Categorie: Mass-media

Cum să faci rapel fără să-ți frângi destinul (literar)

Între Negustorul de pipe și Rapel este o mare de curaj asumat și o tonă de experiment (literar) pus la treabă. Scăpat definitiv de blestemul celei de-a doua cărți, Paul Gabor se instalează confortabil în fotoliul de scriitor (nu, nu e balansoarul atent descris în Balans sau, cine știe, poate că e chiar el?) și-și împletește amintirile cu experiențele livrești, de o manieră unică, personală/personalizată, stilul fiind inconfundabil și imposibil de plagiat. De altfel, scriitorul are oroare de pastișă, de aici și desele atacuri cu privire la viața la indigo, urăște platitudinile, aruncă pe geam orice urmă de banalitate și încearcă cu fiecare ibric de cafea pus pe aragaz să dea valoarea cuvenită ritualului.

Paul Gabor nu se dezice de rădăcini, drumul spre casă este străbătut de multe ori de-a lungul volumului (doar într-un singur capitol este numit locul ca atare), cum își recunoaște patternurile literare, și le revendică cu pasiunea și mândria celui intrat în arena de luptă din motive cavalerești: cei buni trebuie întotdeauna recunoscuți și niciodată tăvăliți prin noroi. Așa se face că suprarealismul este canvas pentru mare parte dintre narațiuni, autoficțiunea și cinismul atent dozat devin arme mânuite cu forță, talent și eficacitate. Spre deosebire de mulți scriitori (contemporani, în special) care scriu autoficțiuni și se folosesc de (auto)ironie în mod special, dând în final o tentă de umor scrierii în sine, Paul Gabor se folosește de cinism. Unul foarte fin dozat, menit să scoată cititorul din mirajul occidentului „mai bun” și să-l dea cu capul de pragul de sus al vieții; de aceea nici Dumnezeu nu are majusculă în Rapel.

Rapel este miezul cărții, la propriu și la figurat, la o adică se poate începe lectura de acolo, deși nu recomand asta. Întotdeauna am preferat lecturile metodice, mă gândesc că niciun autor nu-și așează capitolele întâmplător între coperte, după cum nici firul Ariadnei nu se duce de capul lui, aiurea-n univers. În Rapel avem începutul poveștii scriitorului Paul Gabor, dar în Rădăcini aflăm originile vieții omului P.G. Citind Rădăcini îți dai seama că nostalgia poate căpăta cu adevărat valoare literară, cu condiția să-l fi citit înainte pe Kafka sau chiar și pe Marquez. El își declară nonșalant pasiunea pentru Pessoa, dar citind Itinerarii și Sanatoriu îți dai seama că pe Hemingway l-a fumat de mult (scuzați exprimarea, dar ce să-i fac, dacă de două ori cel puțin îmi pomenește despre nesațul unui fum de trabuc, el, fumător de pipă!), iar pe Fitzgerald și toți scriitorii care au cantonat definitiv realitatea într-o anumită zonă literară îi are mai aproape de suflet decât ar recunoaște-o vreodată cu voce tare.

„Pusesem apă la fiert în mașina timpului. Așa-mi place să alint ibricul pe care îl am de peste douăzeci de ani. Stau mereu în picioare lângă aragaz și îl privesc cum bolborosește. Dacă e prea plin, cade la un moment dat din cauza apei care fierbe și se varsă puțin peste petele de ulei pe care uit mereu să le curăț. Nevastă-mea îmi spune de fiecare dată că pot să fac și altceva cât timp fierbe apa, să nu stau ca un paznic de noapte, în picioare, lângă ochiul aprins. Dar nu pot, n-aș fi eu. Cafeaua nu ar fierbe la fel. Călătoresc în ambele direcții, în trecut și-n viitor. Apuc mânerul, îl mai mișc un milimetru. Nu stă exact pe ochiul aragazului, nu e în mijloc, nu e bine. Știu că dacă nu-l așez ca lumea, apa nu clocotește la fel peste tot. Rămân bule reci înăuntru, iar boabele proaspăt râșnite nu-și vor desprinde uleiurile în totalitate. Barbarului nu-i mai pasă de mașinile-capcană, i se fîlfîie acum de mațele împrăștiate pe pereți. Îl doare că infuzia e proastă și că va avea migrene.” (Pasager)

Orizonturile lui literare sunt precum azimutul: depinde de tine cât de departe este; dacă te uiți cât mai departe, eviți să te împiedici în gropile și capcanele unui prezent (in)confortabil, ajungi să vezi cât mai departe, acolo unde alții nici cu visul nu îndrăznesc să ajungă. E mai mult decât proiecție conștientă aici, e acel cinism de care pomeneam la început. Paul Gabor nu scrutează viitorul precum o prezicătoare ineptă și dornică să câștige banii din prostia oamenilor; nu, el se uită în zare ca să găsească cele mai bune sălașuri pentru ideile lui literare. Așa se face că briza mării este etern prezentă, mirosul de Dunăre aproape că nu dispare, iar aerul tare al dimineții este un fel de pretext pentru apelul de dimineață. Un apel repetat cu obstinație de fiecare dată când începe o nouă poveste.

Dar dincolo de toate acestea există oamenii! Cei de care scriitorul este iremediabil îndrăgostit. Un studios în cel mai bun sens al cuvântului, Paul Gabor studiază oamenii din umbră, fără să-i deranjeze prea mult, profilele lor sunt atent prinse în cuvinte, astfel încât subtilitățile să devină mobile pentru pagini de literatură pură. Oamenii care i-au fost de ajutor în momente cheie din viață devin personaje în adevăratul sens al cuvântului, nemuritori și prinși definitiv în memoriile afective ale cititorilor. N-ai cum să-l uiți pe Șerban, după cum n-ai cum să-i lași pe drum pe bunicii și părinții scriitorului. Portretele lor sunt un amestec unic de suavitate, tandrețe, delicatețe, verticalitate și onestitate.

„În biblioteca lui Șerban i-am găsit pe Alberti, Galeano, Zambrano, Millas, Savater și Neruda, am văzut acolo, printre cărți și trabucuri, armăsari cu picioare de carton care se-nmuiau în ploaie și te lăsau să cobori pe pământul din care ieșeau aburi. Mi-am picurat oțet în rănile deschise și am vorbit despre batistele fluturate pe peron. Nimic nu e ceea ce pare, nimic. În casa aceea veche și după multele ziduri în care am dat cu capul, am învățat că fiecare zi trebuie să o privesc ca un pușcăriaș care știe că va fi eliberat mâine.”(Itinerarii)

Rapel este o continuare și o confirmare: scriitorul Paul Gabor pare că-și face loc definitiv în galeria scriitorilor contemporani. Să sperăm că minusculele din ultima parte a cărții sunt doar germenii viitoarelor cărți semnate de el.

Nona Rapotan, editor BOOKHUB.ro

 

Isterie, pandemie, șaormerie

Din momentul în care Spania a intrat în stare de urgență, undeva la mijlocul lunii martie, am scris câteva hectare bune de pagini despre prudență, îngrijorare, am descris cu lux de amănunte faptul că administrația iberică a fost prinsă pe picior greșit și că sistemul sanitar, de altfel foarte bine cotat în Europa, nu a putut face față valului de contaminări. Au fost zile catastrofice, mureau mii de oameni în 24 de ore, cifrele sunt și acum la îndemâna oricui. E suficientă o simplă căutare din taste pentru a se reîmprospăta memoria celor mai puțin informați. 

Sfârșitul lunii iunie a adus relaxarea, s-au eliminat restricțiile, turismul – motorul sacru al PIB-ului spaniol – a fost redeschis, oamenii s-au revărsat pe plajă, la terase, s-au redeschis porțile marilor centre comerciale. Și s-a confirmat discursul specialiștilor și al celor mai sceptici dintre comentatori: „Trebuie menținut cu orice preț sistemul de protecție, este inadmisibilă lipsa măștilor, distanța trebuie păstrată. Facem apel la conștiința fiecărui individ în parte. În orice moment se pot produce noi focare de infecție.” Așa a fost. În aceste zile Spania închide din nou unele zone geografice, se intră iarăși în carantină. Unii s-au relaxat în totalitate și au înțeles că nimic nu li se mai poate întâmpla. 

Nu comentez, refuz de ani de zile să mai fiu categoric. Personal, cred că este un semn de debilitate. Am avut cazuri extrem de dure în jurul meu, chiar în familie, eu însumi nu mi-am revenit nici acum. Mă aflu într-o permanentă stare de „răceală”, de somnolență, am pierdut gust și miros – sunt simptome pe care nu le-am avut niciodată până acum. În imediata mea apropiere au murit zeci de persoane diagnosticate cu Covid-19 deși nu locuiesc într-o zonă aglomerată, nicidecum declarată focar de infecție. 

Unde doresc să ajung? Poate că nicăieri. Repetarea acestor aspecte nu duce la niciun fel de conștientizare din partea nimănui. E trist, dar adevărat. Și unii, și alții suntem convinși că pandemia există sau nu. Unii o vor vedea doar când „buldozerele vor strânge mii de morți” de pe stradă, alții nu vor crede, probabil, decât atunci când în propriile familii se vor petrece drame. Fiecare este liber să creadă orice. În orice. Repet încă o dată ce scrisesem în urmă cu doar câteva luni: România a avut șansa ca acest virus nenorocit să nu facă prăpăd în rândul populației. Sper să rămână în continuare la fel pentru că nu-mi pot imagina ce se poate întâmpla dacă, pe parcursul câtorva zile, vor muri (zeci de) mii de oameni. Colapsul în Sănătate va fi vizibil de pe Lună. Poate că acel moment va deschide niște ochi, poate că atunci se va renunța la glumițe și bancuri prostești, la șușanele de canapea și la eterna zeflemea balcanică. 

Cunosc destul de multe cadre sanitare care s-au aflat în prima linie făcând triaj, dând tratamente, ventilând bolnavii care abia mai puteau să respire, numărând morții și semnând certificatele de deces în spitalele spaniole. Îmi aduc aminte și acum declarația unuia dintre cei mai mari specialiști în virusologie, citez din memorie: „Cine își face planuri de vacanță până în vara lui 2021 este nebun.” Spunea asta la începutul lunii aprilie, atunci când medicii și asistentele se îmbrăcau în pungi de gunoi pentru că nu aveau echipamente de protecție. Sigur că da, suntem liberi să protestăm, să ne enervăm și să contestăm deciziile pe care le iau acum administrațiile diferitelor state, avem toată libertatea din lume pentru a face spume la gură înălțându-ne propriul adevăr în fața celor dispuși să ne asculte, orice om de pe planeta asta poate să urle atunci când are senzația că i se elimină din drepturi. Și pe bună dreptate. Dar urletul e util fără a privi realitatea? Am urmărit cu foarte mare atenție evoluția declarațiilor lui Trump, Salvini, Johnson, Bolsonaro – au coborât destul de mult tonul în fața evidențelor, în fața gropilor comune, în fața unor situații pe care nu le poți controla doar cu „jemanfișisme” pe Twitter. 

Ne relaxăm? Categoric. Nu putem fi victimele permanente ale isteriei colective, nu putem cădea zilnic în plasa celor care aleargă după titluri bombastice pentru un click în plus pe pagină. Haideți să ne relaxăm, să revenim la umanitate, la viețile noastre. Dar și la rațiune. Doar un pic, atât cât ea ne este necesară pentru a ne feri de dezastru. Pot să neg bombele atât timp cât sunetul lor nu mă deranjează, dar e mult mai greu să mă feresc atunci când ele sunt aruncate lângă mine, aici, aproape, lângă șaormeria lui Mustafa.

Pentru ziare.com

„Spania nu trebuie să intre la morgă, dragule!”

Dacă ar fi fost o duminică obișnuită de martie, oamenii din orășelul în care locuiesc ar fi stat acum la terasă cu un pahar de vermut în față. Aperitivul catalan, despre el vorbesc: un pahar cu vermut roșu făcut în cooperativele din zonă, o farfurie cu măsline și o pungă cu chipsuri sau o tapita (atenție gastronomică din partea casei).

Este 22 martie. Mai sunt câteva minute până la ora 12.00 și Vilaseca pare bântuită de acel Nimic cu majuscule, acel Nimic ce nu aduce cu el deloc lucruri bune: doar o liniște stranie, preocupare, întrebări fără răspuns și valuri de frică pentru cei foarte nevricoși. Nu voi contribui cu nimic la atmosfera apocaliptică pe care o varsă unii. Nu am timp, nici chef. Există burtiere pentru cifre, există statistici pentru contaminați și pentru cei decedați.

Dar vreau să vă spun că am dus gunoiul. A doua oară în 11 zile. E a treia ieșire din casă, am mai fost doar la cumpărături. Soția se află într-o situație mai complicată pentru că este asistentă medicală și se expune zilnic. Am aruncat pungile în tomberon. Mă întâlnesc cu Cornel, un român din Călan. „Paule, am vorbit cu mama vineri. Tot ține morțiș să iasă pe stradă și să meargă cu vecinele la adunare, să cumpere lapte de la nu știu cine… I-am zis un singur lucru. Să-și bage mințile-n cap, eu nu pot să plec de aici dacă se întâmplă ceva. Nici să-i aprind o lumânare la capelă nu am să pot. Și s-a liniștit ca prin farmec. Acum o văd pe WhatsApp, stă cuminte pe fotoliu și vorbim”.

Când am fost la supermarket m-am simțit aproape vinovat. Oamenii se uită altfel, privirile lor au altă croială. Vinovat pentru că pot contamina și eu, vinovat pentru că alții pot să gândească despre mine că sunt o sursă. Ne știm, orășelul e mic. Vânzătorii spun că există inconștienți care vin să cumpere și de cinci-șase ori pe zi. Doar ca să se plimbe. Nu au stare, nu pot să rămână în casă. Și pun vieți în pericol. Mă gândesc de multe ori că specia asta ar trebui resetată cumva, poate că viermușul ăsta care se plimbă încă liber este o ocazie pentru reflecții mai profunde. Sper să fie așa.

Absurdul e și el prezent: cineva ieșise cu o capră la plimbare, o transformase în animal de companie doar pentru a fenta autoritățile. I s-a deschis dosar penal. Altul, acum vreo săptămână, ținea de lesă un câine de pluș. A fost trimis acasă imediat și amendat.

Din balcoane sunt felicitate cadrele medicale la oră fixă. La 20.00 e fiestă de luminițe, tigăi și ropote de aplauze. În fiecare seară. Se cântă la vioară, se dă din pedale, se scot boxele din casă și se aud, pe rând, Bisbal, Manuel de Falla, Alejandro Sanz și Albeniz. Copiii desenează și își atârnă operele în cârlige de rufe. Spre miezul nopții se aud acorduri de chitară. Un profesor de la Conservatorul de Muzică oferă concert gratuit. Alberto este polițist local. A fost atacat zilele trecute de un nebun căruia i s-a atras atenția să intre imediat în casă. Fuma pe o bancă, liniștit, fără griji.

Azilul de bătrâni este blindat. Nu intră nimeni, nu iese nimeni. Doar personalul sanitar. Familiile sunt zilnic informate de situația din interior. În spital funcționează în condiții normale doar Oncologia. Restul personalului este repartizat pentru cazurile de contaminare.

Din balcon mă uit spre barul Soniei, chinezoaica la care îmi beau cafeaua de obicei. Este închis. Chinezii și-au suspendat afacerile cu mult înainte de a se anunța restricțiile, cam de la sfârșitul lunii februarie. Știau din sursă directă ce se întâmplă și cum poate evolua fenomenul. Au fost primii care s-au izolat și au ales să nu pună pe nimeni în pericol.

În toată această imagine aparent distopică vreau să văd și lucrurile bune. Sunt acele aspecte pe care le vedeam până mai adineauri în filmele americane de duzină și pe care le credeam cu toții o glumă de scenariu: armata a ieșit din cazărmi, a construit imediat spitale de campanie cu mii de paturi și dezinfectează punctele strategice, medicii legiști din Justiție au trecut sub comanda ministrului Sănătății și ajută la trierea și tratarea contaminaților. Spania este în acest moment mobilizată și conștientă că gluma s-a terminat, aparențele și presupunerile nu-și au locul, conspirațiile sunt o prostie care nu servește la nimic. Este o situație de extremă gravitate, iar măsurile nu pot fi decât la același nivel.

Am trecut pe la Paquita, vecina mea de palier. Va împlini 86 de ani la sfârșitul lunii. Trăiește singură. I-am repetat că sunt aici dacă are nevoie de ceva, sunt doar la o bătaie în ușă. Știe asta. Îmi zâmbește de la distanță, nu ne mai îmbrățișăm acum. E aproape surdă, mă aude doar dacă își introduce aparatul în ureche. Dar îmi zice: „Pol, sunt bine. Am de toate. Trebuie să stăm în casă până trece nebunia asta și nu avem voie să-i oferim șanse de răspândire nenorocitului ăsta de virus! Spania trebuie să meargă mai departe, cu oamenii ei, cu cei ca tine, cu marea, cu plajele… Spania nu trebuie să intre la morgă, dragule!”

Text pentru Newsweek România

La taifas cu Negustorul de pipe

L-am descoperit pe Paul Gabor delectându-mă cu paginile primei sale cărți, Negustorul de pipe, și m-am îndrăgostit iremediabil de lumea lui—o lume actuală pictată cu melacolia unor vremuri demult apuse. Textele sale parcă evocă din amintire imagini văzute printr-un vitraliu în culori pastel, prin nori de fum și soarele dimineților de vară; citindu-le, mă încearcă un sentiment difuz de plăcere și recunoaștere pe care nu mi-l pot explica întru totul, asemănător celui de la prima oră, când rătăcesc buimacă la granița viselor fără să știu exact unde mă aflu și cine sunt—dar vai, îmi este atât de bine!

I: Bună, Paul! Spune-mi, cât de mult te inspiră cotidianul? Câți vecini, foste iubite și prieteni de demult sălășluiesc printre rândurile tale, ascunși sub nume de-mprumut?

M-am inspirat întotdeauna din vecinătate, din actualitate, din ceea ce mi se întâmplă și din lucrurile și stările care ne însoțesc în fiecare zi. Dacă ai răbdare și curiozitate în a descifra încărcătura emoțională, de exemplu, pe care ți-o transmite chiar și felul în care cineva aprinde bricheta pentru a trage un fum dintr-o țigară, atunci nu vei avea niciodată probleme în a fi alimentat cu subiecte. Inspirația, pentru mine, și sunt poate arogant spunând asta, nu este o problemă. Lenea mă țintuiește de multe ori, nu mi-am impus o disciplină a scrisului – fapt extrem de important pentru cineva care dorește să se exprime în lumea literară. Nu este, cred, o surpriză pentru nimeni expresia „1% inspirație, 99% transpirație”. Vecini, foste iubite, prieteni? Sigur că da. Sunt ascunși și se vor ascunde și în viitor printre paginile cărților mele. Nu se poate altfel. Îmi place să-i camuflez, să le dau o altă viață și să-i îmbrac în alte haine. De ce nu? Cu toții suntem într-un carnaval perpetuu, cu toții purtăm măști și folosim fond de ten, ne schimbăm vocile și privirile se duc altfel către țintă în funcție de interesul pe care-l avem în momentul respectiv.

I: Scrisul exercită o anumită forță asupra fiecărui autor în parte; cum se manifestă această îndeletnicire pentru tine? Te energizează sau te seacă de orice gând și emoție? Cu ce rămâi după ce ai ridicat stiloul de pe foaie?

Sunt obișnuit cu forța pe care un text o poate avea, cu efectele scriiturii asupra ambelor părți – autorul și cititorul. Am avut ocazia să scriu din tinerețe și am exersat destul de multe variante de exprimare. Nu aș numi „putere” senzația încercată de către autor, i-aș spune mai degrabă „torent care excită”. Intelectual, desigur. Cuvântul așezat pe hârtie trage după sine o infinitate de trăiri, imagini, senzații, atingeri, mirosuri. Dacă nu treci prin asta, e greu să te definești ca scriitor. Poți, în cel mai fericit caz, să fii un truditor cu ziua sau cu ora. Un biet grafoman care umple celuloza cu nimicuri. Fac parte, din păcate, din categoria celor care termină epuizați complet după ce scriu. Vin în fața hârtiei cu ideile bine desenate, dar când așez stiloul – și nu e o figură de stil – încep să dezvolt, să creez volute și să sar dintr-o expresie în alta. E un joc care îmi place și în care ador să-mi atrag cititorii. Nu-mi pot închipui că ar putea cineva să-mi citească textele fără să gândească „omul ăsta nu stă bine cu mansarda”, aș rămâne cu un gust amar dacă nu aș iscodi în fiecare și nu aș trezi imaginația celui care descifrează paginile mele. Ridic stiloul și las textul să respire. Are nevoie de acea „dospire” binecunoscută de către scriitori. După câteva zile revin, caut ezitări și forme care pot avea nevoie de a doua mână, și finalizez. Odată terminat, nu obișnuiesc să recitesc. Textul pleacă spre publicare.

I: Ce s-a schimbat în scriitorul Paul Gabor după publicarea primei cărți? Ai adoptat alte ritualuri pre-creație? Ai început să explorezi alte orizonturi în ceea ce privește temele abordate?

Lupt cu această idee și devin atent când cineva folosește termenul în ceea ce mă privește. Îmi este teamă de cuvântul acesta pentru că nu mă pot considera scriitor, în mintea mea nu este suficient să scrii pentru a-ți primi apelativul. Nu am crezut că pofta va veni mâncând. „Negustorul de pipe” s-a născut dintr-un joc, dintr-un pariu cu mine însumi și pentru că i-am ascultat în sfârșit pe cei din jurul meu care îmi spuneau de ani de zile să fac pasul. Proza scurtă mi-a deschis apetitul și am (re)descoperit că vreau să mă joc, îmi place să fiu din nou animalul ludic care s-a pierdut, undeva, în timp. Ritualul de care amintești este extrem de simplu pentru mine. Constă în explozie. Pot scrie pornind de la o simplă expresie, de la o imagine prin care îmi trec ochii sau pot pleca de la o simplă fotografie, de la un gest, de la expresia feței cuiva. Pentru cartea la care lucrez acum sunt nevoit să elaborez diferit textele. Pentru că sunt mai lungi, au nevoie de o structură pe care să se așeze. Sunt concepute altfel în comparație cu miniaturile din „Negustor”.

I: Există vreo povestire pe care ai vrut să o incluzi inițial în carte, dar te-ai răzgândit apoi? Sau o idee ce nu s-a mai materializat negru pe alb?

„Negustorul de pipe” are exact ce-i trebuie, cuprinde toate povestirile care i-au fost destinate. Sigur că da, după ce a ieșit din tipar mi-au venit idei noi, personaje, stări pe care mi-ar fi plăcut să le introduc în carte, dar era deja prea târziu. Dar nu m-am răzgândit în privința niciunui text, tot ce am scris se află acolo, între coperte.

I: Care a fost cel mai neașteptat lucru pe care un cititor ți l-a mărturisit despre Negustorul de Pipe?

O doamnă din București, pe care am întâlnit-o la lansarea din iunie de la Bookfest, a cumpărat volumul, i l-am semnat, am stat câteva minute de vorbă și ne-am despărțit urându-ne reciproc numai bine și sănătate. După câteva zile mi-a scris ca să-mi spună că și-a mai cumpărat doi „Negustori” – unul pentru birou, la locul de muncă, celălalt pentru casa de la țară. Sunt un privilegiat din acest punct de vedere și îmi place că mi se întâmplă. Cartea a fost adoptată extrem de repede. Publicul nu a pierdut pofta căutării, a noului, nu s-a blazat. E extraordinar.

I: Care este idealul tău de cititor? Cum arată cel mai dificil public pentru scrierile tale?

Îmi plac cititorii curioși, cei care călătoresc alături de autor și intră integral în text, îmi plac cei care urăsc lectura în diagonală, repezită, între doi covrigi. Îmi place inteligența activă și mă bucur enorm atunci când observ că feedback-ul cuiva chiar se bazează pe nuanțele întâlnite în textele mele. Îmi place să cred că nu există un public dificil. Există doar scriitori extrem de proști câteodată, plictisitori, există oameni care se îmbracă cu haina creației și sunt convinși că sunt reîncarnarea lui Faulkner sau că-i bântuie Goethe prin dormitor. Publicul nu poate fi dificil. Este mult mai inteligent decât ne-ar plăcea nouă să credem. El nu poate fi păcălit, te miroase imediat și știe cu certitudine dacă ești un impostor, un ins care scrie doar pentru a vinde sau dacă ai într-adevăr ceva de transmis.

I: Dacă Negustorul de Pipe s-ar împrieteni la cataramă cu altă carte, care ar fi aceasta?

M-ai surprins aici. Îl voi întreba și îți voi răspunde. Ca cititor îți pot spune că sunt foarte aproape în ultima vreme de Eduardo Galeano, Javier Marias și Matsuo Basho. Este un amestec atipic, hispano-oriental, care mă transportă minunat, comod, și îmi oferă confortul mental de care am nevoie acum.

I: Ce tabieturi ai într-o zi obișnuită? Ești omul rutinei, sau preferi să încerci mereu ceva nou?

Sunt omul-diesel. Pornesc un pic mai greu dimineața pentru că mă culc destul de târziu. Râșniță, ibric, cafea. Uneori și pipă destul de devreme, dar nu vreau să insist pe subiectul acesta pentru că citește și soția. De la o vârstă încolo, chiar dacă nu ne place să recunoaștem, intervin tabieturile. Cotidianul aproape că nu ne mai surprinde. Citesc presa, mă enervez, îmi circulă sulf prin vene și apoplexia îmi trimite bezele de la geam. Am un anumit nivel de rutină, dar sunt și adeptul încercărilor. Citesc mereu. Orice. Altceva. Ascult muzică, de la Bach, Arvo Part, sirtaki, Mylene Farmer, Sting, chitară flamenco, Pavarotti, până la Chris Botti, Clapton, Adi Despot, Johnny Răducanu sau solo-uri de baterie de Steve Gadd. Nu m-a lovit mizantropia, aș minți. Deși oamenii se lasă extrem de greu descifrați, îmi place să-i cunosc, să conversez, să aflu cum și dacă mai gândesc. Amestecul de rutină și de căutare mă ține treaz. Încă.

I: Ne lași drept cireașă de pe tort o frază scrisă acum, pe loc, cu care ai începe unul din textele tale?

E un cadou, pentru că noiembrie nu ne-a înghețat deocamdată. Un scurt fragment din viitoarea carte, „Rapel”: 
„Acum există ceva straniu în atmosferă, nu are nume, ceva asemănător unui arbitru călare pe gardul unui cimitir care ar putea fluiera oricând, boicotându-ne întâlnirea. Apasă o clapetă, storurile coboară, în cameră se naște o semiobscuritate plăcută, caldă. O avanpremieră a unui război dus cu arme inegale. Îmi promit că voi închide ochii. Nu pot, mă atrage marginea halatului care se ridică, amenințător, peste genunchi. Trei palme. Trei distanțe care mă tulbură, mă turbează. Piele tânără care te înfometează și îți colonizează definitiv instinctele. Pierd noțiunea locului în care mă aflu, vreau să uit de ce am venit. Firele de praf care plutesc printre fâșiile de lumină intrate pe sub jaluzea, stau să explodeze. Se mișcă pentru a lua hârtiile de pe birou, picioarele se desfac puțin. Un centimetru. Acel centimetru blestemat, absurd, care te preschimbă într-o secundă în pacient pe viață al psihologilor de carieră.”

 

Interviu pentru inefabil.ro