Categorie: Mediterana din mine

Sanda

Mi-a fost frică să încep o nouă carte. Am întârziat, am repetat gesturi, am venit de zeci de ori în fața hârtiei, am umplut coșul cu gogoloaie și m-am întors de nenumărate ori în pat, mi-am trântit capul în pernă și am adormit. Aș fi vrut să scriu primele rânduri pe 14 iulie. Atunci s-a născut ea, în 1952. Cu moașa în casă, într-un sat printre dealuri. Într-o vară foarte fierbinte, din câte mi-au povestit mai târziu bunicii. Au declarat copilul pe 15 septembrie. Probabil începuse școala. Sau toamna, cine știe, poate că se mai răcorise. M-am gândit că e frumos să-mi amintesc astfel de ea, scriind primele cuvinte din această carte chiar la aniversare. Și iată că o fac mai târziu, căutând scuze. A murit în 2009. Nu împlinise 57 de ani. I-a stat inima. Infarct. De fapt, patru. Unul după celălalt, în nici 24 de ore. În pauzele dintre ele zâmbea și făcea planuri, ar fi vrut să iasă repede din spital și să rotească niște sarmale în foi de viță cu smântână pe deasupra. Așa mâncam eu, de-a-ndoaselea. M-am urcat în primul avion, dar nu am mai prins-o în viață. Tăcusem multă vreme. Amândoi. Prostește. Orgolii. Ambiții. Vorbe proaste și tăioase. Oameni și mai proști în jurul ei. Aici, în Vilaseca, e noapte. E beznă în Căpșunistanul meu. Scrâșnesc niște frâne pe stradă și latră un câine. Mă sufoc, mă trage asfaltul în el și mă terorizează țânțarii. 

Privite de deasupra, umbrelele de pe plajă par piuneze colorate cu care se fixează nisipul. Am înfipt-o pe-a mea. E albastră. Se confundă cu bucata de cer din dimineața asta. Nu bate briza, nu se mișcă nimic. Simt doar valul în nară. Trag în piept, adânc, închid ochii și îi deschid după câteva minute. Dacă mă ridic acum, risc să dau cu capul în pânza umbrelei, crezând că ating ozonul cu părul. Miroase a scorțișoară. La câțiva metri de mine, o tânără se unge cu ulei de protecție. Stă în picioare, lângă dușuri, și-și trece palmele peste fund, pe picioare, pe gât, pe sâni. O frumusețe comună, fără stridențe. Doar un bikini alb, ca o batistă de copil. Și păr lung, blond, strâns cu un inel din plastic roșu. Simt în aer o țigară de foi. Un tip cu mustață o privește la fel de interesat ca și mine. Poate e ziua mea norocoasă, poate că aș putea să schimb câteva cuvinte cu ea. Despre vreme, despre felul în care își înfășoară prosopul în jurul taliei. Se apropie de mine. Mirosul de scorțișoară al uleiului devine mai puternic. Trece pe lângă umbrela mea albastră și se așază în apropiere, lângă o femeie pe care nu o observasem până atunci. Beau cafea din același pahar și fumează amândouă din aceeași țigară. Se sărută îndelung și se iau în brațe. Cu un gest timid, cea care aștepta întinsă ia o pălărie mare de paie și o pune peste capetele lor. Să nu le vadă nimeni. Sanda mi-ar fi spus să nu scriu așa ceva. Că nu e frumos, că ce zice lumea…

Simt că mă-nghesuie stâlpii, mă strâng trotuarele. Mi se întâmplă de fiecare dată când mă aflu în mijlocul unui mare oraș. Metropolele mă înfricoșează. Nu prin imensitate, nu prin infinitatea de clădiri, de străzi, magazine, linii de tramvai, galerii de metrou, stații de tren, mii de taxiuri sau stoluri de porumbei care se urcă pe mese și vin la poză cu gândul fix de a-ți fura felia de pâine din farfurie. M-am obișnuit cu asta. Ies din casă pregătit pentru întâlnirea cu gigantul și nu am emoții. Dar sunt pus cu spatele la perete de oameni. 

Cei din metropole sunt reci, grăbiți, impersonali, îi vezi mereu pe fugă, aleargă după mașini, se uită pieziș, se înfurie din orice, dacă le ceri un sfat sau îi întrebi pur și simplu unde se află ceva anume te expediază cu o încruntare tăioasă. Și-ți piere cheful. Metropola te schimbă. Accelerează caracterul și îl colorează într-un gri chinuit, sordid, ploios. Obișnuiesc să mă opresc în piețe sau în locuri foarte aglomerate și să privesc oamenii marelor orașe. Fac destul de des acest exercițiu. Mi-e milă. Nu au aer, au uitat să respire. Mamele își împing cărucioarele cu bebeluși și își rotesc capetele, violent, prin vitrine. Un urs împăiat stă lângă ușa unui magazin cu sutiene și salută trecătorii. Nu-l bagă nimeni în seamă, nu are nimeni curiozitatea să știe cum a ajuns acolo. 

Intru. Bună dimineața. O cafea cu lapte. În ceașcă, te rog. Sunt invitat să iau loc. Plătesc, îmi iau ziarul și mă duc în fundul sălii, sub un bec aprins. E liniște, mai sunt doar doi clienți. Am cerut în ceașcă pentru că în paharul înalt încape foarte mult lapte, iar cafeaua își pierde toată tăria și gustul. Privesc fetele de la bar. Sunt noi, dezorientate, le e teamă să nu greșească. E vacanță și au venit să le înlocuiască pe cele plecate în concediu. E lună plină acum, când povestesc. Strălucește, parcă ar dori să vină cu mine în balcon, să scriem împreună. Tânăra îmi aduce comanda. În pahar înalt. Are foarte mult lapte, abia întrezăresc cafeaua. Îmi vede privirea dezamăgită și își aduce aminte că o cerusem în ceașcă. Se fâstâcește, își cere scuze. În mintea mea e tot maică-mea, așa cum am văzut-o ultima dată: întinsă într-o cutie aspră de lemn, cuminte, cu ochii închiși, indecisă, puțin speriată. E prima zi de muncă a fetei. Mă uit la ea, mă uit și la paharul cu lapte și cafea. Îi spun că e ok, nu e nicio problemă. Zâmbesc și o încurajez. Îmi scrisese cu caramel pe spumă: bon dia. 

America face razii și expulzează imigranții fără acte. Cineva, în toiul nopții, urlă la mulți ani sub un balcon. Geamul de la baie se deschide într-un spațiu interior. Patio pentru cei mai iberici dintre noi. Deseori urcă pe acolo mirosuri de cartofi prăjiți, ceapă și cârnați pe plită. Când te speli pe dinți auzi frecușul pe mahmudele al vecinilor, apa trasă care curge vijelioasă prin țevăraie, foșnetul hârtiei igienice ruptă lent de o mână somnoroasă, și multe alte sunete fără perdea. Suntem o comunitate, e foarte cald, iar geamurile sunt larg deschise. Cam de vreo săptămână încoace, zilnic, aud o mașină de tuns. Bâzâie monoton, cu un semiton chiar sexy printre dinții de fier, și se oprește cam după douăzeci de minute. Nu știu dacă ne-am pricopsit cu vreun metrosexual pe scară sau dacă s-a aciuiat vreo vecină căreia îi place extrem de tare să-și atingă pielea cu luciul răcoros al mașinăriei blestemate. Prefer a doua variantă, clar. 

Mi-a apărut în fața mașinii o tânără. Grasă, în papuci de plastic, cu o pungă mare de hârtie în brațe. Pantalonii foarte scurți îi gâtuie fesele și bazinul. Pe piciorul drept, sus, se vede un tatuaj roșu: o gură de balaur care scuipa inimi frânte. O clipă am crezut că-i vor cădea sub tălpi și vor fi strivite sub greutatea ei. Cred că mi s-a stricat motorul de la ștergătoare. Am câteva insecte lățite pe parbriz: le las acolo, să vadă și ele cum e să stai în soare fără umbrelă. 

Dopuri, sacoșe, bețișoare pentru urechi, milioane de peturi aduse la mal de valuri. Mă răcoresc cu un duș rece și plec spre casă. Sunt în fața televizorului și nu mă mai miră că suntem proști cu noi înșine, că ne subminăm sănătatea, planeta, copiii, viitorul. Cineva ar trebui să ne condamne ca să stăm câteva secole în apă pentru a curăța mările de mizeria pe care o producem. Doar lăcustele se aud pe geam. Cred că ele sunt cele care-și freacă picioarele și scot singurele zgomote percepute acum, în toiul nopții. 

Ajunsesem acasă pe la opt seara și m-am dus direct la capelă. Era frig. Vecini, rude, oameni pe care nu-i mai văzusem de ani de zile. Am aprins o lumânare și am mângâiat-o pe frunte. Cred că mi-a zâmbit în clipa aceea, dar era prea întuneric ca să fiu sigur. În celălalt capăt al orașului trece un tren de marfă. Automobile, cereale, petrol, suluri imense de tablă fină de aluminiu. E o garnitură pestriță care ajunge în portul Barcelonei, iar de acolo vagoanele se despart către destinații precise. Un tip gol alerga dimineață pe plaja mixtă – nudiști și textiliști – cu o borsetă în mână. Penisul i se lovea de picioare. Era mândru de virilitatea sa și o etala fără niciun fel de reținere. Chiar și în Savinosa e răcoare acum. Au plecat fetele de la Salvamar și au pus steagul verde la locul lui. Să nu scrii, mamă, despre așa ceva. Că nu-i frumos, ce va spune lumea?

Lacrimile lui Julian

Să nu lovești niciodată un copac cu piciorul. Eu am făcut-o de mai multe ori. L-am derutat preț de câteva secunde, m-a privit rece, de sus, m-a lovit cu crengile sale imense peste față și m-a ascuns sub frunzele late, cărnoase, riguros de verzi și de tăioase. Atunci am simțit greutatea unei jerbe care se aduce la înmormântare și am fost acoperit de umbră. Aveam drujba în mână. Îi făcusem plinul, îi ascuțisem lanțul și așteptam să se întețească vântul pentru a tăia fără griji și a-l culca acolo unde doream. Copacii, după ce îi tai și le mai lași câteva palme din trunchi deasupra solului, trebuie să fie culcați în paralel, să nu se-ncrucișeze unii cu alții pentru că nu mai pot fi ridicați cu ușurință în camion. Se pierde timp. Dacă îi împletești și îi răpui prostește, te vor izgoni din mijlocul lor ca pe o potaie bolnavă. 

Pe atunci nu știam să-i ucid. Mă angajasem ca tăietor de lemne pentru că nu aveam de muncă și îmi era foame. Plecam cu o mașină luni dimineața și ne întorceam vineri seara. Patru oameni: trei angajați și șeful la volan. Sute de kilometri, dormeam în corturi, uneori eram cazați și în moteluri prin sate uitate de lume, prin pădure. Mă trezeam în frig. Noaptea ploua intens și strivea cortul în care încercam să mă odihnesc. În primele zile tăiam orbește, voiam doar să demonstrez că pot, că nu rămân în urmă. Ceilalți erau profesioniști, toată viața făcuseră același lucru. Drujbele lor intrau ca-n frișcă, atingeau lemnul cu grijă, îl sărutau repede, îl ademeneau și îi șopteau că nu i se va întâmpla nimic rău. Arborii înalți se întindeau ca-n somn de-a lungul râului și se transformau peste doar câteva zile în rafturi, în tocuri de ferestre și în scobitori pentru restaurante. 

Julian avea puțin peste șaptezeci de ani. Mergea în spate în mașină, lângă mine. Extrem de slab, cu vene mari și întărite pe brațe, se uita tot timpul pe geam când mergeam de la o parcelă la alta. Se născuse cu toporul în mâini. Cu drujba se-nțelegea mai greu pentru că nu-i plăcea fumul pe care-l scoatea motorul când era turat. Julian își plimba limba peste pila cilindrică, fină, subțire, cu care mângâia dinții metalici ai mașinăriei. Treceam pe lângă aeroport, avioanele zburau peste capetele noastre, dar el își vedea de ritual. Privea linia orizontului și ascuțea lanțul. Dinte cu dinte, unul câte unul, fiecare era pilit, frecat, adus la perfecțiune de parcă a doua zi trebuia să taie diamante. Înmuia pila între buze și o plimba printre dinții metalici. Fiecare dinte era periat în sus și-n jos până când sunetul pilei devenea satisfăcător. Ținea motorul strâns între coapse și lama în sus, către plafonul mașinii. Un sfert de ceas, atât îi trebuia ca să pregătească drujba pentru măcel. Mi-a zis Pablo din prima zi. Nu Paul, nu Pol. M-a botezat iberic, pe loc, și mi-a dat să beau din vinul său. În timp ce lucra, Julian fluiera tangouri și cânta flamenco din Granada. Acolo se născuse, dar s-a tras încă din adolescență spre Madrid, unde se găsea de muncă și oamenii nu trăiau doar din ierburile câmpului. Am lucrat cu ei doar câteva săptămâni, în octombrie și noiembrie. Știu acum să privesc vârful copacului și să-mi dau seama unde va cădea dacă tăietura este corectă. De la Julian am învățat că brișca din oțel de Toledo e mai moale decât cea de Albacete. Și că vinul se păstrează rece în burduf de piele de vită, ascuns în pământ la rădăcina copacului. 

Copacii trebuie tăiați cu sinceritate, cu voluptate, el îi îmbrățișa pe cei mai bătrâni și le cerea iertare înainte de a-i presăra pe pământ. Îi curăța de crengi și își trecea mâna peste locul prin care lăcrimau.

Kaiyo

Intrasem în librărie ca de obicei, fără un scop anume. Am deschis ușa grea din fier, se auzise clopoțelul electronic care îmi anunța vizita. Au mochete groase pe podea. Pașii se pierd, mă pierd și eu printre rafturi. Răsfoiam atunci o carte cu insule și capre care mâncau iarbă uscată. Am văzut-o la casă, număra câteva bancnote în liniște, nu cred că observase intrarea mea. Nici nu i-ar fi păsat, cred. Era o oră la care doar nebunii puteau intra într-un magazin cu cărți, iar pe nebuni e bine să-i eviți, să nu le spui absolut nimic pentru a nu le încuraja pornirile. Venise în oraș pentru a studia literatura hispanică și se angajase cu jumătate de normă la librărie. M-am așezat pe un fotoliu cu cartea cu capre scheletice în mână. O cercetam din priviri, încercam să-mi dau seama cum vede lumea prin ochii aceia mici, abia tăiați în carnea feței. Își purta părul strâns în coadă și își tot îndesa spre rădăcina nasului o pereche de ochelari cu ramele albe. Blugi clasici, încălțăminte ușoară și un pulover portocaliu închis îmbrăcau rapid o tânără care trecea cu puțin de un metru șaizeci. După câteva vizite am aflat cum o cheamă și motivul pentru care plecase din Japonia pentru a locui câțiva ani într-un oraș-dormitor simplu, ca al meu: „De ce nu? Aici pot să învăț în liniște, sunt departe de false speranțe, de complicații, de aglomerație. Exact de asta am nevoie.” Întâmplător, își găsise chirie la o scară alăturată, la al zecelea etaj, cu fața către mare: „Dimineața, când răsare soarele, am senzația că îmi aduce vești de acasă. E bine, am avut noroc cu apartamentul ăsta micuț.” 

Aud bătăi în ușă. Din ce în ce mai puternice, mai insistente: „Știi ceva de Kaiyo? De trei zile nu a mai văzut-o nimeni, o caută și cei de la librărie.” Nu știam nimic. Nici pe la cărți nu mai trecusem de ceva vreme. Bătrâna care-mi bătuse la ușă era speriată, mă ruga să merg la aia mică și să aflu dacă e bine, dacă nu i s-o fi întâmplat ceva. Am pus ceva pe mine și am urcat pe scări pentru că liftul era ocupat de două gospodine care-l umpluseră cu sacoșe. Am apăsat pe mâner. Ușa nu era încuiată cu cheia, am intrat imediat și am aprins lumina în hol. S-a deschis o lampă minusculă din capătul culoarului. Tablouri mici pe pereți: peisaje minimaliste în creion, două portrete de oameni în vârstă, un câine ce dormea pe botul unei bărci, flori, multe flori, și nelipsitele povești cu litere japoneze pe care doar ea le-ar fi putut descifra. Am strigat-o. Nu mi-a răspuns. În bucătărie am găsit o listă de cumpărături pe masă. De data asta în spaniolă. În românește traducerea mă face să zâmbesc: piersice, pâine, apă acidulata, cowrigei sarați, pepene galbini. Scria destul de bine după doar câteva luni de stat aici, venită dintr-o cultură total diferită de cea spaniolă. Trei farfurii mititele, spălate, puse într-o nefirească ordine, cârpa de bucătărie împăturită impecabil, cele două cutii de chibrituri puse împreună la dungă lângă aragaz, o ordine rece, solemnă, pe care nu mi-aș fi imaginat-o. O știam împrăștiată, la librărie uita unde punea cărțile, scăpa bonul de trei ori din mână până să mi-l dea, nu-și găsea niciodată șervețelele de șters ochelarii. Am mai strigat-o o dată. Niciun răspuns. Am intrat în dormitor. Și-l transformase în birou de lucru, mai avea doar un pat și un dulap mic pe care stăteau sticluțele de parfum, pensulele și fardurile, și trei rujuri. Curios, erau deschise toate și stăteau pe verticală, gata să fie folosite. M-am apropiat de ele. Unul era de vanilie, altul de cireșe amare, al treilea nu l-am dibuit. Nu avea miros. Dar am fost tentat să-l mușc, avea culoarea pe care o folosea Kaiyo în mod normal. 

Peste tot erau lipiți fluturași colorați de hârtie pe care scrisese tot felul de cuvinte și formule. Camera era plină de bucăți de hârtie: pe pat, pe dulap, pe perdele, pe pereți, lampa de birou era și ea ascunsă sub zeci de notițe. Mi-am dat seama că scria poezie. Avea deschisă pe birou o agendă groasă cu versuri scrise de mână, un adevărat manuscris care s-ar fi putut transforma cu ușurință într-o carte de cel puțin trei sute de pagini. Am deschis geamul. Din stradă se auzeau mașinile din care se descărca marfa adusă în piață. Acolo, jos, lumea nu era lirică. Mirosea a pește sărat și a legume proaspete, a fum de la un grătar pe care se prăjea carne, iar oamenii se plimbau printre tarabe cu sacoșele la subraț. Sub o coală de hârtie i-am găsit telefonul. Era pus la încărcat. Apeluri pierdute, zeci: cu număr japonez câteva, altele de la facultate, de la colegi… Și o grămadă de mesaje scrise care întrebau toate același lucru. Am căutat printre notițele ei ca să văd dacă pot găsi ceva care să-mi arate unde este, dacă plecase undeva, unde dispăruse. Nu știam pe cine să sun, m-aș fi agitat degeaba. Am citit câteva poeme pe care le scrisese într-o spaniolă naivă. Mi-a plăcut foarte mult un elogiu adus sânilor mici, cât două măsline negre. Și mi-am adus aminte iarăși de caprele acelea înfometate de pe insula mult prea însorită pentru gustul meu. 

Ușa sufrageriei era lipită de perete, fiind aproape întuneric în cameră. O singură jaluzea era puțin ridicată, lăsând lumina să intre doar într-un colț. Am dat să aprind becul, nu a mers. Probabil se arsese. Am găsit-o pe Kaiyo întinsă pe canapea, acoperită cu un pled. Ochelarii îi avea lângă pat, iar în mâna care îi căzuse pe covor ținea un pix. O pisică albă a sărit de pe picioarele ei și a început să-i lingă degetele. I-am pus apă proaspătă în castron, mâncare destulă pentru câteva zile, și am tras ușa de la intrare după mine. Mi-am promis din ziua aceea că voi învăța limba japoneză. Am început cu poeziile despre mare și sâni minusculi.

Domnișoara cu clește

M-am trezit cu greu după o noapte foarte călduroasă. Lunile de vară sunt sufocante, aerul condiționat te îmbolnăvește cu repeziciune îndoindu-te de spate, iar ventilatoarele agățate de tavan nu sunt niciodată suficiente. Azi vreau să văd Barcelona. Așa mi-am propus. Simt nevoia să mă plimb în aglomerație. E ciudat pentru mine: urăsc mulțimile, urăsc să merg mereu cu ochii înfipți înainte pentru a nu mă ciocni de oameni, vitrinele mă orbesc cu kitch-ul lor omniprezent, aparatele înfipte-n bețele de selfie, vocile din gps-uri care indică destinații în toate limbile pământului, urăsc să stau la coadă la trecerea de pietoni și să-mi pipăi mereu buzunarele. 

O oră de mers cu trenul. Atât fac până la destinație, în Sants. Îmi aleg un loc la geam, în dreapta vagonului. Să pot privi Mediterana. Uneori număr stâlpii care susțin cablurile electrice ale căii ferate. Pierd repede șirul pentru că imediat încep să număr altceva: mașinile albastre, apoi furgonetele cu geamuri fumurii, magazinele cu storurile deschise, chioșcurile cu ziare presărate de-a lungul peroanelor. Îmi țin mintea ocupată, creierul trebuie să-mi funcționeze. Am descoperit teama de a uita. Inventariez amintirile foarte vechi, pe cele de distanță medie și pe cele recente. Uit din fiecare categorie câte ceva și asta mă tulbură. Din cele foarte vechi aproape că nu-mi amintesc nimic. Cu câteva zile în urmă citeam un text scris de Mario Vargas Llosa. Mă impactase, îmi plăcuse foarte mult. Am închis ziarul și mi-am făcut o cafea. În timp ce o beam încercam din răsputeri să-mi aduc aminte autorul celor citite. Și asta la o distanță de doar o jumătate de oră. 

Frica îmi călătorește prin fiecare arteră, e o senzație cu care nu m-am întâlnit până de curând. Care este riscul cel mai mare: să trăiești cu bagajul gol de amintiri sau să trăiești, pur și simplu, ca și când nimic, niciodată, nu s-ar întâmpla ceva relevant care să-ți rămână sub scoarță? Cum mai poți trăi dacă uiți totul: mirosurile și culorile din copilărie, imaginile din casa în care ai crescut, drumul către școală, numele primei iubite din liceu, cărțile din care ai învățat mersul lumii? Ce poți introduce în golurile din memorie pentru a nu fi doar un trup care se mișcă pe stradă dintr-un punct în altul, pentru a nu confunda lumina cu întunericul, frigul cu căldura, mâncatul cu foamea, pentru ca setea să nu ți se mai pară o amenințare? 

O domnișoară în uniformă îmi cere biletul. Îl privește. Și vrea să-l perforeze cu un clește special. O mașinărie simplă cu un pinten metalic de găurit bilete de tren. Domnișoara merge mai departe printre scaune și cere bilete de tren. Poartă uniformă și străpunge bilete. Asta e meseria ei. Se trezește, se spală pe dinți, zâmbește – da, are un zâmbet liniștitor – și merge la serviciu pentru a găuri biletele unor necunoscuți care merg să vadă Barcelona. Mă întreabă dacă vreau un pahar cu apă. De ce aș vrea? Poate pentru că sunt transpirat și roșu la față, poate pentru că respirația îmi este mai accelerată ca de obicei? Domnișoarele cu clești speciali sunt antrenate pentru a observa semnalele unui accident vascular. Vreau să mă întind pe banchetă și să-mi aducă apă, să-mi atingă fruntea și să-mi lase biletul intact. Nu suport să fie găurit. Eu am nevoie de clandestinitate și de un geam curat prin care să pot privi marea în timpul mersului. Mă îmbolnăvesc dacă stau cu ochii pe spătarul scaunului din față sau dacă privesc pe cineva cum citește sau molfăie gumă, bătrânul de lângă mine își freacă încheieturile de când am urcat, îl mănâncă pielea de pe ceafă și se scarpină cu putere, s-a ridicat de la locul său de mai multe ori și a cercetat harta Barcelonei care stă lipită de peretele vagonului. 

Mergeți și dumneavoastră la Sagrada?, mă întreabă. Nu, nu am de gând să merg acolo, printre miile de turiști cu aparatele de fotografiat legate de gât. Eu merg în Barcelona ca să văd dacă fetele mai stau la terasă după o noapte de lucru și să bem împreună. Ne întâlnim des: eu le spun cum am de gând să mor, ele mă întreabă dacă sunt nebun și dacă vreau să fiu legat de un scaun pentru a-mi fi salvată viața. Bătrânul continuă să se scarpine, de data aceasta coboară cu unghiile pe antebrațul stâng, și îmi oferă să beau vermut negru dintr-o sticlă pe care o scosese din rucsac. Domnișoara cu cleștele se apropie de noi și ne interzice să bem alcool în tren. Esto no puede ser, spune. Alcoolul, țigările, drogurile, armele și sexul sunt interzise pe calea ferată. Cât de mult s-au schimbat obiceiurile, și cât de mult am pierdut odată cu sosirea civilizației. Acum se pot consuma doar băuturi răcoritoare și ai voie să citești doar din revistele răsuflate pe care le-ai cumpărat, în prealabil, de pe peron. M-am uitat în jur, speriat. Nu era niciun afiș care să interzică cărțile. 

Pe un monitor ni se arată că după-amiază vom avea ploaie în oraș și vânt puternic. Înseamnă că fetele nu vor veni la terasă, la locul stabilit, și că voi bântui de unul singur pe străzi. Mă voi plimba prin poiana urbană cu felinare din fier unduit din ciocan și trotuare din mozaic colorat. Vermutul e dulce. Îi lipsește amarul vinului pelin pe care l-am probat în tinerețe, în practica agricolă. Ne-au dus la cules de sfeclă. Tot liceul. Cazați în vechile grajduri, în paturi suprapuse, ne întorceam de pe câmp pe la șase seara și jucam cărți, săream gardul la fete și beam vin pelin. Alb. Cald. Și mult. Puștani fără minte, nu știam măsura. Ne îmbătam, dădeam afară și mațele din noi după o vomă puternică. Vermutul bătrânului a fost ținut la rece, curge bine, e un bun aperitiv înainte de a ajunge în Barcelona. Mi-e poftă de pizza cu brânză. În rucsac, lângă sticlă, văd că are multe evantaie colorate și un bloc de desen. Îmi ghicește întrebarea și îmi spune că mai câștigă un bănuț făcând portrete turiștilor. Evantaiele le face tot el, în timpul liber, din lemn subțire de brad și pânză de mătase. Am ajuns, se deschid ușile. Cobor în Sants. Mă izbește căldura umedă a orașului catalan. E canicula dinaintea furtunii, caut din ochi o pizzerie. Și ceva cu care să-mi umplu golurile din memorie.