Categorie: Mass-media

„Spania nu trebuie să intre la morgă, dragule!”

Dacă ar fi fost o duminică obișnuită de martie, oamenii din orășelul în care locuiesc ar fi stat acum la terasă cu un pahar de vermut în față. Aperitivul catalan, despre el vorbesc: un pahar cu vermut roșu făcut în cooperativele din zonă, o farfurie cu măsline și o pungă cu chipsuri sau o tapita (atenție gastronomică din partea casei).

Este 22 martie. Mai sunt câteva minute până la ora 12.00 și Vilaseca pare bântuită de acel Nimic cu majuscule, acel Nimic ce nu aduce cu el deloc lucruri bune: doar o liniște stranie, preocupare, întrebări fără răspuns și valuri de frică pentru cei foarte nevricoși. Nu voi contribui cu nimic la atmosfera apocaliptică pe care o varsă unii. Nu am timp, nici chef. Există burtiere pentru cifre, există statistici pentru contaminați și pentru cei decedați.

Dar vreau să vă spun că am dus gunoiul. A doua oară în 11 zile. E a treia ieșire din casă, am mai fost doar la cumpărături. Soția se află într-o situație mai complicată pentru că este asistentă medicală și se expune zilnic. Am aruncat pungile în tomberon. Mă întâlnesc cu Cornel, un român din Călan. „Paule, am vorbit cu mama vineri. Tot ține morțiș să iasă pe stradă și să meargă cu vecinele la adunare, să cumpere lapte de la nu știu cine… I-am zis un singur lucru. Să-și bage mințile-n cap, eu nu pot să plec de aici dacă se întâmplă ceva. Nici să-i aprind o lumânare la capelă nu am să pot. Și s-a liniștit ca prin farmec. Acum o văd pe WhatsApp, stă cuminte pe fotoliu și vorbim”.

Când am fost la supermarket m-am simțit aproape vinovat. Oamenii se uită altfel, privirile lor au altă croială. Vinovat pentru că pot contamina și eu, vinovat pentru că alții pot să gândească despre mine că sunt o sursă. Ne știm, orășelul e mic. Vânzătorii spun că există inconștienți care vin să cumpere și de cinci-șase ori pe zi. Doar ca să se plimbe. Nu au stare, nu pot să rămână în casă. Și pun vieți în pericol. Mă gândesc de multe ori că specia asta ar trebui resetată cumva, poate că viermușul ăsta care se plimbă încă liber este o ocazie pentru reflecții mai profunde. Sper să fie așa.

Absurdul e și el prezent: cineva ieșise cu o capră la plimbare, o transformase în animal de companie doar pentru a fenta autoritățile. I s-a deschis dosar penal. Altul, acum vreo săptămână, ținea de lesă un câine de pluș. A fost trimis acasă imediat și amendat.

Din balcoane sunt felicitate cadrele medicale la oră fixă. La 20.00 e fiestă de luminițe, tigăi și ropote de aplauze. În fiecare seară. Se cântă la vioară, se dă din pedale, se scot boxele din casă și se aud, pe rând, Bisbal, Manuel de Falla, Alejandro Sanz și Albeniz. Copiii desenează și își atârnă operele în cârlige de rufe. Spre miezul nopții se aud acorduri de chitară. Un profesor de la Conservatorul de Muzică oferă concert gratuit. Alberto este polițist local. A fost atacat zilele trecute de un nebun căruia i s-a atras atenția să intre imediat în casă. Fuma pe o bancă, liniștit, fără griji.

Azilul de bătrâni este blindat. Nu intră nimeni, nu iese nimeni. Doar personalul sanitar. Familiile sunt zilnic informate de situația din interior. În spital funcționează în condiții normale doar Oncologia. Restul personalului este repartizat pentru cazurile de contaminare.

Din balcon mă uit spre barul Soniei, chinezoaica la care îmi beau cafeaua de obicei. Este închis. Chinezii și-au suspendat afacerile cu mult înainte de a se anunța restricțiile, cam de la sfârșitul lunii februarie. Știau din sursă directă ce se întâmplă și cum poate evolua fenomenul. Au fost primii care s-au izolat și au ales să nu pună pe nimeni în pericol.

În toată această imagine aparent distopică vreau să văd și lucrurile bune. Sunt acele aspecte pe care le vedeam până mai adineauri în filmele americane de duzină și pe care le credeam cu toții o glumă de scenariu: armata a ieșit din cazărmi, a construit imediat spitale de campanie cu mii de paturi și dezinfectează punctele strategice, medicii legiști din Justiție au trecut sub comanda ministrului Sănătății și ajută la trierea și tratarea contaminaților. Spania este în acest moment mobilizată și conștientă că gluma s-a terminat, aparențele și presupunerile nu-și au locul, conspirațiile sunt o prostie care nu servește la nimic. Este o situație de extremă gravitate, iar măsurile nu pot fi decât la același nivel.

Am trecut pe la Paquita, vecina mea de palier. Va împlini 86 de ani la sfârșitul lunii. Trăiește singură. I-am repetat că sunt aici dacă are nevoie de ceva, sunt doar la o bătaie în ușă. Știe asta. Îmi zâmbește de la distanță, nu ne mai îmbrățișăm acum. E aproape surdă, mă aude doar dacă își introduce aparatul în ureche. Dar îmi zice: „Pol, sunt bine. Am de toate. Trebuie să stăm în casă până trece nebunia asta și nu avem voie să-i oferim șanse de răspândire nenorocitului ăsta de virus! Spania trebuie să meargă mai departe, cu oamenii ei, cu cei ca tine, cu marea, cu plajele… Spania nu trebuie să intre la morgă, dragule!”

Text pentru Newsweek România

La taifas cu Negustorul de pipe

L-am descoperit pe Paul Gabor delectându-mă cu paginile primei sale cărți, Negustorul de pipe, și m-am îndrăgostit iremediabil de lumea lui—o lume actuală pictată cu melacolia unor vremuri demult apuse. Textele sale parcă evocă din amintire imagini văzute printr-un vitraliu în culori pastel, prin nori de fum și soarele dimineților de vară; citindu-le, mă încearcă un sentiment difuz de plăcere și recunoaștere pe care nu mi-l pot explica întru totul, asemănător celui de la prima oră, când rătăcesc buimacă la granița viselor fără să știu exact unde mă aflu și cine sunt—dar vai, îmi este atât de bine!

I: Bună, Paul! Spune-mi, cât de mult te inspiră cotidianul? Câți vecini, foste iubite și prieteni de demult sălășluiesc printre rândurile tale, ascunși sub nume de-mprumut?

M-am inspirat întotdeauna din vecinătate, din actualitate, din ceea ce mi se întâmplă și din lucrurile și stările care ne însoțesc în fiecare zi. Dacă ai răbdare și curiozitate în a descifra încărcătura emoțională, de exemplu, pe care ți-o transmite chiar și felul în care cineva aprinde bricheta pentru a trage un fum dintr-o țigară, atunci nu vei avea niciodată probleme în a fi alimentat cu subiecte. Inspirația, pentru mine, și sunt poate arogant spunând asta, nu este o problemă. Lenea mă țintuiește de multe ori, nu mi-am impus o disciplină a scrisului – fapt extrem de important pentru cineva care dorește să se exprime în lumea literară. Nu este, cred, o surpriză pentru nimeni expresia „1% inspirație, 99% transpirație”. Vecini, foste iubite, prieteni? Sigur că da. Sunt ascunși și se vor ascunde și în viitor printre paginile cărților mele. Nu se poate altfel. Îmi place să-i camuflez, să le dau o altă viață și să-i îmbrac în alte haine. De ce nu? Cu toții suntem într-un carnaval perpetuu, cu toții purtăm măști și folosim fond de ten, ne schimbăm vocile și privirile se duc altfel către țintă în funcție de interesul pe care-l avem în momentul respectiv.

I: Scrisul exercită o anumită forță asupra fiecărui autor în parte; cum se manifestă această îndeletnicire pentru tine? Te energizează sau te seacă de orice gând și emoție? Cu ce rămâi după ce ai ridicat stiloul de pe foaie?

Sunt obișnuit cu forța pe care un text o poate avea, cu efectele scriiturii asupra ambelor părți – autorul și cititorul. Am avut ocazia să scriu din tinerețe și am exersat destul de multe variante de exprimare. Nu aș numi „putere” senzația încercată de către autor, i-aș spune mai degrabă „torent care excită”. Intelectual, desigur. Cuvântul așezat pe hârtie trage după sine o infinitate de trăiri, imagini, senzații, atingeri, mirosuri. Dacă nu treci prin asta, e greu să te definești ca scriitor. Poți, în cel mai fericit caz, să fii un truditor cu ziua sau cu ora. Un biet grafoman care umple celuloza cu nimicuri. Fac parte, din păcate, din categoria celor care termină epuizați complet după ce scriu. Vin în fața hârtiei cu ideile bine desenate, dar când așez stiloul – și nu e o figură de stil – încep să dezvolt, să creez volute și să sar dintr-o expresie în alta. E un joc care îmi place și în care ador să-mi atrag cititorii. Nu-mi pot închipui că ar putea cineva să-mi citească textele fără să gândească „omul ăsta nu stă bine cu mansarda”, aș rămâne cu un gust amar dacă nu aș iscodi în fiecare și nu aș trezi imaginația celui care descifrează paginile mele. Ridic stiloul și las textul să respire. Are nevoie de acea „dospire” binecunoscută de către scriitori. După câteva zile revin, caut ezitări și forme care pot avea nevoie de a doua mână, și finalizez. Odată terminat, nu obișnuiesc să recitesc. Textul pleacă spre publicare.

I: Ce s-a schimbat în scriitorul Paul Gabor după publicarea primei cărți? Ai adoptat alte ritualuri pre-creație? Ai început să explorezi alte orizonturi în ceea ce privește temele abordate?

Lupt cu această idee și devin atent când cineva folosește termenul în ceea ce mă privește. Îmi este teamă de cuvântul acesta pentru că nu mă pot considera scriitor, în mintea mea nu este suficient să scrii pentru a-ți primi apelativul. Nu am crezut că pofta va veni mâncând. „Negustorul de pipe” s-a născut dintr-un joc, dintr-un pariu cu mine însumi și pentru că i-am ascultat în sfârșit pe cei din jurul meu care îmi spuneau de ani de zile să fac pasul. Proza scurtă mi-a deschis apetitul și am (re)descoperit că vreau să mă joc, îmi place să fiu din nou animalul ludic care s-a pierdut, undeva, în timp. Ritualul de care amintești este extrem de simplu pentru mine. Constă în explozie. Pot scrie pornind de la o simplă expresie, de la o imagine prin care îmi trec ochii sau pot pleca de la o simplă fotografie, de la un gest, de la expresia feței cuiva. Pentru cartea la care lucrez acum sunt nevoit să elaborez diferit textele. Pentru că sunt mai lungi, au nevoie de o structură pe care să se așeze. Sunt concepute altfel în comparație cu miniaturile din „Negustor”.

I: Există vreo povestire pe care ai vrut să o incluzi inițial în carte, dar te-ai răzgândit apoi? Sau o idee ce nu s-a mai materializat negru pe alb?

„Negustorul de pipe” are exact ce-i trebuie, cuprinde toate povestirile care i-au fost destinate. Sigur că da, după ce a ieșit din tipar mi-au venit idei noi, personaje, stări pe care mi-ar fi plăcut să le introduc în carte, dar era deja prea târziu. Dar nu m-am răzgândit în privința niciunui text, tot ce am scris se află acolo, între coperte.

I: Care a fost cel mai neașteptat lucru pe care un cititor ți l-a mărturisit despre Negustorul de Pipe?

O doamnă din București, pe care am întâlnit-o la lansarea din iunie de la Bookfest, a cumpărat volumul, i l-am semnat, am stat câteva minute de vorbă și ne-am despărțit urându-ne reciproc numai bine și sănătate. După câteva zile mi-a scris ca să-mi spună că și-a mai cumpărat doi „Negustori” – unul pentru birou, la locul de muncă, celălalt pentru casa de la țară. Sunt un privilegiat din acest punct de vedere și îmi place că mi se întâmplă. Cartea a fost adoptată extrem de repede. Publicul nu a pierdut pofta căutării, a noului, nu s-a blazat. E extraordinar.

I: Care este idealul tău de cititor? Cum arată cel mai dificil public pentru scrierile tale?

Îmi plac cititorii curioși, cei care călătoresc alături de autor și intră integral în text, îmi plac cei care urăsc lectura în diagonală, repezită, între doi covrigi. Îmi place inteligența activă și mă bucur enorm atunci când observ că feedback-ul cuiva chiar se bazează pe nuanțele întâlnite în textele mele. Îmi place să cred că nu există un public dificil. Există doar scriitori extrem de proști câteodată, plictisitori, există oameni care se îmbracă cu haina creației și sunt convinși că sunt reîncarnarea lui Faulkner sau că-i bântuie Goethe prin dormitor. Publicul nu poate fi dificil. Este mult mai inteligent decât ne-ar plăcea nouă să credem. El nu poate fi păcălit, te miroase imediat și știe cu certitudine dacă ești un impostor, un ins care scrie doar pentru a vinde sau dacă ai într-adevăr ceva de transmis.

I: Dacă Negustorul de Pipe s-ar împrieteni la cataramă cu altă carte, care ar fi aceasta?

M-ai surprins aici. Îl voi întreba și îți voi răspunde. Ca cititor îți pot spune că sunt foarte aproape în ultima vreme de Eduardo Galeano, Javier Marias și Matsuo Basho. Este un amestec atipic, hispano-oriental, care mă transportă minunat, comod, și îmi oferă confortul mental de care am nevoie acum.

I: Ce tabieturi ai într-o zi obișnuită? Ești omul rutinei, sau preferi să încerci mereu ceva nou?

Sunt omul-diesel. Pornesc un pic mai greu dimineața pentru că mă culc destul de târziu. Râșniță, ibric, cafea. Uneori și pipă destul de devreme, dar nu vreau să insist pe subiectul acesta pentru că citește și soția. De la o vârstă încolo, chiar dacă nu ne place să recunoaștem, intervin tabieturile. Cotidianul aproape că nu ne mai surprinde. Citesc presa, mă enervez, îmi circulă sulf prin vene și apoplexia îmi trimite bezele de la geam. Am un anumit nivel de rutină, dar sunt și adeptul încercărilor. Citesc mereu. Orice. Altceva. Ascult muzică, de la Bach, Arvo Part, sirtaki, Mylene Farmer, Sting, chitară flamenco, Pavarotti, până la Chris Botti, Clapton, Adi Despot, Johnny Răducanu sau solo-uri de baterie de Steve Gadd. Nu m-a lovit mizantropia, aș minți. Deși oamenii se lasă extrem de greu descifrați, îmi place să-i cunosc, să conversez, să aflu cum și dacă mai gândesc. Amestecul de rutină și de căutare mă ține treaz. Încă.

I: Ne lași drept cireașă de pe tort o frază scrisă acum, pe loc, cu care ai începe unul din textele tale?

E un cadou, pentru că noiembrie nu ne-a înghețat deocamdată. Un scurt fragment din viitoarea carte, „Rapel”: 
„Acum există ceva straniu în atmosferă, nu are nume, ceva asemănător unui arbitru călare pe gardul unui cimitir care ar putea fluiera oricând, boicotându-ne întâlnirea. Apasă o clapetă, storurile coboară, în cameră se naște o semiobscuritate plăcută, caldă. O avanpremieră a unui război dus cu arme inegale. Îmi promit că voi închide ochii. Nu pot, mă atrage marginea halatului care se ridică, amenințător, peste genunchi. Trei palme. Trei distanțe care mă tulbură, mă turbează. Piele tânără care te înfometează și îți colonizează definitiv instinctele. Pierd noțiunea locului în care mă aflu, vreau să uit de ce am venit. Firele de praf care plutesc printre fâșiile de lumină intrate pe sub jaluzea, stau să explodeze. Se mișcă pentru a lua hârtiile de pe birou, picioarele se desfac puțin. Un centimetru. Acel centimetru blestemat, absurd, care te preschimbă într-o secundă în pacient pe viață al psihologilor de carieră.”

 

Interviu pentru inefabil.ro

Nesfârșitele ode

„Prietenii mei de la Herg Benet mi-au făcut cunoștință cu „Negustorul de pipe” al lui Paul Gabor, ce m-a purtat agale prin lumea lui, pe străduțe lăturalnice, aproape de tumultul vieții așa cum e ea. Am citit-o noaptea, lângă un ceai, și am umplut pagini de gânduri ce mi-au rămas dragi. Autorul închină ode femeii, omului de rând, tipicarului plictisit de dimineți umede; ode sufletelor rătăcitoare și rătăcite deopotrivă, fără rânduri disciminante, fără repetările clișeice ale lumii actuale. Dacă îți dorești să-i cunoști prietenii, „Negustorul de pipe” te așteaptă cu 240 de pagini pline de viață.

RECENZIE NEGUSTORUL DE PIPE

Vedeam prin geamurile larg deschise: primele cafele aburind în cești, fiarele de călcat coborând pe gulerele cămășilor, buletinul meteo șuierat prin strungăreața fetelor din cutia veselă, cuțitele care întind margarina de porumb pe felia de pâine prăjită, gura de vin uitată în pahar (…).

Nu multă lume știe asta despre mine, dar am o curiozitate greu de stăpânit în ceea ce privește casele oamenilor și ceea ce se petrece după perdelele cu flori sau picățele ce atârnă leneș la geam; un simplu moment observat printr-o fereastră deschisă, ritualurile aparent insignifiante al locatarilor sau felul în care sunt aranjate cărțile în bibliotecă mă ajută să pun cap la cap un scenariu – acela al vieții lor. Monotonă sau neobișnuită, rutina zilnică a unui individ necunoscut îmi trezește un interes bizar din care creez povești și drame.

negustorul-de-pipe

Asta am simțit citind cartea lui Paul Gabor, „Negustorul de pipe”. Și nu mi-a luat mult să îmi dau seama de importanța momentului – autorul mă invitase să arunc o privire în camerele atent decorate ale minții și sufletului său încă de la prima pagină – ce spun eu aici?! încă de la prefață! – și curiozitatea mea nu a mai avut limite. Am început a crea povești alături de el și nu m-am mai oprit până când absolut toate cotloanele au fost cercetate amănunțit.

Cu amprenta inelarului stâng desenează-mi o amforă în praf, să o umplu până-n gură și să te beau dacă setea mă va ucide.

Paul Gabor ne oferă deopotrivă o antologie de gânduri și o declarație de dragoste împărțită în mii și mii de rânduri; am cules frânturi din ea de sub fiecare titlu, ca și când s-ar fi ascuns de ochii mei cu timiditate înșelătoare, cu dorință vie de flirt misterios. M-am regăsit în fiecare dintre femeile „Negustorului de pipe”, cu afinitățile și tabieturile lor bine conturate; m-am simțit ca acasă pe pagina lor, în colțul lor de lume, mâncând cornulețe cu gem de pere și colindând străzile animate de tarabe cu cărți.

Am făcut dragoste, urlând, posedați de instinct, pătrunși, cu gurile rupte. Boabele de ploaie îi cădeau în creștet și o învăluiau într-o pelerină transparentă. O îmbrăcau în scut umed. Iar eu o acopeream cu mine. Îmi aparținea, fără interdicții. Toată: spatele zvelt care invita la orbire, arcuita buză de sus și mirările picioarelor ei.

„Negustorul de pipe” a fost pentru mine ceva inedit. Am descoperit între paginile ei pe cineva care gândește ca mine, simte și vede lumea din jur asemănător mie, și are curajul de a transpune asta pe hârtie. Cred că este nevoie de un dram de nebunie pentru a-ți accepta întunecimea ce zace în tine, dorința nesfârșită, regretele și frustrările sufletului, și de mai mult decât un dram de curaj pentru a dezvălui toate astea lumii întregi. Paul Gabor face asta cu măiestrie și am iubit cartea și gândurile ei ferecate, cafelele târzii și diminețile pierdute în nori de fum, iubirile nespuse și oamenii alene conturați de pe străduțele înguste ale lumii negustorului de pipe.”

Articolul original pe inefabil.ro

”Fire mai tembelă cum eram, nu ascultam manele în camion, doar citeam. Ştii tipul intelectualului camionagiu”

Paul Gabor este scriitor, om de presă, dar a muncit şi ca tâmplar, camionagiu sau orice l-a ajutat să supravieţuiască într-o ţară în care un permis de muncă venea după ani de aşteptări şi travaliu birocratic. A ajuns în presă datorită Jandarmeriei, dar şi-a dat demisia de la radio cu mânie împotriva sistemului politic. A emigrat ilegal în Grecia şi a simţit pumnii grei ai poliţiştilor eleni. Şi-a găsit şansa în Spania şi nu a renunţat la ea. Anul acesta a debutat cu volumul ”Negustorul de pipe”, care este deja best-seller al editurii Herg Benet. A dedicat prozele Irinei, femeia fără de care nici el, dar nici cartea nu ar fi existat.

Ne duci de la titlu şi copertă într-o lume maură, cu parfum de scorţişoară, unde bănuim că vom descoperi şi ceva mister, dar şi aventură. Cine este negustorul de pipe?

Am făcut un joc de cuvinte cu ” negustorul de pipe”. Îmi place să privesc fiecare text din carte ca pe nişte pipe în miniatură. Sunt fumător de pipă, iar pipa nu o poţi fuma între două tramvaie, ci este un întreg ritual, bătrânesc dacă vrei: cureţi pipa, pregăteşti tutunul, îl aşezi, îl presezi, aprinzi, savurezi fumul, iei paharul de vin sau de brandy, iar toată lentoarea asta înseamnă că eşti în altă lume deja.

Negustorul de pipe sunt eu. Şi îmi place să cred că fiecare text poate fi citit şi recitit, într-un fel de ritual, aşa cum savurezi o pipă.

Primele texte din ”Negustorul de pipe” au apărut prin 2007, 2008. În joacă. Atunci lucram pe camion şi făceam curse internaţionale, adică azi dormeam în Danemarca, mâine eram în Belgia, iar poimâine luam prânzul în Germania. Fire mai tembelă cum eram, nu ascultam manele în camion, ci doar citeam. Ştii tipul ”intelectualului camionagiu”.

Plecam în voiaj  cu trei-patru cărţi la mine, când mă întorceam acasă mai luam încă pe-atâtea. La un moment dat am început să mâzgălesc nişte pagini, în ideea asta: oare cum ar fi să scriu şi eu? Aveam un blog pe atunci şi acolo scriam miniaturi de texte. Călin Hera, care muncea la România Liberă pe atunci,  mi-a zis că nu scriu rău deloc şi m-a întrebat de ce nu încerc să adun textele într-o o carte. Nu l-am luat în seamă, nici pe el, nici pe nevastă-mea, care îmi spusese deja acelaşi lucru. Am continuat însă să scriu. Iar anul trecut a apărut ideea să le adun într-un manuscris şi să le expediez. Ceea ce am făcut: am trimis textele către mai multe edituri şi după trei zile mi-a răspuns Herg Benet. Şi iată cartea!

De ce ai plecat în Spania?

La mine a fost un amestec de scârbă, mânie şi aventură. Iar aceasta din urmă a cântărit infim faţă de restul trăirilor. Nu te apuci să baţi meridianele doar din dorinţa de aventură. Am lucrat în presa gălăţeană unde am ajuns la un punct în care nu mai puteam să spun ce gândeam. În general, ţi se sugera ce trebuie transmis. Erau mesaje care veneau de la direcţiunea radioului, te mai întâlneai cu un om politic, ţi se explicau lucruri despre un buget din care radioul trăia şi aşa mai departe. Evident că după ce trăieşti aşa ceva pleci, mai ales că eu nu am fost niciodată omul care să dea cu limba pe clanţă.

Şi am emigrat în anul în care Ion Iliescu a câştigat detaşat prezidenţialele, în faţa lui Corneliu Vadim Tudor.

În martie 2000 m-am hotărît să plec la greci. Aveam un prieten în Atena care m-a chemat la el. Însă, atenţie! Atunci România nu era membră UE şi nu puteai trece graniţa decât fraudulos, prin Serbia şi Macedonia. Am plecat din Timişoara, cu un grup de vreo 11-12 inşi, cu o călăuză, pe un frig de-ţi venea rău. Toată aventura m-a uşurat de vreo 500 de dolari.

Ne-au luat sârbii de la graniţă, am trecut prin Macedonia şi, la frontiera cu Grecia, călăuza a hotărît să trecem pe la ora 3 dimineaţa. Aşa am făcut. După vreo 10-12 kilometri pe pământ grecesc, ne-am adăpostit într-o căsuţă pe câmp, cu gândul ca în zori să ne împrăştiem care încotro.

Ne-am întins să ne odihnim, dar nu ne-a tihnit pentru că ne-am trezit, după vreo oră, cu zeci de poliţişti greci înarmaţi, care au înconjurat casa cu câini de urmărire. Ne-au luat pe sus şi ne-au dus în arest, unde am rămas vreo trei sau patru nopţi, fără nicio posibilitate de a comunica cu cei de acasă. Ne-au luat paşapoartele şi ne-au tras o mamă de bătaie, încât am ajuns acasă cu un genunchi cât capul. Acolo s-a terminat visul grecesc.

Aveam interdicţie pe paşaport, dar asta nu m-a împiedicat să scot altul nou-nouţ, cu care, două luni mai târziu, am ajuns în Spania. De ce Spania? Am plecat cu un autocar de sportivi de la Clubul Steaua. Steliştii de la lupte greco-romane aveau turneu, în mai 2000, în San Sebastian. Cunoşteam pe cineva la club, care m-a adăugat pe lista delegaţiei. Mi-am luat viza şi am plecat cu o geantă de voiaj, în care am îndesat câteva tricouri. Când am ajuns în San Sebastian aveam 700 de dolari în buzunar. Eram nabab.

I-am lăsat pe sportivi şi am luat autobuzul spre capitală. ”Ce-o fi, o fi!”, mi-am zis.

Am ajuns într-un sătuc pe lângă Madrid. Nu ştiam decât trei cuvinte: ”hola”, ”mañana” şi ”trabajo”, adică exact ce mă interesa.

Am spălat piscine, am dat cu lopata, am asfaltat şosele, am pus mâna pe drujbă şi am trăit în pădure, ca haiducii, vreo trei luni de zile. Am fost ajutor de bucătar, am fost camionagiu. Cred că, dacă spun ce nu am fost, este mult mai simplu.

În şase luni de zile am învăţat limba. Am avut baftă că la piscină, unde lucram, vindea bilete un profesor pensionar. El predase matematică şi geografie, dar pe mine m-a învăţat spaniola.  După program mergeam cu el la o bere sau la cumpărături şi învăţam. M-a corectat din prima zi, aşa încât în şase luni vorbeam o limbă foarte curată.

În 2002 a venit şi soţia mea în Spania, după o întreagă luptă cu birocraţia. Condiţia era ca eu să am permis de muncă, astfel încât statul spaniol să îmi recunoască continuitatea şi să îmi dea drept de şedere. Iar permisul de muncă era foarte complicat de primit pentru că România nu era stat membru UE. Aşa încât un angajator a trebuit să meargă cu mine la forţele de muncă şi să le explice că eu am nişte abilităţi de negăsit la orice alt muncitor spaniol, iar pentru aceste calităţi statul trebuia să îmi acorde permis de muncă.

Apoi guvernul spaniol dădea o rezoluţie. Din fericire, răspunsul a fost afirmativ, deci m-am întors în ţară, la ambasada Spaniei din Bucureşti, unde am primit viză de muncă. Şi abia cu această viză am mers în Spania, unde am primit permis de muncă şi de rezidenţă. Abia după aceea am început procedura de regrupare a familiei.

Pe mine m-a ajutat în tot acest travaliu un avocat, pe care l-am cunoscut la piscina despre care îţi spuneam mai devreme. El m-a sfătuit ce să fac; mai mult, mi-a făcut legătura cu un client al lui, care avea gater şi o făbricuţă ce prelucra lemn. Iar patronul acela a mers cu mine peste tot şi a făcut cererile necesare în tot lanţul birocratic. Şi i-a convins pe funcţionari să îmi dea drept de muncă. Astăzi, ca cetăţean UE, vii cu paşaportul de România, găseşti un loc de muncă aici şi te angajezi a doua zi.

Doi ani mai târziu, în 2002, soţia mea a putut să vină în Spania. A obţinut o slujbă în Catalonia, motiv pentru care ne-am mutat din capitală în acest oraş, Tarragona, unde trăim şi acum.

De ce ai spus că Irina este persoana fără de care cartea nu ar fi existat? Şi nici tu?

Ea este prima persoană care mi-a spus  să scriu cartea, chiar de când eram pe camion şi începusem să scriu primele texte. Nu am ascultat-o pentru că… prost.

Noi suntem căsătoriţi din 1997. Avem 21 de ani de când suntem împreună cu acte. Altfel, ne cunoaştem din cartier, de când aveam vreo cinci anişori.

Fără ea nu aş fi existat pentru că nu cred că altcineva m-ar fi putut suporta sau m-ar fi susţinut aşa cum a făcut-o ea. Şi, când spun asta, mă gândesc la toate proiectele în care m-am implicat sau la care am renunţat, iar ea m-a susţinut fără rezerve. Dacă eu sunt aşa cum sunt astăzi sunt şi pentru că am avut-o alături. Iar asta nu e simplu.

Suntem împreună de foarte mulţi ani şi nu ne leagă case, moşii, copii. Ne leagă o relaţie care a trecut prin foarte multe, dar uite că suntem alături. E mai mult decât dragoste, e şi respect, complicitate şi foarte multă dileală. Este un amestec peste care nu poţi trece foarte uşor. Tocmai de asta spun că nu aş fi putut exista fără ea.

De ce te-ai apucat de presă?

Pentru că am terminat armata la Jandarmi.

Am făcut armata în Bucureşti, în Băneasa. Noaptea săream gardul şi mergeam la fete, pardon la un ceai. Aşa i-am cunoscut pe oamenii de la Radio Contact de atunci, Raluca Moianu, Andi Moisescu şi aşa mai departe. Atunci m-am virusat cu radio.

Când m-am întors în Galaţi, m-am dus la Radio Alfa, un radio muzical pe atunci, şi am cerut un job. Am început să fac programe de noapte, de zi şi radio-matinal. Iar la puţin timp am trecut la Radio Galaţi, postul cel mai urmărit din oraş. Acolo m-am apucat de presă. Deci, dacă mă gândesc şi rezum, am intrat în presă datorită Jandarmeriei.

Ce te-a învăţat, cum te-a format munca în radio?

Cred că m-a învăţat să cunosc oamenii, să îi ascult şi să îi citesc după voce. Iar asta mă ajută să câştig timp. Nu am nevoie de prea mult să îmi dau seama dacă eşti o jigodie, un ticălos sau un om de pus la rană. Te simt din voce, îmi trebuie doar câteva inflexiuni să îmi dau seama dacă se poate face ceva cu tine.

Unde te-ai născut? Eşti băiat de asfalt sau de ţărână?

Sunt băiat de cartier. Tata era lăcătuş mecanic, mama coafeză, adică oameni din clasa muncitoare. Iar eu am crescut pe pietrele Galaţiului, în cartierul Micro 21.

Părinţii mei au venit de la ţară prin anii ’60, ’70, pentru că Ceauşescu a făcut prea-frumosul Combinat Siderurgic din Galaţi, moment în care un târgşor de provincie a devenit oraş industrial. Evident că a început să curgă lumea ca la urs în lanţuri.

Cum erai? Băiat cu gaşcă, ce bătea mingea în peretele doamnei de la parter, sau băiat de casă, citind în solitudine?

Aş zice că mă regăsesc în ambele descrieri. Am bătut şi mingea, am spart şi geamuri, ohooo. Dar m-am apropiat şi foarte mult de cărţi. Poate şi pentru că bunica din partea tatălui, Vasilica, a făcut o pasiune din a strânge cărţi. Nu ştiu prin ce minune, fiindcă şi ei erau tot oameni ai muncii: bunicul lucra la CFR, bunica era croitoreasă. Bunica însă, în anii aprigi ai comunismului, adică ’70, ’80, avea deja o bibliotecă frumuşică. De-acolo am prins gustul cititului.

Ce căutai?

Atunci nu puteai căuta foarte mult, doar citeai ce-ţi cădea în mână, ce puteai găsi în Biblioteca Pentru Toţi. În vremea aceea am citit Hortensia Papadat-Bengescu, Noica, am citit ”Romanul adolescentului miop” sau ”Nuntă-n cer”. Deci, pentru un puşti de 10, 12 ani, când am început să dau cu capul în rafturi, erau nişte cărţi foarte mişto.

Mai mult, la un moment dat o clientă a mamei, nevastă de general, a rămas văduvă şi a moştenit o bibliotecă impozantă. Aşa că a invitat-o pe mama să îşi aleagă după voie. M-am dus eu şi cred că am plecat cu vreo şase valize de cărţi de la doamna general. Asta a fost a doua minune care m-a apropiat de cărţi.

Dacă ne întoarcem în copilărie şi te rog să îmi dai nişte substantive, adjective din care să ghicim un gust, un miros ce mi-ai spune? Şi, cine ştie, poate aşa aflăm de unde se trage nostalgia mirosului de pipă.

Ca orice băiat de oraş, vara mergeam cu fratele meu la ţară, adică la bunicii din partea mamei. De acolo mi-a rămas mirosul de doagă, de surcele căzute din butoi. Să îţi spun de ce. Bunicul, Costin Melinte, a făcut războiul şi a fost prizonier în Siberia timp de patru ani. Când s-a întors acasă, în ’46 sau ’47, a găsit o ţară care trecea la comunism, era în prag de naţionalizare: ”daţi-ne tot din gospodărie, că este al nostru!”, i-au strigat de la poartă. Iar bunicul, cum era el cu schije în cap, căzut din avion şi bombardat, a ieşit cu pistolul în pridvor şi a zis: ”Dacă intră cineva în curte, primeşte un glonţ în cap!”. A fost arestat şi a făcut pârnaie un an şi jumătate, la locul de muncă. Iar acolo, în satul Chiraftei, din judeţul Galaţi, unde a fost detenţia, a învăţat tâmplărie.

Aşa cum mi-l amintesc eu, bătrân, făcea butoaie, mese, scaune pentru zeci de sate din împrejurimi. Veneau şi oameni din Mureş sau Harghita pentru butoaie de murături sau de vin, de 100 de litri ori căzi de 1000 de litri.

Şi-a ridicat casa singur, de la temelie. A venit de la ruşi şi a început să facă tot cu mâna lui. Şi, în comunism, cât o fi fost regimul de aspru, el avea atelier, cu zeci de fierăstraie, scule şi menghine, cu circular, avea un petec de vie, a crescut porumbei şi iepuri. Era o gospodărie ţeapănă.

Din toate am adus în Spania un fierăstrău de mână şi o teslă. Atât am amintire de la el. Şi îmi e suficient.

Dacă este să vorbesc despre vreo rădăcină a mea, acolo se află. În acel sat, în Smulţi, unde locuia el, undeva pe lângă Târgu Bujor şi Tecuci. Un sătuc pierdut pe un deal. Nu e vreun loc vestit în judeţ, dar poate că asta i-a adus numai bine.

De acolo am în nas şi în urechi toate mirosurile şi sunetele din copilărie.

Interviu pentru Life.ro, semnat de Monica Tănase.