Categorie: Mediterana din mine

Mediterana din mine: un joc cu sticle colorate

Cosmin Perța despre „Mediterana din mine”, articol publicat pe pressone.ro:

Sunt tot mai rari prozatorii care își permit să își lase gândurile să zboare, desfășurarea lor cognitivă fiind una cu cea a personajului, în timp aproape real. Proza tinde să devină tot mai concisă, tot mai eficientă, timpul narațiunii fiind cel care dictează ritmul.

Paul Gabor constituie o excepție fericită, timpul narațiunii sale este prezentul continuu, metoda preferată de expresie, fluxul de conștiință. El scrie pe măsură ce gândește. Rezultă o proză de atmosferă foarte densă și foarte aromată. Descrieri realizate cu minuțiozitate și finețe, meditații care trec de la profund la superficial cu lejeritatea cu care o face orice creier uman, de fapt o percepție a lumii, dar a unei lumi interiorizate, transformate, filtrate printr-o percepție poetică.

Da, Paul Gabor este un prozator-poet, cel puțin perspectiva sa este poetică, măcar asupra spațiului și a timpului. Viziunea poetică imprimă prozei o muzică specială, dar și fragmentarism, însă nu unul deranjant, ci unul care are o logică de fier, o suprastructură pe care nu o vezi, dar o simți și o bănuiești și ține totul legat. 

Hai să îi spunem proză de notație, mici cioburi colorate din realitate, notații de jurnal, notații de idei, notații senzoriale (lui Gabor îi place mult să se joace cu simțurile cititorului propunându-i o serie de experiențe literare variate, tactile, auditive, olfactive, papilare etc.).

Toate aceste notații sunt niște exerciții de observație, cu atenție la detalii semnificative, cum spuneam, dar și cu sens pentru că fiecare astfel de notație conține o poveste, spune ceva despre lume. Și toate aceste povești compun o nouă realitate, una cvasi-imaginară, ușor barocă, fantastică aproape, în care obiectele și ființele se încarcă de magie și lucrurile cele mai comune devin aproape miraculoase.

Închei lăsându-vă cu un exemplu de astfel de notație.

„O căldură atipică s‑a lăsat peste noi de cîteva zile. Au renăscut muștele. Cer la recepție cîteva felii de pîine și cobor în stradă să iau aer. Un cerșetor se uită cu coada ochiului la mine. Involuntar, bag mîna în buzunar. Am doar cartela de la cameră. Două păsărele sar de pe crengi și vor să‑mi facă inventarul buzunarelor. Sînt native, mă salută cu hola, que tal. Au atitudine distantă, se feresc să mi se așeze pe umeri. Cred că pe fruntea mea scrie încă extranjero. La numărul 86, lîngă hotel, e o poartă din lemn masiv, foarte groasă. Are un cal de bronz pe care trebuie să‑l apuci de coadă și să‑l lovești cu botul în poartă. O femeie cu o cîrjă spală curtea cu un furtun. Cred că m‑am hazardat foarte tare ieșind din cameră. Aerul de afară este uscat, lasă în nări frînturi metalice. Mă simt îndreptățit să închid aici lista cu coborîșuri și dezamăgiri. Cerșetorul se uită acum fix în ochii mei. Nu am aflat nici pînă astăzi care e pluralul de la lene.”

Monolog isteric despre nimic – „Mediterana din mine”, Ed. Ratio et Revelatio 2021

Un hedonist-raționalist

Prefața volumului „Mediterana din mine” – Editura Ratio et Revelatio, 2021

Autor: Simona Preda

„A alege să scrii la persoana întîi nu este deloc facil, dimpotrivă, tehnica presupune o virtuozitate aparte. E o capcană îngrozitoare, iar întregul construct narativ implică, sine qua non, un cu totul alt fel de empatie. Sau măcar la alt nivel. Și da, mai există și confuzia între autor și personajul narator. Aici se mizează pe profunzimea cititorului, pe ludicul său, pe cît de mult vrea să intre în lumea autorului. Lui Paul Gabor îi iese acest plan. De altfel, nu este la primul său proiect introspectiv, iar siguranța condeiului și precizia cu care sondează stările și locurile denotă experiența într-ale scrisului. În plus, este evidentă plăcerea de a scrie – nimic emfatic, nimic forțat sau ajustat să încapă în tipare sau curente. Avem, de la un capăt la altul al cărții, o explozie de libertate și de disponibilitate. 

Prozele lui Paul Gabor sînt traversate de același stil, de aceeași implicare, de aceeași forță a observației, de același ochi critic aruncat asupra lumilor. Și nu spun întîmplători lumi, pentru că, deopotrivă, este vorba atît despre cele interioare, ridicate din gînduri și stări, cît și de lumile reale, palpabile, văzute de la distanță, din perspectivă, acolo unde savorile, mirosurile, chemările, frumusețea în starea ei pură se conjugă cu țipetele, duhorile, grotescul, falsitatea crasă. Este o permanentă pendulare între acolo și aici, între cîndva și acum, între dincolo și dincoace. 

Dacă la prima vedere textul îți aruncă în ochi un autor cinic incurabil, metatextul dintre rînduri îți dezvăluie un ins marcat de o sensibilitate exacerbată. Și duritatea, ba chiar violența la care ajunge adesea mundanul, devine percutantă pentru cel care, punîndu-și o mînă la ochi pentru a se proteja de rău, are forța să le descrie cu acribia și precizia unui chirurg. În nicio situație, însă, nu renunță la un tip de poezie interioară, care e sesizabilă în fiecare dintre proze. Textele sale au armonii subtile, au un miros – fie de frunze de lămîi, de pesto, de fructe de mare, de metrou londonez, de pat de spital, de compartiment de tren etc. – dar și culori – albastru, vișiniu, galben, roșu intens, verde… Autorul este un călător grăbit, jucăuș, lucid și deopotrivă sensibil, care te ia de mînă și te poartă din Spania, la Londra sau în România, într-o complicitate de care te lași vrăjit tocmai pentru că, de la prima la ultima pagină, te cucerește prin sinceritate. 

Este, în fond, un căutător de frumusețe, un analist fin care încearcă să discearnă și să separe puritatea de falsitate, erotismul fermecător de sexualitatea vulgară și ostentativă, armonia de zgomot, adierea de rafale, culoarea de griul tern. Observă tabloul vieții, îl percepe cu toate simțurile, îl aspiră, îl gustă, îl admiră sau îl contemplă, dă tîrcoale în jurul lui și, fie că îl atrage sau, dimpotrivă, simte repulsie, nu încearcă să îl schimbe, să intervină asupra lui. Dar are oroare de clișeu și, de fiecare dată cînd îl sesizează, îl amendează drastic. În fond, lumea nu e bună și nici rea, judecățile categorice și dihotomiile îi repugnă, tot ceea ce rămîne – chiar și după trecerea timpului – sînt nuanțele, subtilitățile, adesea acel nevăzut despre care este atît de greu să gîndești. 

În fiecare dintre ipostaze autorul caută natura, starea primară a lucrurilor, dezgolită de acumulările ulterioare, adesea izbitor de false și de vulgare, și o extrage cu voluptate, se nutrește din ea, se joacă tandru cu frumusețea ei, apoi o repune în locul în care a identificat-o. E ca și cum ar spune – uite, e multă frumusețe, amestecată adesea cu tristețe, cu durere sau cu depresie, dar ea există, trebuie doar să ai răbdarea și încăpățînarea să o vezi! Și da, este un creator de atmosferă, iar locuri aparent banale pe lîngă care trece devin – prin talentul său – adevărate oaze ale spiritului. Este, prin natura lui, un ludic, un hedonist, un copil mare în căutarea unui ceva menit să-i umple pe deplin ființa, dar un hedonist care nu renunță în ruptul capului la partea sa raționalistă. Șase paradoxuri acvatice (de altfel, proza care sugerează titlul volumului, de o sensibilitate tulburătoare, care conține niște ruperi de ritm părînd să se joace cu mintea cititorului) absoarbe tot, decantează urîtul și îi dă înapoi frînturi de frumusețe pură. 

Paul Gabor nu are nimic sfătos în ton, nu dă lecții, nu impune judecăți de valoare și nu condamnă nici atunci cînd bunul simț sau dreptatea sînt luate în derizoriu. Și nici nu-și propune să schimbe mersul lucrurilor, implacabila lor trecere. Preferă să sondeze profunzimea trăirilor elementare, să descopere fragilitatea și tandrețea gesturilor simple sau încărcătura unei priviri. Este o companie pe care nu poți decît să o îndrăgești! 

Temele sînt puternice prin impactul lor – moartea, despărțirea, falsitatea, mizeria etc. –, iar autorul nu a ales niciodată „the easy way” în abordarea lor. Nici n-ar fi putut altfel, tentația de a intra în jocul dur a fost dintotdeauna o constantă a prozei lui Paul Gabor (și este suficient să trag cu ochiul la subiectele din cărțile anterioare). De ce așa? – pentru că e sigur pe scrisul său, sau, mai exact, e pe deplin convins de onestitatea pe care o oferă cititorului.” 

Mi-am simplificat dialogurile

„Eu am vrut măcar să ne atingem, să ne putem pipăi, să facem în așa fel încât să ne trântim cerul în cap până ne ia cu amețeli. Visam să-ți scot ochii și să mă zgârii pe față. Sau doar să ne obișnuim un pic unul cu celălalt. Dacă te-aș cunoaște mai bine, ți-aș mai adăuga niște coaste pentru că am senzația că te apleci prea repede, sufletul îți este prea greu și se lovește de florile care și-au terminat rostul și se întorc în pământ, de unde ieșiseră-n lume. Deschide ochii: îmi este foame! Deschide-ți picioarele: îmi este sete! Deschide gura: vreau să te mai aud o dată cum îmi spui noapte bună și cum îți foșnește cămașa de mătase. Îți voi împleti părul și mâinile de tăblia patului: acolo vei trăi, acolo vei muri. Dar până atunci îți voi aduce cafea și pâine prăjită la micul dejun. Nu degeaba am cumpărat prăjitorul de pâine. Trebuie să muncească, să-și scoată banii. Am reușit să termin culegerea de cuvinte exotice pe care ți-am promis-o. Am acolo o sumedenie de expresii ciudate care ar putea cu succes să însoțească prima masă a zilei. Comunic în infraroșu, ceea ce e destul de bine pentru un om care va intra în curând în vârsta a treia. Nu mai deschid gura, dau doar din buze fără să articulez sunete. Și ridic degete: două, trei, fac combinații… Mi-am simplificat dialogurile. Vorbesc doar în somn în timp ce tu te dezbraci în sensul acelor de ceasornic, se creează o dimensiune nouă: a șasea, a opta? Cine naiba mai știe câte sunt? Fiecare ar trebui să-și construiască una în care să se simtă acasă.”

„Mediterana din mine” (fragment) – volum în curs de apariție la Editura Ratio et Revelatio.

 

Un peisaj bizar

„Paul Gabor ne trimite din Spania, unde locuiește de mulți ani, o proză scurtă de zile mari, filtrată prin trăirile emigrantului (ne)plecat dintr-un „acasă” etern. Uneori pendulare între două lumi, alteori suspendare în nemișcare identitară, fragilități și durități, continuități și rupturi, plecări și întoarceri – un peisaj bizar, cel mai adesea interior sau interiorizat, într-o curgere firească de cuvinte trăite, cu delicatețe despicate în cele patru vânturi ale unei lumi fluide.”

Raluca Lazarovici Vereș (Editura Ratio et Revelatio) despre volumul „Mediterana din mine”

Nimfele nu vor mărar

Dacă pe un râu oarecare plutește un buștean, undeva, într-un alt colț de lume, e secetă. Acolo arde soarele, lupii au colții uscați și plâng cu fire subțiri de sârmă ondulată. Am deschis o carte din bibliotecă – o uitasem în spatele celorlalte – și am găsit printre pagini un desen făcut cu pixul cu foarte mulți ani în urmă. Îmi amintesc și acum unde eram. Petrecusem un sfârșit de săptămână într-un sat francez, aproape de Brest, lângă Atlantic. Mă așezasem pe o stâncă imensă, mâncasem destul de bine și băusem un pahar cu vin. Desenam frunze și bărbi stufoase de monștri marini. Așa-i vedeam atunci, nu-mi puteam imagina un monstru spân. N-ar fi avut algele în ce să se agațe. Ar fi fost împotriva tuturor amintirilor mele pe care le aveam din copilărie. La un moment dat se apropiase de mal un trunchi imens de copac. Se rupsese pe malul britanic, plecase din America spre noi, poate din Caraibe? Venea în salturi, cărat de valuri în spate. Era seară, prin pâcla aceea apoasă mi se părea că văd și o femeie călare pe bucata de lemn. Am desenat-o, stângaci, cu un Bic negru. Îi dădusem cizmele jos. Pe hârtia mea avea gleznele înconjurate doar de o plasă pescărească cu ochiuri mici. 

Așa cum sunt în stare să văd acum, zilele alunecă șchiopătând. Au sincope tradiționale, se împiedică în norii de ploaie – da, a venit o furtună și a spălat trotuarele – și în copacii prea înalți. Le las să treacă pe lângă mine, le miros în zori când nu au putere și se lasă atinse, se duc acolo unde doar ele știu să se ascundă. Au ars adineauri două conace regale. Zeci de mașini de pompieri, mii de metri de furtun și zeci de tone de apă și spumă, oamenii s-au băgat sub umbrele cu telefoanele pregătite să filmeze. Un astrolog, crăcit pe-o bancă din apropiere, ghicea viitorul curioșilor în cărți de joc transparente. I-am zis că zilele astea sunt făcute din nisipul de pe plajă, trec pe lângă mine în fugă și mă ustură pielea din cauza lor. A râs crăcitul, a desfăcut un evantai de șeptari și mi-a spus că nu mai are rost să-mi fac bagajul. Pot să rămân pe loc, au trecut prea mulți ani ca să mi se mai întâmple ceva rău. Mă cunosc prea bine împrejurimile, parcările, câinii, rufele întinse la soare și vânzătoarea de pepeni. În cutia poștală a venit factura de telefon. Am vorbit prea mult. Ar fi nevoie de botniță. 

Îmi place să-mi imaginez că relația celorlalți cu îmbătrânirea este specială, că este o legătură pe care o cultivă zilnic, cu atenție, cu îngrijorare, cu teamă chiar. Eu mă gândesc că nu e chiar atât de grav. Trăim deja în anticamera iadului, e ceva banal să stai la șuetă cu Dante și să-ți descrie cu lux de amănunte păcatul și beneficiile sale. Lacrimile și părerile de rău sunt omniprezente. Ca vinul prost și ieftin al unui prânz pregătit în pripă, ca praful care curăță tartrul de pe dinți și aroma de mentă din mojito. Eu voi continua să hrănesc diamante în ghiveciul din balcon, îmi pregătesc lumea viitoare doar pentru mine și pun apă-n stropitoare. Diamantele vor crește în liniște, nepăsătoare, vor împodobi cu grijă gâturile de plastilină ale femeilor care-mi tulbură siesta. 

Am râie. Mi-am dat seama în dimineața asta când m-am scărpinat în ceafă și s-au desprins fulgi de piele în aerul băii. Ningea cu epidermă, hipnotic, însetată iarnă se va apropia de noi… Pe sub geam trece o garnitură de tren. Vagoanele sunt pline de taxiuri roșii. O dâră imensă de sânge. O văd din balcon, face zgomot, dispare din ochii mei și intră în mare. O nimfă poate fi înțepată cu acul, dar nu cu cel propriu. Cu alt ac, al mașinii de cusut. De fapt, nu am habar dacă nimfele pot face rău prin perforare. Ele pândesc din lanul de cartofi și stau cu bâta la colț de stradă pentru a te jefui de gânduri, de vise și de pantofi. 

Obsesia mea de astăzi e simplă: scriu despre nimic, în orice fel, din orice direcție, indiferent de cum vor degetele să atingă tastele. Nu e prima dată când rămân uimit de ușurința cu care cititorul interpretează rândurile în funcție de nevoile și de dorințele sale de a-și găsi un drum prielnic în text. Vin de la bancă. Intrasem, am dat bună ziua și m-am așezat pe un scaun. Trei camere de supraveghere au început să se holbeze la mine, mi-au invadat intimitatea, m-au întors pe toate părțile și au râs de mine tot timpul pe care l-am petrecut acolo. Bancherii vor să-ți anuleze simțurile. Să nu funcționeze în parametrii stabiliți, de aceea au aerul condiționat reglat la temperaturi foarte joase. Mi-au curs cuburi de gheață din ochi, nu mai puteam. Bomboanele de curtoazie își pierduseră gustul, iar o fetiță cu șlapi în picioare mâzgălea ușa pe dinafară cu un marker negru. 

E dezordine aici, noaptea se-ntâlnește cu dimineața prea devreme, ies scântei, certuri groaznice, fețele lor sunt aproape tumefiate, vor să iasă pe ușă și se-ngrămădesc una în cealaltă. Nu-și vorbesc de vreo săptămână, sunt obosite, au brațele și frunțile arse de soare. Cred că le este și sete, dar nu au curajul să-mi ceară nimic de băut. Am două lămâi care se stafidesc pe dulapul din bucătărie. Aș putea să încropesc o limonadă cu două lingurițe de panela și să le las să-și umezească buzele amorțite de răcnete. 

O motoretă face cercuri în sensul giratoriu. Și scoate fum. Mult, prea mult fum pe țeavă. Cum ar fi să construim cercurile cu formă pătrată, ce sens ar mai avea denumirea de giratoriu? Să așezăm și un cocoș de tablă în mijloc, cu câteva ventilatoare care să-l rotească permanent, cu perdele de apă fină și arcași antrenați în apropiere. Lângă mine, la masa alăturată, o adolescentă își fotografiază dinții și urcă pozele pe net. Are un zâmbet plăcut. Și doi pistrui pe vârful nasului. M-am uitat insistent, își acoperă fața și se întoarce pe jumătate cu spatele către mine. Se răzgândește: îmi cere un foc, fumează rapid și pleacă lăsându-mi două buze desenate pe un șervețel. Suntem copii neiubiți. Milioane de copii neiubiți, nestrânși în brațe, inflexiunile supărate ale celor din jur ni s-au imprimat în memorie și am ajuns și noi să privim cu ură înspre oameni, să smulgem pietre din ziduri și să le aruncăm în ferestrele puținilor fericiți care au mai rămas printre noi. 

Vreau să dau la o parte stările alcaline care mă frustrează și să fiu atent la furtunile care vin. Zilele astea plouă fără întrerupere, mor oameni, apele acoperă orașe întregi, distrug case și familii. Mâhnirea asta are nevoie să fie digerată într-un fel sau altul. Chiar deasupra orășelului în care stau este soare acum, dar văd de la geam cum tună și fulgeră la doar câțiva kilometri distanță. Doare al dracului de tare. Poți înfige degetul în nori, par de gelatină, sunt grei și încărcați cu grindină, cu bulgări mari cât nucile verzi, crude. Viiturile își revendică partea lor de lume. Au felia lor de viață la care nu vor să renunțe cu niciun chip. Tot azi mi-am amintit de bucătăria portugheză: am făcut o variantă proprie (cea originală conține chorizo) de caldo verde – o fiertură din varză, cartofi, mărar, ceapă și cod sărat. Am încercat-o prima oară într-un sat pescăresc pe malul Atlanticului, lângă Porto. E sublimă.

Monolog isteric despre nimic

Cuvintele acestea au doar rolul da a acoperi spațiul gol de pe pagină. În rest, totul e foarte simplu. E o minciună care și-a propus doar să înșele ochii. Nu caut încărcături inutile. Depozitez chipuri noi de fiecare dată, hidratez aridul dintre verbe, obezitatea frazei nu-și are rostul. Țin geamul deschis pentru că-n aer plutesc aritmii cu care nu am apucat să mă obișnuiesc. A paralizat atmosfera, e bine. Doi hipopotami fac piruete și mă-ntreabă dacă se pot transforma în abur mai pe seară. M-aș cuibări mai des într-un hotel insipid în care singurul zgomot să fie dat de aspiratoarele care culeg gunoiul. Aleg de fiecare dată camera din capătul holului, iar în direcția opusă vreau să văd o statuie mică, luminată pe dinăuntru, să mă bucure statuia unui copil care face pipi în toate mirările oaspeților. Locurile acestea sunt liniștite, nu te veghează nimeni, nu te supraveghează niciun ochi de sticlă care se rotește pentru a-ți capta viciile, starea provizorie mă inspiră și mă hrănește într-un mod ciudat. 

Am cerut micul dejun în cameră. Un domn cu uniforma șifonată îmi aduce o farfurie cu pâine prăjită și îmi zumzăie ceva despre o zi frumoasă, numai bună de ieșit la plimbare prin împrejurimi. Cafeaua din termos e zeamă chioară. Și rece. E făcută la filtru și mă îngrețoșează peste măsură. Parcă e din granule, frecată cu lingurița. Recomand, dacă nu aveți alte lucruri mai bune de făcut într-o cameră de hotel, să vă amăgiți că timpul mai este încă de partea voastră. Repetați în gând, nu e bine să vă audă cineva, puteți părea un măscărici cu probleme la mansardă: Mi-e bine, nu sunt singur, am vreme să fac tot ce mi-am propus, în următoarea aventură voi fi un nomad care nu mai dorește să evolueze. 

Cântăresc din ochi săpunul lichid și gelul de duș. Flacoane cu speranțe umede pe care le-am aruncat deja în valiză. Am de scris, povestea asta am vrut să o pun pe hârtie într-o cameră plătită. Caligrafia mea lasă de dorit, mai ales de când mă dor articulațiile de la mâna dreaptă. O căldură atipică s-a lăsat peste noi de câteva zile. Au renăscut muștele. Cer la recepție câteva felii de pâine și cobor în stradă ca să iau aer. Un cerșetor se uită cu coada ochiului la mine. Involuntar, bag mâna în buzunar. Am doar cartela de la cameră. Două păsărele sar de pe crengi și vor să-mi facă inventarul buzunarelor. Sunt native, mă salută cu hola, que tal. Au atitudine distantă, se feresc să mi se așeze pe umeri. Cred că pe fruntea mea scrie încă extranjero. La numărul 86, lângă hotel, e o poartă din lemn masiv, foarte groasă. Are un cal de bronz pe care trebuie să-l apuci de coadă și să-l lovești cu botul în poartă. O femeie cu o cârjă spală curtea cu un furtun. Cred că m-am hazardat foarte tare ieșind din cameră. Aerul de afară este uscat, lasă în nări frânturi metalice. Mă simt îndreptățit să închid aici lista cu coborâșuri și dezamăgiri. Cerșetorul se uită acum fix în ochii mei. Nu am aflat nici până astăzi care e pluralul de la lene.

El și ea, peste drum. Tineri, nervoși. Bate vântul metalic. Ea țipă și vorbește, vorbește și țipă. El dă din mâini, defensiv. Nu e pregătit. Nici prin gând nu-i trece să-și scoată ochelarii de pe nas. Ea țipă în continuare și îi cârpește două palme crude și oneste. El se apleacă, își culege ochelarii și îi bagă în buzunar. Ea îl ia în brațe, se sărută. El îi deschide portiera, ea urcă. El pornește motorul, ea e tăcută. Aici nu cred că ninge. Am o obsesie astăzi: e doar mult praf în aer, multă căldură vara și noxe de la mașini. Pe cei doi tineri i-am mai văzut și după câteva luni de la întâmplarea asta. Mergeau către mașini separate. Abia dacă s-au salutat. El și-a aranjat ochelarii, ea și îndreptat rochița și a ieșit lent din parcare.   

M-au convins prietenii să scriu un monolog despre isterie și dansul lasciv în cluburile de noapte, din acest motiv m-am cazat aproape de zona roșie. Nu mă pricep foarte tare la monologuri, recunosc, am acceptat cu greu. Nu mai dansează nimeni în cluburi. Cel puțin, din câte știu eu, nici măcar tangourile acelea romantice nu mai există, nici trabucurile, nici țoiurile împuțite din care se bea romul cubanez, nu mai dansează nimeni la sentiment cu fața lipită de pieptul pertenerei. Despre isterie aș putea vorbi și mai puțin: pot să povestesc pe scurt cum sparg ușile cu pumnul când mi se urcă sângele în cap. Dar asta nu e isterie. E doar un joc parțial înțeles de către ceilalți. Și nu mai scriu nimic, ar fi prostesc. Oamenii pe care îi cunosc nu sunt în totalitate perfecți, nu-mi plac sută la sută. Ar fi angoasant, jignitor, plictisitor chiar, ca un robinet prin care curge miere toată ziua și te năclăiește, îți intră pe nas, pe gură, pe urechi. Au defecte. Unii chiar le colecționează, sunt monumente ale defectului: vorbesc scuipând, le miroase gura, gesticulează exagerat, se scobesc în nas și își ascund mucii lipindu-i de masă sau de scaun, despre intelect sau bagaj de empatie vorbim altădată. 

Am desfăcut soneria camerei și am băgat înăuntru o cârpă. M-am săturat să fiu deranjat de femeile care vin să măture. În spatele hotelului se aud valuri care se sparg în pietrele de pe mal. Se înserează, apa e foarte caldă. Au început să se topească falusurile din argilă care trăiesc țanțoșe, înfipte în mâl. Odată cu dispariția lor se vor pierde toate iluziile, se va topi mirajul fecundării umede. Va fi noapte peste kamasutrele noastre naive, iar noi vom participa împreună la licitații și vom cumpăra la prețuri abisale ejaculări precoce. Scrie te iubesc pe mal. De la etajul meu se vede atât de frumos declarația asta adolescentină… Nici urmă de isterie, de lascivitate. Nu sunt în stare să scriu nimic.