Categorie: Mediterana din mine

Mi-am simplificat dialogurile

„Eu am vrut măcar să ne atingem, să ne putem pipăi, să facem în așa fel încât să ne trântim cerul în cap până ne ia cu amețeli. Visam să-ți scot ochii și să mă zgârii pe față. Sau doar să ne obișnuim un pic unul cu celălalt. Dacă te-aș cunoaște mai bine, ți-aș mai adăuga niște coaste pentru că am senzația că te apleci prea repede, sufletul îți este prea greu și se lovește de florile care și-au terminat rostul și se întorc în pământ, de unde ieșiseră-n lume. Deschide ochii: îmi este foame! Deschide-ți picioarele: îmi este sete! Deschide gura: vreau să te mai aud o dată cum îmi spui noapte bună și cum îți foșnește cămașa de mătase. Îți voi împleti părul și mâinile de tăblia patului: acolo vei trăi, acolo vei muri. Dar până atunci îți voi aduce cafea și pâine prăjită la micul dejun. Nu degeaba am cumpărat prăjitorul de pâine. Trebuie să muncească, să-și scoată banii. Am reușit să termin culegerea de cuvinte exotice pe care ți-am promis-o. Am acolo o sumedenie de expresii ciudate care ar putea cu succes să însoțească prima masă a zilei. Comunic în infraroșu, ceea ce e destul de bine pentru un om care va intra în curând în vârsta a treia. Nu mai deschid gura, dau doar din buze fără să articulez sunete. Și ridic degete: două, trei, fac combinații… Mi-am simplificat dialogurile. Vorbesc doar în somn în timp ce tu te dezbraci în sensul acelor de ceasornic, se creează o dimensiune nouă: a șasea, a opta? Cine naiba mai știe câte sunt? Fiecare ar trebui să-și construiască una în care să se simtă acasă.”

„Mediterana din mine” (fragment) – volum în curs de apariție la Editura Ratio et Revelatio.

Un peisaj bizar

„Paul Gabor ne trimite din Spania, unde locuiește de mulți ani, o proză scurtă de zile mari, filtrată prin trăirile emigrantului (ne)plecat dintr-un „acasă” etern. Uneori pendulare între două lumi, alteori suspendare în nemișcare identitară, fragilități și durități, continuități și rupturi, plecări și întoarceri – un peisaj bizar, cel mai adesea interior sau interiorizat, într-o curgere firească de cuvinte trăite, cu delicatețe despicate în cele patru vânturi ale unei lumi fluide.”

Raluca Lazarovici Vereș (Editura Ratio et Revelatio) despre volumul „Mediterana din mine”

Nimfele nu vor mărar

Dacă pe un râu oarecare plutește un buștean, undeva, într-un alt colț de lume, e secetă. Acolo arde soarele, lupii au colții uscați și plâng cu fire subțiri de sârmă ondulată. Am deschis o carte din bibliotecă – o uitasem în spatele celorlalte – și am găsit printre pagini un desen făcut cu pixul cu foarte mulți ani în urmă. Îmi amintesc și acum unde eram. Petrecusem un sfârșit de săptămână într-un sat francez, aproape de Brest, lângă Atlantic. Mă așezasem pe o stâncă imensă, mâncasem destul de bine și băusem un pahar cu vin. Desenam frunze și bărbi stufoase de monștri marini. Așa-i vedeam atunci, nu-mi puteam imagina un monstru spân. N-ar fi avut algele în ce să se agațe. Ar fi fost împotriva tuturor amintirilor mele pe care le aveam din copilărie. La un moment dat se apropiase de mal un trunchi imens de copac. Se rupsese pe malul britanic, plecase din America spre noi, poate din Caraibe? Venea în salturi, cărat de valuri în spate. Era seară, prin pâcla aceea apoasă mi se părea că văd și o femeie călare pe bucata de lemn. Am desenat-o, stângaci, cu un Bic negru. Îi dădusem cizmele jos. Pe hârtia mea avea gleznele înconjurate doar de o plasă pescărească cu ochiuri mici. 

Așa cum sunt în stare să văd acum, zilele alunecă șchiopătând. Au sincope tradiționale, se împiedică în norii de ploaie – da, a venit o furtună și a spălat trotuarele – și în copacii prea înalți. Le las să treacă pe lângă mine, le miros în zori când nu au putere și se lasă atinse, se duc acolo unde doar ele știu să se ascundă. Au ars adineauri două conace regale. Zeci de mașini de pompieri, mii de metri de furtun și zeci de tone de apă și spumă, oamenii s-au băgat sub umbrele cu telefoanele pregătite să filmeze. Un astrolog, crăcit pe-o bancă din apropiere, ghicea viitorul curioșilor în cărți de joc transparente. I-am zis că zilele astea sunt făcute din nisipul de pe plajă, trec pe lângă mine în fugă și mă ustură pielea din cauza lor. A râs crăcitul, a desfăcut un evantai de șeptari și mi-a spus că nu mai are rost să-mi fac bagajul. Pot să rămân pe loc, au trecut prea mulți ani ca să mi se mai întâmple ceva rău. Mă cunosc prea bine împrejurimile, parcările, câinii, rufele întinse la soare și vânzătoarea de pepeni. În cutia poștală a venit factura de telefon. Am vorbit prea mult. Ar fi nevoie de botniță. 

Îmi place să-mi imaginez că relația celorlalți cu îmbătrânirea este specială, că este o legătură pe care o cultivă zilnic, cu atenție, cu îngrijorare, cu teamă chiar. Eu mă gândesc că nu e chiar atât de grav. Trăim deja în anticamera iadului, e ceva banal să stai la șuetă cu Dante și să-ți descrie cu lux de amănunte păcatul și beneficiile sale. Lacrimile și părerile de rău sunt omniprezente. Ca vinul prost și ieftin al unui prânz pregătit în pripă, ca praful care curăță tartrul de pe dinți și aroma de mentă din mojito. Eu voi continua să hrănesc diamante în ghiveciul din balcon, îmi pregătesc lumea viitoare doar pentru mine și pun apă-n stropitoare. Diamantele vor crește în liniște, nepăsătoare, vor împodobi cu grijă gâturile de plastilină ale femeilor care-mi tulbură siesta. 

Am râie. Mi-am dat seama în dimineața asta când m-am scărpinat în ceafă și s-au desprins fulgi de piele în aerul băii. Ningea cu epidermă, hipnotic, însetată iarnă se va apropia de noi… Pe sub geam trece o garnitură de tren. Vagoanele sunt pline de taxiuri roșii. O dâră imensă de sânge. O văd din balcon, face zgomot, dispare din ochii mei și intră în mare. O nimfă poate fi înțepată cu acul, dar nu cu cel propriu. Cu alt ac, al mașinii de cusut. De fapt, nu am habar dacă nimfele pot face rău prin perforare. Ele pândesc din lanul de cartofi și stau cu bâta la colț de stradă pentru a te jefui de gânduri, de vise și de pantofi. 

Obsesia mea de astăzi e simplă: scriu despre nimic, în orice fel, din orice direcție, indiferent de cum vor degetele să atingă tastele. Nu e prima dată când rămân uimit de ușurința cu care cititorul interpretează rândurile în funcție de nevoile și de dorințele sale de a-și găsi un drum prielnic în text. Vin de la bancă. Intrasem, am dat bună ziua și m-am așezat pe un scaun. Trei camere de supraveghere au început să se holbeze la mine, mi-au invadat intimitatea, m-au întors pe toate părțile și au râs de mine tot timpul pe care l-am petrecut acolo. Bancherii vor să-ți anuleze simțurile. Să nu funcționeze în parametrii stabiliți, de aceea au aerul condiționat reglat la temperaturi foarte joase. Mi-au curs cuburi de gheață din ochi, nu mai puteam. Bomboanele de curtoazie își pierduseră gustul, iar o fetiță cu șlapi în picioare mâzgălea ușa pe dinafară cu un marker negru. 

E dezordine aici, noaptea se-ntâlnește cu dimineața prea devreme, ies scântei, certuri groaznice, fețele lor sunt aproape tumefiate, vor să iasă pe ușă și se-ngrămădesc una în cealaltă. Nu-și vorbesc de vreo săptămână, sunt obosite, au brațele și frunțile arse de soare. Cred că le este și sete, dar nu au curajul să-mi ceară nimic de băut. Am două lămâi care se stafidesc pe dulapul din bucătărie. Aș putea să încropesc o limonadă cu două lingurițe de panela și să le las să-și umezească buzele amorțite de răcnete. 

O motoretă face cercuri în sensul giratoriu. Și scoate fum. Mult, prea mult fum pe țeavă. Cum ar fi să construim cercurile cu formă pătrată, ce sens ar mai avea denumirea de giratoriu? Să așezăm și un cocoș de tablă în mijloc, cu câteva ventilatoare care să-l rotească permanent, cu perdele de apă fină și arcași antrenați în apropiere. Lângă mine, la masa alăturată, o adolescentă își fotografiază dinții și urcă pozele pe net. Are un zâmbet plăcut. Și doi pistrui pe vârful nasului. M-am uitat insistent, își acoperă fața și se întoarce pe jumătate cu spatele către mine. Se răzgândește: îmi cere un foc, fumează rapid și pleacă lăsându-mi două buze desenate pe un șervețel. Suntem copii neiubiți. Milioane de copii neiubiți, nestrânși în brațe, inflexiunile supărate ale celor din jur ni s-au imprimat în memorie și am ajuns și noi să privim cu ură înspre oameni, să smulgem pietre din ziduri și să le aruncăm în ferestrele puținilor fericiți care au mai rămas printre noi. 

Vreau să dau la o parte stările alcaline care mă frustrează și să fiu atent la furtunile care vin. Zilele astea plouă fără întrerupere, mor oameni, apele acoperă orașe întregi, distrug case și familii. Mâhnirea asta are nevoie să fie digerată într-un fel sau altul. Chiar deasupra orășelului în care stau este soare acum, dar văd de la geam cum tună și fulgeră la doar câțiva kilometri distanță. Doare al dracului de tare. Poți înfige degetul în nori, par de gelatină, sunt grei și încărcați cu grindină, cu bulgări mari cât nucile verzi, crude. Viiturile își revendică partea lor de lume. Au felia lor de viață la care nu vor să renunțe cu niciun chip. Tot azi mi-am amintit de bucătăria portugheză: am făcut o variantă proprie (cea originală conține chorizo) de caldo verde – o fiertură din varză, cartofi, mărar, ceapă și cod sărat. Am încercat-o prima oară într-un sat pescăresc pe malul Atlanticului, lângă Porto. E sublimă.

Monolog isteric despre nimic

Cuvintele acestea au doar rolul da a acoperi spațiul gol de pe pagină. În rest, totul e foarte simplu. E o minciună care și-a propus doar să înșele ochii. Nu caut încărcături inutile. Depozitez chipuri noi de fiecare dată, hidratez aridul dintre verbe, obezitatea frazei nu-și are rostul. Țin geamul deschis pentru că-n aer plutesc aritmii cu care nu am apucat să mă obișnuiesc. A paralizat atmosfera, e bine. Doi hipopotami fac piruete și mă-ntreabă dacă se pot transforma în abur mai pe seară. M-aș cuibări mai des într-un hotel insipid în care singurul zgomot să fie dat de aspiratoarele care culeg gunoiul. Aleg de fiecare dată camera din capătul holului, iar în direcția opusă vreau să văd o statuie mică, luminată pe dinăuntru, să mă bucure statuia unui copil care face pipi în toate mirările oaspeților. Locurile acestea sunt liniștite, nu te veghează nimeni, nu te supraveghează niciun ochi de sticlă care se rotește pentru a-ți capta viciile, starea provizorie mă inspiră și mă hrănește într-un mod ciudat. 

Am cerut micul dejun în cameră. Un domn cu uniforma șifonată îmi aduce o farfurie cu pâine prăjită și îmi zumzăie ceva despre o zi frumoasă, numai bună de ieșit la plimbare prin împrejurimi. Cafeaua din termos e zeamă chioară. Și rece. E făcută la filtru și mă îngrețoșează peste măsură. Parcă e din granule, frecată cu lingurița. Recomand, dacă nu aveți alte lucruri mai bune de făcut într-o cameră de hotel, să vă amăgiți că timpul mai este încă de partea voastră. Repetați în gând, nu e bine să vă audă cineva, puteți părea un măscărici cu probleme la mansardă: Mi-e bine, nu sunt singur, am vreme să fac tot ce mi-am propus, în următoarea aventură voi fi un nomad care nu mai dorește să evolueze. 

Cântăresc din ochi săpunul lichid și gelul de duș. Flacoane cu speranțe umede pe care le-am aruncat deja în valiză. Am de scris, povestea asta am vrut să o pun pe hârtie într-o cameră plătită. Caligrafia mea lasă de dorit, mai ales de când mă dor articulațiile de la mâna dreaptă. O căldură atipică s-a lăsat peste noi de câteva zile. Au renăscut muștele. Cer la recepție câteva felii de pâine și cobor în stradă ca să iau aer. Un cerșetor se uită cu coada ochiului la mine. Involuntar, bag mâna în buzunar. Am doar cartela de la cameră. Două păsărele sar de pe crengi și vor să-mi facă inventarul buzunarelor. Sunt native, mă salută cu hola, que tal. Au atitudine distantă, se feresc să mi se așeze pe umeri. Cred că pe fruntea mea scrie încă extranjero. La numărul 86, lângă hotel, e o poartă din lemn masiv, foarte groasă. Are un cal de bronz pe care trebuie să-l apuci de coadă și să-l lovești cu botul în poartă. O femeie cu o cârjă spală curtea cu un furtun. Cred că m-am hazardat foarte tare ieșind din cameră. Aerul de afară este uscat, lasă în nări frânturi metalice. Mă simt îndreptățit să închid aici lista cu coborâșuri și dezamăgiri. Cerșetorul se uită acum fix în ochii mei. Nu am aflat nici până astăzi care e pluralul de la lene.

El și ea, peste drum. Tineri, nervoși. Bate vântul metalic. Ea țipă și vorbește, vorbește și țipă. El dă din mâini, defensiv. Nu e pregătit. Nici prin gând nu-i trece să-și scoată ochelarii de pe nas. Ea țipă în continuare și îi cârpește două palme crude și oneste. El se apleacă, își culege ochelarii și îi bagă în buzunar. Ea îl ia în brațe, se sărută. El îi deschide portiera, ea urcă. El pornește motorul, ea e tăcută. Aici nu cred că ninge. Am o obsesie astăzi: e doar mult praf în aer, multă căldură vara și noxe de la mașini. Pe cei doi tineri i-am mai văzut și după câteva luni de la întâmplarea asta. Mergeau către mașini separate. Abia dacă s-au salutat. El și-a aranjat ochelarii, ea și îndreptat rochița și a ieșit lent din parcare.   

M-au convins prietenii să scriu un monolog despre isterie și dansul lasciv în cluburile de noapte, din acest motiv m-am cazat aproape de zona roșie. Nu mă pricep foarte tare la monologuri, recunosc, am acceptat cu greu. Nu mai dansează nimeni în cluburi. Cel puțin, din câte știu eu, nici măcar tangourile acelea romantice nu mai există, nici trabucurile, nici țoiurile împuțite din care se bea romul cubanez, nu mai dansează nimeni la sentiment cu fața lipită de pieptul pertenerei. Despre isterie aș putea vorbi și mai puțin: pot să povestesc pe scurt cum sparg ușile cu pumnul când mi se urcă sângele în cap. Dar asta nu e isterie. E doar un joc parțial înțeles de către ceilalți. Și nu mai scriu nimic, ar fi prostesc. Oamenii pe care îi cunosc nu sunt în totalitate perfecți, nu-mi plac sută la sută. Ar fi angoasant, jignitor, plictisitor chiar, ca un robinet prin care curge miere toată ziua și te năclăiește, îți intră pe nas, pe gură, pe urechi. Au defecte. Unii chiar le colecționează, sunt monumente ale defectului: vorbesc scuipând, le miroase gura, gesticulează exagerat, se scobesc în nas și își ascund mucii lipindu-i de masă sau de scaun, despre intelect sau bagaj de empatie vorbim altădată. 

Am desfăcut soneria camerei și am băgat înăuntru o cârpă. M-am săturat să fiu deranjat de femeile care vin să măture. În spatele hotelului se aud valuri care se sparg în pietrele de pe mal. Se înserează, apa e foarte caldă. Au început să se topească falusurile din argilă care trăiesc țanțoșe, înfipte în mâl. Odată cu dispariția lor se vor pierde toate iluziile, se va topi mirajul fecundării umede. Va fi noapte peste kamasutrele noastre naive, iar noi vom participa împreună la licitații și vom cumpăra la prețuri abisale ejaculări precoce. Scrie te iubesc pe mal. De la etajul meu se vede atât de frumos declarația asta adolescentină… Nici urmă de isterie, de lascivitate. Nu sunt în stare să scriu nimic.

Sanda

Mi-a fost frică să încep o nouă carte. Am întârziat, am repetat gesturi, am venit de zeci de ori în fața hârtiei, am umplut coșul cu gogoloaie și m-am întors de nenumărate ori în pat, mi-am trântit capul în pernă și am adormit. Aș fi vrut să scriu primele rânduri pe 14 iulie. Atunci s-a născut ea, în 1952. Cu moașa în casă, într-un sat printre dealuri. Într-o vară foarte fierbinte, din câte mi-au povestit mai târziu bunicii. Au declarat copilul pe 15 septembrie. Probabil începuse școala. Sau toamna, cine știe, poate că se mai răcorise. M-am gândit că e frumos să-mi amintesc astfel de ea, scriind primele cuvinte din această carte chiar la aniversare. Și iată că o fac mai târziu, căutând scuze. A murit în 2009. Nu împlinise 57 de ani. I-a stat inima. Infarct. De fapt, patru. Unul după celălalt, în nici 24 de ore. În pauzele dintre ele zâmbea și făcea planuri, ar fi vrut să iasă repede din spital și să rotească niște sarmale în foi de viță cu smântână pe deasupra. Așa mâncam eu, de-a-ndoaselea. M-am urcat în primul avion, dar nu am mai prins-o în viață. Tăcusem multă vreme. Amândoi. Prostește. Orgolii. Ambiții. Vorbe proaste și tăioase. Oameni și mai proști în jurul ei. Aici, în Vilaseca, e noapte. E beznă în Căpșunistanul meu. Scrâșnesc niște frâne pe stradă și latră un câine. Mă sufoc, mă trage asfaltul în el și mă terorizează țânțarii. 

Privite de deasupra, umbrelele de pe plajă par piuneze colorate cu care se fixează nisipul. Am înfipt-o pe-a mea. E albastră. Se confundă cu bucata de cer din dimineața asta. Nu bate briza, nu se mișcă nimic. Simt doar valul în nară. Trag în piept, adânc, închid ochii și îi deschid după câteva minute. Dacă mă ridic acum, risc să dau cu capul în pânza umbrelei, crezând că ating ozonul cu părul. Miroase a scorțișoară. La câțiva metri de mine, o tânără se unge cu ulei de protecție. Stă în picioare, lângă dușuri, și-și trece palmele peste fund, pe picioare, pe gât, pe sâni. O frumusețe comună, fără stridențe. Doar un bikini alb, ca o batistă de copil. Și păr lung, blond, strâns cu un inel din plastic roșu. Simt în aer o țigară de foi. Un tip cu mustață o privește la fel de interesat ca și mine. Poate e ziua mea norocoasă, poate că aș putea să schimb câteva cuvinte cu ea. Despre vreme, despre felul în care își înfășoară prosopul în jurul taliei. Se apropie de mine. Mirosul de scorțișoară al uleiului devine mai puternic. Trece pe lângă umbrela mea albastră și se așază în apropiere, lângă o femeie pe care nu o observasem până atunci. Beau cafea din același pahar și fumează amândouă din aceeași țigară. Se sărută îndelung și se iau în brațe. Cu un gest timid, cea care aștepta întinsă ia o pălărie mare de paie și o pune peste capetele lor. Să nu le vadă nimeni. Sanda mi-ar fi spus să nu scriu așa ceva. Că nu e frumos, că ce zice lumea…

Simt că mă-nghesuie stâlpii, mă strâng trotuarele. Mi se întâmplă de fiecare dată când mă aflu în mijlocul unui mare oraș. Metropolele mă înfricoșează. Nu prin imensitate, nu prin infinitatea de clădiri, de străzi, magazine, linii de tramvai, galerii de metrou, stații de tren, mii de taxiuri sau stoluri de porumbei care se urcă pe mese și vin la poză cu gândul fix de a-ți fura felia de pâine din farfurie. M-am obișnuit cu asta. Ies din casă pregătit pentru întâlnirea cu gigantul și nu am emoții. Dar sunt pus cu spatele la perete de oameni. 

Cei din metropole sunt reci, grăbiți, impersonali, îi vezi mereu pe fugă, aleargă după mașini, se uită pieziș, se înfurie din orice, dacă le ceri un sfat sau îi întrebi pur și simplu unde se află ceva anume te expediază cu o încruntare tăioasă. Și-ți piere cheful. Metropola te schimbă. Accelerează caracterul și îl colorează într-un gri chinuit, sordid, ploios. Obișnuiesc să mă opresc în piețe sau în locuri foarte aglomerate și să privesc oamenii marelor orașe. Fac destul de des acest exercițiu. Mi-e milă. Nu au aer, au uitat să respire. Mamele își împing cărucioarele cu bebeluși și își rotesc capetele, violent, prin vitrine. Un urs împăiat stă lângă ușa unui magazin cu sutiene și salută trecătorii. Nu-l bagă nimeni în seamă, nu are nimeni curiozitatea să știe cum a ajuns acolo. 

Intru. Bună dimineața. O cafea cu lapte. În ceașcă, te rog. Sunt invitat să iau loc. Plătesc, îmi iau ziarul și mă duc în fundul sălii, sub un bec aprins. E liniște, mai sunt doar doi clienți. Am cerut în ceașcă pentru că în paharul înalt încape foarte mult lapte, iar cafeaua își pierde toată tăria și gustul. Privesc fetele de la bar. Sunt noi, dezorientate, le e teamă să nu greșească. E vacanță și au venit să le înlocuiască pe cele plecate în concediu. E lună plină acum, când povestesc. Strălucește, parcă ar dori să vină cu mine în balcon, să scriem împreună. Tânăra îmi aduce comanda. În pahar înalt. Are foarte mult lapte, abia întrezăresc cafeaua. Îmi vede privirea dezamăgită și își aduce aminte că o cerusem în ceașcă. Se fâstâcește, își cere scuze. În mintea mea e tot maică-mea, așa cum am văzut-o ultima dată: întinsă într-o cutie aspră de lemn, cuminte, cu ochii închiși, indecisă, puțin speriată. E prima zi de muncă a fetei. Mă uit la ea, mă uit și la paharul cu lapte și cafea. Îi spun că e ok, nu e nicio problemă. Zâmbesc și o încurajez. Îmi scrisese cu caramel pe spumă: bon dia. 

America face razii și expulzează imigranții fără acte. Cineva, în toiul nopții, urlă la mulți ani sub un balcon. Geamul de la baie se deschide într-un spațiu interior. Patio pentru cei mai iberici dintre noi. Deseori urcă pe acolo mirosuri de cartofi prăjiți, ceapă și cârnați pe plită. Când te speli pe dinți auzi frecușul pe mahmudele al vecinilor, apa trasă care curge vijelioasă prin țevăraie, foșnetul hârtiei igienice ruptă lent de o mână somnoroasă, și multe alte sunete fără perdea. Suntem o comunitate, e foarte cald, iar geamurile sunt larg deschise. Cam de vreo săptămână încoace, zilnic, aud o mașină de tuns. Bâzâie monoton, cu un semiton chiar sexy printre dinții de fier, și se oprește cam după douăzeci de minute. Nu știu dacă ne-am pricopsit cu vreun metrosexual pe scară sau dacă s-a aciuiat vreo vecină căreia îi place extrem de tare să-și atingă pielea cu luciul răcoros al mașinăriei blestemate. Prefer a doua variantă, clar. 

Mi-a apărut în fața mașinii o tânără. Grasă, în papuci de plastic, cu o pungă mare de hârtie în brațe. Pantalonii foarte scurți îi gâtuie fesele și bazinul. Pe piciorul drept, sus, se vede un tatuaj roșu: o gură de balaur care scuipa inimi frânte. O clipă am crezut că-i vor cădea sub tălpi și vor fi strivite sub greutatea ei. Cred că mi s-a stricat motorul de la ștergătoare. Am câteva insecte lățite pe parbriz: le las acolo, să vadă și ele cum e să stai în soare fără umbrelă. 

Dopuri, sacoșe, bețișoare pentru urechi, milioane de peturi aduse la mal de valuri. Mă răcoresc cu un duș rece și plec spre casă. Sunt în fața televizorului și nu mă mai miră că suntem proști cu noi înșine, că ne subminăm sănătatea, planeta, copiii, viitorul. Cineva ar trebui să ne condamne ca să stăm câteva secole în apă pentru a curăța mările de mizeria pe care o producem. Doar lăcustele se aud pe geam. Cred că ele sunt cele care-și freacă picioarele și scot singurele zgomote percepute acum, în toiul nopții. 

Ajunsesem acasă pe la opt seara și m-am dus direct la capelă. Era frig. Vecini, rude, oameni pe care nu-i mai văzusem de ani de zile. Am aprins o lumânare și am mângâiat-o pe frunte. Cred că mi-a zâmbit în clipa aceea, dar era prea întuneric ca să fiu sigur. În celălalt capăt al orașului trece un tren de marfă. Automobile, cereale, petrol, suluri imense de tablă fină de aluminiu. E o garnitură pestriță care ajunge în portul Barcelonei, iar de acolo vagoanele se despart către destinații precise. Un tip gol alerga dimineață pe plaja mixtă – nudiști și textiliști – cu o borsetă în mână. Penisul i se lovea de picioare. Era mândru de virilitatea sa și o etala fără niciun fel de reținere. Chiar și în Savinosa e răcoare acum. Au plecat fetele de la Salvamar și au pus steagul verde la locul lui. Să nu scrii, mamă, despre așa ceva. Că nu-i frumos, ce va spune lumea?

Lacrimile lui Julian

Să nu lovești niciodată un copac cu piciorul. Eu am făcut-o de mai multe ori. L-am derutat preț de câteva secunde, m-a privit rece, de sus, m-a lovit cu crengile sale imense peste față și m-a ascuns sub frunzele late, cărnoase, riguros de verzi și de tăioase. Atunci am simțit greutatea unei jerbe care se aduce la înmormântare și am fost acoperit de umbră. Aveam drujba în mână. Îi făcusem plinul, îi ascuțisem lanțul și așteptam să se întețească vântul pentru a tăia fără griji și a-l culca acolo unde doream. Copacii, după ce îi tai și le mai lași câteva palme din trunchi deasupra solului, trebuie să fie culcați în paralel, să nu se-ncrucișeze unii cu alții pentru că nu mai pot fi ridicați cu ușurință în camion. Se pierde timp. Dacă îi împletești și îi răpui prostește, te vor izgoni din mijlocul lor ca pe o potaie bolnavă. 

Pe atunci nu știam să-i ucid. Mă angajasem ca tăietor de lemne pentru că nu aveam de muncă și îmi era foame. Plecam cu o mașină luni dimineața și ne întorceam vineri seara. Patru oameni: trei angajați și șeful la volan. Sute de kilometri, dormeam în corturi, uneori eram cazați și în moteluri prin sate uitate de lume, prin pădure. Mă trezeam în frig. Noaptea ploua intens și strivea cortul în care încercam să mă odihnesc. În primele zile tăiam orbește, voiam doar să demonstrez că pot, că nu rămân în urmă. Ceilalți erau profesioniști, toată viața făcuseră același lucru. Drujbele lor intrau ca-n frișcă, atingeau lemnul cu grijă, îl sărutau repede, îl ademeneau și îi șopteau că nu i se va întâmpla nimic rău. Arborii înalți se întindeau ca-n somn de-a lungul râului și se transformau peste doar câteva zile în rafturi, în tocuri de ferestre și în scobitori pentru restaurante. 

Julian avea puțin peste șaptezeci de ani. Mergea în spate în mașină, lângă mine. Extrem de slab, cu vene mari și întărite pe brațe, se uita tot timpul pe geam când mergeam de la o parcelă la alta. Se născuse cu toporul în mâini. Cu drujba se-nțelegea mai greu pentru că nu-i plăcea fumul pe care-l scoatea motorul când era turat. Julian își plimba limba peste pila cilindrică, fină, subțire, cu care mângâia dinții metalici ai mașinăriei. Treceam pe lângă aeroport, avioanele zburau peste capetele noastre, dar el își vedea de ritual. Privea linia orizontului și ascuțea lanțul. Dinte cu dinte, unul câte unul, fiecare era pilit, frecat, adus la perfecțiune de parcă a doua zi trebuia să taie diamante. Înmuia pila între buze și o plimba printre dinții metalici. Fiecare dinte era periat în sus și-n jos până când sunetul pilei devenea satisfăcător. Ținea motorul strâns între coapse și lama în sus, către plafonul mașinii. Un sfert de ceas, atât îi trebuia ca să pregătească drujba pentru măcel. Mi-a zis Pablo din prima zi. Nu Paul, nu Pol. M-a botezat iberic, pe loc, și mi-a dat să beau din vinul său. În timp ce lucra, Julian fluiera tangouri și cânta flamenco din Granada. Acolo se născuse, dar s-a tras încă din adolescență spre Madrid, unde se găsea de muncă și oamenii nu trăiau doar din ierburile câmpului. Am lucrat cu ei doar câteva săptămâni, în octombrie și noiembrie. Știu acum să privesc vârful copacului și să-mi dau seama unde va cădea dacă tăietura este corectă. De la Julian am învățat că brișca din oțel de Toledo e mai moale decât cea de Albacete. Și că vinul se păstrează rece în burduf de piele de vită, ascuns în pământ la rădăcina copacului. 

Copacii trebuie tăiați cu sinceritate, cu voluptate, el îi îmbrățișa pe cei mai bătrâni și le cerea iertare înainte de a-i presăra pe pământ. Îi curăța de crengi și își trecea mâna peste locul prin care lăcrimau.