Paul Gabor este scriitor, om de presă, dar a muncit şi ca tâmplar, camionagiu sau orice l-a ajutat să supravieţuiască într-o ţară în care un permis de muncă venea după ani de aşteptări şi travaliu birocratic. A ajuns în presă datorită Jandarmeriei, dar şi-a dat demisia de la radio cu mânie împotriva sistemului politic. A emigrat ilegal în Grecia şi a simţit pumnii grei ai poliţiştilor eleni. Şi-a găsit şansa în Spania şi nu a renunţat la ea. Anul acesta a debutat cu volumul ”Negustorul de pipe”, care este deja best-seller al editurii Herg Benet. A dedicat prozele Irinei, femeia fără de care nici el, dar nici cartea nu ar fi existat.

Ne duci de la titlu şi copertă într-o lume maură, cu parfum de scorţişoară, unde bănuim că vom descoperi şi ceva mister, dar şi aventură. Cine este negustorul de pipe?

Am făcut un joc de cuvinte cu ” negustorul de pipe”. Îmi place să privesc fiecare text din carte ca pe nişte pipe în miniatură. Sunt fumător de pipă, iar pipa nu o poţi fuma între două tramvaie, ci este un întreg ritual, bătrânesc dacă vrei: cureţi pipa, pregăteşti tutunul, îl aşezi, îl presezi, aprinzi, savurezi fumul, iei paharul de vin sau de brandy, iar toată lentoarea asta înseamnă că eşti în altă lume deja.

Negustorul de pipe sunt eu. Şi îmi place să cred că fiecare text poate fi citit şi recitit, într-un fel de ritual, aşa cum savurezi o pipă.

Primele texte din ”Negustorul de pipe” au apărut prin 2007, 2008. În joacă. Atunci lucram pe camion şi făceam curse internaţionale, adică azi dormeam în Danemarca, mâine eram în Belgia, iar poimâine luam prânzul în Germania. Fire mai tembelă cum eram, nu ascultam manele în camion, ci doar citeam. Ştii tipul ”intelectualului camionagiu”.

Plecam în voiaj  cu trei-patru cărţi la mine, când mă întorceam acasă mai luam încă pe-atâtea. La un moment dat am început să mâzgălesc nişte pagini, în ideea asta: oare cum ar fi să scriu şi eu? Aveam un blog pe atunci şi acolo scriam miniaturi de texte. Călin Hera, care muncea la România Liberă pe atunci,  mi-a zis că nu scriu rău deloc şi m-a întrebat de ce nu încerc să adun textele într-o o carte. Nu l-am luat în seamă, nici pe el, nici pe nevastă-mea, care îmi spusese deja acelaşi lucru. Am continuat însă să scriu. Iar anul trecut a apărut ideea să le adun într-un manuscris şi să le expediez. Ceea ce am făcut: am trimis textele către mai multe edituri şi după trei zile mi-a răspuns Herg Benet. Şi iată cartea!

De ce ai plecat în Spania?

La mine a fost un amestec de scârbă, mânie şi aventură. Iar aceasta din urmă a cântărit infim faţă de restul trăirilor. Nu te apuci să baţi meridianele doar din dorinţa de aventură. Am lucrat în presa gălăţeană unde am ajuns la un punct în care nu mai puteam să spun ce gândeam. În general, ţi se sugera ce trebuie transmis. Erau mesaje care veneau de la direcţiunea radioului, te mai întâlneai cu un om politic, ţi se explicau lucruri despre un buget din care radioul trăia şi aşa mai departe. Evident că după ce trăieşti aşa ceva pleci, mai ales că eu nu am fost niciodată omul care să dea cu limba pe clanţă.

Şi am emigrat în anul în care Ion Iliescu a câştigat detaşat prezidenţialele, în faţa lui Corneliu Vadim Tudor.

În martie 2000 m-am hotărît să plec la greci. Aveam un prieten în Atena care m-a chemat la el. Însă, atenţie! Atunci România nu era membră UE şi nu puteai trece graniţa decât fraudulos, prin Serbia şi Macedonia. Am plecat din Timişoara, cu un grup de vreo 11-12 inşi, cu o călăuză, pe un frig de-ţi venea rău. Toată aventura m-a uşurat de vreo 500 de dolari.

Ne-au luat sârbii de la graniţă, am trecut prin Macedonia şi, la frontiera cu Grecia, călăuza a hotărît să trecem pe la ora 3 dimineaţa. Aşa am făcut. După vreo 10-12 kilometri pe pământ grecesc, ne-am adăpostit într-o căsuţă pe câmp, cu gândul ca în zori să ne împrăştiem care încotro.

Ne-am întins să ne odihnim, dar nu ne-a tihnit pentru că ne-am trezit, după vreo oră, cu zeci de poliţişti greci înarmaţi, care au înconjurat casa cu câini de urmărire. Ne-au luat pe sus şi ne-au dus în arest, unde am rămas vreo trei sau patru nopţi, fără nicio posibilitate de a comunica cu cei de acasă. Ne-au luat paşapoartele şi ne-au tras o mamă de bătaie, încât am ajuns acasă cu un genunchi cât capul. Acolo s-a terminat visul grecesc.

Aveam interdicţie pe paşaport, dar asta nu m-a împiedicat să scot altul nou-nouţ, cu care, două luni mai târziu, am ajuns în Spania. De ce Spania? Am plecat cu un autocar de sportivi de la Clubul Steaua. Steliştii de la lupte greco-romane aveau turneu, în mai 2000, în San Sebastian. Cunoşteam pe cineva la club, care m-a adăugat pe lista delegaţiei. Mi-am luat viza şi am plecat cu o geantă de voiaj, în care am îndesat câteva tricouri. Când am ajuns în San Sebastian aveam 700 de dolari în buzunar. Eram nabab.

I-am lăsat pe sportivi şi am luat autobuzul spre capitală. ”Ce-o fi, o fi!”, mi-am zis.

Am ajuns într-un sătuc pe lângă Madrid. Nu ştiam decât trei cuvinte: ”hola”, ”mañana” şi ”trabajo”, adică exact ce mă interesa.

Am spălat piscine, am dat cu lopata, am asfaltat şosele, am pus mâna pe drujbă şi am trăit în pădure, ca haiducii, vreo trei luni de zile. Am fost ajutor de bucătar, am fost camionagiu. Cred că, dacă spun ce nu am fost, este mult mai simplu.

În şase luni de zile am învăţat limba. Am avut baftă că la piscină, unde lucram, vindea bilete un profesor pensionar. El predase matematică şi geografie, dar pe mine m-a învăţat spaniola.  După program mergeam cu el la o bere sau la cumpărături şi învăţam. M-a corectat din prima zi, aşa încât în şase luni vorbeam o limbă foarte curată.

În 2002 a venit şi soţia mea în Spania, după o întreagă luptă cu birocraţia. Condiţia era ca eu să am permis de muncă, astfel încât statul spaniol să îmi recunoască continuitatea şi să îmi dea drept de şedere. Iar permisul de muncă era foarte complicat de primit pentru că România nu era stat membru UE. Aşa încât un angajator a trebuit să meargă cu mine la forţele de muncă şi să le explice că eu am nişte abilităţi de negăsit la orice alt muncitor spaniol, iar pentru aceste calităţi statul trebuia să îmi acorde permis de muncă.

Apoi guvernul spaniol dădea o rezoluţie. Din fericire, răspunsul a fost afirmativ, deci m-am întors în ţară, la ambasada Spaniei din Bucureşti, unde am primit viză de muncă. Şi abia cu această viză am mers în Spania, unde am primit permis de muncă şi de rezidenţă. Abia după aceea am început procedura de regrupare a familiei.

Pe mine m-a ajutat în tot acest travaliu un avocat, pe care l-am cunoscut la piscina despre care îţi spuneam mai devreme. El m-a sfătuit ce să fac; mai mult, mi-a făcut legătura cu un client al lui, care avea gater şi o făbricuţă ce prelucra lemn. Iar patronul acela a mers cu mine peste tot şi a făcut cererile necesare în tot lanţul birocratic. Şi i-a convins pe funcţionari să îmi dea drept de muncă. Astăzi, ca cetăţean UE, vii cu paşaportul de România, găseşti un loc de muncă aici şi te angajezi a doua zi.

Doi ani mai târziu, în 2002, soţia mea a putut să vină în Spania. A obţinut o slujbă în Catalonia, motiv pentru care ne-am mutat din capitală în acest oraş, Tarragona, unde trăim şi acum.

De ce ai spus că Irina este persoana fără de care cartea nu ar fi existat? Şi nici tu?

Ea este prima persoană care mi-a spus  să scriu cartea, chiar de când eram pe camion şi începusem să scriu primele texte. Nu am ascultat-o pentru că… prost.

Noi suntem căsătoriţi din 1997. Avem 21 de ani de când suntem împreună cu acte. Altfel, ne cunoaştem din cartier, de când aveam vreo cinci anişori.

Fără ea nu aş fi existat pentru că nu cred că altcineva m-ar fi putut suporta sau m-ar fi susţinut aşa cum a făcut-o ea. Şi, când spun asta, mă gândesc la toate proiectele în care m-am implicat sau la care am renunţat, iar ea m-a susţinut fără rezerve. Dacă eu sunt aşa cum sunt astăzi sunt şi pentru că am avut-o alături. Iar asta nu e simplu.

Suntem împreună de foarte mulţi ani şi nu ne leagă case, moşii, copii. Ne leagă o relaţie care a trecut prin foarte multe, dar uite că suntem alături. E mai mult decât dragoste, e şi respect, complicitate şi foarte multă dileală. Este un amestec peste care nu poţi trece foarte uşor. Tocmai de asta spun că nu aş fi putut exista fără ea.

De ce te-ai apucat de presă?

Pentru că am terminat armata la Jandarmi.

Am făcut armata în Bucureşti, în Băneasa. Noaptea săream gardul şi mergeam la fete, pardon la un ceai. Aşa i-am cunoscut pe oamenii de la Radio Contact de atunci, Raluca Moianu, Andi Moisescu şi aşa mai departe. Atunci m-am virusat cu radio.

Când m-am întors în Galaţi, m-am dus la Radio Alfa, un radio muzical pe atunci, şi am cerut un job. Am început să fac programe de noapte, de zi şi radio-matinal. Iar la puţin timp am trecut la Radio Galaţi, postul cel mai urmărit din oraş. Acolo m-am apucat de presă. Deci, dacă mă gândesc şi rezum, am intrat în presă datorită Jandarmeriei.

Ce te-a învăţat, cum te-a format munca în radio?

Cred că m-a învăţat să cunosc oamenii, să îi ascult şi să îi citesc după voce. Iar asta mă ajută să câştig timp. Nu am nevoie de prea mult să îmi dau seama dacă eşti o jigodie, un ticălos sau un om de pus la rană. Te simt din voce, îmi trebuie doar câteva inflexiuni să îmi dau seama dacă se poate face ceva cu tine.

Unde te-ai născut? Eşti băiat de asfalt sau de ţărână?

Sunt băiat de cartier. Tata era lăcătuş mecanic, mama coafeză, adică oameni din clasa muncitoare. Iar eu am crescut pe pietrele Galaţiului, în cartierul Micro 21.

Părinţii mei au venit de la ţară prin anii ’60, ’70, pentru că Ceauşescu a făcut prea-frumosul Combinat Siderurgic din Galaţi, moment în care un târgşor de provincie a devenit oraş industrial. Evident că a început să curgă lumea ca la urs în lanţuri.

Cum erai? Băiat cu gaşcă, ce bătea mingea în peretele doamnei de la parter, sau băiat de casă, citind în solitudine?

Aş zice că mă regăsesc în ambele descrieri. Am bătut şi mingea, am spart şi geamuri, ohooo. Dar m-am apropiat şi foarte mult de cărţi. Poate şi pentru că bunica din partea tatălui, Vasilica, a făcut o pasiune din a strânge cărţi. Nu ştiu prin ce minune, fiindcă şi ei erau tot oameni ai muncii: bunicul lucra la CFR, bunica era croitoreasă. Bunica însă, în anii aprigi ai comunismului, adică ’70, ’80, avea deja o bibliotecă frumuşică. De-acolo am prins gustul cititului.

Ce căutai?

Atunci nu puteai căuta foarte mult, doar citeai ce-ţi cădea în mână, ce puteai găsi în Biblioteca Pentru Toţi. În vremea aceea am citit Hortensia Papadat-Bengescu, Noica, am citit ”Romanul adolescentului miop” sau ”Nuntă-n cer”. Deci, pentru un puşti de 10, 12 ani, când am început să dau cu capul în rafturi, erau nişte cărţi foarte mişto.

Mai mult, la un moment dat o clientă a mamei, nevastă de general, a rămas văduvă şi a moştenit o bibliotecă impozantă. Aşa că a invitat-o pe mama să îşi aleagă după voie. M-am dus eu şi cred că am plecat cu vreo şase valize de cărţi de la doamna general. Asta a fost a doua minune care m-a apropiat de cărţi.

Dacă ne întoarcem în copilărie şi te rog să îmi dai nişte substantive, adjective din care să ghicim un gust, un miros ce mi-ai spune? Şi, cine ştie, poate aşa aflăm de unde se trage nostalgia mirosului de pipă.

Ca orice băiat de oraş, vara mergeam cu fratele meu la ţară, adică la bunicii din partea mamei. De acolo mi-a rămas mirosul de doagă, de surcele căzute din butoi. Să îţi spun de ce. Bunicul, Costin Melinte, a făcut războiul şi a fost prizonier în Siberia timp de patru ani. Când s-a întors acasă, în ’46 sau ’47, a găsit o ţară care trecea la comunism, era în prag de naţionalizare: ”daţi-ne tot din gospodărie, că este al nostru!”, i-au strigat de la poartă. Iar bunicul, cum era el cu schije în cap, căzut din avion şi bombardat, a ieşit cu pistolul în pridvor şi a zis: ”Dacă intră cineva în curte, primeşte un glonţ în cap!”. A fost arestat şi a făcut pârnaie un an şi jumătate, la locul de muncă. Iar acolo, în satul Chiraftei, din judeţul Galaţi, unde a fost detenţia, a învăţat tâmplărie.

Aşa cum mi-l amintesc eu, bătrân, făcea butoaie, mese, scaune pentru zeci de sate din împrejurimi. Veneau şi oameni din Mureş sau Harghita pentru butoaie de murături sau de vin, de 100 de litri ori căzi de 1000 de litri.

Şi-a ridicat casa singur, de la temelie. A venit de la ruşi şi a început să facă tot cu mâna lui. Şi, în comunism, cât o fi fost regimul de aspru, el avea atelier, cu zeci de fierăstraie, scule şi menghine, cu circular, avea un petec de vie, a crescut porumbei şi iepuri. Era o gospodărie ţeapănă.

Din toate am adus în Spania un fierăstrău de mână şi o teslă. Atât am amintire de la el. Şi îmi e suficient.

Dacă este să vorbesc despre vreo rădăcină a mea, acolo se află. În acel sat, în Smulţi, unde locuia el, undeva pe lângă Târgu Bujor şi Tecuci. Un sătuc pierdut pe un deal. Nu e vreun loc vestit în judeţ, dar poate că asta i-a adus numai bine.

De acolo am în nas şi în urechi toate mirosurile şi sunetele din copilărie.

Interviu pentru Life.ro, semnat de Monica Tănase. 

   „Încerc să-i ofer cititorului un tango în care să danseze cu propriile mele crize de isterie camuflate în povești calme, multe dintre ele se petrec pe malul Mediteranei spaniole, în călătorii ale melcilor frustrați pe trecerea de pietoni, neputincioși, bătrâni, sleiți de soare, nevrozați peste măsură de zgomotul produs de tocurile damelor care merg să-și cumpere covrigi de la colț, crize de isterie, de contemplație absurdă în fața unor femei inexistente sau prea îndepărtate, camuflate încă o dată în discursuri nocturne, ca acesta, fără puncte de final, doar cu multe virgule și respirații sacadate cu ochii în taste. Mă joc. E foarte simplu, învelesc poveștile mele de viață în cămăși de forță și le introduc în paginile Negustorului de pipe cu infantilul pretext de a obliga lectorul să se ludifice și el în aceeași măsură ca și mine. Sunt texte în care se revine, nimic nu e gratuit. Creez imagini care transportă de pe banca unde întâlnesc o mireasă nehotărâtă până în cimitirul de la miezul zilei în care un bătrân se joacă cu pietricele albe și negre, de pe scăunelul bătut de briza Atlanticului și până la o scară timidă care vine să se așeze pe canapeaua unui psihiatru în care m-am introdus pentru moment.

   Nu vreau să ofer ceva facil, cititorul trebuie să muncească, să caute și să-și excite imaginația pentru a putea să găsească nuanțele imaginilor mele. Sunt un individ dificil, zgârcit în relatări și poate că mult prea refractar în a povesti despre cartea pe care tocmai am scris-o, dar îmi face plăcere să-mi pălmuiesc prietenii, dându-le ocazia să nu mai moțăie în fața unor pagini pe care au senzația că și le asumă cu ușurință. Negustorul de pipe este proză scurtă, percutează prin mișcare de la un paragraf la celălalt și nu te lasă indiferent. Pentru simplul fapt că este destinat unui public ce a renunțat de multă vreme să fie inert. Este un public dinamic, inteligent, pretențios și avid de schimbări de ritm. Și trebuie să i se dea un produs pe măsură.”

Prezentare apărută pe citestema.ro în 20 iulie 2018.

   George Motroc – Domnule Paul Gabor, în primul rând, felicitări pentru prima dvs. lansare! Pentru început, vă rog să ne spuneţi cum aţi trăit atunci şi cum resimţiţi acum acest moment unic pentru un scriitor?

   Paul Gabor – Așteptam reacția publicului cititor de carte, de beletristică. A fost o reacție pe care nu am prevăzut-o, chiar dacă publicul și manifestările sale nu sunt necunoscute pentru mine, lucrând destul de mulți ani în presă. Așteptările mi-au fost depășite cu mult, cartea a fost primită foarte bine, am rămas fără volume la Galați și la una dintre lansările din București, editorul fiind nevoit să suplimenteze numărul cărților. Mă simt bine, aș minți să spun că nu sau că sunt indiferent și „rece”. Nimeni nu poate fi de lemn atunci când publicul se apropie de cartea sa și o adoptă ca pe un copil care rătăcește prin lume. Unii spun că abia acum începe greul, abia acum încep reacțiile reale, după ce cartea va fi citită, digerată, pusă în raftul care trebuie.

   G.M. – La lansare aţi vorbit de un anumit mod preferat de apropiere prin lectură de textul dvs. Sunteţi de acord să dezvăluiţi şi cititorilor care nu au fost prezenţi la târgul de carte despre ce tip de abordare este vorba?

   P.G. – Îmi place să descopăr cărțile, nu aștept să mi se povestească despre ele. Sfătuiesc cititorul să deschidă volumul și să-și asume responsabilitatea căutătorului, să fie un Cousteau al tușului pe celuloză, să se îmbete singur cu cuvintele și să-și construiască propriile proiecții, să nu se uite în gura nimănui, a niciunui înțelept de conjunctură. Am aroganța să afirm că „Negustorul de pipe” merită citită, e o carte frumoasă, nimic lacrimogen, nimic ieftin, nimic vulgar. E o lume pe care am construit-o așa cum mie mi-ar plăcea să o găsesc în paginile de literatură: reflecție, simbol, erotism, tristețe, furie, filosofie… Par curajos? Poate. Nu am suferit niciodată de falsă modestie, iar oamenii din lumea literară care s-au apropiat până acum de carte au avut doar lucruri bune de spus despre ea. Optez pentru curajul contactului direct, pentru pariul cititorului cu el însuși.

   G.M. – Tot de la lansare, am aflat că aveţi şi un blog… A reprezentat acesta un exerciţiu pregătitor şi care v-a ajutat în scrierea cărţii sau a fost o experienţă complet diferită?

   P.G. – Blogul îl am de foarte mulți ani (paulgabor.com) și a fost un instrument care m-a ajutat să mă exprim de-a lungul timpului, pe când încă nu se născuseră rețelele sociale. Am șters materiale, am rescris, a renăscut de mai multe ori din 2006 încoace. Acum are rol doar de depozit în care păstrez texte și articole publicate în presă, este un spațiu în care mai ofer din când în când miniaturi din „Negustorul de pipe”. Blogul este diferit, îl consider un fel de insulă pe care unul se poate retrage atunci când nebunia cotidiană îl depășește.

   G.M. – Apropo de titlu. Am uitat să vă întreb cine este, de fapt, negustorul de pipe?

   P.G. – Știți cum se spune, nu-i așa? Când vorbești despre tine la persoana a treia începi să devii schizofrenic, te paște megalomania. Dar voi risca: negustorul de pipe este un tip care a plecat acum 18 ani din țară din fața unui microfon de radio, a ajuns în Spania unde a pus mâna pe lopată, pe sapă, pe drujbă, a spălat piscine, a curățat munți de cartofi și a spălat vapoare de farfurii, a fost barman de vinuri și a cărat cumpărăturile altora, negustorul de pipe s-a urcat pe camion și a bătut Europa ani de zile ducând portocale, scrisori, tractoare, sodă caustică, oxigen lichid și piese auto, negustorul fumează pipă și consideră fiecare text pe care l-a scris o mică bijuterie în interiorul căreia încearcă să-și ascundă angoasele și fricile. Sper că acum am asigurat un loc la spitalul de nebuni. Vreau un pat dublu, să am loc și pentru laptop.

   G.M. – De ce aţi ales să debutaţi cu un volum format din texte de mici dimensiuni? Nu era mult mai spectaculos un debut cu un roman?

   P.G. – Mă exprim foarte bine căutând esența, nu vreau să sufoc, nu vreau să divaghez. Publicul e sătul de ciorbe lungi, insipide, în care este plimbat printre ane și caiafe fără să i se spună nimic. Nu am ales eu forma în care să scriu, ci sunt convins că proza scurtă m-a găsit pe mine exact în momentul în care m-am hotărât să pun cuvinte pe hârtie.

   G.M. – Consideraţi literatura, ca să citez un titlu din volumul dvs., a ,,message in a bottle”?

   P.G. – Literatura poate fi un mesaj, poate fi un vehicul care să te transporte și să te lovească cu capul de pereții propriilor îndoieli, poate să fie un medicament și o jucărie sexuală, filosofică, cu literatura te poți tăia la deget și să nu simți nimic sau poți să fii victima unei hemoragii impresionante. Literatura (ce termen imens, ce cuvânt înfricoșător…) poate să te adopte sau te avorteze imediat dacă nu te apropii de carte așa cum ar trebui: curios, cu ochii întredeschiși, cu sufletul pregătit pentru un salt dement în lumea autorului. Literatura nu e pentru oricine și iarăși nu aș vrea să-mi laud în gura mare cartea, dar mi s-a spus că scriu foarte nișat, pentru un public „profesionist”, autentic, nu pentru chibiții care stau pe margine și consumă foiletoane scrise de dragul încasărilor. Îmi asum nișa, iar dacă se va dovedi că așa este, voi fi mândru de ea și de cititorii mei.

   G.M. – Vă propun un exerciţiu de reamintire. Care au fost mai greu de scris, spre exemplu, primele texte din volum sau ultimele?

   P.G. – Nu mi-e greu să scriu. Aștept să vină ideea, jonglez cu ea și o îmbrac mai întâi în minte. Am toată povestea în cap, o cizelez și o curtez cât se poate, abia în final o arunc pe hârtie. E un ritual erotic, dacă vreți. Ne tatonăm reciproc. Nu forțez absolut nimic pentru că mi s-a dovedit că nu iese nimic bun. Am aruncat la coș texte întregi asupra cărora am stat și am căutat sensuri, le-am presat pentru a le da o formă și nu ieșit decât un monstru naiv, un amestec de virgule și adjective infame.

   G.M. – În general vorbind, chiar dacă nu o să vă cer o profeţie, aş vrea să vă întreb cum vedeţi pe termen lung şi dacă aveţi o viziune optimistă sau nu, despre rolul literaturii contemporane şi forţa ei de a ne mai schimba sau măcar înfrumuseţa viaţa, în raport cu literatura scrisă înainte de 1989?

   P.G. –  Sunt, prin definiție, un individ realist, chiar dacă scriu ficțiune. Și nu voi face un pas înapoi de la convingerile mele acum, în fața cititorului, pentru a da bine. Nu mint pentru poză. Sunt pesimist, foarte pesimist în legătură cu apetența oamenilor în ceea ce privește literatura. Se consumă astăzi incredibil de multă impostură împodobită fabulos de bine, așezată în rafturi, promovată, împinsă din spate, editată în episoade, serii și fasoane interminabile. Sunt truisme, desigur, nu am descoperit eu faptul că scara valorilor e putredă și că totul s-a transformat în comerț en-gros. Oamenii nu mai citesc literatură. Preferă twitter sau whatsapp, dacă-l aduci în discuție pe Voltaire unii au senzația că vrei să-i înjuri mai sofisticat decât știu ei s-o facă. Comunismul și-a promovat impostorii, democrația are și ea fariseii săi. Să nu ne amăgim. Singurul critic literar apt să clasifice fără greș este timpul. Literatura oferă imagini, proiecții, destupă minți și deschide suflete. Dar, să ne trezim, nu prea mai schimbă nimic.

   G.M. – În ceea ce vă priveşte, în loc de clasica întrebare dspre ce planuri de viitor aveţi, o să vă întreb doar: următorul pas literar va fi un roman?

   P.G. – Următorul pas nu va fi un roman, dar voi încerca să ofer altceva publicului. Un proiect la care lucrez acum, tot proză scurtă, dar structurat altfel. Mai coroziv, mult mai distopic și mai rece în primă instanță, voi așeza altfel întrebările și sloiurile care mă mută de pe un scaun pe altul și va fi, cred, o incursiune directă în mine. Voi încerca să nu trișez foarte tare în fața cititorului.

   G.M. – În loc de final, vă rog să alegeţi o invitaţie la lectură sub forma unui fragment din volumul dvs. pentru cei care ne-au citit.

   „Mă trezesc mereu cu mult timp înaintea vecinilor. Așa m-am obișnuit, să fur startul. Îmi place să mă mint că sunt mai proaspăt decât ei și că le pot arăta cum iese soarele printre blocuri și copaci, cum flutură perdelele împinse de vânt ca niște rochii scăpate în fălcile unui ventilator uriaș. Îmi place, da, mă înnebunește ideea că există cineva, acolo, care-i întâmpină când ies la geam să ia pulsul dimineții. Îi iscodesc întâi, le caut prin sertare, măsor din ochi stivele de vase nespălate, le țin companie câinilor când mușcă lesa, aud când papagalii își dreg vocile și mă întreb cum ar fi să-mi crească pene și să cânt doar când mi se ia prosopul de pe colivie. Așa, doar la comandă, ca o flașnetă pensionată pe bulevard, ce hârâie amorf pe terasa berăriei.

   Mi-ar fi greu, recunosc, nu știu armonii, măsurile îmi sunt străine total. Nu am noțiuni de matematică muzicală. Partiturile îmi par bijuterii geometrice pe care muzicienii le manevrează într-un mod cu totul magic. Mi-a intrat în sânge muțenia orașului la patru dimineața, dar încep să mă obișnuiesc și cu primele frâne, cu saluturile stridente ale vecinilor care pleacă la serviciu. E un obicei vechi trezitul devreme. O meditație asupra prejudecăților, născută în anii în care îmi pierdeam nopțile, zgâindu-mă prin binoclu în apartamentele blocului din față.

   Comparam forța luminilor, vocile și stridența lor atunci când oamenii se certau din nimic. Am văzut cuțite aruncate, sentimente violate fără nicio urmă de remușcare, tandrețe scursă printre degete, am ascultat un Bach orgasmic în februarie și am ajuns chiar să ne salutăm între noi. Călătoream din bucătării în sufragerii, mă furișam avid dintr-o casă în alta, însoțeam fetele care ieșeau din duș și își uscau părul cu lumina aprinsă, neglijent, fără să tragă storurile.

   Atunci am descoperit formele, le-am scos din atlas și le-am pipăit tâmplele, bărbiile, coapsele și sânii cu ochii minții, am simțit semicercurile făcute în aer de mâinile care treceau prin părul lung. Am încercat să împrumut din răbdarea cu care își explorau trupurile, își măsurau fiecare zâmbet, fiecare grimasă, am vrut cu tot dinadinsul să învăț limbajul corporal pe care îl exersau asiduu și să ascult din penumbră melodiile pe care le fredonau în oglindă. Urmăream animalele sălbatice cum aleargă prin venele lor calde. Le era foame, cereau ca stăpânele să fie mușcate adânc, pentru a avea și ele parte de hrană.”

   „Tabel nominal cu obsesii și fetișuri” – din „Negustorul de pipe”, volum de proză scurtă apărut la Editura Herg Benet, 2018.

George Motroc este colaborator al revistei „Actualitatea Literară”.

Interviul poate fi citit AICI în variantă pdf.  A apărut în numărul 82 din iunie 2018.