Categorie: Mass-media

Azahar și flori de tei

Scriu fără reguli prestabilite, nu am niciun fel de șablon pe care îl urmez, după care mi-aș pregăti textul care va lua formă, mă așez la o terasă lângă Mediterană mușcând din pix, urmărind nervos pescărușii care urlă deasupra mea în cete, sunt infractori cu aripi care vânează absolut tot ce le intră în vizor, aștept cafeaua cu lapte, pâinea prăjită îmbibată în ulei de măsline, rotesc lingurița ca pe o armă care mă ajută să câștig războaie, și pun totuși un punct pentru că nu vreau să fiu înjurat chiar din preludiu. 

Mă îngrozește sintagma scriitor din diaspora, o simt ca pe o anatemă, ca pe un fier înroșit apăsat cu furie pe pulpa vitei pentru a ști pe vecie că nu mai aparține, că e din acel loc și nu din acesta, că a plecat iremediabil, o ștampilă, o etichetă lipită bine de tot pe borcanul cu zacuscă al neliniștilor, al fricilor, al păcatelor noastre comune. Poate e confortabil pentru unii, posibil ca această etichetă să ajute în procesul de detașare, de răcorire, de oxigenare a unor minți închistate în proaste obiceiuri, dar ce mai este scriitorul, ce mai este diaspora, în ce fel ne-ar ajuta acum aceste întrebări și diferențe? Personal, cred că în mare parte discuția este neverosimilă, nu are fundament. Nu există un punct de plecare valid, se pot crea din nou bariere infinite pe care nu le-am mai putea niciodată îndepărta. De mai bine de douăzeci de ani, absolut întâmplător, scriu din afara României. În românește, desigur. Aș fi putut să fac acest lucru în sârbă din afara Serbiei, în portugheză peste granițele Portugaliei. Destinul (ce cuvânt generos, ca o cârjă la senectute) a vrut să mă nasc pe malul Dunării, aici, unde Siretul își face loc în fluviu, unde pescarii vântură apele în căutarea unui șalău amețit de mâl, la poalele Combinatului, la umbra teilor de pe Domnească. Aș putea să fiu furios acum, să arunc cu pietre în speranța că voi atinge câteva capete seci care țin ițe în mâini de câteva decenii, să scriu cu obidă despre metehnele târgului, despre bisericuțe, ipocrizie, despre grupurile ermetice în care nu poți pătrunde dacă ai gura slobodă și nu ești dispus să te aliniezi, despre continuitatea răului și perenul furișatului în cotidian. Dar cui folosește? Am deja o colecție stabilă de căței care latră, nu mă mai poate convinge nimeni că alții pot interpreta linii melodice de altă factură.  

Îmi place să observ, sufăr de voyeurism cronic. E o boală pe care o doresc tuturor, deloc nocivă, am învățat să văd lumea prin acorduri fine, să practic volute, știu acum să sar garduri, dar să le și ating ușor pentru a mă îmbăta cu vibrațiile șipcilor. Am un tobogan pe care cobor destul de des, aruncând priviri în casele tuturor: Vedeam prin geamurile larg deschise: primele cafele aburind în cești, fiarele de călcat coborând pe gulerele cămășilor, buletinul meteo șuierat prin strungăreața fetelor din cutia veselă, cuțitele care întind margarina de porumb pe felia de pâine prăjită, gura de vin uitată în pahar, un cablu subțire cu care nu reușise să se spânzure divorțatul de la etajul șapte, căței cu vezica plină dornici să zburde prin parc, bunicii bâjbâind după proteză, un colț de pizza în microunde, chiloții cu dantelă trași la repezeală pe sub fustă, un ruj pierdut printre dosare, mături, colanți, grisine, sticle de plastic, amanți cu cearcăne și libido nestins, o farfurie neterminată cu spaghete, un calorifer spart din care țâșnea apă. Iar eu cădeam, țipam, mă ustura pielea frecată de tabla care se unduia-n aval și trăgeam cu ochiul la orașul care moțăia în dormitoare. („Negustorul de pipe”)

Am aflat că Mediterana vindecă, pune plasturi peste răni, peste amintirile care rod din carne, reușește să te ridice în picioare după cele mai usturătoare momente, plimbările matinale pe malul său au devenit mantre, sunete coborâte din clopotniță, din ea apar delfinii care se uită înspre noi cu maximă curiozitate, de parcă am fi o specie ce nu poate să se deplaseze decât în genunchi: Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe pervaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe. („Negustorul de pipe”)

Aproape că mă dezgustă vulgaritatea așezată în mod voit pe hârtie, autorii care nu pot să sară peste mediocritate decât prin apelul la pornografie deșănțată, fiziologia dusă la extrem pentru a capta atenție, mă lasă rece ieșirile acneico-literare ale unor autori ce nu pot să-și depășească condiția decât agățându-se cu disperare de trivial: Visez că am rămas cu caninii înfipți în umărul tău. Pentru mine, pentru furiile mele, e o simfonie de migrene, o cascadă de cioburi care mi se varsă în cap pe de-a-ntregul. Nu am barcă, nici colac de salvare pentru a ieși din cercul acesta. Ți-am dat jos cămașa și mușcam în neștire, sacadat. Aritmetic. Ai urme de dinți peste tot. Din răzbunare, cred. Adulmecam de sus în jos, din claviculă până-n cot, mușcam cu atacuri seci și rapide. Îmi plăcea cum sună în gol, a os pe os. Am rupt destul până când am reușit să curăț totul de pe braț, am pus nervii deoparte pentru mâine. Sunt calzi și elastici, îmi plac, cred că i-aș putea folosi pentru a-mi întinde rufele pe ei. Îi las să se usuce puțin, sunt numai buni pentru corzi de arc și pentru o tragere de noapte. Mă așteaptă savanele și căprioarele pentru o vânătoare rapidă. („Negustorul de pipe”)

Reușesc să mă transform în pacient printre umbrele celorlalți, privirile lor mă camuflează, sunt ascuns în ploaie, în răceala zidurilor sanatoriului, un an de zile mi-am propus să dispar din lumea aceasta care foșnește mult prea ieftin, care amenință, minte, adulmecă, și să-mi găsesc un loc din care să pot privi schimbările care, cu puțină șansă, vor veni peste noi: Vreau să mă obișnuiesc, voi locui aici o bună perioadă de timp. Împreună cu toți acești bolnavi care se uită la mine cu coada ochiului, unii dintre ei sunt rezidenți permanenți ai acestei ruine, alții sunt doar în trecere. Ființe care-și încolăcesc privirile pe tine de parcă ai fi primul analgezic administrat după o mie de ani. Îmi este milă de ei, duc în spate povești care te îngrozesc, adevărate epopei opace, de nepătruns, tari ca fundul de mămăligă prin care nu poți pă- trunde cu firul unei lalele. Sunt striviți de mărimea tragediilor. Au asistat neputincioși la moartea multor idei care ar fi putut să modifice mersul lumii, dar și la nașterea amorului de la distanță. Poate cel mai greu bagaj pe care un om îl poate duce în spate. („Rapel”) 

Speranța că sufletul plutește, că va avea puterea să călătorească după moarte și să-și aleagă din nou locul și timpul în care se va întoarce… Ce glumă sinistră, câtă importanță își arogă omul (această ființă care nu are timp, nici chef, nici minte măcar) fără să conștientizeze o secundă că viața lui se află pe picior de egalitate cu cea a unei gărgărițe sau a unei păpădii de pe marginea șanțului. Pofta sa de a înfuleca misticism pe pâine, ochii săi care aleargă cu disperare după zei în fața cărora să cadă, omul e legat în lanțuri de propriile frici, prejudecăți, iar ego-ul stă să-i crape precum un uger nemuls la timp: Nimicul din mine se crede nemuritor și îi urăște pe cei care vorbesc, cu mâna pe inimă, despre viața de după moarte. Universul nu poate, nu știe, nu are dreptul să fie atât de darnic cu niște vietăți atât de stupide ca noi. Plâng acum, la fel ca păcătoșii care se rănesc în spinii arborelui Zaqqum, și îmi imaginez deja cât de stupid am să mor. Fără să fi făcut nimic, nici măcar nu am scrijelit un șanț pe fața uscată a Pământului. Dar am nerușinata idee că stelele mă vor primi în gazdă. Ce prostie colosală! Câtă aroganță! („Rapel”)

De fiecare dată când scot foaia de hârtie văd prin ea liniile de tramvai, Bădălanul, Brateșul, podul peste Siret de pe care săream în adolescența mult prea tulbure, văd cu ochii minții cum s-a ridicat cinematograful Dacia care este acum doar un loc plin de gunoaie și de urină, suflu și astăzi cu putere în saltelele gonflabile care ne duceau pe noi, puștanii cartierelor muncitorești din anii ’80, peste Dunăre, la Zaclău. Mediterana mă împinge să scriu necondiționat, în jur miroase necontenit a azahar, a condimente ce vin din Maroc, a ulei verde și amărui din măsline andaluze, sardinele din țepușe mă trag de mânecă și rezist cu dificultate, vara asta nenorocită și covidiană mi-a dat planurile peste cap, dar continuă să mi se strecoare printre rânduri tarabele din piața din Micro 19, chiftelele din făină de pește pe care ni le dădea Ceaușescu la Om bogat, om sărac și nu pot să-mi scot de pe retină cravata de pionier, munții de sfeclă din practica agricolă și autobuzele care nu mai puteau să urce iarna, pe lângă stadion, către Ada Marinescu. 

Despre oameni poate că vom scrie cu altă ocazie. Sunt sute de povești triste care s-au născut din tăcerile lor, din compromisurile făcute și din convingerea că nimic nu poate fi mai bun decât ceea ce se vede. Am ales ficțiunea ca modalitate de exprimare, cred că proza scurtă este explozia suficientă cu ajutorul căreia pot transmite, este o pârtie minunată pe care pot coborî în sufletele celor din jur, se poate face slalom chiar dacă ești/sunt un amator care nu s-a obișnuit încă cu stegulețele negre de pe margine. 

La sfârșitul lunii august a fost Ziua Limbii Române. Cei care folosesc insistent miau luat locul, să aivă dreptate și să fi sănătos l-au scos din nou pe Eminescu la înaintare, pe Nichita l-au adus să mai sărute un călcâi și au umplut internetul de ode, flori și citate îndoielnice. Eu încă mai sper că cititorii autentici trăiesc, sunt încă în viață și respiră aerul din biblioteci și librării, că vom reuși să mai citim și altceva decât tratamentele miraculoase cu leuștean și ventuze din revistele glossy, că nu ne hrănim doar cu horoscopul, zațul din cafea și prostiile dezlegătoarelor de cununii. Știu, sunt un nenorocit de idealist. Trăiesc în utopie, vreau să ating mereu linia orizontului. Ajută la ceva chestia asta, merită efortul să pășești zilnic cu speranța că-l vei atinge? Parafrazând un scriitor sud-american: merită. Desigur, merită: Orizontul se află acolo doar pentru a merge câte puțin în fiecare zi. 

 

Pentru revista „Dunărea de Jos” din Galați

La Sagrada desnuda

Sînt destul de temător pentru a cere cuiva în acest moment să rezolve exerciții, dar îmi fac curaj. Haideți să ieșim pentru cîteva momente din șabloane și să ne imaginăm Spania și altfel: fără sangria, fără paella, fără tauri, fuste lungi cu buline, flamenco, fără să apelăm la topic și la etichete, la tot ceea ce cunoaștem de la distanță, aș sugera să renunțăm la presupuneri, la prejudecăți și mai ales la emfază.

Este vineri, trecut de ora 18, stau la o terasă cu o bere care începe să se încălzească și ea din cauza plictiselii. Mediterana este la doar cincizeci de metri, briza mă răcorește, ridică ușor nisipul și prosoapele puținilor turiști aflați pe plajă. În condiții normale, nu ai avea loc să înfigi o umbrelă și ți-ai face drum cu coatele pentru a ajunge în apă. Dar acum, spre sfîrșitul lui august, imaginea este fantomatică: hotelurile sînt ocupate în proporție de 20%, baruri, cafenele și restaurante închise peste tot. Rezistă, strîngînd din dinți, doar cei care nu au realmente altă opțiune pentru a-și cîștiga existența. Turismul spaniol suferă cumplit. De la 80 de milioane de vizitatori străini care veneau în medie pe an, acum se aventurează doar cei mai curajoși, vin doar cei care au case și apartamente cumpărate în regat și nu depind de eventualele perioade de carantină impuse la sosire sau plecare. Stau singur la o terasă cu zece mese și sparg sîmburele unei măsline, l-am rupt cu dinții, nici măcar ziarul de astăzi nu mai există pentru clienți. Chelnerul îmi aduce o bere mai mică, la pahar: „Din partea casei”. Și îmi așază lîngă ea un aperitiv din snacks-uri și o felie străvezie de cașcaval. Un cuplu de francezi trece pe lîngă mine, cred că și-au început plimbarea de seară. Amîndoi cu mască, ea ține în mîna stîngă un recipient cu gel sanitar, el se sprijină în baston. Bărbatul ar vrea să se oprească, dar e tras mai departe cu un gest hotărît.

Apare patronul barului, Xavier, un catalan bătrîn, haios, cu pantaloni pînă la genunchi și bretele portocalii. Ne știm destul de bine, în plimbările mele mă opresc deseori și beau o cafea la el. „Es una mierda, Paul, todo es una puta mierda” – e nervos, din martie încoace a îmbătrînit brusc cu încă cinci ani, barul de la malul mării este singurul lui negoț, singura modalitate prin care își menține familia pe linia de plutire. „Știi care este pericolul, tinere? Nu criza asta mizerabilă, nu faptul că pentru o vară vom rămîne fără încasări, că nu vin turiștii ca altădată. Ne-am mai lovit de așa ceva, deși nu la nivelul acesta: atacurile teroriste ETA, atacurile jihadiste din Atocha, criza din 2008, atacul talibanilor cu furgoneta din Barcelona, în 2017… Marele pericol este faptul că turistul își va găsi alte locuri în care se poate duce anul acesta și în viitor. Poate mai bune, mai frumoase, mai ieftine, cu servicii excelente. Dezastrul constă în modificarea obiceiurilor, tinere. Pe termen lung, chestia asta nu o mai recuperează nimeni. E imposibil.”

Cunosc Spania ca pe propriile buzunare. Am venit aici acum douăzeci de ani, românii erau încă o raritate. Astăzi sîntem a doua minoritate din Spania, după marocani. Am văzut cum duduia (ca să folosesc un termen drag finanțiștilor români) economia iberică, am văzut orașe întregi ridicate din nimic, mii de kilometri de autostradă făcuți „peste noapte”, am cutreierat regiunile autonome (Asturias, Galicia, País Vasco, Castilla la Mancha, Extremadura, Andalucía) de la un capăt la celălalt, știu pe propria piele cum se trăiește în orașele mari – Madrid, Barcelona –, dar și în localități de o mie sau două de locuitori.

Pandemia, căci despre nenorocirea asta și despre efectele sale ar trebui să scriu, a venit ca o bubuitură de tun. Nu, nu doar la noi iarna sosește pe „neașteptate” și nu mai găsim lopata pentru a ieși din curte. În Spania s-a murit serios. Pot să mă exprim astfel fără să ridice nimeni din sprîncene? Au murit zeci de mii de oameni și alte cîteva sute de mii s-au contaminat. Nu intru în detalii, sîntem cu toții asfixiați de cifre. La rîndul meu, am devenit imun la inconștiența unora, la felul în care mințile înguste trăiesc doar din scenarită ieftină și dezgustătoare, am avut moartea extrem de aproape și știu cum miroase, cum se comportă, cum poate să vină deodată peste tine și să-ți spună „Hai să mergem, aici s-a terminat totul pentru tine!”, știu cum e să începi să tușești din senin, să ai episoade de febră din nimic, de la o oră la alta, cum te dor toți mușchii corpului încît îi simți pe toți ca niciodată, ești un atlas ambulant de anatomie umană, somnolența cronică s-a instalat și nu mai vrea să plece, nu mai ai gust și miros, îți vine să-i dai cu capul de pereți pe toți cei care rîd superior, soția e de-o săptămînă în pat, rigidă, cu dureri mari de spate… Și unii încă afirmă în batjocură: „E o simplă gripă, dom’le, hai să nu ne prostim dintr-atît!”.

Gripa asta „simplă” a oprit Spania în loc. A blocat-o, este anchilozată în acest moment, și nu doar din punct de vedere turistic. Au fost închise fabrici, nu se mai construiește nimic, milioane de locuri de muncă sînt în aer, în agricultură e vraiște, zonele industriale ale orașelor arată ca-ntr-un film distopic. Sigur că da, putem începe acum discuții interminabile despre producție, capital, mînă de lucru, aducerea marilor producători înapoi din Asia, reorganizarea economiei mondiale etc. Dar nu sînt specialist, nu pot fi arogant, mi s-a cerut doar o imagine actuală a Spaniei după pandemie. Eu aș spune „în timpul pandemiei”. Pentru că nu s-a terminat, nici gînd de așa ceva. Unele voci (în special marii virusologi spanioli) au zis că țara s-a relaxat prea devreme la mijlocul lunii iunie, că ar fi trebuit să mai avem răbdare. S-a tras atunci un semnal de alarmă, dar guvernanții, sub presiunea patronatelor, au eliminat restricțiile și oamenii au văzut că barierele au fost ridicate. A reînceput veselia, mulți și-au imaginat că totul e bine, s-au năpustit în baruri, pe plajă, în discoteci și pub-uri, au năvălit pe străzi și în magazine. Acum sînt peste 1500 de noi focare de contaminare. Se reînchid orașe, se intră iarăși în carantină în unele regiuni, Spania a intrat din nou pe lista țărilor cu probleme. Sezonul turistic este iremediabil compromis, în industrie se fac calcule de pe o zi pe alta, anul școlar nu se știe în ce condiții va începe. Digitalizarea și activitățile de la distanță, „teletrabajo”, sînt în prim-planul tuturor discuțiilor în acest moment.

Muzeele s-au golit din nou după ce începuseră, timid, să-și redeschidă porțile. De spectacole în aer liber, concerte, evenimente sportive, nici nu se mai poate discuta acum.

Un prieten, rătăcit prin Barcelona zilele acestea, îmi spunea la telefon că în jurul Sagradei Familia nu e nimeni. Doar cîțiva vînzători ambulanți care încearcă să-ți ia banii în schimbul unor kitsch-uri de lipit pe frigider. „E goală, conașule, Sagrada Familia parcă e dezbrăcată, am senzația că e-n pielea goală: unde sînt sutele de chinezi care fac poze, unde sînt fetele care-și umflă buzele pentru un selfie? Au dispărut cozile din jurul catedralei, băi nene! Aș face niște poze frumoase, să vezi și tu grozăvia, dar mi-am lăsat aparatul în cameră. Degeaba l-am lăsat, nici hoții de buzunare nu mai sînt pe-aici.” Nu sînt povești. Barometrul exact este turismul. Pulsul economiei se vede pe stradă. După ce au sărit în aer trenurile din Atocha, în martie 2004, îmi aduc aminte starea de comoție generală care s-a extins în întreaga societate spaniolă. Eram în Madrid atunci, și un zidar bătrîn mi-a zis: „E tragedie, dar ține minte un lucru: țara asta va cădea în genunchi atunci cînd se vor închide barurile și restaurantele”. După șaisprezece ani mi-am adus aminte de Juan, cum stătea cu chiștocul de trabuc în gură și cu sacul de ciment pe umăr. Am ajuns la vorba lui, realizez acum că Spania taurilor, a sangriei, Spania plajelor, a șabloanelor despre care discutam la început, Spania care se vede la televizor printre picioarele lui Messi și ale lui Sergio Ramos este în colțul ringului și i se face vînt cu prosopul. Spania, care se ridicase destul de bine și de repede după criza din 2008, este acum numărată într-un meci care a prins-o nepregătită. Și nu știe nimeni cît va mai dura partida asta îngrozitoare.

Ne vom reveni? Sigur că da. Nu știm cînd, însă. Și mai ales în ce condiții, care vor fi parametrii în care vom evolua ca societate în următorii ani. Sper doar ca spaniolii să învețe din greșeli, să învățăm cu toții că sîntem expuși în orice moment, că sîntem vulnerabili în fața necunoscutului, mi-aș dori ca barurile închise din orășelul în care locuiesc să-și revină la viață și să nu mai văd măști, sticle cu alcool sanitar, echipamente de protecție, mașini de poliție la intrările în orașe, și sper din tot sufletul ca Sagrada să nu mai fie goală pentru multă vreme. Nici goală, nici dezbrăcată. Este prima dată în viața mea cînd ideea de nud mă dezgustă și mă înfricoșează.

Pentru Dilema Veche

Isterie, pandemie, șaormerie

Din momentul în care Spania a intrat în stare de urgență, undeva la mijlocul lunii martie, am scris câteva hectare bune de pagini despre prudență, îngrijorare, am descris cu lux de amănunte faptul că administrația iberică a fost prinsă pe picior greșit și că sistemul sanitar, de altfel foarte bine cotat în Europa, nu a putut face față valului de contaminări. Au fost zile catastrofice, mureau mii de oameni în 24 de ore, cifrele sunt și acum la îndemâna oricui. E suficientă o simplă căutare din taste pentru a se reîmprospăta memoria celor mai puțin informați. 

Sfârșitul lunii iunie a adus relaxarea, s-au eliminat restricțiile, turismul – motorul sacru al PIB-ului spaniol – a fost redeschis, oamenii s-au revărsat pe plajă, la terase, s-au redeschis porțile marilor centre comerciale. Și s-a confirmat discursul specialiștilor și al celor mai sceptici dintre comentatori: „Trebuie menținut cu orice preț sistemul de protecție, este inadmisibilă lipsa măștilor, distanța trebuie păstrată. Facem apel la conștiința fiecărui individ în parte. În orice moment se pot produce noi focare de infecție.” Așa a fost. În aceste zile Spania închide din nou unele zone geografice, se intră iarăși în carantină. Unii s-au relaxat în totalitate și au înțeles că nimic nu li se mai poate întâmpla. 

Nu comentez, refuz de ani de zile să mai fiu categoric. Personal, cred că este un semn de debilitate. Am avut cazuri extrem de dure în jurul meu, chiar în familie, eu însumi nu mi-am revenit nici acum. Mă aflu într-o permanentă stare de „răceală”, de somnolență, am pierdut gust și miros – sunt simptome pe care nu le-am avut niciodată până acum. În imediata mea apropiere au murit zeci de persoane diagnosticate cu Covid-19 deși nu locuiesc într-o zonă aglomerată, nicidecum declarată focar de infecție. 

Unde doresc să ajung? Poate că nicăieri. Repetarea acestor aspecte nu duce la niciun fel de conștientizare din partea nimănui. E trist, dar adevărat. Și unii, și alții suntem convinși că pandemia există sau nu. Unii o vor vedea doar când „buldozerele vor strânge mii de morți” de pe stradă, alții nu vor crede, probabil, decât atunci când în propriile familii se vor petrece drame. Fiecare este liber să creadă orice. În orice. Repet încă o dată ce scrisesem în urmă cu doar câteva luni: România a avut șansa ca acest virus nenorocit să nu facă prăpăd în rândul populației. Sper să rămână în continuare la fel pentru că nu-mi pot imagina ce se poate întâmpla dacă, pe parcursul câtorva zile, vor muri (zeci de) mii de oameni. Colapsul în Sănătate va fi vizibil de pe Lună. Poate că acel moment va deschide niște ochi, poate că atunci se va renunța la glumițe și bancuri prostești, la șușanele de canapea și la eterna zeflemea balcanică. 

Cunosc destul de multe cadre sanitare care s-au aflat în prima linie făcând triaj, dând tratamente, ventilând bolnavii care abia mai puteau să respire, numărând morții și semnând certificatele de deces în spitalele spaniole. Îmi aduc aminte și acum declarația unuia dintre cei mai mari specialiști în virusologie, citez din memorie: „Cine își face planuri de vacanță până în vara lui 2021 este nebun.” Spunea asta la începutul lunii aprilie, atunci când medicii și asistentele se îmbrăcau în pungi de gunoi pentru că nu aveau echipamente de protecție. Sigur că da, suntem liberi să protestăm, să ne enervăm și să contestăm deciziile pe care le iau acum administrațiile diferitelor state, avem toată libertatea din lume pentru a face spume la gură înălțându-ne propriul adevăr în fața celor dispuși să ne asculte, orice om de pe planeta asta poate să urle atunci când are senzația că i se elimină din drepturi. Și pe bună dreptate. Dar urletul e util fără a privi realitatea? Am urmărit cu foarte mare atenție evoluția declarațiilor lui Trump, Salvini, Johnson, Bolsonaro – au coborât destul de mult tonul în fața evidențelor, în fața gropilor comune, în fața unor situații pe care nu le poți controla doar cu „jemanfișisme” pe Twitter. 

Ne relaxăm? Categoric. Nu putem fi victimele permanente ale isteriei colective, nu putem cădea zilnic în plasa celor care aleargă după titluri bombastice pentru un click în plus pe pagină. Haideți să ne relaxăm, să revenim la umanitate, la viețile noastre. Dar și la rațiune. Doar un pic, atât cât ea ne este necesară pentru a ne feri de dezastru. Pot să neg bombele atât timp cât sunetul lor nu mă deranjează, dar e mult mai greu să mă feresc atunci când ele sunt aruncate lângă mine, aici, aproape, lângă șaormeria lui Mustafa.

Pentru ziare.com

Mii de blonde sexy vor să salveze imaginea guvernului spaniol. Aberațiile unui medic român pe timp de pandemie

Nici nu știu cu ce aș putea începe pentru a-mi liniști suflețelul bântuit de cozonaci și de ouă roșii. Mă gândesc doar la IPS Pimen, arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților. La 90 de ani a fost depistat pozitiv cu coronavirus și a fost transportat de urgență cu elicopterul la București pentru tratament. Nu e nimic anormal aici. O înaltă față bisericească are dreptul la îngrijire și prețuire, desigur, nici nu încape discuție.

Cred că și trecutul său de turnător la Securitate îl îndreptățește să fie astfel îngrijit, poate și faptul că pe vremea lui Ceaușescu (1976-1977) făcea studii în Germania. N-am de unde ști. Așa suntem noi, cei care nu uităm lucruri importante din trecut. Mi-am mai adus aminte și de sutele de hectare de pădure pe care le-a primit în vremea guvernării lui Adrian Năstase, dar ne pierdem deja în detalii. Câți cetățeni simpli, în aceleași condiții precare de sănătate, ar avea parte de transport rapid cu elicopterul de la Suceava la București? Abia acum încep să mă încălzesc scriind, dar ce sens mai are… Nu-i așa? Să fim blânzi, să fim creștini până la capăt și să-i dorim însănătoșire grabnică

Guvernul lui Pedro Sanchez este apărat cu zeci de mii de „me gusta” de blonde sexy care vizitează de câteva zile pagina de Facebook a Ministerului Sănătății. Sunt conturi false, făcute recent. Cineva a plătit o armată puternică de boți pentru a crea imaginea de simpatie universală pentru măsurile luate împotriva pandemiei. Oamenii lui Sanchez au primit ordin să verifice știrile false din online și să identifice originea lor, în special felul în care se viralizează cu atâta rapiditate. Socialiștii de la putere vor să păstreze calmul, să nu se filtreze zvonuri și proceduri care ar putea să șubrezească modul în care administrația centrală acționează în această perioadă. Nu se știe încă dacă ordinul de identificare a „vinovaților” a pornit direct de la ministrul de Interne Marlaska sau din alt eșalon. Se aruncă pisica dintr-un departament în altul, joc cunoscut și practicat destul de bine și în Spania.

„Dacă am fi fost o republică independentă, în Catalunia nu ar fi existat un număr atât de mare de morți și de contaminați cu coronavirus.” – a spus Meritxell Budo, purtător de cuvânt al guvernului catalan. Opinia publică a sărit în aer: „Ce mizerie, câtă ticăloșie naționalistă. Minciuni sfruntate.” Catalanii uită, sigur că da, că la sfârșitul lui februarie s-au strâns peste o sută de mii de oameni la Perpignan (Franța) într-un miting în sprijinul lui Carles Puigdemont, că pe 7 martie a fost suspendat în Barcelona cel mai mare târg internațional de tehnologie mobilă și că se cerea încă de pe atunci închiderea completă a granițelor catalane. Nu se știe pe ce se bazează guvernul catalan când face asemenea afirmații: pe faptul că avea suficiente materiale sanitare de protecție? Deținea informații pe care Madridul nu le avea încă? Dacă avea aceste informații atât de grave în ceea ce privește pandemia și ar fi existat dificultății în lupta cu Covid-19, de ce s-a mai organizat mitingul separatist din Perpignan? De ce s-a mai suspendat congresul de la Barcelona dacă „s-ar fi descurcat mai bine”?

Naționaliștii spanioli sunt cu sulițele în aer, a mia oară: „E o nebunie să profiți ideologic de o criză pentru a trage spuza pe propria doctrină izolaționistă, nu poți umfla propriile idei politice cu urmările unei tragedii.”  Da, așa este, ați ghicit: se dezumflă circul produs de coronavirus. Reîncepe spectacolul grotesc al politicii de toate zilele. Românii noștri din Spania sunt împărțiți, cum altfel?, în tabere: „spanioli” până la moarte și „separatiști catalani” până-n pânzele albe. Cine să ne-nțeleagă și pe noi? Că suntem cu fundurile în mai multe bărci deodată.

Șomajul atinge acum cota de aproape 5 milioane de persoane în Spania. Banca Națională evaluează scăderea economiei cu 13,6%. FMI estimează doar 8,1%. Partidele spaniole încearcă să încheie un acord pentru a avea un plan economic comun cu care să meargă la Bruxelles pentru a discuta relansarea economiei iberice. Percepția publică adună doar câțiva termeni: tragedii sociale, subvenții, discriminare, clasism. Mulți au senzația că relațiile interumane nu se vor schimba, chiar dacă economia va cădea în picaj. Personal, am dubii. Dar nu e vorba despre înțelegerea mea în acest moment. 

În România, medicul Adrian Streinu Cercel vine cu propuneri cel puțin stranii. Unii, mai dezinvolți și mai relaxați dialectic, le etichetează de-a dreptul fascistoide. Acesta ar dori izolarea la domiciliu pentru 3 luni de zile a persoanelor peste 65 de ani și chiar despărțirea de familiile lor. Omul este incapabil să comunice coerent, tehnic, cu date și cifre. Circulă chiar o listă cu „perlele” pe care acest medic le-a lansat în spațiul public în ultima perioadă:

„COVID-19 este de 10 ori mai slab decât virusul gripal”, „Nu purtați mască decât dacă sunteți bolnav”, „Masca mai tare vă îmbolnăvește decât vă protejează”, „Dacă folosiți toaleta cu mâna stângă, deschideți robinetul cu mâna dreaptă”, „Ce fac apa şi săpunul nu face niciun dezinfectant”, „Spălați-vă pe mâini cu apă de la robinet pentru că are clor și dezinfectează”, „Beți apă de la robinet pentru că are clor și vă protejează de coronavirus”, „Spirtul nu e bun, nu e biocid, nu dezinfectează”, „Vitamina C nu ne ajută să luptăm cu infecția COVID, e apă de ploaie”,  „Virusul se ascunde în parcuri, închideți parcurile”, „Personalul medical are toate echipamentele necesare. Sunt doar istericale de moment”, „Am folosit în tratamentul pacienților cu COVID-19 tot felul de scheme, unele au folosit, altele nu”, „Românii vor putea ieşi la muncă fără restricţii spre jumătatea lunii iulie”.

Luis Enjuanes, eminent virolog al Centrului Național de Biotehnologie, speră că politicienii spanioli vor conștientiza că este nevoie de fonduri substanțiale pentru cercetare de acum încolo: „Acum primim bani mai repede, este criză și se mișcă altfel lucrurile. Dar mă tem că după ce va trece nebunia asta, se va întâmpla ca de obicei: se vor retrage finanțările și vom rămâne tot cu mâna întinsă. În ce privește Covid-19, facem în acest moment studii pe oameni cu medicamente care funcționează contra cancerului. Avem rezultate bune. Un vaccin nu va apărea pe piață mai devreme de 6-8 luni de zile. Statisticile arată doar a zecea parte din numărul total de contaminați. Să nu uităm: investițiile în cercetare înseamnă a investi în vieți umane și în economia unei țări. Lucru vizibil acum, când un virus necontrolat blochează continente întregi.” 

 

Spania va hiberna și pe durata verii. „Ne-ntoarcem în hienă, ni se ascut dinții și ni se întunecă mințile.”

Lumânările dau încă lumină, se confundă liniștea sărbătorilor pascale cu „tihna” cauzată de izolarea la domiciliu. Nu mai știi ce zi este, ai pierdut șirul, numeri cojile de ouă și stafidele din cozonac imaginându-ți că se termină odată, că e doar un coșmar prin care trecem fără să fi fost întrebați. Jurnalul emigrantului trebuie scris așa cum se află: rece, la obiect, cu țâfnă și sentiment, cu obidă și cu bucurie dacă se poate. 

Spania se pregătește de o lungă „hibernare” alături de cel mai temut inamic pe care l-a întâlnit până acum: coronavirusul. Dacă previziunile se vor îndeplini și informațiile din spațiul public vor deveni realitate, sfârșitul anului 2020 va găsi regatul cu turismul (17% din PIB) la pământ, industria va funcționa doar cu sectoarele strategice, iar societatea va traversa o perioadă foarte grea din punct de vedere economic, șomajul fiind în continuă creștere.  

Îmi place să cred că românii din Spania au avut și anul acesta ouă roșii și cozonac pe masă, chiar dacă nu s-au putut aduna cu toții să sărbătorească, chiar dacă nu au putut merge să-și vadă familiile din România așa cum își propuseseră inițial. Copiii vor beneficia de un regim mai lejer începând cu 27 aprilie. Vor putea să iasă din casă, vor merge în parcuri, la plimbare. Zilele acestea se lucrează la legislație în acest sens. Vor putea părinții să-i convingă că trebuie să poarte mască, că trebuie păstrată o distanță care să nu permită contaminarea? Rămâne de văzut. 

Guvernul Sanchez anunță ieșirea treptată din izolare, progresiv, subliniind că zonele metropolitane aglomerate vor fi ultimele pe listă. Șeful guvernului este acuzat că nu comunică cu reprezentanții opoziției, că nu oferă cifre complete despre contaminați și decesele din teritoriu. Chiar astăzi, 20 aprilie, are loc întâlnirea cerută de multă vreme de șeful opoziției, Pablo Casado, care a spus în nenumărate rânduri că „vom ajuta pentru salvarea vieților, dar nu vom fi părtași la ruinarea Spaniei”. Lupta politică își face loc cu perfidie și insistență în tabloul pandemic. Mulți uită că morții nu au culoare politică, nu sunt nici de dreapta, nici de stânga. Iar în Spania s-a depășit un nivel psihologic: 20.000 de decese și ne apropiem de două sute de mii de contaminați. 

Scriitorul și filosoful Fernando Savater vorbește despre comportamentul spaniolilor. Arată într-un articol că se pierde treptat contactul, oamenii nu se mai ating, nu se mai îmbrățișează, distanța distruge efuziunea și răcește interacțiunea umană. Oamenii au învățat să stea departe unii de ceilalți, nu știm deocamdată dacă acest fapt ne avantajează pe viitor. Sau, din contră, ne va introduce și mai tare în bulele pe care le construim în ultimii ani. Într-una din bule am văzut zilele trecute cum un român din Spania a ajutat zeci de familii cu alimente, scoțând bani din propriul buzunar. Eu însumi l-am căutat și l-am convins să iasă în public pentru a-i scrie povestea. A devenit virală. Mii de aprecieri, mii de distribuiri, i-a fost lăudată atitudinea chiar pe pagina ambasadei române din Madrid. Zeci de mii de compatrioți i-au transmis urări de sănătate. Dar din bulă au venit și reacțiile repugnante ale celor care au văzut doar o laudă de sine sau, mai rău, o intenție de a strânge bani de la oameni și a-i dosi în vreun cont ascuns. Spunea bine Savater într-una dintre cărțile sale: „ne-ntoarcem în hienă, ni se ascut dinții și ni se întunecă mințile, mirosul de sânge ne sălbăticește alarmant de repede” – citez din memorie, nu îmi cereți acuratețe la această oră.

În următoarele săptămâni se va realiza un studiu la comanda Ministerului Sănătății din Spania pentru a se obține detalii precise despre felul în care s-a propagat până acum coronavirusul. 750 de militari vor ridica mostre de pe întregul teritoriu național. În sistemul sanitar sunt peste 22.000 de cadre contaminate. Medici, asistente, infirmiere – fac parte din numărul deceselor. Ultimul care a murit este Joaquin Diaz Dominguez, 64 de ani, chirurg cu imensă experiență, directorul medical al Spitalului La Paz din Madrid.   

Sunt foarte multe posibilități ca starea de urgență să fie prelungită până pe 9 mai. Și revin acum cu gândul la „plămânul” iberic: turismul. Se vehiculează închiderea sectorului (baruri, restaurante, hoteluri) până în luna decembrie. Va mai reuși Spania să fie în anii care urmează acea destinație dorită de peste 80 de milioane de turiști pe sezon? Ce șanse sunt să-și revină coasta Mediteranei? Și cât va dura acest lucru ținând cont că o criză economică de proporții ne bate la ușă dacă nu vom porni motoarele producției cât mai repede? 

Șomaj, izolare, teamă, multă isterie colectivă (indusă, răspândită conștient sau nu, calculată, asumată?), un spectru imens al nesiguranței, falii imense într-un sistem care nu a știut deloc să reacționeze la timp… Îmi aduc aminte doar de glumele care se făceau prin februarie în Italia, de infantilismul celor de la OMS, de inconștiența cu care s-a ieșit pe străzi și s-au adunat sutele de mii de oameni pe stadioane. Cine nu este în genunchi acum? Poate doar un număr restrâns de multimiliardari care ies întotdeauna bine din orice catastrofă socială, politică sau economică. 

Vorbim despre muzică? A murit din cauza nenorocitului de virus Giuseppi Logan, unul dintre giganții saxofonului „free jazz”, la 84 de ani. Vorbim despre cultură, despre faptul că oricum nu a fost niciodată fenomen de masă, un interes pentru guvernanți? Putem vorbi și despre infecția din mintea unor actori care afirmă pe televiziunile românești „cum au făcut la Colectiv… haimanalele alea abia se pregăteau cu „Jos Biserica, Jos Patriarhul!”

Dar mai bine nu. Nu e momentul, avem încă pasca pe masă și cred că Fiul Domnului nu a plecat de tot de pe cruce. Încă se mai uită la noi, peste umăr, cu milă. Și își face griji pentru sănătatea noastră mintală.

Pentru Jurnal de Emigrant

 

Lumina sfântă vine de la girofar. Paștele pandemiei noastre, an de grație 2020

Sunt absolut convins că din mine vorbește acum doar cel certat cu Dumnezeu, răzvrătitul și necredinciosul. Și că doar teama mă face în aceste momente să scriu despre „armistițiul” periculos pe care l-au încheiat Biserica Ortodoxă Română și politicienii care guvernează acum la București. Eu sunt doar o gură bogată, un om care nu are altceva de făcut, în ochii unora, decât să lovească în credința oamenilor și în dreapta judecată a preoțimii. Știu, m-am obișnuit cu astfel de etichete. Sunt asumate, mă amuză, nu pot reacționa altfel. Sunt, în realitate, doar un om care se străduiește să-și păstreze mintea limpede. 

Catolicii din Spania au renunțat la Semana Santa și la Feria de Abril, turismul care se generează în fiecare an în sudul țării aduce sute de milioane de euro la bugetele locale din zonă. Nimeni nu a crâcnit atunci când guvernul Sanchez a decretat starea de urgență la mijlocul lunii martie. Pandemia intrase deja cu forță în peninsulă și nu mai era loc de comentarii, de discursuri religioase, de scuze și de ifose mărunte. Numărătoarea morților începuse. La Madrid se dezlănțuise iadul. Cel mai mare patinoar din capitală fusese transformat în morgă, spitalele gemeau de contaminați în stare gravă. 

A trecut Semana Santa. Sfinții au fost plimbați, simbolic, pe mașini teleghidate. S-au bătut tobele și s-a cântat din trompete în balcoane. Slujbele s-au ținut pe Facebook și pe site-urile special create în acest scop. Catolicii, protestanții, musulmanii și celelalte culte au înțeles că moartea este mult mai aproape decât cred unii sau decât vor să vadă. Chiar și preoții ortodocși, doborâți de evidențe, au renunțat în cele din urmă la apelurile către credincioșii pe care îi chemau la slujbe. A fost o sărbătoare diferită, ușor stranie, pe care nu o vor uita oamenii prea curând. Dar nu e prima dată în istorie când se închid biserici din cauza epidemiilor. În Spania s-a înțeles acest lucru. Oamenii au intrat în case, păstrează distanța, respectă legile și restricțiile dure impuse de autorități. 

În România, calculele electorale au dus la o struțo-cămilă. Sondajele interne le-au arătat celor de la putere că vor pierde multe procente dacă vor interzice accesul credincioșilor la lumina sfântă din Noaptea de Înviere. BOR și-a mai arătat încă o dată influența, politicienii au clacat și au plecat frunțile. 

Ura pe care mi-o voi atrage din nou va fi, probabil, imensă. Dar nu cred că va cântări foarte mult pentru că, nu-i așa?, ea este plină de blândețe creștină. Și știm cu toții faptul că românul ortodox nu e capabil să înfăptuiască lucruri rele, nici măcar să păcătuiască cu gândul.   

Cum vor arăta oare statisticile după Noaptea de Înviere? Câți oameni se vor contamina? Va mai putea ieși dl. ministru Vela cu zâmbetul pe buze, susurând la microfon „dragi credincioși”? Unde este în acest moment statul laic în care legea este mai presus de toate și aplicarea ei ar trebui să fie mai sfântă decât orice slovă din scripturi? 

Imaginea forțelor de ordine cu lumânări în mâini, mergând din scară-n scară de bloc, din poartă-n poartă, este nu doar suprarealistă, dar și o dovadă clară că BOR poate să se amestece oricând și oricum în orânduirea politică și administrativă a României. Dacă tot folosim polițiștii, jandarmii și pompierii în aceste momente, nu am putea să apelăm tot la ei de Crăciun, atunci când Moșul s-ar putea odihni într-o vacanță prelungită? Cadourile, la fel ca lumina sfântă, pot să fie aduse cu mașinile cu girofar. De ce nu? Pentru asta nu avem destulă imaginație? 

Unde este distanțarea socială de care se tot vorbește? În pâinicile date enoriașilor, în pupatul mâinilor preoților, în pupatul icoanelor? Acolo o fi? Ce garanții sanitare există în acest proces de distribuire a „trupului divin”? Cum se vor preveni îmbulzelile credincioșilor atunci când se vor aduna în fața blocului pentru a lua lumină? Sper doar ca virusul să fie milostiv și destul de înțelept pentru ca să ne ocoloească și să ne ocrotească de data asta. 

Ce ne lipsea acum, cu atât de multe belele pe cap, este populismul acesta oribil pe care îl afișează semnatarii „armistițiului” de care pomeneam în deschidere. Populism care se hlizește în timp ce pandemia stă la colțul străzii, gata să-și facă loc printre noi. Nu sunt apocaliptic, nu am nimic cu dorința cuiva de a-și cere dreptul la spiritualitate sau acces la Dumnezeu pentru a-și găsi liniștea interioară. Departe de mine așa ceva. Dar mi se pare că am ajuns într-un punct în care rațiunea pierde teren în plin secol XXI în fața unei instituții religioase, iar exhibarea mușchiului dogmatic este mai puternică decât respectul față de lege. „Cât din ceea ce trăim acum mai este democrație, cât este cleptocrație, cât autocrație?”, se întreba cu câteva zile în urmă un cunoscut profesor pe internet. Câtă greutate ar trebui să mai aibă și câtă mai are în realitate teologia într-un stat european, laic prin definiție? În cazul României, exact atât cât să expună cetățenii în fața unei pandemii cu care nu știm, deocamdată, cu ce gen de arme să luptăm. 

În Italia a început dezastrul odată cu mulțimile de pe un stadion de fotbal. La Madrid scânteia s-a aflat tot în mulțimile adunate pe stradă la începutul lunii martie. Să nu aducă Paștele ortodox românilor ceea ce nu vor putea să ducă, doar de acest lucru mi-e teamă. Dacă i-ar fi păsat cuiva de poporul român, i-ar fi spus (sau l-ar fi obligat) să stea în casă, nu i-ar fi dat ocazia să umble pe străzi cu lumânarea în mână. Cui folosesc acum miile de amenzi, restricțiile, săptămânile de izolare, la ce bun să-i mai convingem pe copii că trebuie să aibă răbdare, când milioane de oameni vor ieși în câteva zile pe străzi? 

Până mai ieri se zbiera de la toate microfoanele: „Diaspora să stea pe loc! Nu veniți acasă!” Acum e bine, e ok dacă românii vor ieși în masă și se vor amesteca iarăși în căutare de nu știu ce fel de mântuire? E bine așa? Făcuse cineva un calcul simplu: sunt peste 16.000 de biserici și peste 50.000 de preoți în România. Plus cei din jurul lor, plus voluntari, plus forțele de ordine care vor ajuta să fie „lumină” peste tot. 

Facem operația de înmulțire? Cea simplă, de clasa a treia. Și vom vedea posibilitățile de răspândire ale pandemiei. Chiar nu vă e teamă de Dumnezeu zilele astea? Pentru că mie, așa răzvrătit cum sunt, îmi este.  

Pentru Jurnal de Emigrant

Sclavii din Căpșunistan: între sparanghel, Romica Puceanu și noaptea de Înviere

Să culegi căpșuni în timpul pandemiei? Sau sparanghel? Să pleci la munca câmpului, acolo unde occidentalul nu dorește să calce nici picat cu ceară, sau să fii numit sclav de unii care stau în fața televizorului cu punga de semințe în mână? Nu știu ce-i poate supăra mai mult pe românii din străinătate sau pe cei care au urcat în avioane și autocare pentru campania de primăvară din Spania, Franța, Italia sau Germania. E comod să insulți. Nu trebuie să plătești pentru asta.

Globalizarea sclaviei sau sclavia globalizată? Despre ce putem discuta mai întâi? Cine este umilit mai mult: cel care stă pe prispă cu mâna întinsă pentru câteva sute de lei de ajutor social sau cel care muncește 10-12 ore pe zi pentru o mie de euro în Căpșunistan (acest termen e atotcuprinzător)? 

Veștile curg ca la robinet și produc furie, confuzie și multe semne de întrebare. Spania a atins aproape 170.000 de contaminați și peste 17.000 de decese, sunt peste 20.000 de cadre sanitare infectate, dar și 64.000 de vindecări. Ritmul a scăzut, dar nu putem vorbi astăzi de o stabilizare a situației. Până joi se vor distribui gratuit 10 milioane de măști de unică folosință în stațiille de autobuz, tren și metrou. 

Tot în Spania, începând din 13 aprilie, au fost reluate unele activități economice (existând condiții speciale și reglementări pentru fiecare în parte): servicii de curierat, saloane de coafură, restaurante, instalații sanitare și electrice, lăcătușerie, centre medicale și optice, transportul lucrătorilor sezonieri la câmp, livrarea mărfurilor cu furgonete și camioane, taxi, magazine de băuturi alcoolice, vânzarea de materiale școlare, firmele private de securitate, firmele de curățenie, cabinetele de consultanță juridică și fiscală. Lista completă poate fi consultată aici. 

Românii ar dori să meargă acasă de sărbători. Nu este posibil din cauza restricțiilor impuse pe tot teritoriul Uniunii Europene. Partea proastă este că astăzi, în plin secol al tehnologiei, cei care au nevoie de documente nu pot să beneficieze de serviciile ambasadelor și consulatelor. Am putea avea servicii online, fiecare cetățean ar fi putut să semneze „electronic” și să dispară cozile, cererile, dosarele cu șină, ștampilele, privirile acelea ucigașe schimbate între funcționari și contribuabili. Dar nu, încă nu e vremea modernizării absolute. Nici acasă, în România, nici la ambasade, nici în Spania. Ne e teamă de cipuri, de 5G, dăm foc la antene și blestemăm, făcându-ne cruci în cerul gurii, cam tot ce ne poate ajuta să câștigăm timp și confort. 

O soprană româncă uimește Palencia. A rămas izolată în oraș și a cântat din balcon „Nessun dorma” de Puccini. Numele său este Alexandra Tărniceriu. O altă româncă din Huelva face măști de protecție și le donează spitalelor din zonă, la fel face o altă româncă de-a noastră în Malaga – și-a transformat casa de modă în atelier pentru echipamante sanitare de protecție. Pe Maria, 55 de ani, a îngropat-o primăria din Cordoba pentru că nu avea niciun ban. Suferea de insuficiență hepatică. Au stat lângă ea doar fiul venit din țară și doi lucrători de la firma funerară. Fără slujbă religioasă, fără nimic altceva. 

Romica Puceanu cânta pe vremuri „Grea e boala de plămâni”. A devenit iarăși hit pe rețelele de socializare. Pentru unii nu există. Nici Romica, nici coronavirusul. Un camionagiu a murit la Paris. S-a contaminat și a rezistat puțin timp. Cu câteva săptămâni în urmă scria pe Facebook că el vrea să vadă morții, că nu crede așa ceva, că nu există Covid-19. Mai era un camionagiu cu gura mare prin Italia, și el râdea cu gura până la urechi. Sunt curios dacă mai face acum filmulețe din cabină.

Guvernul Sanchez va prelungi, foarte probabil, starea de urgență până pe 10 mai. Au început luptele de imagine, partidele de opoziție nu mai stau la capac. S-au mai relaxat și încep să lovească în guvernul socialist. La fel s-ar fi întâmplat și dacă Partidul Popular ar fi fost la putere. Săbiile stau în teacă doar atunci când societatea fierbe. Când există un pic de liniște reîncep hienele să adulmece sângele. A murit Juan Cotino – fost director al Poliției Naționale și lider al PP în Valencia în timpul lui Aznar. Era cercetat într-un dosar penal de evaziune fiscală. S-a contaminat cu coronavirus și corpul nu i-a mai rezistat. A dat pozitiv pe 22 martie. „Iată, karma funcționează”, spun unii. „Dumnezeu nu doarme”, zic alții. Cert e că nimeni nu e veșnic, nimeni nu trăiește cât piramida lui Keops. Învie lupta pe sinecuri, pe fotolii, pe diurne, se vede orizontul altor campanii electorale. Câți se vor urca pe morții din timpul acestei crize în Spania și peste tot în lume? Câți vor face guverne și își vor numi fiii și nepoții în funcții noi, plătite regește din banul public? 

Ascultam în dimineața asta „Don’t stay so close to me”. Sting e plin de energie, ca întotdeauna. Am fiert un ibric de cafea și mă uit acum la politicienii care vor să schimbe legile pentru ca cei mici să poată ieși pentru câteva ore pe stradă sau în parc. Nu-i poți închide în casă la nesfârșit, ei nu înțeleg foarte bine ce se întâmplă. Bine că există măcar un consens (Iliescu, măi dragă, de la tine știu asta) în ceea ce privește repornirea cât mai rapidă a economiei europene. Dacă lâncezim în ignoranță și ne plângem mult în pumni, ne vor călări cu voioșie SUA, Rusia și China. Abia așteaptă să refacem granițele, să dispară moneda europeană și să revină fiecare membru UE la statutul de acum 15-20 de ani. Dacă vom face acest pas greșit, vor veni imediat Bill, Ivan și Li pentru a ne cumpăra totul în schimbul a doi lei și-un pic. Atunci să vezi cine e sclav și cine e stăpân, atunci poate că se vor trezi cei care flutură acum steaguri și urlă șarje ultranaționaliste. 

Pe site-ul BBC poți avea acces la o cameră video amplasată pe o stație spațială. La fiecare 45 de minute se poate vedea un alt răsărit de soare. Dar cui îi mai pasă de asta când se termină sulurile de hârtie igienică? Îmi vine să plâng atunci când mă gândesc cât de mult suferă Cristiano Ronaldo. Pe perioada izolării s-a mutat într-o casă cu vedere la Oceanul Atlantic. Plătește 4.000 de euro pe săptămână. Dar îmi vine să râd în hohote când îmi amintesc vorbele psihologului austriac Viktor Frankl, citez din memorie: „Cei care citesc vor trece mai ușor prin perioadele de criză pentru că creierul lor poate evada mult mai ușor din tragedia din jur.”

Încerc să evadez, citesc, vorbesc cu amicii despre cărți și cultură. Și nu pot să evit imaginile care se perindă iar și iar, de zeci de ori, pe net și la televizor. O nație în goană, o specie în viteză: cozile la supermarket, la biserică, la plătit facturi de cablu și impozite la Finanțe, isteria din farmacii, haosul din spitale. A murit o avocată de 27 de ani din Bușteni – avea meningită și au izolat-o crezând că e contaminată cu coronavirus, asist la o eternă centrifugare a sistemului nervos, la discursul fulminant al experților în dubla măsură, la glumițele cu iz rasist de pe Facebook, la etichetele infame și la roabele cu lături pe care ni le aruncăm reciproc, în fiecare zi, în față.

Îi dăm sclavagismului noi valențe, devine o rutină în discurs. E acceptat, nu avem ce face. Se împrăștie spiritul mioritic peste planetă și se mai învârte un pic roata norocului, distribuindu-se, din păcate la fel, beneficiile și resursele. 

Sunt bucuros pentru că nimeni nu va citi până aici. Deci pot să mă întreb din nou „când e mai bună diaspora?” – când introduce miliarde de euro în economia României, când votează democratic și protestează în piață luând gaze-n față ca tot omul imparțial, sau când stă în țara de adopție pentru a nu aduce coronavirusul în Grădina Maicii Domnului? O fi bună când un fost consul în Spania, plin de aroganță și de tupeu, îi aruncă vorbe grele? Sau doar atunci când își vede de treabă și nu deranjează pe nimeni? 

Poliția Română și-a luat avânt, abuzurile sunt la ordinea zilei. De la pumni și picioare date celor care nu respectă restricțiile, până la amenzi de 5000 de lei unui fermier care mergea la lucru. Se agită lumea că nu vor fi deschise bisericile în noaptea de Înviere. Uităm iarăși că Dumnezeu e peste tot și ne vede. Dar și uitarea e creștinească. La fel, poate, și contaminarea cu Covid-19. Românii i-au mai uitat pe medici, parcă nu mai sunt chiar atât de trădători ca acum două săptămâni. Un medic a fost luat pe sus de polițiști și a fost dus la spital. Omul era pozitiv, dar asimptomatic. De ce să nu umple statul român spitalele cu cazuri ușoare? De ce să nu decontăm mii de euro pe zi pentru nimic? Așa merge la noi, fiecare fură cât poate, cum poate, cu mâna până la cot. Iar când vine urgia nu mai avem nimic: nici fonduri, nici echipamente, nici profesioniști la locul de muncă. Pentru că lăsăm vraiște în urmă. Ardem tot, napalm, acid de baterie, sânge și brazdă adâncă. 

Mi s-a terminat cafeaua. Intru pe YouTube. Varianta asta cu Romica Puceanu nu are sunetul prea bun, am nevoie de calitate superioară. 

Pentru Jurnal de Emigrant. Preluat de Newsweek România.

 

Diplomatul Alexandru Ion Steriu denigrează români pe Facebook. Aroganța unui politruc din Ministerul Afacerilor Externe

Later edit: Consilierul diplomatic Alexandru Ion Steriu a eliminat comentariile de pe paginile d-lor Mihali și Baconschi, suspendându-și chiar și contul de Facebook. Redacția se află în posesia unui video care demonstrează existența reacțiilor sale. Vom solicita Ministerului Afacerilor Externe detalii în legătură cu măsurile luate în acest caz.

Nu mi-am imaginat că un fost consul în Spania, Alexandru Ion Steriu, poate fi atât de arogant, de impertinent, că poate să-și depășească atât de mult atribuțiile oficiale („Legea privind Statutul Corpului diplomatic și consular” stabilește clar modul în care se efectuează comunicarea publică). Dar am avut ocazia să văd acest lucru în seara zilei de 7 aprilie și în dimineața imediat următoare, pe 8 aprilie 2020.

Diplomatul român și-a permis pur și simplu să-și bată joc de un cetățean român stabilit în străinătate, derapând prin comentariile făcute la adresa acestuia. Fost consul la Zaragoza în perioada 2012-2019, a fost avansat de guvernul Orban pe postul de consilier diplomatic în Ambasada României din Țările de Jos. Un loc călduț, un „bârlog de lux” în limbaj de cafenea diplomatică.

Alexandru Ion Steriu, consilier diplomatic în Secția Politică din cadrul Ambasadei României în Țările de Jos

Voi renunța la persoana a treia. Este vorba despre mine și despre dl. Steriu. Sunt stabilit în străinătate de 20 de ani, sunt publicist și scriitor, am plecat din România de la microfonul unui post de radio și din presa scrisă, am spălat piscine, am condus camioane, am făcut o școală de trei ani de fizioterapie. Am trăit întotdeauna din muncă, nu am fost aghiotantul nimănui, nici țuțăr lustruitor de bocanci, nici purtător de hârțoage prin birouri, nu am sărit țanțoș dintr-un minister în altul împins de pile și de o familie cu vechi reflexe nomenclaturiste. Nu am avut nici măcar neobrăzarea de a-mi cumpăra diplome universitare din țară, deși cu câteva mii de euro aș fi putut avea și doctorat la această oră.

Acest material nu ar fi fost publicat dacă reacțiile lui A.I. Steriu ar fi încetat în seara de 7 aprilie, dacă totul ar fi rămas la nivelul câtorva replici. Dar s-a ofuscat, a devenit agitat, a simțit nevoia să „plângă” în continuare pe umerii altui fost diplomat, de data aceasta pe pagina de Facebook a fostului ministru de Externe Teodor Baconschi. Fostul consul a transformat un dialog pe o rețea de socializare într-o denigrare nejustificată.

Cum și-a permis acest lucru în ciuda cutumelor diplomatice? Este foarte simplu: pentru că poate, pentru că zburdă liber pe net ca o gospodină cu bigudiuri pusă pe harță. Pentru că taie frunze la câini în această perioadă. Acum nu mai este ocupat ca înainte, când a închis porțile consulatului din Zaragoza pentru ca românii să nu poată vota. Din decembrie 2019 își permite să se certe pe net cu oricine pentru că are „spate” și îl recomandă doar „vocea și talentul”. Vom vorbi despre asta în finalul acestui material și îi veți cunoaște traiectoria profesională.

Contextul, pentru a ne situa în atmosferă, este următorul:

Marți, 7 aprilie, Monica Anisie, ministrul Educației, susține o conferință de presă. Nu am urmărit discursul deoarece nu intră în sfera mea de interes. Dar comentariile și opiniile de pe rețelele sociale au început să curgă, scoțând în evidență limbajul de lemn și unele exprimări de-a dreptul agramate ale politicianului liberal.

Ciprian Mihali, fost ambasador al României în Senegal, profesor de filosofie, scria pe contul său în aceeași seară: „Mă simt un fericit că nu am avut niciodată o profesoară ca Monica Anisie. Limba ei de lemn și antitalentul de a vorbi mult fără a spune absolut nimic m-ar fi făcut nu doar să urăsc școala, ci și să pierd orice plăcere a cunoașterii și învățării. Cred că, din păcate, una din rațiunile pentru care școala românească s-a prăbușit în ultimii ani este tocmai acest antitalent profesoral, pițigăiat și afectat.”

Apare fostul consul Steriu și comentează, curățând scamele de pe taiorul doamnei Anisie: „Am cunoscut-o pe doamna în 2011 pe când era secretar general adjunct al ministerului educației (n.r. – diplomatul nu folosește majuscule). In opinia mea este o persoana inteligentă și serioasă, cunoaște foarte bine sistemul românesc de învățământ și este un bun profesionist, așa că voi continua sa o respect. In fata camerelor de luat vederi și în timpul unor vremuri grele chiar și demnitarii pot să se emoționeze pentru că, până la urmă, sunt tot oameni Ar fi bine sa încercăm să fim mai toleranți cu oamenii de bună credință și să fim mai severi cu nesimțiții.”  Tot nota redacției: chiar și diacriticele sunt folosite pe sărite. Dar o punem pe seama faptului că unii ingineri au scuze chiar dacă sunt propulsați în MAE, acolo unde folosirea impecabilă a limbii române ar trebui să fie obligatorie.

Am comentat. Se poate observa în imaginea de mai sus. Desigur, pe un alt ton. Nu sunt diplomat, nu îmi poate limita nimeni discursul și mi-am câștigat dreptul de a mă exprima, mai ales la adresa clasei politice, așa cum cred de cuviință. Domnul Steriu se simte atins, deși nu am făcut nici măcar o secundă referire la persoana sa. Vine, arogant și triumfător, și îmi aruncă din vârful buzelor că nu are nimic de învățat de la mine. Din acest moment i-am sesizat iritarea, devenise atent la discuție.

Diplomatul începe să caute pe Google, este curios cine sunt, vrea să știe cine îl etichetează drept „arogant” și „dezinformat”. Și găsește un articol scris cu câteva zile în urmă în care vorbeam despre – ironia sorții – mizeria morală din societatea românească. În spirit securist, extrage o frază din context cu care dorește să-mi demonstreze (m-ați impresionat până la lacrimi, d-le consilier) că limbajul meu este inferior și nu merit, probabil, osteneala unei conversații.

Îmi permit să scriu cum vreau, când vreau și în ce termeni doresc. Mi-am câștigat acest drept – repet dacă nu s-a citit la prima mână – pentru că nimeni și nimic nu mă condiționează. Doar cititorii pot să aleagă și să judece. Asta nu o va înțelege niciodată un demnitar arogant al statului român. I-am amintit domnului Steriu că putem să jucăm și alte cărți. Că putem să readucem în atenția opiniei publice informații despre el, despre fratele dânsului, despre tatăl său, despre afacerile familiei și încrengăturile care l-au propulsat în funcții. Totul este public, nu aș fi inventat nimic: presa vremii a relatat cu lux de amănunte totul. Nu a mai comentat. Aparent, se retrăsese din discuție. Era târziu, poate că i se făcuse somn după o zi extenuantă pe Facebook. Până a doua zi dimineață, 8 aprilie, când s-a smiorcăit pe pagina lui Teodor Baconschi că a fost pus la punct, vezi Doamne, de un spălător de piscine:

„Punctul 2 este edificator și confirmă multe din cele scrise de Dv. în cartea ”Facebook – fabrica de narcisiști”. Eu m-am trezit aseară pus la punct de un publicist și scriitor cu liceul la bază, care de fapt avusese multe ocupații în viață lui fără a fi constant în vreuna (acum e maseur dar a fost cofetar-patiser, salvamar, zidar, faianțar, tăietor de lemne, ajutor de bucătar, spălător de piscine, șofer de dubă, etc.) doar pentru că am luat apărarea unei doamne profesoare care în mod surprinzător fusese criticată cam nepoliticos de un intelectual cunoscut și apreciat.” – scrie consilierul diplomatic de la Haga, fost consul în Spania.

Aici a depășit o limită, intrăm în domeniul atribuțiilor de serviciu. Dl. Steriu transformă un dialog online într-o anatemizare. Intervine perfidia, se văd urme de ticăloșie. Uită să precizeze că nu era vorba de o simplă profesoară în textul d-lui Mihali. Ci de o profesoară de limba română, ajunsă ministru al Educației, care pronunță „măsurile care urmează să le luăm”. Impertinența consilierului diplomatic Steriu a depășit orice limită, iar rândurile care urmează mi le asum în totalitate:

Medicii, asistentele, infirmierele, faianțarii, șoferii, spălătorii de piscine, celelalte milioane de oameni care muncesc cinstit vă plătesc salariile, stimate domn. Chiar dacă nu vă place sau ați uitat, și cei din diaspora contribuie substanțial la bugetul de stat al României. De unde aveți imensa nerușinare pentru a face astfel de referiri de la înălțimea funcției pe care o ocupați? Sunteți diplomat, reprezentați oamenii care vă hrănesc familia, care vă pun la dispoziție o sumedenie de avantaje pe care un muritor de rând nici măcar nu le visează.

Tupeul dumneavoastră este incredibil și voi face toate demersurile publice și private pentru ca aceste reacții denigratoare să fie cunoscute în Ministerul Afacerilor Externe și la Palatul Cotroceni. Voi face uz de toate relațiile pe care le am în presa națională pentru ca gestul dvs. incalificabil să fie mediatizat. Da, este dreptul meu să fac „trafic de influență” la nivel personal. E singura modalitate prin care mă pot apăra de agresivitatea unui reprezentant al statului. Este inadmisibil ca un diplomat să aibă un comportament descalificant la adresa unei persoane fizice. Știu că și pe domnul Aurescu îl doare fix în cot, altfel nu v-ar fi trimis la somn tocmai la Haga. Dar bănuiesc că pe undeva, cândva, ar mai trebui să existe o fărâmă de bun-simț.

Aveți timp la dispoziție? Vă petreceți nopțile pe Facebook apărându-vă simpatiile politice? Nu aveți treabă de făcut în sprijinirea românilor care trec în aceste momente prin clipe tragice din cauza pandemiei? Chiar nu vă puteți vedea lungul nasului, nu realizați că reacțiile dvs. din spațiul public sunt depășiri flagrante ale statutului de diplomat și derapaje în afara atribuțiilor de serviciu?

Personal, deși sunt convins că reflecția se va împotmoli în retorică, mă întreb mereu: cât va mai suporta nația asta detașamentele de politruci și trupele imunde de cumnați, frățiori și amante care infestează totul? Cât va mai dura până când Ministerul Afacerilor Externe va pune în fiecare funcție exact oamenii care merită să ajungă acolo?

Câți ani vor mai trece până când vor dispărea „famigliile”? Știm cu toții că MAE este o instituție conservatoare, că există o  castă acolo ce nu poate fi fărâmițată atât de ușor. Știm că în MAE există strategii bine definite pentru premierea slugilor fidele, a băieților deștepți, pentru crearea unor perioade low-profile care să-i protejeze pe cei care au călcat în străchini. Știm. Păcat că românii sunt atât de blânzi cu incompetenții, mulți dintre cei din minister nu ar trece nici măcar de o dictare pentru clasa a patra.

Comunitatea românească din Spania califică activitatea consulatului condus de A.I. Steriu între 2012-2019 drept execrabilă, s-a comunicat deficient cu românii, am prieteni în Zaragoza care au fost umiliți la telefon (atunci când cineva catadicsea să răspundă) și pierdeau timp prețios pentru o obține informații. Lui A.I. Steriu nu i-a păsat de acest lucru. Dar are vreme acum să stea pe net în miez de noapte și să țină în brațe un politician agramat ajuns ministru la Educație.

Alexandru Ion Steriu

Acest articol îl voi transforma în scrisoare deschisă către instituțiile care sunt datoare să supravegheze comportamentul oficialilor români din străinătate. Mă simt jignit, am senzația în acest moment că sunt batjocorit de un diplomat care nu are altceva mai bun de făcut decât să piardă timpul cu activități inutile. Îl vor apăra cei care au senzația că face asta în timpul liber. Eroare! Face parte din corpul diplomatic 24 de ore din 24. Poate avea păreri proprii în cerc închis, între prieteni, la o cafea. Dar nu în public, și în niciun caz să-și etalaze simpatiile politice sau să denigreze cetățenii cu care se angrenează în dialoguri.

Sunt mândru de ceea ce am realizat până acum în viață, domnule Steriu. Sunteți impertinent și prost crescut, sunt convins că puteți avea aceeeași atitudine cu oricine, la orice oră. Nu am o familie de nomenclaturiști în spate, nu am fost cuplat la zeci de milioane de euro, nu am avut un frate care a cărat umbrelele și paltoanele lui Gabriel Oprea, Adrian Năstase și lui Traian Băsescu. Nu mi-a intrat în casă nici un leu de la bugetul de stat: nici direct, nici prin firme private, nici prin intermediari.

Am muncit în fiecare zi așa cum am putut, am ales de fiecare dată meserii care să-mi completeze nivelul de trai pe care l-am considerat oportun. Sunt liber să mă mișc pe piața muncii așa cum doresc și nu îi voi permite niciodată unui politruc, chiar dacă este consilier diplomatic la Haga sau fost consul la Zaragoza, să ironizeze felul în care îmi câștig existența. Aveți măcar bunul-simț să vă revizuiți optica prin care priviți oamenii simpli. Reduceți substanțial din emfază, din aroganță și din tupeu!

Nu vă permit atitudinea de vechil (puteți folosi dicționarul, desigur). Nici comportamentul sfidător, nici tonul birocratului arogant pe care îl afișați. Îmi este rușine că România este reprezentată de un astfel de diplomat: un ins cu aere de superioritate ajuns în politica de vârf din cauza unui sistem odios care încurajează nulitățile. Subliniez, pentru că vă suspectez de carențe în educație (am văzut cum folosiți ortografia): formularea „din cauza” este folosită corect.

Cei ca mine muncesc pentru o pâine. Nu au timp să mângâie menta pe net pentru a-și apăra muzele politice, pentru a-și proteja interesele și pentru a se văicări că au fost „atacați” de zidari și de șoferi de dubă. Comentariul de pe pagina lui Teodor Baconschi mi-a produs doar greață. Îmi arată a mia oară că diplomația românească este, din nefericire, parazitată și de oameni fără caracter. Despre asta poate vorbim cu altă ocazie, când veți mai avea timp să bântuiți online.

Închei aici, v-am dedicat prea multe minute din viață și nu cred că meritați acest lucru. Dar pun la dispoziție o serie de surse pentru cei care nu vă cunosc. Pe dumneavoastră și familia din care faceți parte.

Vă doresc „succesuri”! Așa spunea fiica actualului idol al fratelui dumneavoastră!

Paul Gabor, Tarragona

— — —

Pressone.ro, 2016 – „Alexandru-Ioan Steriu, deține un post și mai vizibil. După ce și-a început cariera în 1992, ca reprezentant comercial la Sterochem SRL (înființată în același an), în 2000 a ajuns director al firmei. A deținut această funcție până în 2007, când a fost numit șef serviciu la APIA. În iunie 2009, după 17 ani de muncă în domeniul agriculturii, Alexandru Steriu ajunge director în Ministerul Sănătății. Iar în 2010, este numit secretar general adjunct în Ministerul Afacerilor Externe. Scandalul acestei numiri apare în presă, dar rămâne fără ecou. Drept dovadă, în 2012, Alexandru Steriu este avansat în funcția de ministru consilier la MAE. În sfârșit, în luna august a aceluiași an, fratele lui Valeriu Steriu devine consul la Consulatul României de la Zaragoza (Spania), funcție pe care o deține și astăzi.”

„Așa cum precizam la începutul acestui articol, firma Sterochem LTD International a fost înființată de tatăl fraților Steriu, Ioan Steriu, astăzi în vârstă de 76 de ani. Un CV al său este imposibil de găsit, la fel și vreo declarație de avere/interese. În schimb, l-am găsit pe Ioan Steriu în telegramele WikiLeaks. Mai exact, numele său apare pentru prima dată într-o telegramă datată luni, 20 mai, 1974, trimisă de ambasada americană de la București către Departamentul de Stat al SUA.”

„La acea dată, cu prilejul primei hotărâri adoptate de conducerea firmei, Adunarea Generală a Acționarilor de la SC Sterochem International LTD-SRL București se compunea din: Steriu Ioan și Steriu Rodica (părinții lui Valeriu Steriu), Steriu Alexandru-Ion (fratele lui Valeriu Steriu), cu dublă cetățenie română și britanică, care își avea domiciliul chiar pe strada Oteteleșanu nr. 5, unde se află filiala din România a Dead Sea Works, și un cetățean german, Weiser Oktavian. Concernul israelian ICL-Group, din care face parte Dead Sea Works LTD, are sediul la Tel Aviv și este specializat în producerea și distribuția de îngrășăminte chimice.”

Aktual24.ro, 2019 – „La fel ca Valeriu Steriu, Alexandru Steriu a facut parte din PSD, el candidand pe listele acestui partid la alegerile europarlamentare din 2009. — Si Simona Steriu, sotia lui Valeriu Steriu pana in 2016, este intr-o pozitie importanta din diplomatie. Ea ocupa in prezent functia de consul economic la consulatul Romaniei din Los Angeles (SUA). — Ascensiunea fulminanta a fratilor Steriu in PSD si in functii ale aparatului de stat are legatura cu tatal lor, Ioan Steriu. Acesta a avut relatii stranse cu nomenclatura comunista si, cel mai probabil, cu fosta Securitate. Intr-un amplu articol despre Clanul Steriu, Press One arata ca Ioan Steriu a fost director al companiei de comert exterior AzoExport.”

rptv.ro, 2019 – „Noua putere liberală s-a apucat să facă  curățenie în consulate și ambasade. Așa s-a dezgropat dosarul Clanului Steriu, în care se arată că fratele și fosta nevastă sunt ambii consuli. Ascensiunea lor s-ar datora tatălui lui Steriu, care ar fi fost nomenclaturist comunist.”

Antena 3, 2016 – „Valeriu Steriu (n.red. fratele consulului de la Zaragoza) este de meserie prelucrător prin aşchiere, doctor în agronomie, fost director de proiect la Banca Mondială, locotenet-colonel în rezervă, profesor universitar, om de afaceri şi parlamentar cu trei mandate la activ. — Valeriu Steriu revine alături de Traian Băsescu în PMP, după ce i-a fost consilier pe când acesta era preşedintele României. Anterior, a fost şi un apropiat al lui Adrian Năstase, în mandatul căruia a fost secretar de stat la Agricultură, iar în ultimii ani l-a avut ca şef pe Gabriel Oprea. Steriu a fost senator, apoi deputat PSD de Olt, în mandatele 2004- 2008, respectiv 2008 – 2012, iar în 2012 era ales deputat UNPR de Călăraşi. Ca orice politician român de succes, şi Valeriu Steriu are o familie de bugetari cu funcţii înalte. —  Soţia sa, Simona Steriu, a fost director general adjunct la APIA şi în Ministerul Economiei, iar în prezent este consilier economic la Consulatul General al României la Los Angeles. — Alexandru Steriu, fratele deputatului, a avut funcţii de conducere în Ministerul Sănătăţii, APIA şi Ministerul Afacerilor Externe, prin intermediul căruia ocupă acum postul de consul al României la Zaragoza.”

Ziariștii.com, 2019 – „Alexandru Ion Steriu este PSD-ist vechi și profitor pe măsură. A parazitat instituții de stat, din domenii diverse – de la agricultură la sănătate și apoi în diplomație. În 2007 era șef la APIA, în 2009 devenea director în Ministerul Sănătății, iar în 2010 ajungea secretar general adjunct în Ministerul de Externe! În 2012, Alexandru Steriu a fost avansat în funcția de ministru consilier la MAE, de unde a fost propulsat consul general la Consulatul României de la Zaragoza, funcție pe care o deține și astăzi. Alexandru Steriu a candidat, fără succes, pe lista PSD la alegerile europarlamentare din 2009. Frații Valeriu și Alexandru Steriu l-au avut ca rampă de lansare pe tatăl lor, Ioan Steriu, fost director al companiei de comerț exterior AzoExport, tovarăș bine înfipt în nomenclatura comunistă.”

Alexandru Ion Steriu, om din popor cu drapel

DCNews.ro, 2010 – „MAE a precizat, la solicitarea Mediafax, că Ion Alexandru Steriu a fost detaşat din Ministerul Sănătăţii, fără a preciza însă motivele care au determinat oportunitatea acestei măsuri. — Cum de a fost posibil ca un pesedist să fie avansat într-o poziţie importantă la MAE,  în plină campanie de epurare a şefilor de altă culoare politică? Desigur, a primat competenţa şi nu faptul că Ion Steriu este fratele lui Valeriu Steriu, primul deputat de la vârful PSD care a demisionat din partid, pe 18 ianuarie, pentru a se alătura lui Gabriel Oprea. — Din datele publice, Ion Steriu nu este, la rândul său, înscris în UNPR, iar MAE a refuzat să ofere alte informaţii despre Ion Alexandru Steriu, precizând că problema nu este de competenţa Ministerului.  Prin acest semnal Externele anunţă că decizia s-a luat la un nivel superior, adică la cancelaria premierului. Deci, afacerea ţine de negocierile cu independenţii. Valeriu Steriu spera într-o funcţie de ministru al Agriculturii, dar PDL a reţinut pentru un parlamentar portocaliu aceast minister. Numirea lui Steriu jr. ar putea fi o compensaţie pentru dezamăgirea UNPR. Steriu a devenit astfel adjunctul secretarului general Robert Cazanciuc care este, la rândul său, venit la MAE cu detaşare în timpul ministrului Cristian Diaconescu.”

Pentru „Jurnal de Emigrant

Gabriel Bota: „Mi-e teamă să nu cadă naibii căruța cu totul în prăpastie!”

Pentru că am ales să aducem românilor de pretutindeni materiale de calitate, analize, interviuri, l-am rugat pe Gabriel Bota din Cluj-Napoca să-mi răspundă câtorva întrebări care ne frământă pe toți în această perioadă. L-am găsit lucrând, noaptea târziu, atunci când restul familiei merge la culcare. Prozator, poet, promotor cultural, un om care se consumă și strânge din dinți pentru carte și pentru public, întreprinzător, ciclist, călător, specialist în whisky și ciocolată neagră, și-a rupt din timp și mi-a oferit câteva dintre îngrijorările sale actuale. A scris „nu mă numesc Eu!”, „Sushi”, „Mind trip”, „Motanul s-a sinucis”, lucrează acum la „Fucking love”. Îi rămân dator, nu e deloc simplu să te trezești în fața unor întrebări pe nepusă masă. Câteva idei în deschidere:

„temerea mea e că nici acum nu vom învăța, nu vom realiza ce ni se întâmplă”

„în sfârșit pereții casei nu mai răsună a liniște

„oamenii cred în orice, mai ales în prostii, cei care guvernează sunt cei mai idioți”

„încă un efect: clar infracționalitatea o să crească!”

„Piața s-a dus deja în cap. Cei mici, nu mai au nici o șansă.”

„Scriu, deci muncesc. Citești, deci ajută! Cam ăsta e mesajul.”

Te-am invitat pe o platformă dedicată în special românilor din străinătate. Cum trece omul Gabriel Bota, cu cei dragi alături, prin criza asta nenorocită? Cum e Clujul astăzi? Cum ești tu? Cum sunteți voi, acum, între cei câțiva pereți ai casei?

Salutare. Sunt onorat că m-ai invitat să vorbesc aici. Voi încerca să răspund punctual la întrebările tale, dragă Paul, fără să mă întind foarte mult. Cum s-ar zice, Gabi trece, criza asta nenorocită rămâne! Sincer să fiu, am impresia că trec printr-un tunel cuantic, un fel de scenă idioată dintr-un film de duzină. Un suprarealism din care nu mai scapă nimeni, chiar nici suprarealismul în sine. O scenă în care actorii sunt trimiși acasă și inventează replici pe care niciun scenarist nu le ia în considerare. Adevărul pe care tot încerc să-l surprind zilele astea e următorul: jucăm (cu toții) într-un film în care ne auto-dezvăluim fiecare, nu știu dacă ne redescoperim ci pur și simplu aflăm mai multe despre noi, despre comportamentul social și capacitățile (incapacitățile) noastre de a suporta o stare de fapt. 

Parcă se vede foarte clar că nu trăiam în viața care trebuia, parcă se vede foarte clar că nu făceam ceva bine, parcă se vede foarte clar că nu am făcut destul în propriul nostru trecut. Și temerea mea e că nici acum nu vom învăța, nu vom realiza ce ni se întâmplă. Și nu se întâmplă altceva decât faptul că trebuie să ne educăm mai mult, să fim mai responsabili, să nu mai înghițim tot cu gura căscată ci să mai și reacționăm în mod Colectiv, să ne redefinim comunitățile și să prețuim viața și pe Celălalt. 

E simplu, ai grijă fiindcă doar Altcineva poate avea grijă de tine! 

Pfuui, știu, vorbesc prea mult. Eu stau în casă pentru că vreau să-mi protejez familia. Am ieșit doar foarte puțin și am văzut un Cluj în care doar macaralele mai atârnau de cer, blocurile ridicate pe credite stau înlemnite în șantiere străbătute doar de stafii. În rest, se aud păsărele și pocnetul mugurilor pe crengile de măr. Și ce să-ți zic, în sfârșit pereții casei nu mai răsună a liniște. Sunt vii, aud glasuri de copii și părinți alături, împreună, mai mult ca niciodată până acum. E bine, chiar nu mă plâng din punctul ăsta de vedere. Într-un fel ciudat, sunt chiar recunoscător acestei stări de fapt.

Ne isterizăm mai mult decât trebuie? Ce senzații ai despre felul în care percepem și suntem invitați să digerăm imaginea pandemiei în aceste zile? 

Răspund scurt: DA! Este o isterie care se construiește pe sine. Dar vreau să argumentez nuanțele. Baiul e că nimeni nu mai are încredere în nimeni. Baiul e că nimeni nu mai are încredere în Stat. Pentru că în convingerea noastră nu există altceva decât: Statul fură! Și o face probabil și acum. În mod normal, Statul trebuie să comunice eficient și să preia frâiele cu adevărat. 

Mi-e teamă să nu cadă naibii căruța cu totul în prăpastie. Oricum avem roțile descentrate. Dau un singur exemplu paradoxal: societatea civilă ajută spitalele Statului, spitale în care Statul și-a băgat picioarele. La fel s-a întâmplat cu educația, infrastructura etc. 

Și mai e ceva. Zici că a luat-o pe ulei întreaga omenire. Mă gândesc doar la președintele Braziliei care a declarat că totul e o conspirație. E clar că omenirea duce lipsă de o criză de Lideri. Dă o privire doar în US, în UK etc. Mă rog, să înțelegem mai bine raportându-ne global la cum au evoluat lucrurile: a apărut un virus, oamenii se îmbolnăvesc și încep să moară, oamenii încep să se impacienteze, unii își fac provizii, alții fac bășcălie de ei, glumele se îngroașă, oamenii bolnavi sunt tot mai mulți, morții la fel, se nasc teoriile conspiraționiste, oamenii cred în orice, mai ales în prostii, cei care guvernează sunt cei mai idioți, ceilalți de pe lângă cei care guvernează fură, alții sunt oportuniști, prețurile cresc, fraierii plătesc, apar tot mai mulți săraci, ușor dar sigur, tot mai mulți, nimeni nu mai are încredere în nimeni ș.a.m.d. 

După cum vezi, tabloul e plin. Aici mai intră celebrele fake news-uri și inepții nemăsurate. Sfatul meu e să stăm chill. Știm că trebuie să stăm în casă. Bun. Să o facem. Apoi, știm că trebuie să ne informăm. Să o facem, dar să ne folosim creierașul puțin și să folosim surse de încredere. Și mi-ar plăcea ca Statul să intervină aici, să amendeze grav orice abatere (care n-are legătură cu literatura de exemplu). Apoi, mai trebuie să ne adunăm să mergem mai departe. Oricât de tare a trecut buldozerul peste noi. Altfel spus, probabil că ar trebui să ne scoatem din cap apocalipsele iluzorii (sigur apocalipsele vin altfel) și să începem cu adevărat să clădim ceva, poate e chiar momentul propice (paradoxal) să producem revoluții! Doar să mai pulseze ceva în noi, ceva tărie de caracter!

Temerea mea vine din această evidență de judecată: când fac greșeli sau trăiesc într-o greșeală, pe oameni îi cuprinde orbul găinii și nu-și dau seama decât foarte târziu ce grea le devine sacoșa aia cu dungi Louis Vuitton pe care o cară în spate. E ca în fabula povestită de Menenius Agripa despre mădularele corpului care se răzvrătesc împotriva stomacului, dar cred că acum stomacul se va răzvrăti la un moment dat. Foarte tare.

Suntem destul de responsabili, suntem pregătiți pentru ce va veni? Este vinovată diaspora pentru că „aduce coronavirusul în România”?

Răspund iarăși scurt: NU! Statistic, majoritatea nu se comportă responsabil. Nu suntem pregătiți pentru ce va veni. Deocamdată nu știm că vine altceva decât vara și criza financiară cu toate repercusiunile ei. Baiuri sunt multe, poate prea multe să le evidențiez. 

Hai să ating subiectul tău. Diaspora nu poate fi considerată vinovată pentru că aduce virusul. Pe simplul motiv că virusul ajungea oricum și a ajuns oriunde în lume. România nu putea fi ocolită. Vinovați sunt cei (diasporă sau nu) care au călătorit oriunde și nu au respectat legile sau restricțiile țării în care au intrat (că e România, Uganda, sau oricare alta), că i-au contaminat pe alții pur și simplu fiindcă-s tâmpiți. Știu cazuri clare de „românași” care s-au apucat de nunți, s-au fălit prin magazine, i-a durut în cot de „recomandări”. Dar, să înțelegem: nu e de condamnat Diaspora ci indivizii, anumiți indivizi, mulți dintre ei așa, cum să mă exprim, dubioși. 

Îți mărturisesc ceva. Locuiesc undeva aproape în centrul Clujului, zonă ferită cumva de forfota zilnică. De când cu starea de urgență, de la geamul mesei de lucru, nu observ altceva decât personaje pe care nu le mai văzusem niciodată până acum umblând pe aleile din față. Ei bine, personajele astea sunt, puțin spus, cu interes. „Băeții” ăștia au început să se plimbe ca-n parc pe niște alei, între blocuri de locuințe. N-au nicio treabă cu măști, proceduri, declarații, rahaturi. În schimb, observă orice mișcare de pe la ferestre, uși care se închid și se deschid. Chestiuțe de genul ăsta. Și nu e imaginația mea, e o certitudine pe care ți-o relatez întocmai. Îi văd deja de vreo 15 zile. Și-s tot mai mulți, și-s tot alții. „Băeții” ăștia au aterizat de undeva, dar au aterizat cu buzunarele goale. Și cine știe ce o să urmeze. Ah, și încă un efect: clar infracționalitatea o să crească!

Ce crezi că ne așteaptă pe plan economic? Citesc descrieri apocaliptice în legătură cu bursele, fondurile de investiții, milioanele de șomeri. Cum sunt afectați cei „mici”, întreprinzătorii care nu pot să iasă pe piață decât prin propriile forțe? 

Greu de spus. Pe propria piele o simt încă din ianuarie. Toate investițiile s-au oprit brusc. Eu activez, ciudat, în domeniul IT. Dar nu mai am de lucru nimic din prima săptămână a lui februarie. Zău că nu știu din ce o să-mi întrețin familia. Piața s-a dus deja în cap. Cei mici, nu mai au nici o șansă. Problema nu e momentul de acum, problema este consecința lui Acum. E simplu: o afacere mică ce are investiții în spate și niște bani pe care trebuie să-i returneze băncilor sau unui fond european, dacă nu produce o lună, e gata dusă pe apa falimentului. Știu deja foarte multe astfel de cazuri. Milioanele de șomeri vor exista, probabil. Însă, am mare încredere în Europa și în forțele ei. Cumva, dacă statele UE vor sta unite, vor găsi formule să redreseze lucrurile. Dacă am în ceva încredere în acest moment, acea încredere o am în Uniunea Europeană.

Scrii poezie, proză, ai opinie, promovezi cultura în Transilvania și pe unde se mai poate. Ce fel l-a găsit pandemia pe omul cu litere Gabriel Bota? Cum se simt cărțile tale acum? Spune-mi despre ultimele tale fapte de „vitejie” culturală. 

Am obosit. Probabil și tu. Oamenii care promovează cultura sunt cei mai predispuși la dispariție. Glumesc, sau sper să fie doar o glumă (în sinea mea). Cărțile mele se scriu. Încet, foarte încet. Cele pe care le am în minte poate de ani de zile. Încerc să lucrez la ele. Atât cât îmi permit copiii (timpul de lucru într-o casă aglomerată e doar după ora 22.00 când toată lumea sforăie). Mi-am propus ceva sinistru de greu, să public imediat ceea ce scriu. Cartea se numește „Fucking love” și proiectul „Cumpără o poveste și ajută unitățile medicale”. 

Practic fac ceva ce cred că pot să realizez, să fac cumva ca și literatura să ajute această perioadă grea. Scriu, deci muncesc. Citești, deci ajută! Cam ăsta e mesajul. Proiectul cred că-l cunoști. Altfel spus, eu scriu în fiecare zi o poveste în carte. După ce scriu, public. Fiecare cititor, dacă vrea să citească, trebuie să „cumpere” povestea donând minim 10 lei, bani care vor fi folosiți achiziției de echipamente necesare în unitățile medicale. Mi-am zis că trebuie să ajut și eu cumva. E singura idee care mi-a trăsnit prin minte. Până acum, nu pare să fie rea!

Te îmbrățișez! 

Și noi, Gabriel Bota. Îți dorim numai bine și multă sănătate!

Pentru Jurnal de Emigrant