Categorie: Mass-media

FICT 2021

Festivalul Internațional de Carte Transilvania mi-a deschis ușa și anul acesta dîndu-mi posibilitatea să vorbesc despre „Mediterana din mine” și despre ultimile lumi din cărți. Sau despre ultima carte a lumii, nici nu mai știu care e ordinea normală a lucrurilor. O discuție pe care abia aștept să o am cu Gabriel Bota. Treceți prin Piața Unirii din Cluj-Napoca începînd cu joia care vine, apropiați-vă de cărți, de scriitorii de acolo, de editorii care vă vor aștepta la standuri. Toate evenimentele se vor desfășura în Lounge-ul Oficial din Piața Unirii, unde are loc Festivalul Internațional de Carte Transilvania. Evenimentele Live – Online vor fi transmise pe un ecran special, amenajat în Lounge-ul Oficial din Piața Unirii, precum și pe Canalul Youtube al FICT și pe pagina de Facebook.

Buletin

Țin minte și acum, pfoai ce vremuri mărețe, am pupat steagul și am cîntat imnul de stat, dintr-un tablou agățat pe perete ne privea tîmpitul ăla de Ceaușescu… A venit un tablagiu și mi-a dat buletinul: o chestie cu file și poza subsemnatului. Împlinisem 14 ani, mă dădeam deja la fete, ele la mine nu prea, nici azi nu știu de ce eram atît de marginalizat de către sexul frumos. Atunci era loc în buletin pentru tot felul de prostii, nu ca astăzi cînd e doar o sărăcie de bucată de plastic. Se puteau pune ii, ițari, colivă, teii lui Eminescu, sara pe deal, baltagul și vreo două miorițe, furnale, macarale, porțile de fier, gagicile de la Apaca, insula mare a Brăilei, cuvinte fără majuscule, zimbrii din Hațeg, capete de daci verzi și lupi hăulind la lună, cîrnați de Pleșcoi, brînză de burduf, o țuică sănătoasă, niște mititei de la Cocoșatu, stema României, barba lui Arsenie Boca și rînjetul de gigolo al lui Iliescu. Rînjetul poate încăpea și acum, pe buletinul nou, pe sărăcia asta de plastic de care vorbeam. Așezat strategic, lîngă cipul lui Soros și cifra diavolului. Cred că pierdem foarte mult prin miniaturizarea documentului, mai ales din fibra națională. Este inadmisibil să nu poți pune pe buletin măcar 20 de strofe din Luceafărul. Aș mai avea o sugestie: să se schimbe designul documentului de două ori pe an, primăvara și toamna. Ca chiloții lui Botezatu, haideți să nu fim pudibonzi și ipocriți. Și încă ceva: licitațiile alea să fie mai răsfirate, să ajungă la toată lumea. Nu doar la firmele unor mafioți care au în spate generali și politicieni, măi dragă! 

Pentru Revista Golan

Bagi spaniolul în casă, îl ucizi!

Vreți să zîmbim din prima frază sau pot începe catastrofic? Aruncați cu pietre în mesagerul care scrie despre pandemie? Pentru că nu m-a schimbat foarte mult, obiceiurile mi-au rămas aceleași: sînt un șoarece de interior, nu mi-au plăcut niciodată spațiile foarte deschise, mulțimile, curentele de opinie răsărite de nicăieri care încearcă să însămînțeze furtuni în capete deja înfierbîntate. Pandemia asta a căpătat nuanțe la care nu s-ar fi gîndit nimeni acum doi ani. Trec cu ușurință și zîmbesc cu tristețe cînd dau de zvonuri isterice, de conspirații cretine și de oameni care se lasă duși cu zăhărelul. În Spania m-am tamponat frontal cu boala: în familie, eu însumi, în jurul meu au murit zeci de oameni, am prieteni care lucrează în sistemul sanitar și mi-au povestit la prima mînă tragediile cu care au fost nevoiți să dea piept din martie 2020 încoace. Personal, nu prea mai simt sarea. Am uitat cum e să guști ceva dulce. Amarul a devenit un lucru vag, la fel și senzația de iute. Dorm ca lemnul între 9 și 12 ore, mă trezesc extrem de obosit. Pînă mai „ieri” îmi erau suficiente 4-5 ore pe noapte și săream în papuci mai vioi ca la 20 de ani.

Sînt sechele vizibile, dar nu e vorba despre mine. Ci despre atmosfera din jur, despre Spania trecută prin boală, prin moarte și prin confuzie. Scriu a nu știu cîta oară despre oamenii în mijlocul cărora trăiesc de 21 de ani. Mulți dintre ei și-au schimbat modul de trai, spaniolii au învățat să trăiască și între patru pereți. Ceva neverosimil pentru o nație obișnuită cu soarele, cu aerul proaspăt, cu marea, cu berea la terasă și cu prietenii în jurul lor. Bagi spaniolul în casă, îl ucizi.

Asta a reușit pandemia cu noi toți: s-a instalat teama, sîntem mai suspicioși, mai furioși, recalcitranți, o imensă vină o are și presa senzaționalistă care dorește doar sînge, morți, imagini cu sicrie și cote imense de audiență, vina este și a noastră pentru că ne lăsăm purtați de emoție, nu avem filtre raționale cu care să primim informația. Se pot scrie noi romane despre manipulare și credulitate. Cui servește? Nimănui. Oricum, textele mai lungi de trei fraze sînt date din start la o parte. Dacă aș publica un „tiktok” în fundul gol, aș deveni vedetă peste noapte. Dacă folosesc argumente și privesc fenomenul din mai multe unghiuri, sînt retrograd și plictisesc. Spania este obosită, irascibilă, economia mîrîie în genunchi și oamenii așteaptă vaccinarea în masă. Autoritățile bîjbîie, politicienii s-au urcat din nou pe cadavre și vor să cîștige capital electoral din orice curbă statistică.

Mary și Alfonso s-au cunoscut acum 30 de ani. Ea, scoțiancă. El, andaluz din Jerez de la Frontera. Au fost nevoiți să-și închidă barul încă de anul trecut. Cu Alfonsito m-am întîlnit zilele trecute la coadă la poștă. Eu puneam niște cărți pentru un prieten din Londra, el primea bani de la fratele său care locuiește în Germania. Merge împreună cu Mary de două ori pe săptămînă la Crucea Roșie. Acolo beneficiază de masă caldă și duș gratuit. Una dintre miile de tragedii de aici. Văd din balcon o mulțime de măști, doar bănuiesc cine se ascunde în spatele lor. Am inventat un joc: ghicesc vecinii după mers, după felul în care se leagănă pe stradă. Am reușit să public al treilea volum de proză scurtă: „Mediterana din mine”. Am ajuns să cred că și valurile vor avea nevoie la un moment de terapie intensivă și de măști chirurgicale.

Beau o gură de cafea, îmi trag cîrpa la loc peste gură. Trece o mașină a poliției locale prin fața barului. Cel de la volan se uită, numără rapid clienții de afară și trage pe dreapta. Salută, îi numără și pe cei dinăuntru, totul în regulă, își notează ceva pe un carnețel și demarează. Rutină, distopie printre blocuri. Scriu aceste rînduri și aud că s-a instalat iarăși restricția conform căreia nu te poți deplasa decît pe o rază de 15 kilometri din localitatea de domiciliu. E bine și așa, am trecut prin perioade în care nu puteai ieși din oraș. Erau patrule și lumini albastre peste tot. Au fost și săptămîni în care abia s-a putut ieși din casă, sper să nu se mai întîmple.

Nu știu ce să cred despre nonșalanța cu care unii privesc acest fenomen, încerc să mă conving singur că nu se va transforma în inconștiență totală și că vom reuși să ieșim cu toții din acest vîrtej înainte de a ne lovi un val de tulburări sociale. Văd mulțimi care urlă, indivizi cu ochii ieșiți din orbite care strigă că vor să fie liberi, țipă că li se încalcă drepturile, văd tot felul de șamani în halate albe care împart rețete miraculoase și induc agitație în rîndul oamenilor, unii politicieni au atins gradul maxim de iresponsabilitate și ticăloșie, nimeni nu plătește pentru dezordine, pentru instabilitate sau pentru discursul halucinant cu care se iese la rampă. Sîntem în era sateliților care ne spun în ce parte a orașului va ninge mîine și ne cumpărăm haine pe internet, plătim cu cardul și facem banking online, lumea e digitalizată. Și încă mai sperăm că ne vom vindeca cu ceai de mușețel. Sînt doar cîteva paradoxuri care ne vor uimi și în viitor, dar nu vom mai vocifera atît de tare pentru că vom trece și peste acest hop și ne vom aminti de coronavirus ca de un coșmar trecător, vom sorbi din berea rece și vom aprinde din nou țigările fără a mai simți elasticul după urechi.

Articol scris pentru Formula As, 22 aprilie 2021

Trebuie să fii cu mințile foarte pierdute ca să iubești un scriitor

Paul Gabor este autorul cărților Negustorul de pipe și Rapel. A plecat din țară în 2000 și s-a stabilit în Spania, continuând să scrie, însă, în limba română. El a mai lucrat în presă între 1994 și 2000, înainte de a pleca definitiv din România.

Ce înseamnă scrisul pentru un scriitor care nu consideră propriile cărţi drept fiind literatură? Care sunt următoarele volume pe care le va publica şi cu ce inovează piaţa cărţii din România? Răspunsurile se regăsesc în interviul pe care Paul Gabor ni l-a acordat:

Ce te-a făcut să alegi jurnalismul iniţial? 

Paul Gabor: M-am lipit mai întâi de lumea radioului. Pe vremuri, când se mai făcea stagiu militar, eu am făcut armata la București, în ʼ93-ʼ94, la câțiva ani după Revoluție. În perioada aceea, în București, începuseră să fie la modă radiourile astea particulare: Radio Contact, ProFM, dacă nu mă înșel, Europa FM. Și îți dai seama, în perioada aia era ceva nou. Intervenea curiozitatea. Era alt gen de emisiuni, alt gen de muzică. Așa că, după armată, am intrat în contact cu un post de radio din Galați – și ei deschiseseră abia de vreun an de zile. După, am început cu presa scrisă.

Am văzut că mai ai articole și pe Republica.ro. Mai scrii și în prezent acolo?

Paul Gabor: Eu am plecat de 20 de ani din țară și de 20 de ani continui să colaborez cu presa locală și cu presa națională. Colaborez câteodată pentru că nu am un contract și nici nu caut așa ceva. Scriu sporadic în momentul în care cei din jurul meu consideră că am ceva de spus. Și da, lucrez şi cu cei de la Republica.ro, cu Ziare.com, cu cei de la Dilema Veche – am început chiar acum, în pandemie, să scriu pentru Dilema Veche.

Trecând pe partea aceasta de literatură: Ce te-a convins să scrii prima ta carte? Ce factor te-a făcut să spui „Gata, mă apuc de scris o carte!“?

Paul Gabor: Nu știu dacă m-a convins ceva sau cineva. Eu, ca orice român care se crede poet, ca orice român care are senzația că e vreun Mario Vargas Llosa, scriam. Și pot spune că am scris prostioare, așa, încă din timpul liceului. Aici, în Spania, a fost o perioadă în care am început până și eu să cred că textele astea de miniproză, de proză arhiscurtă –  cum le numește un prieten foarte bun – pot să placă celor din jur. Așa că, undeva prin 2007-2008, am început să scriu texte din astea, ficțiune în principal, pe blog. Atunci era vremea blogurilor și scria fiecare ce voia. Și pe atunci mi se mai spunea „Băi, Paul, tu nu faci rău ceea ce faci!“ și „Nu scrii foarte rău“. Și în momentul în care îți spune vecinul, mama sau soția că scrii foarte bine, nu trebuie să iei de bun lucrul ăsta. Oamenii ăștia sunt foarte subiectivi. Ei te iubesc, țin la tine. Însă în momentul în care oameni care au un criteriu literar bine conturat, sunt în industria cărții, oameni care chiar au scris la viața lor niște cărți – unii dintre ei niște rafturi de cărți – îți spun astfel de lucruri, asta te pune pe gânduri. Și am început să scriu puțin mai consistent, cu mai multă grijă, cu mai multă atenție. Și tot ce am scris din 2007-2008 încoace, s-a concretizat într-un manuscris, Negustorul de pipe, pe care l-am trimis către unele edituri în 2018, prin ianuarie. Am avut posibilitatea să bat palma cu Herg Benet și așa a ieșit primul volum de proză scurtă.

Deci acest factor a fost unul colectiv, nu? 

Paul Gabor: Da! M-au împins de la spate niște oameni în criteriul cărora am avut încredere. Eu, cu toate că nu pare deloc, am simțul ridicolului. Nu am senzația despre mine că sunt vreo lumină, că aș fi vreo mare flacără. De aia merg pe principiul ăla de „când îți spun doi-trei că ești beat, te duci și te culci“. Aici am aplicat pe persoanele din jur care îmi spuneau că ce fac nu e chiar rău și am devenit puțin mai atent. Și așa m-am apucat de ceea ce unii numesc literatură, pentru că eu nu am curajul încă de a numi astfel ceea ce scriu. M-am apucat de literatură la îndemnul unor prieteni din jurul meu – prieteni care au legătură cu lumea culturală.

De ce nu ai curajul de a numi „literatură“ ceea ce scrii?

Paul Gabor: Omul care scrie, scrie și atât.  Eu m-aș apropia de ideea de cititor compulsiv. Citesc destul de mult și destul de bine, zic eu. Nu am curajul să spun că ceea ce scriu eu se apropie măcar de ceea ce citesc, de literatura bună. Dacă unii au curajul să spună despre ceea ce scriu eu că s-ar încadra totuşi în acest concept, le mulțumesc foarte mult. Poate încep să cred și eu la un moment dat. Da, scriu proză scurtă, dar nu am curajul să mă etichetez drept om care scrie literatură.

Tot în legătură cu acest proces de a scrie o carte, Orwell spunea că, pentru el, scrierea unei cărți este „o zbatere groaznică, epuizantă, ca un acces prelungit al unei boli dureroase“. Ce înseamnă pentru tine procesul acesta de scriere a unei cărți?

Paul Gabor: Nu îmi place să cred că este un acces prelungit al unei boli pentru că îmi place să cred despre mine că sunt sănătos. Îmi place să cred că încă sunt sănătos la cap în principal. Mie îmi place să scriu fiindcă îmi place foarte mult să mă joc cu sensurile. Cei care au citit atât Negustorul de pipe, cât și cel de-al doilea volum, Rapel, au văzut că pot să derapez foarte natural de la o frază la alta. Pot să trimit cititorul dintr-o parte în alta foarte rapid și fără niciun scrupul. Nu am nicio emoție când vine vorba de a mă juca cu mintea cititorului. De aceea, eu nu am nevoie de cititori facili. Eu nu ofer o lectură facilă. Cine caută la mine concepte de iubire, dezamăgire, dragoste și nu știu ce alte prostii, îi rog de la început să nu cumpere cartea. Deci nu îmi cumpărați cărțile fiindcă în cărțile mele nu e vorba despre așa ceva. Mie îmi place să întorc cuvintele pe toate părțile și îmi place ca cel care deschide cartea să înceapă să se joace, în același timp, cu mine și cu textele mele.

Ce înseamnă pentru mine scrisul? E o joacă luată din ce în ce mai în serios în ultima vreme. Am început cu Negustorul de pipe în joacă. A fost o probă, un „hai să vedem ce iese“, dar cu Rapel a fost o confirmare. Cei de Herg Benet mi-au confirmat, publicându-mi și al doilea volum, că nu fac foarte rău ceea ce fac, iar publicul și reacțiile din critica literară, de pe Bookhub, de pe lapunkt.ro, de exemplu, îmi confirmă că joaca mea nu e chiar atât de infantilă.

Ai vreun scriitor pe care îl admiri sau pe care l-ai admirat foarte mult în copilărie? 

Paul Gabor: Uite, acum, de exemplu, nu mai admir pe nimeni. Acum am ajuns la stadiul în care să pot aprecia un scriitor. Eu am o oroare vizavi de idoli, de statui, de monumente și socluri. Ca orice puști crescut în comunism, am crescut cu Marin Preda, cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Nu știu dacă îi admiram sau dacă îi vedeam ca pe niște idoli, dar era literatura la care aveam acces. Din literatura străină puteai citi din colecția Biblioteca pentru toți, cea care a fost îngrijită de Mihai Șora. În Biblioteca pentru toți au apărut foarte multe titluri de căpătâi: din literatura rusă, cea germană – un Thomas Mann de exemplu.

Acum, ți-am spus, nu mai am idoli și nu iubesc vreun scriitor. Nu ai cum să ai astfel de sentimente. Trebuie să fii cu mințile foarte pierdute ca să iubești un scriitor.

Acum citesc foarte împrăștiat. Citesc tot ce îmi cade în mână. Din ultima provizie de cărți care mi-a fost trimisă din țară, mi-am luat Exuvii de Simona Popescu. Am citit Philip Roth – De ce scriem, Cezar Paul-Bădescu – Frica de umbra mea, Busola de Mathias Enard, în traducere de Cristian Fulaș, Bărbatul care aduce fericirea de Cătălin Dorian Florescu – carte care nu doar că e de recomandat, e obligatorie pentru oricine vrea să spună despre el că este un cititor. Mi-am luat ediția aniversară a cărții lui Mircea Cărtărescu, Nostalgia; Jurnalul unui librar de Shaun Bythell, o carte extraordinar de spumoasă.

Revenind la tine și la cărțile tale: În momentul actual, ai vreo carte în curs de scriere? 

Paul Gabor: Deci, în momentul de față, eu am a treia carte gata. Încă nu este carte, este un manuscris de fapt. Se numește „Mediterana din mine“ și este un manuscris pe care l-am terminat în luna mai a anului 2020. Pandemia ne-a oprit pe toți foarte brusc, iar foarte multe edituri din țară nu mai pot să meargă mai departe și nu știu câte vor merge mai departe. Urma să scot cartea tot la Herg Benet, dar nu știm dacă va mai ieși sau când va mai ieși. În momentul ăsta sunt în discuții și cu alți editori. Poate chiar acum, în 2021, o să fie publicată.

Pe lângă asta, am început să lucrez deja la un alt volum care e unul mai special pentru mine, este o provocare. Acum stau și mă gândesc dacă să îți zic sau nu despre ce e vorba. Da, hai să îți zic. Nu este un concept original nici pe departe. Este un concept pe care l-am întâlnit la un scriitor britanic, nu îmi mai aduc aminte cum se numește tipul. Vreau să scot o carte cu 500 de mini texte, iar fiecare text să aibă 500 de semne. Este o proză arhiscurtă, dar o proză cu plafon numeric. Este o provocare. Nu vreau să trec de acest număr de semne. De ce? Nu știu! Mi-a plăcut ideea. Vreau să îmi duc proza mea scurtă în sensul ăsta. O carte care să se numească 500. Este deja începută destul de bine, scriu cu spor. Dacă nu vine vreo apocalipsă, pe la sfârșitul lui aprilie – mai, ar trebui să fie gata.

Am înțeles de ce scrii. Despre plăcerea de a citi ce ne poți spune? Ți-a fost insuflată de vreun membru din familie?

Paul Gabor: Țin minte că acasă am avut o bibliotecă destul de serioasă și asta în ciuda faptului că ai mei sunt oameni mai mult decât simpli, maică-mea a fost coafeză, taică-meu lăcătuș mecanic, deci nu au fost intelectuali în familia mea sau alte somități. Dar am avut norocul că, în jurul meu, am avut prieteni cu biblioteci, am avut prieteni ai căror părinți erau profesori, am avut, așadar, acces la biblioteci. Și țin minte că, pe vremea lui Ceaușescu, îmi dădea maică-mea bani să îmi cumpăr sandvișuri, să-mi cumpăr înghețată, iar eu mă duceam la librărie unde aveam „pile“, la 11-12 ani, în comunism. Era una dintre clientele maică-mii care îmi pasa cărți pe sub mâna. Așa îmi cumpăram tot ce găseam; din colecția Biblioteca pentru toți, tot ce găseam de Jules Verne, Marin Preda, cărțile de căpătâi din vremea comunismului.

M-am apucat de citit de mic. Am fost un șobolan de bibliotecă. Nu prea aveam eu succes în alte părți, dar eram un șoarece care citea și câte trei cărți în două zile – ceea ce nu prea fac acum. Viața te dă cu capul de pereți și nu te mai lasă să citești.

Interviu pentru IQool – Georgiana Grigoraș

Să fie panaceu’ gratis, s-ajungă la toată lumea!

E minunat să vezi că oamenii nu se schimbă, că ramân acolo, în băltoaca lor confortabilă, călduță, ca-ntr-un cocon din care nu mai pot evada niciodată. Desigur, încerc să fiu ironic. E sfârșit de săptămână, mi-am promis că nu mai scriu fără să beau cafea, nu mai ating tastele decât după ce-mi reglez toate vibrațiile și citesc horoscopul, dau o tură pe la ghicitoare și întorc ceașca cu gura-n jos pentru a ști dacă voi câștiga la loterie.

Dar mi s-a zdruncinat zen-ul. S-a înmuiat Nirvana în dimineața asta, în clipa în care am văzut că și-a făcut apariția în spațiul public un discurs infantil, agresiv și incredibil de populist: „Bogații lumii ar trebui să renunțe la drepturile intelectuale și să ne ofere vaccinul gratuit, să dea rețeta tuturor.” – cam așa sunau câteva voci în subsolul unui text citit aiurea, în contextul luptei anti-Covid, pe câmpia nemuritoare a netului. Brusc, m-am gândit: da, oamenii ăștia au dreptate, totul ar trebui să fie gratis, să stai ca o morsă pe canapea și să-ți vină totul pe tavă, creierele cresc în copaci, inteligența înflorește pe toate gardurile, specialiștii ar trebui să se pregatească ani de zile prin facultăți, să-și rupă capetele cu lucrări și tot felul de studii, firmele ar trebui să investească zeci de milioane de euro, dar rezultatele ar trebui să fie gratuite. Pentru că așa vor unii, clar.

În acest moment vor sări cei de stânga și vor sufla în trompete: da, așa e, bogații lumii trebuie să împartă totul cu săracii, să nu uite de unde au plecat, prea le-a crescut burta, prea s-au urcat pe cadavre. Iar cei de dreapta, fanii capitalismului, mă vor mangaia cu duioșie pe cap: așa este dragă domnule, nimic nu e gratis, totul are un preț. Stați la locurile voastre tovarăși, nici jungla câștigului imoral nu este un tufiș în care să mă adăpostesc.

Din păcate, sunt adeptul preluării și de colo, și de dincolo. Dar asta e o altă temă de șezătoare. Să revenim… Să revenim la „drepturile intelectuale”, pentru că în special de la această sintagmă mi s-a aprins becul și am început să dau mărunțel din dinți. Să reflectăm un pic la intelect, la creier, la minte, la ce poate face un om educat pus din timp la locul său și lăsat să-și facă treaba. Poate că și noi, românii, împreună cu alți plângăreți pe tema vaccinului, am fi putut sta printre „bogații lumii”. Am fi putut avea un stat suficient de pregătit pentru a crea un sistem sanitar eficient, am fi putut avea firme care să lucreze bine și cu destulă rapiditate pentru a scoate pe piață un vaccin însotit de toate garanțiile posibile.

Dar, ce sa vezi? „Bogații lumii”, cei pe care îi înjurăm acum, știu să investească, să atragă materie cenușie, să pună la dispoziția oamenilor de știință toate condițiile pentru a-și desfășura activitatea. „Bogații lumii” nu prea votează infractori, corupți, nu prea își trimit prin Parlament amantele, cumnații, frățiorii și ginerii, nu au la fiecare colț de stradă săli de pariuri și fabrici de doctorate false. Statele „îmbuibate” – cele care vor aduce acum vaccinul pe piață – nu au în bugetul de stat sute de milioane pentru salarii și pensii speciale, nu aruncă miliarde pe studii de fezabilitate, nu dau legi cu dedicație, pe la ei pe-acasă mai funcționează și DNA-ul, se iese în stradă atunci când politicienii și-o iau în cap, oamenii votează pentru că democrația este cel mai bun sistem din toate relele existente… Tot „îmbuibații” despre care vorbim știu, în general, să prețuiască munca și efortul angajaților.

Câți dintre cei care vor acum să li se dea vaccinul pe tavă au folosit Windows-ul lui Bill Gates piratat, câți și-au descărcat filme de pe net fără să plătească nimic, câți citesc pdf-uri obținute fraudulos? Și România ar fi putut să facă parte din galeria aceasta minunată a țărilor cu potențial. Și ne-ar fi putut înjura săracii lumii la ora asta. Dar avem mereu grijă să plasăm șuturi în fund miilor de specialiști care lucrează acum prin SUA, Canada, Europa, Asia. Știința e un moft, dă-o naibii! S-o folosească alții. Noi avem grijă sa băgăm miliarde în cupole, în autostrăzi pe hârtie, să îngroșăm cefele unor pensionari de lux, să mărim de la an la an numarul de bugetari și să plângem pe la colțuri (bine că ne-a dat Ăl de Sus oleacă de net) când mai cade câte un elev în wc-ul din fundul curții și mai ard oameni prin spitale.

 

Pentru ziare.com