi și condiții decente de trai. 

Dar am descoperit că inamicul poate fi ucis cu ușurință, i se poate lua pămîntul, i se pot lua copiii și nevasta, au apărut patriile, frontierele, am devenit stăpîni de glie și s-a dezvoltat simțul proprietății și al apartenenței. Personal, plecarea nu o mai văd acum ca pe o aventură, ci ca pe un lucru firesc. Mîine, dacă situația mea actuală ar fi periclitată, m-aș muta din Spania în Noua Zeelandă, în Chile sau Argentina, în orice colț al lumii care mi-ar oferi siguranță și respect din principiu. Am învățat să-mi iubesc confortul propriu și să-mi respect prea tare dreptul la liniște pentru a mă mai crampona de sentimente artificiale. Nu am simțit niciodată vreun dram de vinovăție pentru că am plecat. Unii m-ar numi fără să clipească „dezrădăcinat” sau „trădător”. Îmi permit să zîmbesc. Sînt vinovat doar pentru că s-au modificat prin plecarea mea relațiile cu cei care într-adevăr contează pentru mine: membrii familiei mele. 

Poate părea cinic, dar nu mi se frînge inima după Dunăre (aici am Mediterana aproape), nici după Bucegi (Pirineii îi am la doar două ore de mers cu mașina), nu mi-e dor de mămăligă (știu să-mi fac singur), iarbă verde există și aici… Nu sînt mîndru că m-am născut în Romînia, nici nu-mi pare rău pentru asta. Sînt un joc al destinului, al naturii umane, puteam să fiu un produs al părinților mei în altă țară a lumii, dar așa a fost să fie. M-am născut în Galați, s-ar fi putut întîmpla într-un cătun african sau în stepa mongolă. Iau acest lucru ca atare, ca o stare de fapt. Nu mă exaltează, nu mă deprimă. Încerc doar să-mi fie mai bine și să nu ajung la capătul vieții cu prea multe păreri de rău. 

Căutarea „mai binelui” este ceva ce aparține firii umane, sîntem un pic mai evoluați decît urangutanii și folosim instrumente ceva mai complexe pentru a dobîndi bunăstarea. Dar nu sînt dispus să calc pe cadavre pentru asta, nici nu voi accepta vreodată ca alții să se urce pe mine pentru a escalada pînă unde lor le este bine. De aceea voi alege întotdeauna o realitate social-culturală în care oamenii știu să folosească respectul și bunul-simț în relații. Nu cer foarte mult, cred. 

Acum, cei care citesc sînt rugați să se uite în jurul lor: dacă se află în România îi rog să-mi spună cît de mulțumiți sînt, dacă sînt în altă parte îi rog să evalueze și să compare. Mulțumesc. Îi mai rog să reflecteze asupra unui lucru: motivele plecării. Cu ani în urmă, românii plecau pentru a scăpa de comunism și de Ceaușescu, pentru a uita de foame, pentru a nu mai avea curent cu porția și pîine pe cartelă. După Revoluție s-a plecat în valuri pentru a atinge cît mai repede un nivel economic îndestulător, pentru a trăi în capitalism, oamenii au plecat pentru a fi plătiți în mărci germane, în franci elvețieni sau în dolari. Acum, în ultimii ani, se emigrează din dezgust, din deznădejde. 

Nu mai pleci în Germania ca să-ți mai ridici două camere la casă sau pentru a-ți lua un apartament la bloc, nu mai pleacă doar zidarii, șoferii și sudorii. Pleacă în valuri și cei cu studii universitare, cu cariere, pleacă cu întreaga familie pentru că s-au săturat de corupție și de promisiuni, de ipocrizia perpetuă și de hoția sistemică. Pot să fac în doar cîteva minute o listă consistentă cu zeci de cunoscuți care corespund acestei ultime descrieri, fără nici cel mai mic efort de concentrare și de memorie. Țările în care aleg românii să emigreze beneficiază de un lucru special: un sistem de educație diferit care își ajută cetățenii să conștientizeze ce e mai bine pentru ei. Sînt sisteme de educație care familiarizează din timp cu noțiuni civice, economice, electorale, cu drepturile omului și ale minorităților de orice gen, subliniază diferențele culturale dintre oameni și nu îi condamnă pentru ele, nu sînt sisteme educaționale care reduc și izolează, care creează prejudecăți și exaltări inutile pentru o ființă umană a secolului XXI. 

Îmi este foarte greu să mă erijez într-un emițător de soluții, de verdicte bombastice și de adevăruri proprii ce ar putea, vai, să fie aplicate altora. Dar știu că, uneori, există lucruri care funcționează în evoluția unei societăți: privitul în curtea vecinilor și termenul de comparație. Am putea să fim mai aproape de Franța, Danemarca, Germania, Belgia, Austria, țările scandinave? Sau ne-ar conveni mai mult Rusia, China, regimurile autoritare din Venezuela sau Cuba? Cum am putea să facem alegerea corectă? Democrație? Autoritarism? Dezbatere, parlament, partide? Sau un tătuc care să dea zilnic cu pumnul în masă? 

În primul rînd, cred, ar trebui ascultați cu mare atenție cei care se pricep la descrierea datelor geopolitice, economice și sociale din cele două „tabere”. Există specialiști redutabili, nu doar politicieni care dau din gură și nu știu să facă altceva. Există milioane de români care locuiesc și muncesc de ani de zile în țările civilizate. Poate știu și ei cîte ceva despre evoluția unei societăți, despre libertate, drepturi, nivel de trai. De ce oare aceste milioane de persoane nu au ales pentru familiile lor Rusia, Cuba, China etc.? Haideți să ne punem și întrebarea asta. E simplă, la îndemîna oricui. România a devenit, din păcate, doar țara în care venim să ne petrecem vacanța dintr-un singur motiv: familiile noastre încă mai trăiesc acolo.

Nu au plecat toți. Este singurul motiv pentru care încă ne mai urcăm în avionul cu destinația București-Otopeni. România este țara care se zbate de 30 de ani să prindă trenul democrației reale și al economiei de piață autentice, să se desprindă de protocronism, de nostalgii, de misticism, de naționalism găunos și de discursuri rîncede. Nici astăzi nu am intrat în Schengen și nu am trecut la folosirea monedei Euro, deși sîntem membri UE din 2007. Acest aspect spune foarte multe pentru cine știe să privească și să înțeleagă. 

Este o iluzie că poți oferi sfaturi cuiva care își pregătește valiza pentru a părăsi țara. Nu știi ce este în mintea sa, în sufletul său, nu știi dacă este pregătit să înfrunte schimbarea, să se acomodeze. M-am simțit întotdeauna un farseur atunci cînd am fost întrebat „cum e acolo?”, „ce ar trebui să fac la început?”, nu pot fi spontan într-un asemenea demers. După 20 de ani de Occident – dezamăgesc din nou, nu pot fi altfel – sînt nevoit să răspund din nou evaziv: astăzi nu cred că aș mai pleca din România. Sau poate că aș face-o a doua oară fără prea multe regrete. Experiența mea de acum nu se potrivește deloc cu cea a puștiului de 27 de ani care și-a umplut o geantă de voiaj cu haine și a traversat Europa spre apus. 

Poate că n-aș fi plecat dacă aș fi devenit slujbaș al statului, cu loc călduț, sigur, cu un salariu mai mult decît decent, cu perspectiva unei pensii speciale pentru care nu am dat mai nimic la schimb, poate că nu aș fi părăsit țara dacă aș fi făcut afaceri cu statul, dacă familia mea ar fi făcut parte dintr-un grup de interese, dintr-o mică mafie sau cooperativă. Dar am fost toată viața un particular într-un sistem privat, am trăit pe picioarele mele, m-am dat singur cu capul de pereți și am învățat din frumusețea vînătăilor. „Persoană fizică” în România? Niciodată, nici măcar astăzi, cînd optimiștii de serviciu nu mai prididesc cu laudele la adresa bunăstării de pe piciorul de plai, de pe gura de rai. Există schimbări, nu pot fi negate. Cei care ne întoarcem periodic le putem sesiza, dar ele au loc la nivel individual. Doar unii oameni, din păcate foarte puțini, sfințesc locul și fac ca lucrurile să se schimbe în bine în jurul lor. 

România, nici după 30 de ani de democrație nu s-a modificat profund. Sistemul rezistă, nu se clintește. Legile nu sînt făcute pentru cetățeanul de rînd și în beneficiul său. Fețe acre, tratament agresiv sau zeflemitor, bătaie de joc, ghișee, cozi, timbre, dosare cu șină, turnee interminabile de la o ușă la alta, telefoane, intervenții, atenții, cadouri, plicuri, mica mită, marea sfîrîială, bodyguard-ul de la ușă și tanti de la lift, comisioane, șperțuri, șușoteli – de toate aceste lucruri se lovește omul de pe stradă atunci cînd are de rezolvat o problemă. Silă, dezamăgire, lehamite. Întoarcerea în România ar fi o ipoteză amuzantă pentru mine în acest moment, chiar dacă se vorbește mult despre inițiativele în ajutorul celor care vor să vină acasă: multă pălăvrăgeală, multă ficțiune, mii de cereri de completat pentru a reveni într-un sistem care este oricum cu ani în urmă față de cea mai „înapoiată” țară vestică. Un exemplu în cîteva fraze: o asistentă medicală care a terminat postliceala sanitară de stat în 1997, a muncit în spitalele din România, lucrează de 13 ani în Spania, nu se mai poate întoarce pentru a lucra acasă. De ce? Sînt o mulțime de chichițe birocratice: ba că nu mai are continuitate, ba că trebuie să-și echivaleze studiile (deci diploma românească nu mai e bună?, faptul că lucrează într-un sistem occidental net superior nu înseamnă nimic?), ba că trebuie să dea nu știu cîte diferențe (asta o numesc șpagă pe față) și examene pentru a se alinia „exigențelor” românești… Despre întoarcerea acasă e bine să fie întrebați specialiștii care se lovesc de „standardele” românești actuale, nu să căscăm gura în fața discursurilor aiuritoare ale politicienilor. 

Să încheiem, totuși. Despre denigrare, cîteva cuvinte. Ce înseamnă a-ți denigra țara? A vorbi deschis despre neajunsuri, despre corupție, despre mentalități opace? A critica o clasă politică ineptă care nu face altceva decît să-și urmărească propriile interese? Să critici vehement o presă care a căzut de ani buni în genunchi în fața unor bișnițari ajunși peste noapte stăpîni de trusturi? Să privești cu ochi clinic felul în care o societate este ținută în captivitate informațională și nu este capabilă să discearnă pentru că nivelul de educație civică este la pămînt? Să denigrezi țara înseamnă să vezi și să scrii despre dezastrul din Sănătate, Educație, Cultură, despre o nație care este împinsă mereu către est de urmașii bolșevicilor care nu știu ce înseamnă longevitatea și bunul-simț? Atunci, da. Aveți dreptate în acest caz: denigrez zilnic. Și sînt mîndru că o pot face nestingherit. 

Text scris în ianuarie 2021 pentru volumul „De ce am plecat din România”.

FICT 2021

Festivalul Internațional de Carte Transilvania mi-a deschis ușa și anul acesta dîndu-mi posibilitatea să vorbesc despre „Mediterana din mine” și despre ultimile lumi din cărți. Sau despre ultima carte a lumii, nici nu mai știu care e ordinea normală a lucrurilor. O discuție pe care abia aștept să o am cu Gabriel Bota. Treceți prin Piața Unirii din Cluj-Napoca începînd cu joia care vine, apropiați-vă de cărți, de scriitorii de acolo, de editorii care vă vor aștepta la standuri. Toate evenimentele se vor desfășura în Lounge-ul Oficial din Piața Unirii, unde are loc Festivalul Internațional de Carte Transilvania. Evenimentele Live – Online vor fi transmise pe un ecran special, amenajat în Lounge-ul Oficial din Piața Unirii, precum și pe Canalul Youtube al FICT și pe pagina de Facebook.

Buletin

Țin minte și acum, pfoai ce vremuri mărețe, am pupat steagul și am cîntat imnul de stat, dintr-un tablou agățat pe perete ne privea tîmpitul ăla de Ceaușescu… A venit un tablagiu și mi-a dat buletinul: o chestie cu file și poza subsemnatului. Împlinisem 14 ani, mă dădeam deja la fete, ele la mine nu prea, nici azi nu știu de ce eram atît de marginalizat de către sexul frumos. Atunci era loc în buletin pentru tot felul de prostii, nu ca astăzi cînd e doar o sărăcie de bucată de plastic. Se puteau pune ii, ițari, colivă, teii lui Eminescu, sara pe deal, baltagul și vreo două miorițe, furnale, macarale, porțile de fier, gagicile de la Apaca, insula mare a Brăilei, cuvinte fără majuscule, zimbrii din Hațeg, capete de daci verzi și lupi hăulind la lună, cîrnați de Pleșcoi, brînză de burduf, o țuică sănătoasă, niște mititei de la Cocoșatu, stema României, barba lui Arsenie Boca și rînjetul de gigolo al lui Iliescu. Rînjetul poate încăpea și acum, pe buletinul nou, pe sărăcia asta de plastic de care vorbeam. Așezat strategic, lîngă cipul lui Soros și cifra diavolului. Cred că pierdem foarte mult prin miniaturizarea documentului, mai ales din fibra națională. Este inadmisibil să nu poți pune pe buletin măcar 20 de strofe din Luceafărul. Aș mai avea o sugestie: să se schimbe designul documentului de două ori pe an, primăvara și toamna. Ca chiloții lui Botezatu, haideți să nu fim pudibonzi și ipocriți. Și încă ceva: licitațiile alea să fie mai răsfirate, să ajungă la toată lumea. Nu doar la firmele unor mafioți care au în spate generali și politicieni, măi dragă! 

Pentru Revista Golan

Bagi spaniolul în casă, îl ucizi!

Vreți să zîmbim din prima frază sau pot începe catastrofic? Aruncați cu pietre în mesagerul care scrie despre pandemie? Pentru că nu m-a schimbat foarte mult, obiceiurile mi-au rămas aceleași: sînt un șoarece de interior, nu mi-au plăcut niciodată spațiile foarte deschise, mulțimile, curentele de opinie răsărite de nicăieri care încearcă să însămînțeze furtuni în capete deja înfierbîntate. Pandemia asta a căpătat nuanțe la care nu s-ar fi gîndit nimeni acum doi ani. Trec cu ușurință și zîmbesc cu tristețe cînd dau de zvonuri isterice, de conspirații cretine și de oameni care se lasă duși cu zăhărelul. În Spania m-am tamponat frontal cu boala: în familie, eu însumi, în jurul meu au murit zeci de oameni, am prieteni care lucrează în sistemul sanitar și mi-au povestit la prima mînă tragediile cu care au fost nevoiți să dea piept din martie 2020 încoace. Personal, nu prea mai simt sarea. Am uitat cum e să guști ceva dulce. Amarul a devenit un lucru vag, la fel și senzația de iute. Dorm ca lemnul între 9 și 12 ore, mă trezesc extrem de obosit. Pînă mai „ieri” îmi erau suficiente 4-5 ore pe noapte și săream în papuci mai vioi ca la 20 de ani.

Sînt sechele vizibile, dar nu e vorba despre mine. Ci despre atmosfera din jur, despre Spania trecută prin boală, prin moarte și prin confuzie. Scriu a nu știu cîta oară despre oamenii în mijlocul cărora trăiesc de 21 de ani. Mulți dintre ei și-au schimbat modul de trai, spaniolii au învățat să trăiască și între patru pereți. Ceva neverosimil pentru o nație obișnuită cu soarele, cu aerul proaspăt, cu marea, cu berea la terasă și cu prietenii în jurul lor. Bagi spaniolul în casă, îl ucizi.

Asta a reușit pandemia cu noi toți: s-a instalat teama, sîntem mai suspicioși, mai furioși, recalcitranți, o imensă vină o are și presa senzaționalistă care dorește doar sînge, morți, imagini cu sicrie și cote imense de audiență, vina este și a noastră pentru că ne lăsăm purtați de emoție, nu avem filtre raționale cu care să primim informația. Se pot scrie noi romane despre manipulare și credulitate. Cui servește? Nimănui. Oricum, textele mai lungi de trei fraze sînt date din start la o parte. Dacă aș publica un „tiktok” în fundul gol, aș deveni vedetă peste noapte. Dacă folosesc argumente și privesc fenomenul din mai multe unghiuri, sînt retrograd și plictisesc. Spania este obosită, irascibilă, economia mîrîie în genunchi și oamenii așteaptă vaccinarea în masă. Autoritățile bîjbîie, politicienii s-au urcat din nou pe cadavre și vor să cîștige capital electoral din orice curbă statistică.

Mary și Alfonso s-au cunoscut acum 30 de ani. Ea, scoțiancă. El, andaluz din Jerez de la Frontera. Au fost nevoiți să-și închidă barul încă de anul trecut. Cu Alfonsito m-am întîlnit zilele trecute la coadă la poștă. Eu puneam niște cărți pentru un prieten din Londra, el primea bani de la fratele său care locuiește în Germania. Merge împreună cu Mary de două ori pe săptămînă la Crucea Roșie. Acolo beneficiază de masă caldă și duș gratuit. Una dintre miile de tragedii de aici. Văd din balcon o mulțime de măști, doar bănuiesc cine se ascunde în spatele lor. Am inventat un joc: ghicesc vecinii după mers, după felul în care se leagănă pe stradă. Am reușit să public al treilea volum de proză scurtă: „Mediterana din mine”. Am ajuns să cred că și valurile vor avea nevoie la un moment de terapie intensivă și de măști chirurgicale.

Beau o gură de cafea, îmi trag cîrpa la loc peste gură. Trece o mașină a poliției locale prin fața barului. Cel de la volan se uită, numără rapid clienții de afară și trage pe dreapta. Salută, îi numără și pe cei dinăuntru, totul în regulă, își notează ceva pe un carnețel și demarează. Rutină, distopie printre blocuri. Scriu aceste rînduri și aud că s-a instalat iarăși restricția conform căreia nu te poți deplasa decît pe o rază de 15 kilometri din localitatea de domiciliu. E bine și așa, am trecut prin perioade în care nu puteai ieși din oraș. Erau patrule și lumini albastre peste tot. Au fost și săptămîni în care abia s-a putut ieși din casă, sper să nu se mai întîmple.

Nu știu ce să cred despre nonșalanța cu care unii privesc acest fenomen, încerc să mă conving singur că nu se va transforma în inconștiență totală și că vom reuși să ieșim cu toții din acest vîrtej înainte de a ne lovi un val de tulburări sociale. Văd mulțimi care urlă, indivizi cu ochii ieșiți din orbite care strigă că vor să fie liberi, țipă că li se încalcă drepturile, văd tot felul de șamani în halate albe care împart rețete miraculoase și induc agitație în rîndul oamenilor, unii politicieni au atins gradul maxim de iresponsabilitate și ticăloșie, nimeni nu plătește pentru dezordine, pentru instabilitate sau pentru discursul halucinant cu care se iese la rampă. Sîntem în era sateliților care ne spun în ce parte a orașului va ninge mîine și ne cumpărăm haine pe internet, plătim cu cardul și facem banking online, lumea e digitalizată. Și încă mai sperăm că ne vom vindeca cu ceai de mușețel. Sînt doar cîteva paradoxuri care ne vor uimi și în viitor, dar nu vom mai vocifera atît de tare pentru că vom trece și peste acest hop și ne vom aminti de coronavirus ca de un coșmar trecător, vom sorbi din berea rece și vom aprinde din nou țigările fără a mai simți elasticul după urechi.

Articol scris pentru Formula As, 22 aprilie 2021

Trebuie să fii cu mințile foarte pierdute ca să iubești un scriitor

Paul Gabor este autorul cărților Negustorul de pipe și Rapel. A plecat din țară în 2000 și s-a stabilit în Spania, continuând să scrie, însă, în limba română. El a mai lucrat în presă între 1994 și 2000, înainte de a pleca definitiv din România.

Ce înseamnă scrisul pentru un scriitor care nu consideră propriile cărţi drept fiind literatură? Care sunt următoarele volume pe care le va publica şi cu ce inovează piaţa cărţii din România? Răspunsurile se regăsesc în interviul pe care Paul Gabor ni l-a acordat:

Ce te-a făcut să alegi jurnalismul iniţial? 

Paul Gabor: M-am lipit mai întâi de lumea radioului. Pe vremuri, când se mai făcea stagiu militar, eu am făcut armata la București, în ʼ93-ʼ94, la câțiva ani după Revoluție. În perioada aceea, în București, începuseră să fie la modă radiourile astea particulare: Radio Contact, ProFM, dacă nu mă înșel, Europa FM. Și îți dai seama, în perioada aia era ceva nou. Intervenea curiozitatea. Era alt gen de emisiuni, alt gen de muzică. Așa că, după armată, am intrat în contact cu un post de radio din Galați – și ei deschiseseră abia de vreun an de zile. După, am început cu presa scrisă.

Am văzut că mai ai articole și pe Republica.ro. Mai scrii și în prezent acolo?

Paul Gabor: Eu am plecat de 20 de ani din țară și de 20 de ani continui să colaborez cu presa locală și cu presa națională. Colaborez câteodată pentru că nu am un contract și nici nu caut așa ceva. Scriu sporadic în momentul în care cei din jurul meu consideră că am ceva de spus. Și da, lucrez şi cu cei de la Republica.ro, cu Ziare.com, cu cei de la Dilema Veche – am început chiar acum, în pandemie, să scriu pentru Dilema Veche.

Trecând pe partea aceasta de literatură: Ce te-a convins să scrii prima ta carte? Ce factor te-a făcut să spui „Gata, mă apuc de scris o carte!“?

Paul Gabor: Nu știu dacă m-a convins ceva sau cineva. Eu, ca orice român care se crede poet, ca orice român care are senzația că e vreun Mario Vargas Llosa, scriam. Și pot spune că am scris prostioare, așa, încă din timpul liceului. Aici, în Spania, a fost o perioadă în care am început până și eu să cred că textele astea de miniproză, de proză arhiscurtă –  cum le numește un prieten foarte bun – pot să placă celor din jur. Așa că, undeva prin 2007-2008, am început să scriu texte din astea, ficțiune în principal, pe blog. Atunci era vremea blogurilor și scria fiecare ce voia. Și pe atunci mi se mai spunea „Băi, Paul, tu nu faci rău ceea ce faci!“ și „Nu scrii foarte rău“. Și în momentul în care îți spune vecinul, mama sau soția că scrii foarte bine, nu trebuie să iei de bun lucrul ăsta. Oamenii ăștia sunt foarte subiectivi. Ei te iubesc, țin la tine. Însă în momentul în care oameni care au un criteriu literar bine conturat, sunt în industria cărții, oameni care chiar au scris la viața lor niște cărți – unii dintre ei niște rafturi de cărți – îți spun astfel de lucruri, asta te pune pe gânduri. Și am început să scriu puțin mai consistent, cu mai multă grijă, cu mai multă atenție. Și tot ce am scris din 2007-2008 încoace, s-a concretizat într-un manuscris, Negustorul de pipe, pe care l-am trimis către unele edituri în 2018, prin ianuarie. Am avut posibilitatea să bat palma cu Herg Benet și așa a ieșit primul volum de proză scurtă.

Deci acest factor a fost unul colectiv, nu? 

Paul Gabor: Da! M-au împins de la spate niște oameni în criteriul cărora am avut încredere. Eu, cu toate că nu pare deloc, am simțul ridicolului. Nu am senzația despre mine că sunt vreo lumină, că aș fi vreo mare flacără. De aia merg pe principiul ăla de „când îți spun doi-trei că ești beat, te duci și te culci“. Aici am aplicat pe persoanele din jur care îmi spuneau că ce fac nu e chiar rău și am devenit puțin mai atent. Și așa m-am apucat de ceea ce unii numesc literatură, pentru că eu nu am curajul încă de a numi astfel ceea ce scriu. M-am apucat de literatură la îndemnul unor prieteni din jurul meu – prieteni care au legătură cu lumea culturală.

De ce nu ai curajul de a numi „literatură“ ceea ce scrii?

Paul Gabor: Omul care scrie, scrie și atât.  Eu m-aș apropia de ideea de cititor compulsiv. Citesc destul de mult și destul de bine, zic eu. Nu am curajul să spun că ceea ce scriu eu se apropie măcar de ceea ce citesc, de literatura bună. Dacă unii au curajul să spună despre ceea ce scriu eu că s-ar încadra totuşi în acest concept, le mulțumesc foarte mult. Poate încep să cred și eu la un moment dat. Da, scriu proză scurtă, dar nu am curajul să mă etichetez drept om care scrie literatură.

Tot în legătură cu acest proces de a scrie o carte, Orwell spunea că, pentru el, scrierea unei cărți este „o zbatere groaznică, epuizantă, ca un acces prelungit al unei boli dureroase“. Ce înseamnă pentru tine procesul acesta de scriere a unei cărți?

Paul Gabor: Nu îmi place să cred că este un acces prelungit al unei boli pentru că îmi place să cred despre mine că sunt sănătos. Îmi place să cred că încă sunt sănătos la cap în principal. Mie îmi place să scriu fiindcă îmi place foarte mult să mă joc cu sensurile. Cei care au citit atât Negustorul de pipe, cât și cel de-al doilea volum, Rapel, au văzut că pot să derapez foarte natural de la o frază la alta. Pot să trimit cititorul dintr-o parte în alta foarte rapid și fără niciun scrupul. Nu am nicio emoție când vine vorba de a mă juca cu mintea cititorului. De aceea, eu nu am nevoie de cititori facili. Eu nu ofer o lectură facilă. Cine caută la mine concepte de iubire, dezamăgire, dragoste și nu știu ce alte prostii, îi rog de la început să nu cumpere cartea. Deci nu îmi cumpărați cărțile fiindcă în cărțile mele nu e vorba despre așa ceva. Mie îmi place să întorc cuvintele pe toate părțile și îmi place ca cel care deschide cartea să înceapă să se joace, în același timp, cu mine și cu textele mele.

Ce înseamnă pentru mine scrisul? E o joacă luată din ce în ce mai în serios în ultima vreme. Am început cu Negustorul de pipe în joacă. A fost o probă, un „hai să vedem ce iese“, dar cu Rapel a fost o confirmare. Cei de Herg Benet mi-au confirmat, publicându-mi și al doilea volum, că nu fac foarte rău ceea ce fac, iar publicul și reacțiile din critica literară, de pe Bookhub, de pe lapunkt.ro, de exemplu, îmi confirmă că joaca mea nu e chiar atât de infantilă.

Ai vreun scriitor pe care îl admiri sau pe care l-ai admirat foarte mult în copilărie? 

Paul Gabor: Uite, acum, de exemplu, nu mai admir pe nimeni. Acum am ajuns la stadiul în care să pot aprecia un scriitor. Eu am o oroare vizavi de idoli, de statui, de monumente și socluri. Ca orice puști crescut în comunism, am crescut cu Marin Preda, cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Nu știu dacă îi admiram sau dacă îi vedeam ca pe niște idoli, dar era literatura la care aveam acces. Din literatura străină puteai citi din colecția Biblioteca pentru toți, cea care a fost îngrijită de Mihai Șora. În Biblioteca pentru toți au apărut foarte multe titluri de căpătâi: din literatura rusă, cea germană – un Thomas Mann de exemplu.

Acum, ți-am spus, nu mai am idoli și nu iubesc vreun scriitor. Nu ai cum să ai astfel de sentimente. Trebuie să fii cu mințile foarte pierdute ca să iubești un scriitor.

Acum citesc foarte împrăștiat. Citesc tot ce îmi cade în mână. Din ultima provizie de cărți care mi-a fost trimisă din țară, mi-am luat Exuvii de Simona Popescu. Am citit Philip Roth – De ce scriem, Cezar Paul-Bădescu – Frica de umbra mea, Busola de Mathias Enard, în traducere de Cristian Fulaș, Bărbatul care aduce fericirea de Cătălin Dorian Florescu – carte care nu doar că e de recomandat, e obligatorie pentru oricine vrea să spună despre el că este un cititor. Mi-am luat ediția aniversară a cărții lui Mircea Cărtărescu, Nostalgia; Jurnalul unui librar de Shaun Bythell, o carte extraordinar de spumoasă.

Revenind la tine și la cărțile tale: În momentul actual, ai vreo carte în curs de scriere? 

Paul Gabor: Deci, în momentul de față, eu am a treia carte gata. Încă nu este carte, este un manuscris de fapt. Se numește „Mediterana din mine“ și este un manuscris pe care l-am terminat în luna mai a anului 2020. Pandemia ne-a oprit pe toți foarte brusc, iar foarte multe edituri din țară nu mai pot să meargă mai departe și nu știu câte vor merge mai departe. Urma să scot cartea tot la Herg Benet, dar nu știm dacă va mai ieși sau când va mai ieși. În momentul ăsta sunt în discuții și cu alți editori. Poate chiar acum, în 2021, o să fie publicată.

Pe lângă asta, am început să lucrez deja la un alt volum care e unul mai special pentru mine, este o provocare. Acum stau și mă gândesc dacă să îți zic sau nu despre ce e vorba. Da, hai să îți zic. Nu este un concept original nici pe departe. Este un concept pe care l-am întâlnit la un scriitor britanic, nu îmi mai aduc aminte cum se numește tipul. Vreau să scot o carte cu 500 de mini texte, iar fiecare text să aibă 500 de semne. Este o proză arhiscurtă, dar o proză cu plafon numeric. Este o provocare. Nu vreau să trec de acest număr de semne. De ce? Nu știu! Mi-a plăcut ideea. Vreau să îmi duc proza mea scurtă în sensul ăsta. O carte care să se numească 500. Este deja începută destul de bine, scriu cu spor. Dacă nu vine vreo apocalipsă, pe la sfârșitul lui aprilie – mai, ar trebui să fie gata.

Am înțeles de ce scrii. Despre plăcerea de a citi ce ne poți spune? Ți-a fost insuflată de vreun membru din familie?

Paul Gabor: Țin minte că acasă am avut o bibliotecă destul de serioasă și asta în ciuda faptului că ai mei sunt oameni mai mult decât simpli, maică-mea a fost coafeză, taică-meu lăcătuș mecanic, deci nu au fost intelectuali în familia mea sau alte somități. Dar am avut norocul că, în jurul meu, am avut prieteni cu biblioteci, am avut prieteni ai căror părinți erau profesori, am avut, așadar, acces la biblioteci. Și țin minte că, pe vremea lui Ceaușescu, îmi dădea maică-mea bani să îmi cumpăr sandvișuri, să-mi cumpăr înghețată, iar eu mă duceam la librărie unde aveam „pile“, la 11-12 ani, în comunism. Era una dintre clientele maică-mii care îmi pasa cărți pe sub mâna. Așa îmi cumpăram tot ce găseam; din colecția Biblioteca pentru toți, tot ce găseam de Jules Verne, Marin Preda, cărțile de căpătâi din vremea comunismului.

M-am apucat de citit de mic. Am fost un șobolan de bibliotecă. Nu prea aveam eu succes în alte părți, dar eram un șoarece care citea și câte trei cărți în două zile – ceea ce nu prea fac acum. Viața te dă cu capul de pereți și nu te mai lasă să citești.

Interviu pentru IQool – Georgiana Grigoraș