Categorie: Mass-media

Sotillo, Rosconul și pâinea dacică de la Ditrău

Îmi vin tot felul de cuvinte ciudate în minte. Nu, nu pot poza la infinit într-un tip educat. Mi-e silă, mi-e lene, sunt sătul. Sătul de ce se-ntâmplă-n jur, de tăcerea celor care ar trebui să vorbească (dar, vai, nu se câștigă voturi din asta), de capetele ascunse în nisip, de mizeria morală, de tot.

Trebuie să fii foarte atent și să nu superi nația asta simandicoasă, nu poți spune că românii sunt rasiști, xenofobi, homofobi. Nu, nu e voie. Pentru că apare din neantul parșiv și cald al canapelei atletul românismului veritabil și îți bate obrazul: „Băăăăă căpșunarule, vezi că nu toți românii sunt la fel!”

E clar că nu toți suntem identici, dar am tot obosit de-a lungul anilor să spun că generalizarea cu intenția de a sublinia defecte nu reprezintă o caracterizare absolută și irevocabilă. Când spui că românii sunt creștini ipocriți este foarte clar că lucrurile nu stau așa, deși dacă am studia din punct de vedere sociologic lucrurile, am vedea o realitate care ne-ar cutremura pe loc. Dar nu despre asta e vorba, nu discutăm aici despre generalizare versus absolutizare.

Aș fi vrut să scriu o mică poveste. Despre un sat spaniol care avea prin anul 2000 aproximativ 3500 de locuitori. Sotillo de la Adrada se numește. Se află cam la o oră și ceva de Madrid, în provincia Avila. Acolo am ajuns prima dată. Acolo am dormit prima mea noapte în Spania acum 20 de ani. Acolo am muncit la negru pentru că actele mele non-UE nu-mi permiteau să mă angajez legal. Acolo am fost plătit prima dată în pesetas, am mâncat, am băut, mi-am cumpărat haine în altă țară decât cea din care plecasem.

Acolo, în Sotillo, am cărat pietre, am împrăștiat pământ cu lopata, am pus primele cărămizi din viața mea la o casă, am umplut mii de colaci cu frișcă și fructe uscate (Rosconul de Reyes pentru cunoscători), acolo am spălat piscine și am tăiat lemne cu drujba. Totul la negru, fără acte. Pentru că Spania urla atunci după forță de muncă. Băteai în trei uși și ți se oferea de lucru imediat.

Dar NIMENI, niciodată, nicio secundă nu a spus „A venit ăsta să ne ia locurile de muncă, să ne schimbe tradițiile.” Nu s-a întâmplat așa ceva. În satul acela eram atunci cinci români. Acum, în 2020, sunt în jur de 60. Sotillo are astăzi aproape 5000 de locuitori: spanioli, marocani, români, bolivieni, columbieni, sudanezi, polonezi, bulgari, pakistanezi, chinezi, dominicani, cubanezi etc. Nu s-a schimbat nimic. Poate doar extrema dreaptă mai face ceva valuri printre proști.

Se ține Ramadanul. La fel, Paștele și Crăciunul. Anul Nou chinezesc se sărbătorește în piață. Cubanezii dansează salsa de rup pietrele în Sotillo de la Adrada. Spaniolii își țin în continuare sărbătorile catolice așa cum o fac de sute de ani. În firmele din sat muncesc spanioli, români, marocani și portughezi laolaltă.

Pentru că nu contează cine face pâinea, cine umple cârnatul sau cine amestecă zerul ca să iasă brânza. Nu contează dacă mâinile sunt albe sau negre. Doar în mintea unor suflete bolnave pot exista aceste diferențe monstruoase.

Text preluat de Republica.ro

Milioane în diaspora. Câți vor vota?

Încerc să-mi amintesc de câte ori am fost, în ultimii 20 de ani, la întâlnirile românilor din străinătate. Ale diasporei carevasăzică. Niciodată. Mi-am amintit: niciodată. Și spun asta cu totală convingere și luciditate. Pentru că, în marea lor majoritate, aceste întâlniri sunt doar ocazii de a se mai învârti niște hore, de a se mai consuma niște mici, niște plăcinte și a se mai da pe gât câteva doze de bere. Excepțiile există și confirmă regula. În rest, haleală, chiote, joc și voie bună, ii, tricolor, poezii patriotice, naționalism pe pâine și slujbe religioase. Am, ca toți oamenii normali, prieteni cu care mai ies la o cafea și mai despicăm firul lumii în patru. Dar, ciudat cum sunt, păscându-mă o ticăloasă mizantropie, nu suport adunările, asociațiile, hăhăiala organizată, șezătorile cu specific „hai să haidem”. Unii vor spune că sunt bune: adică românii se văd, se cunosc, schimbă informații între ei…

Or fi bune, dar contează foarte puțin și nu sunt deloc reprezentative. Iar când spun acest lucru mă gândesc în special la rezultatul efectiv al acestor întâlniri din punct de vedere civic. În străinătate se votează începând de mâine. Suntem câteva milioane în diaspora. Câți vor vota? Preconizez – generos, exagerând, utopic – un maximum de 300 de mii de oameni. La acest aspect mă gândeam când scriam despre reprezentativitatea „asociațiilor românilor de pretutindeni”.

Ne adunăm la hore și la șpriț, dar vin foarte puțini la urne (suntem milioane afară, a nu se uita) când se discută despre teme serioase. Și dau un exemplu din zona în care mă aflu. Sunt foarte mulți români în provincia Tarragona (Tarragona, Reus, Cambrils, Salou, Falset, Vilaseca) – aproape 30 de mii. La ultimele alegeri au votat, dacă nu mă înșeală memoria, cam 1700. Sunt curios câți vor veni în acest week-end. Pentru că îi poți vedea oricând, oricum, cu sutele și cu miile, în mall-uri, la grătare, la biserică, atunci când vine vreun politician în campanie și se mai dă câte un pișcot moacă, se mai adună prin cârciumi, la plăjică, la berică.

Dar la urnă e altceva. Urna nu e treaba noastră. Votul nu e interesant nici măcar pentru amărâta de asociație socio-culturală de aici  care nu s-a obosit să amintească amplasarea secțiilor de votare din zonă. Nu știu cum o fi prin alte părți ale lumii, cum se organizează românii pe acolo, dar nu-mi fac iluzii deși știu că nu poate fi mai rău ca în Tarragona. Ca să nu mă pierd în detalii: desigur, eu ies la vot. Ca-ntotdeauna.

Dar mă întristează heirupismul ăsta balcanic din jurul unei sărmăluțe amărâte. Și pumnii care se lovesc de piept, și lăcrimoaiele care se scurg pe față din dor de patrie, și blestemele online la adresa politicienilor nemernici, și furia nemărginită împotriva birocrației, și găurile din asfalt, și apa caldă care nu prea e prin țevi, și pensiile mici ale părinților de-acasă, și educația, și spitalele, și parcurile, și naiba să ne ia de proști, că prea suntem pe gratis în lumea asta.

Text preluat de Republica.ro

Urâm de plăcere, urâm

Valul de ură în fața căruia s-a aflat Mihai Șora în ultimele zile are și o parte absurdă, comică și tragică în același timp: „Huo, boicotați eMAG! Nu se poate ca o firmă particulară să stea lângă un fost comunist.” Noaptea în care se odihnesc unele minți este foarte adâncă. Dacă e să condamnăm și să boicotăm privații, haideți să o facem de la un capăt la altul, să începem cu antreprenorii care au sprijinit toate regimurile autocratice, toate dictaturile, să începem cu boicotul general împotriva firmelor care s-au pupat pe gură, de exemplu, cu nazismul: Coca-Cola, Bayer, IBM, Ford, Porsche, Kodak, Hugo Boss, Siemens, General Motors, haideți să boicotăm firmele de armament, producătorii de avioane, de derivate ale produselor chimice, bancherii care au stat și vor sta mereu în spatele monștrilor cu pumn de fier. Dar, vai, nu se poate. De ce? Pentru că memoria dă rateuri și condamnăm doar din vârful buzelor, doar atunci când ne convine și ura e canalizată doar în direcția „corectă”.

În altă ordine de idei, sunt mult prea lipsit de importanță pentru a judeca și a croi verdicte vis-a-vis de viața și cariera unor oameni. Sunt un ins care își pune întrebări și își permite să aibă îndoieli câteodată. Am parcurs în aceste zile zeci de mii de rânduri în favoarea și împotriva lui Mihai Șora. Am trecut imediat peste abjecție, peste veninul gratuit, dar și peste entuziasmul flagrant, pur subiectiv. Cum am zis, nu-mi permit să judec. Îmi lipsesc informații, nu sunt la nivelul care să-mi poată elibera definitiv o frază fermă. Știu doar că acest om nu a fost un torționar, nu a avut parte de privilegii, nu a stat în vile prin Primăverii, nimeni nu a ajuns la Canal sau prin pușcăriile comuniste din cauza lui. Vreau să aflu un singur nume de scriitor care a fost cenzurat de semnătura lui Mihai Șora, aș vrea să cunosc un singur om nedreptățit de acțiunile sale. Unul singur.

A fost membru al Partidului Comunist Francez? Da. Într-o vreme în care puteai fi împușcat de naziști pentru lucruri mult mai mărunte. A revenit în țară și i-a fost interzisă reîntoarcerea în Franța. Ce putea să facă atunci un intelectual de calibrul său? Să urle, să protesteze, să se ceară singur la ocnă, s-o dea cu capul de pereți pe Ana Pauker? Poate că acest lucru i-ar fi mulțumit pe detractorii săi de astăzi. Mihai Șora a ocupat funcții sub regimul comunist? Da. Mă gândesc că-i pare rău și astăzi pentru că a procedat astfel. Dar cred că a ales să supraviețuiască fără să rănească pe nimeni, asta am înțeles eu din informațiile pe care le-am adunat până acum. A oferit românilor rafturi de cultură într-o vreme în care regimul cenzura aproape totul. Și-a publicat „Sarea pământului” după zeci de ani de tăcere. A susținut proclamația de la Timișoara și a fondat, împreună cu alți intelectuali, GDS-ul. Mihai Șora nu are nevoie de încă un „avocat”, de data asta din Căpșunistan. Dar cred că suntem obligați la un exercițiu de coerență, de coborâre rapidă de pe creasta valului de ură. Sunt mii de profitori de pe urma regimului comunist. Înainte și după 1989. Priviți în jur. Cu o doză minimă de luciditate puteți face o listă cu sute de nume, cu averi de miliarde de euro, cu mii de vile și mii de hectare în proprietate, cu firme care rulează cantități incredibile de bani. Profesorul Șora a creat cultură, a sădit și a sprijinit inteligența sub orice formă, va lăsa în urma sa un bagaj imens de decență.

 

Mă mulțumesc cu lucruri simple. M-aș bucura să nu urâți pe cine nu trebuie. Iar cei care îmbracă roba judecătorului, chiar și pentru câteva zile, să încerce să ducă la capăt un „proces” pe baza unor argumente solide, imbatabile. Avem cu toții doctorate în a bâjbâi prin ceață. Ar fi bine să procedăm și altfel.

Text preluat de Republica.ro

Cum ne îndreptăm

Aud și citesc din ce în ce mai des următorul raționament extrem de frustrant: „Mai așteptăm și alegerile astea prezidențiale și parlamentare, iar dacă nu va exista o schimbare reală vom pleca. De tot, cu copii, cu cățel și purcel. Vindem tot și plecăm.” Sunt oameni cu stare, cu afaceri pe picioare, cu poziții sociale bune și foarte bune, cu studii universitare și cariere solide în spate. Și eu cred că este un punct terminus pe care l-am atins cu toții. Acum ori niciodată. Pentru că lama cuțitului a ajuns la os. Și nu se mai poate așa.

Nu știu dacă vor fi alegeri anticipate sau la termen, nu știu dacă moțiunea de cenzură despre care se discută acum va avea sau nu succes. Dar părerea mea este extrem de simplă și concisă (am renunțat de mult la activismul social-civic pe rețele și la analizele de fond cu care unii s-au obișnuit de-a lungul anilor):

Viitoarea majoritate parlamentară trebuie să asigure cât mai rapid o legislație care să permită Justiției să funcționeze neîngrădită, neinfluențată, cât mai departe de interesele politice. Trebuie să fie puși oameni incoruptibili la Interne și la Justiție. Într-un interval scurt de timp trebuie (re)deschise TOATE dosarele de mică și mare corupție, de trafic de influență, evaziune etc., trebuie instrumentate toate indiciile/semnalele/dovezile care duc spre cazuri penale.

Trebuie să se înceapă în primul rând cu clasa politică, de la Cucuieții din Vale până în buricul Capitalei. Hai să vedem: cum ți-ai ridicat matale viloiul de zece milioane de euro, de unde are tot neamul tău afaceri de milioane, mașini scumpe, mii de hectare de teren, de unde provine opulența afișată, care sunt sursele standardului de viață pe care îl afișezi zilnic?

Toate suspiciunile din ultimii zeci de ani trebuie transformate imediat în dosare de urmărire penală. Se cercetează, se instrumentează, dacă există dovezi clare și probe se înaintează în instanță, se judecă și se condamnă. E caz de pușcărie? Bine, la pușcărie. Fără alte discuții. De la secretara din fundul Moldovei până la ministru și șef de partid. Curățenie imediată peste tot: în primării, în instituții, Educație, Sănătate, prin agenții, birouri și departamente de tot felul.

Dacă nu se vor face lucrurile astfel, și cât mai repede cu putință, nu vom vorbi decât de altă rotire a politicienilor pe scaune și funcții, nu vom vorbi decât de alți ani pierduți, de alte generații călcate în picioare și de alte sute de mii de români ce-și vor lua lumea-n cap.

Nu există alt mod de a îndrepta lucrurile. Decât prin justiție și transparență. Oamenii vor dreptate. Dacă dreptatea înseamnă pușcărie pentru câteva mii sau zeci de mii de inși, atunci să se facă pușcărie. Dacă nu există locuri libere, se vor construi. Ne împrumutăm de la UE, de la FMI, mai trimite și Diaspora niște miliarde și facem imediat câteva „facultăți” pentru băieții deștepți. E simplu, trebuie doar vână și curaj din partea celor care vin.

Text preluat de Republica.ro

Valea uzului rațiunii

De foarte mulți ani de zile privesc cu detașare evenimentele în care mințile se înfierbântă. Am învățat să aștept imagini, sunete, opinii, am reușit să nu acționez din impuls. Sigur că da, am convingerile mele, ca toată lumea. Construite din bagajul de cunoștințe pe care am reușit să le adun până acum, pornite din (pre)judecăți, din exemple, din cărți, din discuții.

Observ în liniște manifestările publice care se desfășoară cu calm, cu decență, chiar dacă nu sunt de acord cu scopul lor și cu ideile pe care le pot avea participanții. Nu mi se schimbă deloc pulsul atunci când zeci de mii de oameni se așază la rând pentru a săruta moaște, când homosexualii ies în stradă, sau când la mitingurile politice se adună mulțimi cu care nu sunt de acord.

Violența, urletele, gardurile rupte, bojocii umflați, venele care stau pe gât gata să se spargă de furie, extremismul mizerabil – indiferent dacă este politic sau civic, de stânga sau de dreapta -, revendicările făcute cu ciomagul, cu steagul care flutură amenințător peste capetele tuturor, sufletele chinuite, manipulate ordinar, ideile primitive conform cărora ceva, orice, oriunde, ne aparține și trebuie să fie al nostru, al fiilor noștri și al strănepoților în vecii vecilor…

Toate aceste lucruri, răcnete, ochii ieșiți din orbite, mă îngrozesc de fiecare dată când apar în spațiul public. Mă îngrozește ideea că omul, în secolul acesta, când are la degetul mic terrabiți de informație, se lasă călcat încă în picioare de pofta unora de a crea în permanență conflicte, tensiuni și afaceri profitabile. Mă îngrozește gândul că încă mai există decerebrați care sunt în stare să ucidă pentru un hectar de pământ despre care „știu” ei foarte bine că le aparține de mii de ani și trebuie să le mai aparțină încă milioane de ani de acum încolo.

Toate astea au loc pe o planetă în care omul e doar un trist pasager care trăiește o secundă și jumătate.

 

Text preluat de Republica.ro

Dinozaurii lui Meleșcanu

Tovarășe Meleșcanu,

Am urmărit în această dimineață declarațiile oferite unui post de televiziune. Ați spus că „aveți obiective foarte importante pe parcursul mandatului de ministru și nu vă veți împiedica în niște sincope apărute în ultimele zile”. Înțeleg că „sincopele” sunt zecile de mii de oameni care au dorit să voteze, cozile interminabile de la consulate și ambasade etc. Personal, sunt obosit. Mă obosește limbajul acesta ipocrit-alunecos pe care îl aveți ori de câte ori sunteți obligat de situație să ieșiți în fața microfonului pentru a căuta scuze.

Câteva fapte:

În ultimii ani, în provincia spaniolă Tarragona, unde sunt aproximativ 25.000 de români, s-a votat întotdeauna în două secții de votare. În orașele Tarragona și Reus. Duminica trecută am avut o singură secție. Într-un hotel din Tarragona. Într-o sală amenajată la primul etaj. S-a format o coadă imensă până afară, în stradă.

Oamenii au stat înghesuiți pe holurile hotelului. Aglomerație, căldură foarte mare, lipsă de aer, zgomot care i-a deranjat pe oaspeții hotelului. Directorul acestuia a venit pe la 18.30 și a vrut să stopeze activitatea. La un moment dat urcau în secție doar grupuri de câte zece persoane, dar după ce coborau alte zece care votaseră. Un ritm care a îngreunat și mai mult activitatea. Nu au fost decât doi delegați din partea a două partide politice: PNL și USR/PLUS. Un haos. Multă lume consideră că totul a fost premeditat. Poate că nu suntem departe de adevăr. Există fotografii, video-uri. Am fi bucuroși dacă s-ar deschide o anchetă penală, iar cei care au împiedicat românii să voteze, să plătească. Nu doar cu funcția.

Știm că e greu cu votul electronic, cu cel online, cu cel prin corespondență. Știm că legile nu se schimbă de pe o zi pe alta. Dar se putea da OUG pentru prelungirea orarului. PSD-ul dă ordonanțe și noaptea. Ați uitat?

Ideea cu votul în mai multe zile ni se pare una bună pentru viitoarele alegeri. Așteptăm să se pună în practică. După calculele noastre, aici, în Tarragona, ar fi suficiente două secții de votare și 2-3 zile de scrutin. Suntem o comunitate relativ mică, nu ne comparăm cu Madridul, Barcelona, Castellon etc.

Treceți la treabă. Încetați să mai umiliți oamenii. Faceți mai multe secții. Chiar dacă nu vor veni mulți să voteze. Sunt convins că oamenii vor aprecia acest lucru și nu vor reclama faptul că statul cheltuie bani în plus. La câte zeci de miliarde s-au furat în ultimii treizeci de ani, nu va plânge nimeni pentru câteva sute de mii de euro cheltuite în plus.

Dar poate că ar fi mai bine să plecați. Acum.

Luați și dinozaurii din MAE cu dvs., tovarășe Meleșcanu!

Lăsați ministerul acela să respire!

 

Text preluat de Republica.ro

Omul de stat vs. găștile mafiote

Ca gălățean care trăiește de nouăsprezece în Spania, conectat permanent la cele două realități social-politice, am fost ieri și astăzi martorul a două evenimente pe care m-aș bucura să le pot descrie în câteva rânduri: reacția societății spaniole vis-a-vis de moartea fulgerătoare a unui om politic și declinul PSD (o adevărată structură mafiotă după părerea multora) în urma adunărilor publice de la Iași și Galați. 

Alfredo Pérez Rubalcaba (28 iulie 1951 – 10 mai 2019) a fost unul dintre politicienii spanioli cu un rol fundamental în prăbușirea terorismului basc și în lichidarea grupării teroriste ETA, în colaborare cu autoritățile franceze și europene. Ministru în guvernele conduse de Felipe Gonzalez și Jose Luis Rodriguez Zapatero, a ocupat portofolii la Educație și Interne, a fost vicepreședinte al Guvernului și candidat la funcția de președinte al PSOE. S-a retras din politica activă în 2014, întorcându-se la catedra Universității Complutense din Madrid, unde preda Chimie. Discret, tenace, un excelent negociator, orator perfect, de o inteligență greu de egalat, spontan – a reușit să-și câștige admirația spaniolilor și a tuturor adversarilor politici. Ieri și astăzi, zeci de mii de oameni au fost prezenți la catafalcul lui Rubalcaba, onorându-i memoria și mulțumindu-i pentru activitatea sa în slujba societății spaniole. Presa iberică menționează caracterul pozitiv unic al reacției generale a oamenilor. Toate partidele politice i-au mulțumit prin prezență și mesaje. Fostul rege Juan Carlos și regina Sofia au fost prezenți la ceremonia care a avut loc în clădirea Camerei Deputaților. 

Îmi este foarte greu să-mi imaginez ce personaj politic din România ultimilor treizeci de ani s-ar putea ridica la acest nivel de recunoaștere din partea românilor. Rubalcaba a fost un „hombre de estado”. Și-a câștigat acest nume. Cine dintre politicienii noștri poate avea acest rang? Nimeni. Și o spun în deplină cunoștință de cauză. Pentru că la noi s-au perindat, cu mici excepții, doar căpetenii care au condus găști puse pe căpătuială, s-au construit relații imunde între politicieni și sectorul economic, mafiile transpartinice s-au dezvoltat și au acaparat totul, România este stăpânită de baroni care sufocă județele și activitățile economice începând de la centru până în cel mai îndepărtat cătun din provincie. De aceea e imposibil ca cineva să aspire la titlul pe care îl aminteam mai devreme. 

Am urmărit cu atenție eforturile disperate ale PSD de a strânge oamenii la Iași și Galați. Aceleași tactici grotești, aceleași forme de șantaj practicate de zeci de ani, amenințări pentru cei care ar fi putut lipsi de la mitinguri, liste negre prin instituții și primării, convoaie de autocare puse la dispoziție de firmele de casă, oameni obosiți, plicitisiți, dezorientați, aduși în piețe cu arcanul, expuși unor discursuri de un primitivism politic bolnav. Moldova – zona dominată de PSD de zeci de ani – pare să se trezească din somn și să riposteze dur în fața ipocriziei infractorului Dragnea. Sunt bucuros că la Galați au ieșit sute de oameni în stradă pentru a-și manifesta repulsia. Au blocat autocarele pesediștilor, s-au auzit vuvuzelele și s-au văzut peste tot mesaje anti-PSD. Dragnea, Dăncilă și camarila au fost nevoiți să iasă prin spatele Casei de Cultură a Sindicatelor pentru a nu se lovi de furia gălățenilor. Îi felicit pe cei care și-au părăsit zona de confort într-o sâmbătă însorită și le mulțumesc pentru că s-au făcut auziți. Nu se mai poate merge în direcția asta. Românii trebuie să realizeze cine a făcut rău țării din 1989 încoace, cine a furat, cine a ascuns miliarde de euro, cine a acumulat averi imense fiind simpli bugetari, cine a distrus clasa mijlocie și a împins milioane de români să plece în străinătate, oamenii trebuie să se decidă în final cine vrea ca România să continue în Uniunea Europeană ca membru cu drepturi depline și cine dorește izolarea și apropierea de Moscova. Sunt concepte simple la prima vedere. Și iată că ele încep să fie vizibile și pentru partea de țară despre care aproape nimeni nu mai credea că se va trezi din letargie. Luna mai a acestui an aduce semne bune. Chiar și pentru mine, aflat la mare distanță de casă. Chiar și pentru mine, care sunt de multă vreme prizonierul unui scepticism aproape cronic.       

 

Text preluat de Republica.

Fosa septică și catedrala

Răul s-a banalizat. Face parte din cotidian, stă cu noi la masă, îl respirăm, ne-a intrat în plămâni. Trăim în concubinaj, se pot spune deja prea puține lucruri în legătură cu acest subiect. Se știe însă că ne impresionează doar catastrofele din apropiere, cele de care ne simțim legați într-un fel sau altul. Cultural sau social. Cele de la mii de kilometri ne lasă rece. Foarte rar se mai văd reacții la tragedia zilnică a celor care încearcă să vină în Europa în bărci de plastic, la epurările etnice din Myanmar sau la comemorarea care a avut loc acum câteva săptămâni în Ruanda, acolo unde în anii 90 au murit aproape un milion de oameni sub gloanțe și săbii în trei luni de zile.

Am văzut aseară texte indignate. „Ne doare mai mult Notre Dame decât copilul care a murit în fosa septică” – am văzut pe multe pagini acest mesaj. Îndreptățit într-un fel. Cultural, simbolistic, mediatic, incendiul catedralei de la Paris este un șoc.

Copilul mort în fosa septică este trecut cu vederea – din păcate suntem cu toții spectatori la fenomenul banalizării – într-o Românie în care orice subiect nu trăiește mai mult de trei zile. Șpăgile din Sănătate, șobolanii din spitale, mizeria din saloane, cearșafurile nespălate, profesorii care bat, urechesc, tund și „educă” elevii cu pumnul, corupția, furtul, zecile de milioane care se scurg în vile și moșii, prin Madagascar și Brazilia, cloaca politică, violurile, crimele pasionale, violența domestică, „vasluizarea” societății în general și-n particular, cozile de zeci de kilometri pe șosele făcute în comunism, clădirile care ne vor strivi în cazul unui cutremur, cazurile de popi homosexuali și pedofili, țățismul, mârlănia, bizonii, nostalgiile pentru un trecut din care parcă nu mai putem ieși – toate aceste lucruri ne-au imunizat și ne-au scurtcircuitat reacțiile în fața tragediilor noastre.

Orice turn care va cădea în viitor, orice avion căzut în mâini teroriste, orice eveniment de pe alt meridian, ne vor impresiona mult mai mult decât crimele, violurile și nedreptățile naționale. Pentru că ale noastre au pătruns deja în bagajul genetic. Dorm cu noi în pat. Le vedem zilnic în piață, la serviciu, la televizor și pe net. WC-ul din curte și corupția au devenit simboluri naționale. Mai avem puțin și ne vom mândri cu ele. Catedrala de la Paris nu arde în fiecare zi. Poate și din acest motiv pozele cu flăcări sunt virale, iar copilul mort în fosă e inexistent.

Text preluat de republica.ro

Note matinale despre desprindere

Mă gândesc dacă a fost doar o simplă plecare, o despărțire de scurtă durată, sau o desprindere pe care aș putea să o întrerup în orice moment al vieții mele. Nu știu dacă să pun semnul întrebării în finalul primei fraze. Mai bine nu, să pară mai convingătoare. „Zgomotul din târg nu se aude din casă” – e o vorbă pe care am auzit-o de la un algerian foarte bătrân. Asemănătoare într-un fel cu „socoteala de-acasă și cea din târg”, atrăgând atenția asupra faptului că previziunile se împlinesc doar în puține cazuri. Am plecat acum aproape douăzeci de ani. Din furie, din multă silă și, recunosc oricând, un pic de inconștiență. Pentru că nu voiam să mă scufund într-o „ghetoizare” socială, culturală și politică fără sfârșit. După mandatul lui Constantinescu se pregătea Iliescu să revină pe cai mari și să domine iarăși. Ceea ce s-a și întâmplat. Am lăsat în urmă o societate aflată într-o permanentă stare de latență, imposibil de trezit din punct de vedere civic, comunist-nostalgică, dispusă să pupe în orice condiții papucul unui tătuc pentru a i se satisface nevoile primare. Deseori, nici pe acelea. Acum vor apărea apostolii lui „nu generaliza, te rog, că nu-i așa” și îmi vor da peste degete, că nu suntem toți la fel. că unii vorbesc, se revoltă… Da, așa este. Ar fi culmea să nu fie. Altfel, România ar fi avut de mult lacăt pe ușă. 

Desprinderea o simt ca pe o încercare de a părăsi viața pe care alții ți-o concep, ți-o trasează, mereu alții te împing de la spate, iar tu ești obligat să o trăiești fără să te abați de la regulile lor, fără să crâcnești, nu poți să mârâi, să critici, să ai altă părere, să tragi alte concluzii sau să te așezi pur și simplu în alt unghi și să privești de acolo. Nu se poate, trebuie să fii încartiruit în gloată și să respiri în cadență, să gândești la comun și să acționezi doar sub baghetă. Este plăcerea, inaccesibilă multora din păcate, pe care ți-o oferă ruperea de sine, posibilitatea de a (te) mimetiza cu alți oameni, alte culturi, alte sisteme sociale, se produce în acele momente plecarea dintr-un mediu frânt, devastat, dezamăgitor până la isterie, paradoxal sortit confuziei permanente. Așa percepeam atunci. S-a mai schimbat ceva între timp? 

Desprinderea este, printre multe altele, intenția de a înceta să fii un intrus atunci când scrii sau vorbești fără a aplica filtre propriului discurs, este șansa de a-ți oferi momente de reverie, de utopie hrănitoare într-o lume care nu mai are de mult asemenea preocupări lipsite complet de pragmatism. Este atitudinea față de locul pe care alegi să-l părăsești pentru că a reacționa înseamnă mereu a acționa, de cele mai multe ori conștient, împotriva propriei tale persoane și a propriilor tale interese Și devine frustrant. Nu poți trăi la nesfârșit într-o continuă iritare. Desprinderea mi-a arătat, de la distanță, că pot fi și mai trist uneori: de aici se vede mult mai bine că oamenii s-au specializat în a se urî și a se ucide fără regrete. Pentru că distanța îți oferă calm și o perspectivă diferită din care să poți analiza. Mi-a mai demonstrat și că pot să-mi explorez și să-mi înțeleg frontierele sufletului fără a muri de foame, fără a face compromisuri mizerabile la tot pasul. 

Plecând, am lăsat în urmă o clasă politică imundă pe care o condamn în totalitate pentru răul imens făcut oamenilor, pentru dezintegrarea societății și pentru rea-voință. Cu excepțiile de rigoare (să nu generalizăm, nu?), sunt urmașii tembelismului comunist, acționează bolșevic, în haită, și mențin intact acel sistem nefast de relații și interese, bazat pe nepotism și cumetrie. Educația este din ce în ce mai precară, înfloresc analfabeții funcțional, industria diplomelor plagiate e-n continuă creștere și nimeni nu o va putea opri în viitorul apropiat, sistemul de sănătate nu reușește să se trezească din somnul medieval în care sforăie extaziat, dinozaurii din secții fac încă legea, mii de medici pleacă încă din țară, există o explozie a vracilor, vindecătorilor și guriștilor de tot felul, mistici, ezoterici și angelici, care promit vindecarea cancerului și a leucemiei cu suc de leurdă și pupături de cruce, justiția se face la comandă politică, iar Dumnezeu… Ce să mai spun despre Dumnezeu? Cred că a dispărut complet, uneori am senzația că l-au ascuns chiar ei pentru a aplica nestingheriți religia furtului și a imposturii, a expozițiilor de moaște și a cisternelor cu apă binecuvântate, a amestecului murdar în afaceri și politică. Presa e o jucărie în mâna unor îmbuibați, asta se știe de multă vreme. Textul fără context este doar un jalnic pretext pentru a nu spune nimic. S-a abdicat ireversibil de la „Jurnalismul constă în a-i spune lumii ce se întâmplă în lume.” – acum este cu totul altceva. Un amestec mâlos format din inconștiența cozilor de topor care scriu și interesele celor care plătesc pentru a se ascunde adevărul. Puținele voci care se mai ridică sunt amenințate, șantajate, blamate permanent și scoase din mainstream. 

Am plecat dintr-o țară care conștientizează extrem de greu că nu se va dezvolta fără modele reale în economie, politică și cultură, fără democrație adevărată, fără a respecta libertățile și drepturile celor din jur, fără a elimina elementele care o trag înapoi, în coșul de gunoi al istoriei, dintr-o țară care nu știe bine nici acum dacă va merge către Vest sau către Est. O țară care se lasă mereu amăgită și își vinde speranțele pentru o brichetă și o șăpcuță colorată. Tinerii sunt dezamăgiți, rămân până își vor termina studiile, dar pentru o mare parte dintre ei plecarea din țară este singura soluție viabilă. Au reușit să antagonizeze. Cumplit, ferm, impardonabil. Pe cei de dreapta cu cei de stânga, pe cei de-acasă cu cei de-afară, pe moldoveni cu regățeni, pe atei și credincioși – eu reușit să dezbine și să congeleze creiere, să ne împartă în tabere foarte ușor de controlat și de dirijat în sensul pe care ei și-l doresc. Au reușit să ne vândă gogoșile lor ideologice, împuțite, au reușit să ne convingă că ei ne reprezintă interesele și că nimeni altcineva nu poate să descâlcească ghemul. Iar noi îi ascultăm smeriți, încovoiați, cu ochii închiși. Ca ghioceii care privesc cu insistență neaua. Pentru că știu că vor muri când ea se topește. 

Îmi este foarte greu să mai enumăr. Această poveste scurtă ar fi trebuit să fie aducătoare de sentiment, poate nostalgică pentru unii și aducătoare de speranță pentru alții, poate doar un simplu exercițiu de reflecție fără nicio altă implicație. E o poveste, ca alte sute de povești. În finalul căreia mă-ntreb dacă a meritat, dacă s-ar fi putut face mai mult, dacă există regrete și de ce încă mai doare.

 

Text preluat de republica.ro, rotalianul.com și robarna.com