Recunosc că eu la Mediteraneo, filmul premiat cu Oscar, m-am gândit întâi citind titlul cărții lui Paul Gabor, Mediterana din mine, la acea insula grecească pe care oamenii trăiau în iluzia pură a unui timp care nu se termină.

Mediterana mă așteptam să o văd descrisă în fiecare pagină, cât se poate de detaliat, cum  apare ea în fiecare zi, neschimbată de la începutul lumii. Se întâmplă și nu se întâmplă așa.

Oriunde pleacă, acest om care scrie ia cu sine Mediterana, așa cum poartă cu sine amintirile de acasă. Iar acasă (un fel de patrie, însă nu patria altora, aceea băgată cu sila pe gât) este un cuvânt complicat de experiența traversării mai multor spații. Nu mai poți spune exact ce înseamnă acasă, cel mult, regăsind în intensitatea unei clipe ceva din ființa de altădată, poți spune că, trecând prin unele locuri, te simți ca acasă.

Mediterana primește în această carte multe definiții, dar în esență este frumoasă și ușor de iubit. Simpla deschidere matinală a geamurilor aduce briza, un aer ca un geam colorat și senzația de repetare în buclă a imaginilor, unele din copilărie, altele din prezent. Când coboară sub nivelul mării, privirea înregistrează detaliile peisajului social lipsit de energie, apatic, zona în care mișcările sunt reduse la butonarea telefonului mobil.

Mediterana este pretutindeni – și la Londra, și în piețele venețiene, și în punctul de control de la aeroport, și la Tulcea. E interiorizată, risipită în senzații și stări, prezență constantă, deși discretă. Este mai mult decât un peisaj pe care-l poți urmări de la geam, în călătorie. Descrisă în doar câteva imagini, Mediterana se dovedește o mare lăuntrică, adăpost al reveriilor și refugiu din calea timpului măsurat de ora plecării spre țară uneori, alteori, spre nicăieri.

Hrănită de singurătate, melancolia are rafinamentul unui spirit obișnuit să caute repere culturale esențiale. Infernul nu e nici provizoriu, nici amânat, este anticipat. S-ar spune că, în viziunea autorului, omenirea își trăiește deja sfârșitul, într-un mod lipsit de glorie, fiindcă suferința, nemaifiind o luptă cu destinul, nu provoacă un catharsis.

Timpul, călătoria, iubirea, comunicarea, creația sunt temele acestei cărți care ia, prin autenticitatea exprimării gândurilor și prin dezordinea lor, forma unui carnet de însemnări sau a unui jurnal din care a fost eliminat calendarul. Zilele s-au uniformizat, au aceeași consistență în termenii stărilor de spirit nedefinite. Precizarea unui moment anume pare inutilă. Gândirea are propria durată. Textul în sine este provocare la dialog sau la confesiune.

Fiecare capitol al cărții adună frânturi de gânduri și de imagini, le dă o formă și le așază într-o logică pe care o înțelegi la final, când recitești titlurile – scrierea, ni se spune, nu e simplă retorică, nici fugă de idei, încheierea trebuie să fie pe măsura începutului, să îl reflecte. Tehnica asta a ținerii ideilor sub control funcționează în ansamblul cărții, fiind însă mai vizibilă la nivel de paragraf – unitate narativă, comprimarea gândului, digresiune perfect controlată, prezența unui fir roșu.

Tehnica portretului este exersată în evocarea succintă a străinilor deveniți prieteni, tovarăși în călătorii semnificative sau oameni din trecut. Uneori, portretele rămân în stadiul de simple contururi, figuri de intersecție umană. Toți cei portretizați au însă ceva aparte, ies în evidență printr-o ciudățenie, printr-un dar. Fata din Japonia scrie poezii. Bătrânul din blocul de vizavi, de la apartamentul unde becul din balcon nu se stinge niciodată, nu deschide ferestrele, trăiește într-un aer stătut. Mao este pasionat de poezie, spirit boem, prieten vechi alături de care Paul nu va mai ajunge niciodată în Deltă. Alex (Dragul meu Alex) a dispărut în timpul călătoriei spre Spania, o nenoricire l-a întors din drum. Fata de la cafenea îi aduce cafeaua în pahar, nu în ceașcă, dar îi desenează din caimac o inimă și îi urează: bon día. Julian este cel care nu taie copacii până nu le cere iertare (Julian și lacrimile sale).

Relația cu limbajul este răsturnată. Cuvintele slujesc cuprinderii lumii din afară, matrice a percepției și exprimare a sinelui. Dar cuvintele se întorc inevitabil asupra celui care le folosește, ca un bumerang sau ca un clonț, dureros.

Condiția stânjenitoare de autor presupune intrarea în alt rol, unul social, incomod și fiindcă este un rol nou, complet necunoscut, și presupune o politețe obligatorie. În fața paginii albe scrisul se așterne liniștit, ca din aer. În fața publicului convenția strică autenticitatea. Soluția este să treci cu detașare de la o impresie la alta, să tratezi evenimentul ca pe un fapt divers și faptul divers ca pe un eveniment.

Textul alunecă spre tonul de eseu filosofic, punând în discuție concepte din sfera creației. Fericirea este conservată, păstrată pentru mai târziu. Deocamdată nefericirea este sursa de inspirație. Creația are gust de cafea amară. Amărăciunea apare în procesul scrisului, dar apare și ulterior, când se așteaptă validarea socială a produsului cultural – o industrie a receptării cinice este gata să se pronunțe contra cost. Oamenii care gândesc aproximativ la fel sunt gata să emită judecați de valoare, să fie critici și să expedieze verdictul.

Autorul e un om fără așteptări. Relația cu publicul este dificilă, fiindcă în general relația cu ceilalți este subminată de neputința comunicării autentice. Lectura este o mișcare de pagini, superficială afirmare socială, vanitate și spectacol, rămânând exterioară ființei, deci înțelegerii.

Tonul general de resemnare rezonează în diferite tonuri de tristețe, de la melancolie (nu poți privi Mediterana de pe plaja barceloneză fără să suferi de melancolie), la invazive depresii. Ironia și autoironia sparg tiparele ideilor conforme și denunță problemele de etică ale unei caste alcătuite din oameni al căror talent, ca să fie o certitudine, trebuie validat de ochiul critic mercantil. Recunoașterea se cumpără, validarea se primește contra cost – în Adio, Europa! Ion D. Sîrbu și în Cuțitul japonez Răzvan Petrescu surprind în același registru promiscuitatea lumii în care se confundă artiștii cu impostorii. Autorul are simțul umorului și, de aceea, cărții acesteia, începute ca un jurnal de călătorie prin timp și prin spațiu, îi sporește farmecul.

În câteva pagini ale cărții se păstrează scrisul de mână, estetic, cu rânduri simetrice și trăsături ferme. Grafic, efectul este excelent. Plasate aleatoriu, nu în prelungirea celor tipărite normal, inserțiile acestea cu scrisul personal preiau rostul unui semn de carte, amintindu-ți până unde ai ajuns cu lectura și la ce pasaje ar trebui să te întorci. De exemplu, la suita de paradoxuri ce alcătuiește o poetică a intimității.

Autorul își alege un receptor și i se adresează persuasiv, cu intenția de a-i zdruncina conștiința. Cititorul e privit ca un interlocutor căruia i se anticipează replicile, în așa măsură încât ai senzația că textul prinde toate nuanțele unui dialog viu despre sens și nonsens, despre moralitate și inteligența altor ființe.

Ce e abstract capătă concretețe, ideile au contur și urmează, ieșind din tiparul scrierii de tip memorialistic, o traiectorie imprevizibilă, în atingere cu poezia sau cu filosofia, într-o carte al cărei farmec vine din autenticitate, din refuzul asumării diverselor forme de impostură, de la cea morală, la cea emoțională. Stil hipnotic, de poem amestecat cu valul unei mări care aduce la țărm cuvinte, ca la Kazantzakis.

– – –

Text semnat de Mihaela Nicolae în BookHUB.ro

„Să știți că nu e chiar ușor să scrii despre o carte al cărei autor îți este prieten și/sau îl cunoști în carne și oase. Trebuie să faci abstracție (sau dimpotrivă, ar spune unii) de cunoașterea explicită, directă și să te întorci la carte cu o dedicare absolută, pentru că atunci când citești un autor nu știi niciodată câte eu-uri au fost coborâte din podul propriei ființe, ca în sfârșit cartea să ia forma materială care permite cititorului să intre în viața celui care a semnat-o, viața știută sau mai puțin știută.

Am toate motivele să cred că atunci când scrisul, nu cel complet oportunist, e o manieră brutală de autoexprimare, avem acces la straturi subțiri, invizibile ale minții celui care scrie. De altfel, Paul notează că „stupefacția e binevenită doar în literatură„. Lucru cu care sunt și nu sunt de acord. Pe de-o parte sunt de acord, pentru că hârtia permite exorcizarea demonilor, și nu sunt pentru că nici măcar hârtia nu poate suporta nivelurile nenumăratelor infernuri: „m-ar extazia gândul că cineva construiește un al doilea infern„, cum bine scrie autorul undeva în carte.

Am început neverosimil de teoretic, fără să spun din capul locului că Paul a scris o carte extraordinară. Este fără îndoială (îndoiala mea subiectivă) peste „Negustorul de pipe” și „Rapel”, cele două cărți anterioare. Ele au fost de fapt o uvertură la „Mediterana din mine” în care a condensat trăirile din scriitura lui binecunoscută deja, care dă stări de foame, menite să-ți umple golurile emoționale. I-am spus lui Paul că, atunci când îl citesc, mi se face foame. N-aș vrea foarte tare sa mă duc într-o zonă psihanalizabilă, pentru că scriu această postare pentru el și pentru carte, nu pentru mine.

Totuși, parcurgând volumul am avut un flash degrabă rotitoriu în minte. Că este o proză scurtă fără îndoială, din punctul de vedere al construcției textelor, dar mie, cititorul înfometat, mi-a dat senzația (nu o dată!) că asist la scrierea unui jurnal. Probabil, pentru notele autobiografice și pentru întreruperea firului narativ cu note incendiate de destăinuire la extrema limită posibilă a onestității. Încă de la titlurile din cuprins știi că vei avea de-a face cu povești în care dacă ți-ai propus să nu gândești, vei fi crunt dezamăgit. „Mediterana din mine” te obligă să ruminezi, să scotocesti printre imaginile și deciziile care-ți coordonează viața, iar asta pentru că Paul are curajul întrebărilor și afirmațiilor către care nu prea ne întoarcem obrajii și ochii, fiindcă ne pun față în față cu ipocrizia atoateasupritoare a psihicului uman.

„Beau cafeaua asta amară în era transparenței. În era plexiglasului și a tastelor care vor să ne apropie, dar nu vor reuși niciodată. Nu i-am întrebat niciodată pe părinții mei de ce au adus pe lume un copil trist. E inutil, cred. Ei își făcuseră planuri cu mine, ca orice părinte care ar vrea pentru așchia lui ceva mult mai bun decât a avut el însuși în viață. Dar e absurd să te naști pentru a te bucura de viață, în timp ce există în jurul tău numai imbecili care ți-o vor face tot timpul imposibilă.” Incomod? Desigur. Nihilist? Numai în aparență. Dezamagitor? Nu. Numai dacă nu ți-ai adresat niciodată aceste întrebări sau rânduri profund existențiale. Și fără de care bunătatea nu poate exista. Culmea!

„Un om scrie o carte. Două sute cinzeci de grame de hîrtie în care își mototolește gîndurile, și le modelează și le ascute pentru ca să poată aduna bani de o pîine și de cîteva felii de salam„. Realist? Desigur. Surprinzător? N-ar trebui să fie.

„Îmi este silă – cred că doar cafeaua asta extrem de amară mi-o provoacă – de lumea sclavilor fericiți care dorm încolonați, respiră încolonați, mănîncă, beau, dansează, muncesc, fut, citesc, critică, aplaudă, plîng, adoră încolonați în turme perfecte, aliniate la dungă. Dezgustul vine și din cauza repetării acestor lucruri. Obosesc să menționez aceleași traume, mereu, fără a schimba nimic, nici măcar o virgulă.”

„Care ar fi cel mai bun moment al zilei în care poate fi atacată neliniștea? V-ați întrebat vreodată? Ați construit cumva o listă de minciuni esențiale cu ajutorul căreia vă puteti confrunta cu oricine? Nu. Deci sînteți total dezarmați în fața pericolului iminent.” Mizantrop, cinic, pălmuitor? Desigur. Dar toate acestea pentru că literatura permite întrebări sau afirmații care încovoaie și care trebuie spuse și răspuse fie chiar cu vocea naratorului care poate fi scriitorul însuși, fie cu cea a personajelor, chiar dacă din vremuri imemoriale, odată cu filozofia, toate generațiile de homo sapiens sapiens și le-au adresat. În toate formele posibile, arta fiind una dintre ele.

Ele trebuie reinventate doar ca formă, cum Paul a și făcut-o, extrăgând din cuvinte orice artificiu, căci dacă forma se schimbă, fondul rămâne mereu același: de ce mai degrabă ceva decât nimic, nu-i așa? Un posibil răspuns ar fi că acest ceva care ne înconjoară nu e construit numai din infernuri cunoscute și necunoscute, ci și din irizații purgatoriale sau chiar paradisiace.

Am găsit în cartea aceasta niște metafore sau alăturări de cuvinte care strălucesc împreună și care m-au îndemnat să trec de la realismul crud la un soi de visare, care nu se vrea a fi prilej de evadare, ci mai curând de adâncire și de căutare a frumuseții. „Vedeți? Absurdul există. Stă cu noi la masă, se hrănește din neștiință, din slăbiciuni și din ezitările noastre morale. Absurdul este, se pipăie, ne lovește zilnic în hipotalamus și ne încețoșează privirile. La fel cum există și caii ce nu pot fi pictați în verde pentru că se vor pierde în lanurile de fîn. Nu pot fi vopsiți cu verde pentru că am ironiza degeaba singurele ființe inteligente de pe pămînt.”

„Cineva trebuie să inventeze urnele cu orificiu. În grămăjoara aceea de cenușă există mereu un miligram de suflet care dorește să evadeze și nu știe pe unde ar putea s-o facă.” Sigur, unele povești-proză de aici mi-au plăcut nițeluș mai mult decât altele, dar volumul este compact și foarte bine clădit, tensiunea alternează, ca la orice carte bună. Aș menționa printre cele care mi-au plăcut mult „Ultimul”, „Omul care nu se sprijină”, „Mireasă fără cap”, „Nimfele nu vor mărar”.

Găsiți în acest volum voluptate, senzualitate, existențialism, umor (am râs la vreo trei fragmente), întâmplări din realitatea imediată (!) întrebări grele, metafore. E un fel de grădină încăpătoare. Nu e puțin lucru să te înhami la așa ceva și să-ți și iasă.”

Demetra Vlas, Cluj Napoca

Cosmin Perța despre „Mediterana din mine”, articol publicat pe pressone.ro:

Sunt tot mai rari prozatorii care își permit să își lase gândurile să zboare, desfășurarea lor cognitivă fiind una cu cea a personajului, în timp aproape real. Proza tinde să devină tot mai concisă, tot mai eficientă, timpul narațiunii fiind cel care dictează ritmul.

Paul Gabor constituie o excepție fericită, timpul narațiunii sale este prezentul continuu, metoda preferată de expresie, fluxul de conștiință. El scrie pe măsură ce gândește. Rezultă o proză de atmosferă foarte densă și foarte aromată. Descrieri realizate cu minuțiozitate și finețe, meditații care trec de la profund la superficial cu lejeritatea cu care o face orice creier uman, de fapt o percepție a lumii, dar a unei lumi interiorizate, transformate, filtrate printr-o percepție poetică.

Da, Paul Gabor este un prozator-poet, cel puțin perspectiva sa este poetică, măcar asupra spațiului și a timpului. Viziunea poetică imprimă prozei o muzică specială, dar și fragmentarism, însă nu unul deranjant, ci unul care are o logică de fier, o suprastructură pe care nu o vezi, dar o simți și o bănuiești și ține totul legat. 

Hai să îi spunem proză de notație, mici cioburi colorate din realitate, notații de jurnal, notații de idei, notații senzoriale (lui Gabor îi place mult să se joace cu simțurile cititorului propunându-i o serie de experiențe literare variate, tactile, auditive, olfactive, papilare etc.).

Toate aceste notații sunt niște exerciții de observație, cu atenție la detalii semnificative, cum spuneam, dar și cu sens pentru că fiecare astfel de notație conține o poveste, spune ceva despre lume. Și toate aceste povești compun o nouă realitate, una cvasi-imaginară, ușor barocă, fantastică aproape, în care obiectele și ființele se încarcă de magie și lucrurile cele mai comune devin aproape miraculoase.

Închei lăsându-vă cu un exemplu de astfel de notație.

„O căldură atipică s‑a lăsat peste noi de cîteva zile. Au renăscut muștele. Cer la recepție cîteva felii de pîine și cobor în stradă să iau aer. Un cerșetor se uită cu coada ochiului la mine. Involuntar, bag mîna în buzunar. Am doar cartela de la cameră. Două păsărele sar de pe crengi și vor să‑mi facă inventarul buzunarelor. Sînt native, mă salută cu hola, que tal. Au atitudine distantă, se feresc să mi se așeze pe umeri. Cred că pe fruntea mea scrie încă extranjero. La numărul 86, lîngă hotel, e o poartă din lemn masiv, foarte groasă. Are un cal de bronz pe care trebuie să‑l apuci de coadă și să‑l lovești cu botul în poartă. O femeie cu o cîrjă spală curtea cu un furtun. Cred că m‑am hazardat foarte tare ieșind din cameră. Aerul de afară este uscat, lasă în nări frînturi metalice. Mă simt îndreptățit să închid aici lista cu coborîșuri și dezamăgiri. Cerșetorul se uită acum fix în ochii mei. Nu am aflat nici pînă astăzi care e pluralul de la lene.”

Monolog isteric despre nimic – „Mediterana din mine”, Ed. Ratio et Revelatio 2021

Prefața volumului „Mediterana din mine” – Editura Ratio et Revelatio, 2021

Autor: Simona Preda

„A alege să scrii la persoana întîi nu este deloc facil, dimpotrivă, tehnica presupune o virtuozitate aparte. E o capcană îngrozitoare, iar întregul construct narativ implică, sine qua non, un cu totul alt fel de empatie. Sau măcar la alt nivel. Și da, mai există și confuzia între autor și personajul narator. Aici se mizează pe profunzimea cititorului, pe ludicul său, pe cît de mult vrea să intre în lumea autorului. Lui Paul Gabor îi iese acest plan. De altfel, nu este la primul său proiect introspectiv, iar siguranța condeiului și precizia cu care sondează stările și locurile denotă experiența într-ale scrisului. În plus, este evidentă plăcerea de a scrie – nimic emfatic, nimic forțat sau ajustat să încapă în tipare sau curente. Avem, de la un capăt la altul al cărții, o explozie de libertate și de disponibilitate. 

Prozele lui Paul Gabor sînt traversate de același stil, de aceeași implicare, de aceeași forță a observației, de același ochi critic aruncat asupra lumilor. Și nu spun întîmplători lumi, pentru că, deopotrivă, este vorba atît despre cele interioare, ridicate din gînduri și stări, cît și de lumile reale, palpabile, văzute de la distanță, din perspectivă, acolo unde savorile, mirosurile, chemările, frumusețea în starea ei pură se conjugă cu țipetele, duhorile, grotescul, falsitatea crasă. Este o permanentă pendulare între acolo și aici, între cîndva și acum, între dincolo și dincoace. 

Dacă la prima vedere textul îți aruncă în ochi un autor cinic incurabil, metatextul dintre rînduri îți dezvăluie un ins marcat de o sensibilitate exacerbată. Și duritatea, ba chiar violența la care ajunge adesea mundanul, devine percutantă pentru cel care, punîndu-și o mînă la ochi pentru a se proteja de rău, are forța să le descrie cu acribia și precizia unui chirurg. În nicio situație, însă, nu renunță la un tip de poezie interioară, care e sesizabilă în fiecare dintre proze. Textele sale au armonii subtile, au un miros – fie de frunze de lămîi, de pesto, de fructe de mare, de metrou londonez, de pat de spital, de compartiment de tren etc. – dar și culori – albastru, vișiniu, galben, roșu intens, verde… Autorul este un călător grăbit, jucăuș, lucid și deopotrivă sensibil, care te ia de mînă și te poartă din Spania, la Londra sau în România, într-o complicitate de care te lași vrăjit tocmai pentru că, de la prima la ultima pagină, te cucerește prin sinceritate. 

Este, în fond, un căutător de frumusețe, un analist fin care încearcă să discearnă și să separe puritatea de falsitate, erotismul fermecător de sexualitatea vulgară și ostentativă, armonia de zgomot, adierea de rafale, culoarea de griul tern. Observă tabloul vieții, îl percepe cu toate simțurile, îl aspiră, îl gustă, îl admiră sau îl contemplă, dă tîrcoale în jurul lui și, fie că îl atrage sau, dimpotrivă, simte repulsie, nu încearcă să îl schimbe, să intervină asupra lui. Dar are oroare de clișeu și, de fiecare dată cînd îl sesizează, îl amendează drastic. În fond, lumea nu e bună și nici rea, judecățile categorice și dihotomiile îi repugnă, tot ceea ce rămîne – chiar și după trecerea timpului – sînt nuanțele, subtilitățile, adesea acel nevăzut despre care este atît de greu să gîndești. 

În fiecare dintre ipostaze autorul caută natura, starea primară a lucrurilor, dezgolită de acumulările ulterioare, adesea izbitor de false și de vulgare, și o extrage cu voluptate, se nutrește din ea, se joacă tandru cu frumusețea ei, apoi o repune în locul în care a identificat-o. E ca și cum ar spune – uite, e multă frumusețe, amestecată adesea cu tristețe, cu durere sau cu depresie, dar ea există, trebuie doar să ai răbdarea și încăpățînarea să o vezi! Și da, este un creator de atmosferă, iar locuri aparent banale pe lîngă care trece devin – prin talentul său – adevărate oaze ale spiritului. Este, prin natura lui, un ludic, un hedonist, un copil mare în căutarea unui ceva menit să-i umple pe deplin ființa, dar un hedonist care nu renunță în ruptul capului la partea sa raționalistă. Șase paradoxuri acvatice (de altfel, proza care sugerează titlul volumului, de o sensibilitate tulburătoare, care conține niște ruperi de ritm părînd să se joace cu mintea cititorului) absoarbe tot, decantează urîtul și îi dă înapoi frînturi de frumusețe pură. 

Paul Gabor nu are nimic sfătos în ton, nu dă lecții, nu impune judecăți de valoare și nu condamnă nici atunci cînd bunul simț sau dreptatea sînt luate în derizoriu. Și nici nu-și propune să schimbe mersul lucrurilor, implacabila lor trecere. Preferă să sondeze profunzimea trăirilor elementare, să descopere fragilitatea și tandrețea gesturilor simple sau încărcătura unei priviri. Este o companie pe care nu poți decît să o îndrăgești! 

Temele sînt puternice prin impactul lor – moartea, despărțirea, falsitatea, mizeria etc. –, iar autorul nu a ales niciodată „the easy way” în abordarea lor. Nici n-ar fi putut altfel, tentația de a intra în jocul dur a fost dintotdeauna o constantă a prozei lui Paul Gabor (și este suficient să trag cu ochiul la subiectele din cărțile anterioare). De ce așa? – pentru că e sigur pe scrisul său, sau, mai exact, e pe deplin convins de onestitatea pe care o oferă cititorului.” 

„Eu am vrut măcar să ne atingem, să ne putem pipăi, să facem în așa fel încât să ne trântim cerul în cap până ne ia cu amețeli. Visam să-ți scot ochii și să mă zgârii pe față. Sau doar să ne obișnuim un pic unul cu celălalt. Dacă te-aș cunoaște mai bine, ți-aș mai adăuga niște coaste pentru că am senzația că te apleci prea repede, sufletul îți este prea greu și se lovește de florile care și-au terminat rostul și se întorc în pământ, de unde ieșiseră-n lume. Deschide ochii: îmi este foame! Deschide-ți picioarele: îmi este sete! Deschide gura: vreau să te mai aud o dată cum îmi spui noapte bună și cum îți foșnește cămașa de mătase. Îți voi împleti părul și mâinile de tăblia patului: acolo vei trăi, acolo vei muri. Dar până atunci îți voi aduce cafea și pâine prăjită la micul dejun. Nu degeaba am cumpărat prăjitorul de pâine. Trebuie să muncească, să-și scoată banii. Am reușit să termin culegerea de cuvinte exotice pe care ți-am promis-o. Am acolo o sumedenie de expresii ciudate care ar putea cu succes să însoțească prima masă a zilei. Comunic în infraroșu, ceea ce e destul de bine pentru un om care va intra în curând în vârsta a treia. Nu mai deschid gura, dau doar din buze fără să articulez sunete. Și ridic degete: două, trei, fac combinații… Mi-am simplificat dialogurile. Vorbesc doar în somn în timp ce tu te dezbraci în sensul acelor de ceasornic, se creează o dimensiune nouă: a șasea, a opta? Cine naiba mai știe câte sunt? Fiecare ar trebui să-și construiască una în care să se simtă acasă.”

„Mediterana din mine” (fragment) – volum în curs de apariție la Editura Ratio et Revelatio.