Categorie: Mass-media

Valea uzului rațiunii

De foarte mulți ani de zile privesc cu detașare evenimentele în care mințile se înfierbântă. Am învățat să aștept imagini, sunete, opinii, am reușit să nu acționez din impuls. Sigur că da, am convingerile mele, ca toată lumea. Construite din bagajul de cunoștințe pe care am reușit să le adun până acum, pornite din (pre)judecăți, din exemple, din cărți, din discuții.

Observ în liniște manifestările publice care se desfășoară cu calm, cu decență, chiar dacă nu sunt de acord cu scopul lor și cu ideile pe care le pot avea participanții. Nu mi se schimbă deloc pulsul atunci când zeci de mii de oameni se așază la rând pentru a săruta moaște, când homosexualii ies în stradă, sau când la mitingurile politice se adună mulțimi cu care nu sunt de acord.

Violența, urletele, gardurile rupte, bojocii umflați, venele care stau pe gât gata să se spargă de furie, extremismul mizerabil – indiferent dacă este politic sau civic, de stânga sau de dreapta -, revendicările făcute cu ciomagul, cu steagul care flutură amenințător peste capetele tuturor, sufletele chinuite, manipulate ordinar, ideile primitive conform cărora ceva, orice, oriunde, ne aparține și trebuie să fie al nostru, al fiilor noștri și al strănepoților în vecii vecilor…

Toate aceste lucruri, răcnete, ochii ieșiți din orbite, mă îngrozesc de fiecare dată când apar în spațiul public. Mă îngrozește ideea că omul, în secolul acesta, când are la degetul mic terrabiți de informație, se lasă călcat încă în picioare de pofta unora de a crea în permanență conflicte, tensiuni și afaceri profitabile. Mă îngrozește gândul că încă mai există decerebrați care sunt în stare să ucidă pentru un hectar de pământ despre care „știu” ei foarte bine că le aparține de mii de ani și trebuie să le mai aparțină încă milioane de ani de acum încolo.

Toate astea au loc pe o planetă în care omul e doar un trist pasager care trăiește o secundă și jumătate.

 

Text preluat de Republica.ro

Dinozaurii lui Meleșcanu

Tovarășe Meleșcanu,

Am urmărit în această dimineață declarațiile oferite unui post de televiziune. Ați spus că „aveți obiective foarte importante pe parcursul mandatului de ministru și nu vă veți împiedica în niște sincope apărute în ultimele zile”. Înțeleg că „sincopele” sunt zecile de mii de oameni care au dorit să voteze, cozile interminabile de la consulate și ambasade etc. Personal, sunt obosit. Mă obosește limbajul acesta ipocrit-alunecos pe care îl aveți ori de câte ori sunteți obligat de situație să ieșiți în fața microfonului pentru a căuta scuze.

Câteva fapte:

În ultimii ani, în provincia spaniolă Tarragona, unde sunt aproximativ 25.000 de români, s-a votat întotdeauna în două secții de votare. În orașele Tarragona și Reus. Duminica trecută am avut o singură secție. Într-un hotel din Tarragona. Într-o sală amenajată la primul etaj. S-a format o coadă imensă până afară, în stradă.

Oamenii au stat înghesuiți pe holurile hotelului. Aglomerație, căldură foarte mare, lipsă de aer, zgomot care i-a deranjat pe oaspeții hotelului. Directorul acestuia a venit pe la 18.30 și a vrut să stopeze activitatea. La un moment dat urcau în secție doar grupuri de câte zece persoane, dar după ce coborau alte zece care votaseră. Un ritm care a îngreunat și mai mult activitatea. Nu au fost decât doi delegați din partea a două partide politice: PNL și USR/PLUS. Un haos. Multă lume consideră că totul a fost premeditat. Poate că nu suntem departe de adevăr. Există fotografii, video-uri. Am fi bucuroși dacă s-ar deschide o anchetă penală, iar cei care au împiedicat românii să voteze, să plătească. Nu doar cu funcția.

Știm că e greu cu votul electronic, cu cel online, cu cel prin corespondență. Știm că legile nu se schimbă de pe o zi pe alta. Dar se putea da OUG pentru prelungirea orarului. PSD-ul dă ordonanțe și noaptea. Ați uitat?

Ideea cu votul în mai multe zile ni se pare una bună pentru viitoarele alegeri. Așteptăm să se pună în practică. După calculele noastre, aici, în Tarragona, ar fi suficiente două secții de votare și 2-3 zile de scrutin. Suntem o comunitate relativ mică, nu ne comparăm cu Madridul, Barcelona, Castellon etc.

Treceți la treabă. Încetați să mai umiliți oamenii. Faceți mai multe secții. Chiar dacă nu vor veni mulți să voteze. Sunt convins că oamenii vor aprecia acest lucru și nu vor reclama faptul că statul cheltuie bani în plus. La câte zeci de miliarde s-au furat în ultimii treizeci de ani, nu va plânge nimeni pentru câteva sute de mii de euro cheltuite în plus.

Dar poate că ar fi mai bine să plecați. Acum.

Luați și dinozaurii din MAE cu dvs., tovarășe Meleșcanu!

Lăsați ministerul acela să respire!

 

Text preluat de Republica.ro

Omul de stat vs. găștile mafiote

Ca gălățean care trăiește de nouăsprezece în Spania, conectat permanent la cele două realități social-politice, am fost ieri și astăzi martorul a două evenimente pe care m-aș bucura să le pot descrie în câteva rânduri: reacția societății spaniole vis-a-vis de moartea fulgerătoare a unui om politic și declinul PSD (o adevărată structură mafiotă după părerea multora) în urma adunărilor publice de la Iași și Galați. 

Alfredo Pérez Rubalcaba (28 iulie 1951 – 10 mai 2019) a fost unul dintre politicienii spanioli cu un rol fundamental în prăbușirea terorismului basc și în lichidarea grupării teroriste ETA, în colaborare cu autoritățile franceze și europene. Ministru în guvernele conduse de Felipe Gonzalez și Jose Luis Rodriguez Zapatero, a ocupat portofolii la Educație și Interne, a fost vicepreședinte al Guvernului și candidat la funcția de președinte al PSOE. S-a retras din politica activă în 2014, întorcându-se la catedra Universității Complutense din Madrid, unde preda Chimie. Discret, tenace, un excelent negociator, orator perfect, de o inteligență greu de egalat, spontan – a reușit să-și câștige admirația spaniolilor și a tuturor adversarilor politici. Ieri și astăzi, zeci de mii de oameni au fost prezenți la catafalcul lui Rubalcaba, onorându-i memoria și mulțumindu-i pentru activitatea sa în slujba societății spaniole. Presa iberică menționează caracterul pozitiv unic al reacției generale a oamenilor. Toate partidele politice i-au mulțumit prin prezență și mesaje. Fostul rege Juan Carlos și regina Sofia au fost prezenți la ceremonia care a avut loc în clădirea Camerei Deputaților. 

Îmi este foarte greu să-mi imaginez ce personaj politic din România ultimilor treizeci de ani s-ar putea ridica la acest nivel de recunoaștere din partea românilor. Rubalcaba a fost un „hombre de estado”. Și-a câștigat acest nume. Cine dintre politicienii noștri poate avea acest rang? Nimeni. Și o spun în deplină cunoștință de cauză. Pentru că la noi s-au perindat, cu mici excepții, doar căpetenii care au condus găști puse pe căpătuială, s-au construit relații imunde între politicieni și sectorul economic, mafiile transpartinice s-au dezvoltat și au acaparat totul, România este stăpânită de baroni care sufocă județele și activitățile economice începând de la centru până în cel mai îndepărtat cătun din provincie. De aceea e imposibil ca cineva să aspire la titlul pe care îl aminteam mai devreme. 

Am urmărit cu atenție eforturile disperate ale PSD de a strânge oamenii la Iași și Galați. Aceleași tactici grotești, aceleași forme de șantaj practicate de zeci de ani, amenințări pentru cei care ar fi putut lipsi de la mitinguri, liste negre prin instituții și primării, convoaie de autocare puse la dispoziție de firmele de casă, oameni obosiți, plicitisiți, dezorientați, aduși în piețe cu arcanul, expuși unor discursuri de un primitivism politic bolnav. Moldova – zona dominată de PSD de zeci de ani – pare să se trezească din somn și să riposteze dur în fața ipocriziei infractorului Dragnea. Sunt bucuros că la Galați au ieșit sute de oameni în stradă pentru a-și manifesta repulsia. Au blocat autocarele pesediștilor, s-au auzit vuvuzelele și s-au văzut peste tot mesaje anti-PSD. Dragnea, Dăncilă și camarila au fost nevoiți să iasă prin spatele Casei de Cultură a Sindicatelor pentru a nu se lovi de furia gălățenilor. Îi felicit pe cei care și-au părăsit zona de confort într-o sâmbătă însorită și le mulțumesc pentru că s-au făcut auziți. Nu se mai poate merge în direcția asta. Românii trebuie să realizeze cine a făcut rău țării din 1989 încoace, cine a furat, cine a ascuns miliarde de euro, cine a acumulat averi imense fiind simpli bugetari, cine a distrus clasa mijlocie și a împins milioane de români să plece în străinătate, oamenii trebuie să se decidă în final cine vrea ca România să continue în Uniunea Europeană ca membru cu drepturi depline și cine dorește izolarea și apropierea de Moscova. Sunt concepte simple la prima vedere. Și iată că ele încep să fie vizibile și pentru partea de țară despre care aproape nimeni nu mai credea că se va trezi din letargie. Luna mai a acestui an aduce semne bune. Chiar și pentru mine, aflat la mare distanță de casă. Chiar și pentru mine, care sunt de multă vreme prizonierul unui scepticism aproape cronic.       

 

Text preluat de Republica.

Fosa septică și catedrala

Răul s-a banalizat. Face parte din cotidian, stă cu noi la masă, îl respirăm, ne-a intrat în plămâni. Trăim în concubinaj, se pot spune deja prea puține lucruri în legătură cu acest subiect. Se știe însă că ne impresionează doar catastrofele din apropiere, cele de care ne simțim legați într-un fel sau altul. Cultural sau social. Cele de la mii de kilometri ne lasă rece. Foarte rar se mai văd reacții la tragedia zilnică a celor care încearcă să vină în Europa în bărci de plastic, la epurările etnice din Myanmar sau la comemorarea care a avut loc acum câteva săptămâni în Ruanda, acolo unde în anii 90 au murit aproape un milion de oameni sub gloanțe și săbii în trei luni de zile.

Am văzut aseară texte indignate. „Ne doare mai mult Notre Dame decât copilul care a murit în fosa septică” – am văzut pe multe pagini acest mesaj. Îndreptățit într-un fel. Cultural, simbolistic, mediatic, incendiul catedralei de la Paris este un șoc.

Copilul mort în fosa septică este trecut cu vederea – din păcate suntem cu toții spectatori la fenomenul banalizării – într-o Românie în care orice subiect nu trăiește mai mult de trei zile. Șpăgile din Sănătate, șobolanii din spitale, mizeria din saloane, cearșafurile nespălate, profesorii care bat, urechesc, tund și „educă” elevii cu pumnul, corupția, furtul, zecile de milioane care se scurg în vile și moșii, prin Madagascar și Brazilia, cloaca politică, violurile, crimele pasionale, violența domestică, „vasluizarea” societății în general și-n particular, cozile de zeci de kilometri pe șosele făcute în comunism, clădirile care ne vor strivi în cazul unui cutremur, cazurile de popi homosexuali și pedofili, țățismul, mârlănia, bizonii, nostalgiile pentru un trecut din care parcă nu mai putem ieși – toate aceste lucruri ne-au imunizat și ne-au scurtcircuitat reacțiile în fața tragediilor noastre.

Orice turn care va cădea în viitor, orice avion căzut în mâini teroriste, orice eveniment de pe alt meridian, ne vor impresiona mult mai mult decât crimele, violurile și nedreptățile naționale. Pentru că ale noastre au pătruns deja în bagajul genetic. Dorm cu noi în pat. Le vedem zilnic în piață, la serviciu, la televizor și pe net. WC-ul din curte și corupția au devenit simboluri naționale. Mai avem puțin și ne vom mândri cu ele. Catedrala de la Paris nu arde în fiecare zi. Poate și din acest motiv pozele cu flăcări sunt virale, iar copilul mort în fosă e inexistent.

Text preluat de republica.ro

Note matinale despre desprindere

Mă gândesc dacă a fost doar o simplă plecare, o despărțire de scurtă durată, sau o desprindere pe care aș putea să o întrerup în orice moment al vieții mele. Nu știu dacă să pun semnul întrebării în finalul primei fraze. Mai bine nu, să pară mai convingătoare. „Zgomotul din târg nu se aude din casă” – e o vorbă pe care am auzit-o de la un algerian foarte bătrân. Asemănătoare într-un fel cu „socoteala de-acasă și cea din târg”, atrăgând atenția asupra faptului că previziunile se împlinesc doar în puține cazuri. Am plecat acum aproape douăzeci de ani. Din furie, din multă silă și, recunosc oricând, un pic de inconștiență. Pentru că nu voiam să mă scufund într-o „ghetoizare” socială, culturală și politică fără sfârșit. După mandatul lui Constantinescu se pregătea Iliescu să revină pe cai mari și să domine iarăși. Ceea ce s-a și întâmplat. Am lăsat în urmă o societate aflată într-o permanentă stare de latență, imposibil de trezit din punct de vedere civic, comunist-nostalgică, dispusă să pupe în orice condiții papucul unui tătuc pentru a i se satisface nevoile primare. Deseori, nici pe acelea. Acum vor apărea apostolii lui „nu generaliza, te rog, că nu-i așa” și îmi vor da peste degete, că nu suntem toți la fel. că unii vorbesc, se revoltă… Da, așa este. Ar fi culmea să nu fie. Altfel, România ar fi avut de mult lacăt pe ușă. 

Desprinderea o simt ca pe o încercare de a părăsi viața pe care alții ți-o concep, ți-o trasează, mereu alții te împing de la spate, iar tu ești obligat să o trăiești fără să te abați de la regulile lor, fără să crâcnești, nu poți să mârâi, să critici, să ai altă părere, să tragi alte concluzii sau să te așezi pur și simplu în alt unghi și să privești de acolo. Nu se poate, trebuie să fii încartiruit în gloată și să respiri în cadență, să gândești la comun și să acționezi doar sub baghetă. Este plăcerea, inaccesibilă multora din păcate, pe care ți-o oferă ruperea de sine, posibilitatea de a (te) mimetiza cu alți oameni, alte culturi, alte sisteme sociale, se produce în acele momente plecarea dintr-un mediu frânt, devastat, dezamăgitor până la isterie, paradoxal sortit confuziei permanente. Așa percepeam atunci. S-a mai schimbat ceva între timp? 

Desprinderea este, printre multe altele, intenția de a înceta să fii un intrus atunci când scrii sau vorbești fără a aplica filtre propriului discurs, este șansa de a-ți oferi momente de reverie, de utopie hrănitoare într-o lume care nu mai are de mult asemenea preocupări lipsite complet de pragmatism. Este atitudinea față de locul pe care alegi să-l părăsești pentru că a reacționa înseamnă mereu a acționa, de cele mai multe ori conștient, împotriva propriei tale persoane și a propriilor tale interese Și devine frustrant. Nu poți trăi la nesfârșit într-o continuă iritare. Desprinderea mi-a arătat, de la distanță, că pot fi și mai trist uneori: de aici se vede mult mai bine că oamenii s-au specializat în a se urî și a se ucide fără regrete. Pentru că distanța îți oferă calm și o perspectivă diferită din care să poți analiza. Mi-a mai demonstrat și că pot să-mi explorez și să-mi înțeleg frontierele sufletului fără a muri de foame, fără a face compromisuri mizerabile la tot pasul. 

Plecând, am lăsat în urmă o clasă politică imundă pe care o condamn în totalitate pentru răul imens făcut oamenilor, pentru dezintegrarea societății și pentru rea-voință. Cu excepțiile de rigoare (să nu generalizăm, nu?), sunt urmașii tembelismului comunist, acționează bolșevic, în haită, și mențin intact acel sistem nefast de relații și interese, bazat pe nepotism și cumetrie. Educația este din ce în ce mai precară, înfloresc analfabeții funcțional, industria diplomelor plagiate e-n continuă creștere și nimeni nu o va putea opri în viitorul apropiat, sistemul de sănătate nu reușește să se trezească din somnul medieval în care sforăie extaziat, dinozaurii din secții fac încă legea, mii de medici pleacă încă din țară, există o explozie a vracilor, vindecătorilor și guriștilor de tot felul, mistici, ezoterici și angelici, care promit vindecarea cancerului și a leucemiei cu suc de leurdă și pupături de cruce, justiția se face la comandă politică, iar Dumnezeu… Ce să mai spun despre Dumnezeu? Cred că a dispărut complet, uneori am senzația că l-au ascuns chiar ei pentru a aplica nestingheriți religia furtului și a imposturii, a expozițiilor de moaște și a cisternelor cu apă binecuvântate, a amestecului murdar în afaceri și politică. Presa e o jucărie în mâna unor îmbuibați, asta se știe de multă vreme. Textul fără context este doar un jalnic pretext pentru a nu spune nimic. S-a abdicat ireversibil de la „Jurnalismul constă în a-i spune lumii ce se întâmplă în lume.” – acum este cu totul altceva. Un amestec mâlos format din inconștiența cozilor de topor care scriu și interesele celor care plătesc pentru a se ascunde adevărul. Puținele voci care se mai ridică sunt amenințate, șantajate, blamate permanent și scoase din mainstream. 

Am plecat dintr-o țară care conștientizează extrem de greu că nu se va dezvolta fără modele reale în economie, politică și cultură, fără democrație adevărată, fără a respecta libertățile și drepturile celor din jur, fără a elimina elementele care o trag înapoi, în coșul de gunoi al istoriei, dintr-o țară care nu știe bine nici acum dacă va merge către Vest sau către Est. O țară care se lasă mereu amăgită și își vinde speranțele pentru o brichetă și o șăpcuță colorată. Tinerii sunt dezamăgiți, rămân până își vor termina studiile, dar pentru o mare parte dintre ei plecarea din țară este singura soluție viabilă. Au reușit să antagonizeze. Cumplit, ferm, impardonabil. Pe cei de dreapta cu cei de stânga, pe cei de-acasă cu cei de-afară, pe moldoveni cu regățeni, pe atei și credincioși – eu reușit să dezbine și să congeleze creiere, să ne împartă în tabere foarte ușor de controlat și de dirijat în sensul pe care ei și-l doresc. Au reușit să ne vândă gogoșile lor ideologice, împuțite, au reușit să ne convingă că ei ne reprezintă interesele și că nimeni altcineva nu poate să descâlcească ghemul. Iar noi îi ascultăm smeriți, încovoiați, cu ochii închiși. Ca ghioceii care privesc cu insistență neaua. Pentru că știu că vor muri când ea se topește. 

Îmi este foarte greu să mai enumăr. Această poveste scurtă ar fi trebuit să fie aducătoare de sentiment, poate nostalgică pentru unii și aducătoare de speranță pentru alții, poate doar un simplu exercițiu de reflecție fără nicio altă implicație. E o poveste, ca alte sute de povești. În finalul căreia mă-ntreb dacă a meritat, dacă s-ar fi putut face mai mult, dacă există regrete și de ce încă mai doare.

 

Text preluat de republica.ro, rotalianul.com și robarna.com

 

Girafele lui Dragobete

Este clar că le este teamă. Nu degeaba au dat ordin să vină dube și jandarmi în plus la București. Nu degeaba au mărit bugetul jandarmeriei și au achiziționat arme și muniție. Le e teamă de oamenii din stradă care simt că se poate. Guvernul Dăncilă trebuie să plece imediat. Personajele sinistre gen Carmen Dan, Tudorel Toader, Petre Daea, Vâlcov, Teodorovici, Meleșcanu, Andronescu, trebuie să-și facă valiza și să dispară.

Dar nu e suficient. Oamenii care vor ieși la proteste au nevoie și de altceva, nu doar de dorința legitimă de eliminare a nulităților care conduc în acest moment România. Au nevoie de lideri. De oameni care să iasă din zona de confort, să părăsească starea de standby și să se poziționeze clar (pentru că despre asta e vorba, de poziționare): pentru Europa sau împotriva ei. Opoziția, împreună cu Iohannis, trebuie să-și asume evenimentele care vor urma. Altfel nu vor fi decât ieșiri legitime ale societății civile, saturată și iritată a mia oară de comportamentul autoritar al actualei conduceri. Opoziția trebuie să-și curețe rândurile. Să elimine definitiv din rândurile sale bolșevicii camuflați, simpatizanții putiniști și traseiștii de carieră.

Partidele din opoziție ar face bine să-și numească de pe acum un candidat pentru Cotroceni. Să înceapă să dea nume în clar pentru viitorul premier și pentru ministerele cu greutate. Opoziția trebuie să renunțe la jocuri de culise, la orgolii infantile și la personaje care țintesc vizibil doar confortul unui fotoliu în parlament, fie cel european, fie cel de la București. Feseniștii și cei care s-au născut în ultimii treizeci de ani din pepiniera lor au jucat mereu la două capete. Dacă vor face același lucru, actualele partide de opoziție se vor destrăma rapid și vor culege procente jalnice în următoarele alegeri.

Text preluat de Robarna

Noi, cei din diaspora, suntem vinovați

Am înțeles și eu în cele din urmă. Funcționez mai lent, m-am născut „diesel”. N-am ce face. Dar uite că am realizat într-un final că noi, ăștia de trăim pe-afară (diasporenii, rupții, trădătorii, cei care și-au pus palma-n posterior etc.) suntem vinovați. Da, suntem vinovați pentru că nu facem nimic. Nu facem decât să vorbim de la mii de kilometri, să dăm like la proteste și să ne hăhăim pe net, nu facem nimic. Băi, dar nimic nu facem pentru țara din care am plecat. Știm doar să transpirăm ironie digitală.

Nu contează că ne-am dorit binele pentru noi și pentru familiile noastre, că am plecat cu o valiză lăsând totul în urmă, că am intrat cu capul înainte în alte realități, sisteme, limbi, obiceiuri. Nu contează că am văzut mizeria unor politicieni care nu fac altceva decât să dezbine clase sociale pentru confortul propriu. Nu este deloc important că am refuzat să mai fim parte a unui joc dublu, ignobil, toxic. Trebuia să rămânem acasă, să ne-nfruptăm zilnic din batoanele de „salam cu soia”. Și am fi căpătat un premiu, probabil.

Nu-mi place tonul de mai sus. Deloc. Învinovățesc diaspora, din care fac parte, doar de un singur lucru. Cei din afară au văzut și altceva, au și alte criterii, au simțit pe pielea lor că oamenii pot fi tratați și altfel în relația lor cu statul. Cu toate astea, o foarte mică parte dintre cei plecați merg la urne atunci când e cazul. Restul stau acasă. Le e cald și bine. Se adună doar la hore, mititei și pe la bisericile din comunități. Practică același miserupism legendar al românilor de acasă.

Unele comentarii din postări anterioare m-au determinat să creez o balanță în care pun două elemente: pe cei care au plecat și-și văd, poate egoist, de viețile lor într-o altă țară și pe ceilalți, care au rămas acasă și nu fac absolut nimic pentru a schimba realitatea (în curând autocratică) în care trăiesc. Pun în balanță puținii diasporeni care ies la vot și mă gândesc la cât de bine dorm cei care nu au timp să meargă o dată la câțiva ani la secția de votare. Pun în balanță zecile de mii de oameni care ies în piețe acasă pentru a cere justiție și normalitate, iar pe celălalt taler așez milioanele de inactivi care aleg să zacă pur și simplu în speranța că libertatea e venită din cer, adusă de vreun duh binevoitor.

Mai pun în balanță și alt aspect: când vom realiza oare că singurii vinovați pentru milioanele de români plecați, pentru instabilitate, pentru ineficiența sistemului, pentru că încă suntem „oile ciudate” ale Europei sunt politicienii care au condus până astăzi? Cu excepțiile care întăresc, desigur, regula. Când vom realiza că doar o epurare drastică a clasei politice ne va scoate din cloaca în care suntem? Când vom realiza că trebuie eliminați din viața politică cei răspunzători pentru antagonizarea noastră, pentru ura care crește, pentru că am ajuns să ne scuipăm reciproc pe stradă și rețele?

Poate că niciodată. Pentru că starea de bine s-a deformat. Și foarte mulți au căpătat o altă dimensiune în ceea ce o privește.

 

Text preluat de Republica.ro 

Un baston peste față sau un cuțit în gât? Destinul face diferența

Această poveste este simplă. Ca toate poveștile. Se citește, te plimbi câteva secunde printre rânduri și dai foaia mai departe. Apeși o tastă în cazul de față. Un gest cotidian, la fel ca limba printre buzele prea uscate.

Era mijlocul lui martie. Anul 2000. Trecusem fraudulos granița la sârbi și ne îndreptam spre Belgrad. Un grup de români nebuni care doreau să ajungă în Grecia. În Belgrad ne-am urcat împreună cu călăuza într-un tren către Niș, unde ne aștepta cineva cu un microbuz pentru a ne duce mai departe. Am traversat noaptea Macedonia, ajungând la granița cu grecii pe la 5 dimineață. Îmi aduc aminte că am stat toată ziua ascunși în boscheți. Un frig îngrozitor, începuse să plouă mărunt. Pe la 22 am trecut pe jos în partea cealaltă și ne-am îndreptat cu toții către Florina, o localitate aflată cam la 18 kilometri de graniță. De acolo urma să luăm un autobuz, fiecare către destinația lui. Eu aveam o cunoștință în Atena la care nu am mai ajuns.

Poliția greacă ne-a prins pe la 4 dimineața, în timp ce ne odihneam într-o casă părăsită, în mijlocul unui câmp. La câțiva metri de noi era șoseaua. Vedeam farurile, auzeam roțile cum fâșâiau pe asfalt. Calculasem să rămânem acolo, iar la prima oră să intrăm pe rând, câte doi-trei, în orășel, pentru a nu bate prea tare la ochi și să mergem în autogară. Poliția și grănicerii ne-au luat cu câinii, cu pușcoacele, cu mult zgomot. Și pulane, desigur. Multe, dese, ca ploaia din Macedonia. Am stat câteva zile în arestul din Florina, fără a putea comunica cu nimeni. Ne-au dat câte o jumătate de franzelă și o cutie cu sardine. Apa era rece. Singurul lucru bun într-o cameră de vreo 20 de metri pătrați în care eram aproximativ 30 de inși. Ne-au identificat, ne-au pus interdicție pe pașapoarte și, într-o altă sarabandă de bastoane, ne-au urcat într-un autobuz și ne-au întors din drum. Plecaserăm din România pentru că voiam să încercăm altceva. În spatele nostru nu erau bombe, nu exista un război, nu ne sufla în ceafă ISIS…

Citesc azi în cotidianul spaniol ”El Pais” că trei femei, probabil o mamă cu două fiice, au fost ucise cu sânge rece pe teritoriu grecesc, foarte aproape de granița turcă în apropierea râului Evros. Legate de mâini și de picioare, imobilizate în totalitate, celor trei femei cu vârste cuprinse între 15 și 35 de ani li s-au secționat gâturile cu un cuțit de vânătoare găsit la fața locului. Presa greacă scrie despre grupuri de psihopați aparținând extremei drepte. Personal, etichetele ideologice tind să mă lase rece. Criminalul este criminal. Nu există scuză pentru așa ceva, iar cazuri de acest gen sunt din ce în ce mai dese în zona de frontieră amintită. Ce poate trece prin mintea unui asemenea specimen atunci când scoate din buzunar un cuțit cu intenția clară de a-l introduce în gâtul unei femei pentru simplul fapt că a îndrăznit să treacă o graniță? Pentru simplul fapt că, împreună cu fiicele sale, ar fi vrut să ajungă într-o lume mai bună, mai liniștită probabil, să-și croiască un alt destin? Ce poate trece prin mintea unor asemenea scursuri când leagă cu sfoară mâinile unor ființe umane pentru a le ucide cu sânge rece? Nu contenesc să mă întreb zilnic, la cafeaua de dimineață, când mi se deschid sub ochi fluxurile de știri din întreaga lume, până unde poate ajunge ura din om, ce procent din creier mai folosesc acești idioți pentru a recurge la gesturi de o asemenea cruzime?

elpais12.10

Astăzi mă gândeam la soartă. La destin. La noroc, spuneți-i cum doriți. Și cred că pulanele pe care le-am luat pe spinare acum mai bine de 18 ani, peste față, peste genunchi, în zilele pe care le-am petrecut în arestul din Florina, au fost apă de trandafiri pe lângă răceala lamei de cuțit pe care au simțit-o femeile acestea nefericite. Și mai cred că destinul fiecăruia nu ar trebui să depindă sau să se lovească de felul în care ajunge să gândească un psihopat sau o administrație condusă de o mână de politicieni la fel de bonavi mintal.

De ce am ajuns aici? Pentru că ultimele ore ne-au adus în atenție un alt caz incredibil, rușinos pentru o societate care se declară miloasă, blândă, pentru o societate care se bate cu pumnii în piept când afirmă că-și apără și protejează copiii. Pentru că soarta, dragilor, a ajutat-o pe fetița din Vaslui – Roxana, 9 ani, cea care își dorește atât de mult să mănânce niște biscuiți zilele acestea – să intre în vizorul și în inima opiniei publice. Poate că i se va schimba viața. Facebook-ul a ridicat din mizerie pe mulți năpăstuiți. O va face și de această dată. Există solidaritate, există oameni buni. Și vieți care au norocul să se ridice un pic din anonimat și să ajungă la public. Câte? Foarte puține. Poate nici 1% din mulțimea de nenorociți, de morți de foame, de destine periferice ale societății noastre. Și pun iarăși accentul de noroc. Pe acest noroc idiot care se ivește foarte rar, noroc ce vine doar o dată la zeci de mii de cazuri. Și nu ar trebui deloc să fie așa.

Preluat de Republica.ro.

 

Despre trecut, diasporă și „Negustorul de pipe”

Paul Gabor, scriitor în Căpșunistan: „Să nu ne facem iluzii, românii nu au o comunitate. Suntem dezbinați, invidioși, ne urâm între noi”

APDA, 26 aprilie 2018 – Paul Gabor locuiește de 18 ani în Spania, în „Căpșunistan”, cum a botezat-o el. A lucrat în presa gălățeană, dar a continuat să scrie și după plecare, publicând în mass-media română relatări despre românii din diasporă. Acum și-a publicat prima carte, „Negustorul de pipe” (Editura Herg Benet), pe care o va lansa în patru locații din țară în următoarele zile.

Paul Gabor, de ce ați plecat din România?

«Lucrasem câțiva ani de zile ca redactor muzical în „Radio Alfa” și „Radio Galați”, după care mi s-a ivit ocazia să conduc redacția unei televiziuni locale și a unui săptămânal central care își deschisese și filială la Dunăre. Schimbarea nu m-a surprins foarte tare, știam că politicul intra cu picioarele peste tot, dar nu mi-am imaginat niciodată că se va ajunge la dictarea efectivă a subiectelor și la interzicerea multora dintre ele.

Nu am putut să stau foarte mult în apropierea unor găinari, patroni de buticuri și cluburi de fotbal care dețineau pe atunci parte din presa gălățeană, mi-am făcut bagajele și am plecat în Spania în mai 2000. Iliescu se pregătea să revină pe cai mari, pariasem cu niște prieteni și am câștigat. Partea proastă este că a revenit atunci, iar astăzi, după 18 ani, generația lui nu dă semne să plece.

Ca să răspund: am plecat de silă, din prea multă furie, împins de refuzul de a fi slugă pe tarlaua unor analfabeți. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici în ziua de azi, deși optimiștii mă pot contrazice în felul lor, amuzant și binevoitor.»

Ați găsit în Spania ceea ce v-ați închipuit că veți găsi? În 18 ani, care sunt bornele vieții dvs. din Spania?

«Nu aveam nicio imagine concretă despre Spania. Am plecat cu câteva clișee în minte, fără să știu o boabă de castellano, cu două genți de voiaj și 700 de dolari în buzunar. De la microfon am trecut imediat la lopată, drujbă, spălat piscine, vase, am lucrat ca ajutor de bucătar, barman de vinuri într-un loc fabulos, șofer de furgonetă și de camion pe rute internaționale, am mâncat prin parcări, pe câmp, pe plajă, cățărat pe cisternă sau la -20 de grade, am băut prin toate colțurile Europei cu turci, polonezi, nemți, portughezi, suedezi, spanioli, ucraineni, am stat la masă cu națiile lumii, am râs și am plâns împreună pe malul Atlanticului, în Algeciras, la Berlin, în Sicilia, în periferiile Parisului, Amsterdam și Bilbao.

Spania mi-a oferit diversitate, respect, am întâlnit o societate mult mai deschisă și primitoare decât multe altele din Europa, am schimbat multe locuri de muncă pentru că întotdeauna încerc să merg mai departe, nu suport limitele, jaloanele și comenzile absurde. După ce am umblat prin lume, am hotărât să mă așez „acasă”. Însemnând Tarragona, pe malul Mediteranei. Am făcut o școală de trei ani de fizioterapie și muncesc pe cont propriu. Borne? Nimic filosofic. Muncă, liniște, familie, o soție care mă suportă și nu m-a aruncat încă peste balcon, integrare și bună înțelegere cu cei din jur. Îmi salut vecinii, indiferent de oră. Indiferent dacă îi cunosc sau nu, dacă ei mă salută sau nu. E fundamental.»

hb1

Ați continuat să scrieți, în presa românească și acum publicați prima carte. Cum vi se pare, de departe, nivelul presei românești, ca formă și conținut?

«Am continuat să colaborez atunci când oamenii de acasă au considerat că am ceva de spus. Am scris pentru „Viața Liberă” din Galați, „Academia Cațavencu”, sunt contributor în limita timpului la „Republica.ro”, intru din când în când pe „Radio România Actualități”. Încerc să-mi păstrez cumpătul și luciditatea în ceea ce scriu, chiar dacă tonul meu este considerat de multe ori acid și nu foarte comod.

Nu sunt eu cel care poate să dea o notă presei românești, ar fi o dovadă de prea puțină inteligență din partea mea. Dar mi-ar plăcea enorm să nu mai existe slujbașii „la baron”, aș fi fericit dacă jurnalistul ar putea să scrie fără teama unui apel telefonic venit de sus. Știm cu toții cum funcționează presa, cu foarte puține excepții: ai salariu dacă există publicitate, există publicitate dacă partidul iubit dorește să existe. Pentru că, nu-i așa?, afaceri fără politică nu se poate. Nu intru în detalii, mă indispune apariția unora care vor veni să-mi urle în ureche că nu-i așa.»

Ce vom găsi în cartea „Negustorul de pipe”?

«Sunt 140 de miniaturi. Este un volum de proză scurtă prin care provoc cititorii să se joace cu mine, cu bipolaritatea absurdă a ideilor mele, cu personajele pe care le aduc în pagină, îi invit să privească cu atenție tablourile pe care le creez din fraze, să se implice erotic uneori sau să-și formeze o continuare a acestor imagini cu care se vor întâlni în carte.

„Negustorul de pipe” m-a calmat mult, mi-a răcit bine nervii pe care îi am atunci când privesc situația din țară și m-a făcut să redescopăr plăcerea abandonului în fața tastaturii și a unei foi goale. Scriu de foarte mulți ani, dar nu am avut până de curând curajul să adun textele într-un manuscris. Am făcut-o abia atunci când au început să-mi vină semnale din partea unor oameni cu criterii solide în lumea literară de la noi, care mi-au dat de înțeles că nu scriu chiar atât de rău pe cât credeam. „Herg Benet” – o editură românească, specializată în literatură contemporană, a pariat pe manuscrisul meu și am reușit să aducem cartea în fața publicului chiar în aceste zile. Poate fi găsită în librării, pe site-urile de specialitate, chiar și eu, din Spania, mai pot trimite câteva exemplare pentru cei care doresc acest lucru. Voi fi prezent și la patru lansări în țară – Cluj 14 mai, Galați 26 mai, București Bookfest 2 iunie și Brașov 4 iunie.

Care este relația dvs. cu românii din Spania? Simțiți că sunteți parte a unei comunități?

«Nu voi încerca să fiu amabil în ceea ce voi spune, dar nici nu am devenit un mizantrop ridicol. Există o comunitate a românilor doar cu numele. Sigur, cu toții avem prieteni, există afinități, conversații, întâlniri, grupuri, există excepții și momente frumoase. Dar să nu ne facem iluzii, românii nu au o comunitate.

Suntem dezbinați, invidioși, ne urâm de foarte multe ori între noi, ne-am săpa groapaunul altuia cu zâmbetul pe buze, iar unii și-ar vinde și mama pentru un „beemveu” la mâna a doua. Comunismul ne-a sălbăticit, ne-a distrus criteriile de valoare, ne-a arătat că totul e valabil, că se poate călca nonșalant pe orice fel de cadavru pentru a obține confort în viață.

Milioanele de români care au plecat din țară după 1989 nu s-au strâns în brațe peste hotare, ci au continuat să-și caute un rost, un loc de muncă, să-și crească copiii și să-și facă o casă. Au plecat de acasă pentru că politicienii sunt incapabili, corupți, sunt în mare parte niște mafioți fără scrupule, interesați doar de buzunarul propriu. Și atât. Să nu ne fandosim, nici să nu ne îmbătăm cu apă rece.

Românii nu au avut timp, nici chef, să-și schimbe radical mentalitatea, chiar dacă s-au trezit peste noapte în țări cu un nivel civic impresionant. Au preferat să rămână în bula lor, să-și petreacă sărbătorile în familie, la grătar,  sărmăluțe și manele, să vadă telenovele și bârfe prin cablu, dar au ales să se implice extrem de puțin.

Nu mă simt parte a comunității, deloc. Am relații cu românii din zona în care trăiesc, dar cu foarte puțini. Prefer o discuție de calitate, fără să pozez în elitist de cârciumă, îmi petrec timpul doar cu oamenii pe care eu îi aleg. Îmi administreprintrez viața așa cum eu cred de cuviință. Nu cred în hore, în mulțimi adunate de dragul adunării, nu cred niciodată în manifestări de circumstanță și în hăhăieli udate cu bere, mai ales dacă sunt sponsorizate de partid. Sper să fi fost bine înțeles.»

Folosiți des în scrierile dvs. termenul „Căpșunistan”. Un stereotip ridicat la rang de paradigmă a unui popor fugit de acasă?

«„Căpșunistanul” este un termen pe care eu îl folosesc cu drag. Am botezat astfel Spania pentru că o consider, într-un fel, un loc în care ne-am adunat. În care soarta ne-a adunat. Putea fi Kazahstan, Afganistan… Dar am ales fructul-etalon și i-am dat un alt nume țării în care locuiesc acum. Observ că a fost adoptat și pe internet și e folosit în conversații. Unii folosesc cuvântul pentru a denumi poziționarea geografică a românilor de pretutindeni. „Din Căpșunistan pentru acasă” ar putea fi o formulă de adresare a radiourilor din diasporă.»

Ce ar trebui să se schimbe în România pentru ca românii să nu mai emigreze în masă?

«Clasa politică. Politicienii. Câți? „Toți, în plm” – vorba lui Adi Despot. Cu foarte puține excepții, toată liota asta de mancurți ar trebui să plece acasă sau să înfunde pușcăriile. Dacă o nouă clasă politică, tânără, cinstită, performantă, educată, ar prelua administrația, ar face legi și le-ar aplica în mod corect, dacă s-ar construi o economie reală în care să nu se mai fure nimic, măcar în următorii 20 de ani, dacă Justiția ar fi lăsată în pace să funcționeze, dacă magistrații corupți ar vizita și ei celulele pe dinăuntru mai des, dacă analfabeții politic ar învăța să voteze cu capul, nu doar cu drojdia din pet, dacă mizeria din mass-media ar dispărea un pic și unii jurnaliști ar pleca în Patagonia la spovedanie, dacă… Dacă… Dacă…

Sunt prea multe de schimbat și nu există dorință, motivație. Ne place și-așa. Lasă că merge și așa. O nație călduță, istovită, care sparge semințe pe marginea șanțului. Păcat. Am tot respectul pentru cei care ridică vocea, pentru cei care ies în stradă și urlă în fața abuzurilor, mă înclin profund în fața celor care mai cred că se poate face ceva și luptă în acest sens. Eu, atât cât pot, atât cât mă pricep, fac și le sunt alături. Dar, cu părere de rău, am senzația că suntem încă extrem de puțini. Și viața curge.»

Aveți în plan să vă întoarceți în România?

«Așa cum merg lucrurile acum, niciodată. Direcția în care pare că merge actuala clasă politică nu coincide cu planurile mele de viitor. Aștept să ne trezim, să ne dăm seama că suntem europeni și că avem nevoie de libertate, de normalitate și de respect. De deschidere și transparență. Mie îmi place să fiu aproape de Berlin, Londra, Paris, Roma, Madrid.

Hasta siempre, amigos.»

Interviu acordat lui Sorin Cehan pentru „Diaspora Azi”.