Categorie: Mediterana din mine

Kaiyo

Intrasem în librărie ca de obicei, fără un scop anume. Am deschis ușa grea din fier, se auzise clopoțelul electronic care îmi anunța vizita. Au mochete groase pe podea. Pașii se pierd, mă pierd și eu printre rafturi. Răsfoiam atunci o carte cu insule și capre care mâncau iarbă uscată. Am văzut-o la casă, număra câteva bancnote în liniște, nu cred că observase intrarea mea. Nici nu i-ar fi păsat, cred. Era o oră la care doar nebunii puteau intra într-un magazin cu cărți, iar pe nebuni e bine să-i eviți, să nu le spui absolut nimic pentru a nu le încuraja pornirile. Venise în oraș pentru a studia literatura hispanică și se angajase cu jumătate de normă la librărie. M-am așezat pe un fotoliu cu cartea cu capre scheletice în mână. O cercetam din priviri, încercam să-mi dau seama cum vede lumea prin ochii aceia mici, abia tăiați în carnea feței. Își purta părul strâns în coadă și își tot îndesa spre rădăcina nasului o pereche de ochelari cu ramele albe. Blugi clasici, încălțăminte ușoară și un pulover portocaliu închis îmbrăcau rapid o tânără care trecea cu puțin de un metru șaizeci. După câteva vizite am aflat cum o cheamă și motivul pentru care plecase din Japonia pentru a locui câțiva ani într-un oraș-dormitor simplu, ca al meu: „De ce nu? Aici pot să învăț în liniște, sunt departe de false speranțe, de complicații, de aglomerație. Exact de asta am nevoie.” Întâmplător, își găsise chirie la o scară alăturată, la al zecelea etaj, cu fața către mare: „Dimineața, când răsare soarele, am senzația că îmi aduce vești de acasă. E bine, am avut noroc cu apartamentul ăsta micuț.” 

Aud bătăi în ușă. Din ce în ce mai puternice, mai insistente: „Știi ceva de Kaiyo? De trei zile nu a mai văzut-o nimeni, o caută și cei de la librărie.” Nu știam nimic. Nici pe la cărți nu mai trecusem de ceva vreme. Bătrâna care-mi bătuse la ușă era speriată, mă ruga să merg la aia mică și să aflu dacă e bine, dacă nu i s-o fi întâmplat ceva. Am pus ceva pe mine și am urcat pe scări pentru că liftul era ocupat de două gospodine care-l umpluseră cu sacoșe. Am apăsat pe mâner. Ușa nu era încuiată cu cheia, am intrat imediat și am aprins lumina în hol. S-a deschis o lampă minusculă din capătul culoarului. Tablouri mici pe pereți: peisaje minimaliste în creion, două portrete de oameni în vârstă, un câine ce dormea pe botul unei bărci, flori, multe flori, și nelipsitele povești cu litere japoneze pe care doar ea le-ar fi putut descifra. Am strigat-o. Nu mi-a răspuns. În bucătărie am găsit o listă de cumpărături pe masă. De data asta în spaniolă. În românește traducerea mă face să zâmbesc: piersice, pâine, apă acidulata, cowrigei sarați, pepene galbini. Scria destul de bine după doar câteva luni de stat aici, venită dintr-o cultură total diferită de cea spaniolă. Trei farfurii mititele, spălate, puse într-o nefirească ordine, cârpa de bucătărie împăturită impecabil, cele două cutii de chibrituri puse împreună la dungă lângă aragaz, o ordine rece, solemnă, pe care nu mi-aș fi imaginat-o. O știam împrăștiată, la librărie uita unde punea cărțile, scăpa bonul de trei ori din mână până să mi-l dea, nu-și găsea niciodată șervețelele de șters ochelarii. Am mai strigat-o o dată. Niciun răspuns. Am intrat în dormitor. Și-l transformase în birou de lucru, mai avea doar un pat și un dulap mic pe care stăteau sticluțele de parfum, pensulele și fardurile, și trei rujuri. Curios, erau deschise toate și stăteau pe verticală, gata să fie folosite. M-am apropiat de ele. Unul era de vanilie, altul de cireșe amare, al treilea nu l-am dibuit. Nu avea miros. Dar am fost tentat să-l mușc, avea culoarea pe care o folosea Kaiyo în mod normal. 

Peste tot erau lipiți fluturași colorați de hârtie pe care scrisese tot felul de cuvinte și formule. Camera era plină de bucăți de hârtie: pe pat, pe dulap, pe perdele, pe pereți, lampa de birou era și ea ascunsă sub zeci de notițe. Mi-am dat seama că scria poezie. Avea deschisă pe birou o agendă groasă cu versuri scrise de mână, un adevărat manuscris care s-ar fi putut transforma cu ușurință într-o carte de cel puțin trei sute de pagini. Am deschis geamul. Din stradă se auzeau mașinile din care se descărca marfa adusă în piață. Acolo, jos, lumea nu era lirică. Mirosea a pește sărat și a legume proaspete, a fum de la un grătar pe care se prăjea carne, iar oamenii se plimbau printre tarabe cu sacoșele la subraț. Sub o coală de hârtie i-am găsit telefonul. Era pus la încărcat. Apeluri pierdute, zeci: cu număr japonez câteva, altele de la facultate, de la colegi… Și o grămadă de mesaje scrise care întrebau toate același lucru. Am căutat printre notițele ei ca să văd dacă pot găsi ceva care să-mi arate unde este, dacă plecase undeva, unde dispăruse. Nu știam pe cine să sun, m-aș fi agitat degeaba. Am citit câteva poeme pe care le scrisese într-o spaniolă naivă. Mi-a plăcut foarte mult un elogiu adus sânilor mici, cât două măsline negre. Și mi-am adus aminte iarăși de caprele acelea înfometate de pe insula mult prea însorită pentru gustul meu. 

Ușa sufrageriei era lipită de perete, fiind aproape întuneric în cameră. O singură jaluzea era puțin ridicată, lăsând lumina să intre doar într-un colț. Am dat să aprind becul, nu a mers. Probabil se arsese. Am găsit-o pe Kaiyo întinsă pe canapea, acoperită cu un pled. Ochelarii îi avea lângă pat, iar în mâna care îi căzuse pe covor ținea un pix. O pisică albă a sărit de pe picioarele ei și a început să-i lingă degetele. I-am pus apă proaspătă în castron, mâncare destulă pentru câteva zile, și am tras ușa de la intrare după mine. Mi-am promis din ziua aceea că voi învăța limba japoneză. Am început cu poeziile despre mare și sâni minusculi.

Domnișoara cu clește

M-am trezit cu greu după o noapte foarte călduroasă. Lunile de vară sunt sufocante, aerul condiționat te îmbolnăvește cu repeziciune îndoindu-te de spate, iar ventilatoarele agățate de tavan nu sunt niciodată suficiente. Azi vreau să văd Barcelona. Așa mi-am propus. Simt nevoia să mă plimb în aglomerație. E ciudat pentru mine: urăsc mulțimile, urăsc să merg mereu cu ochii înfipți înainte pentru a nu mă ciocni de oameni, vitrinele mă orbesc cu kitch-ul lor omniprezent, aparatele înfipte-n bețele de selfie, vocile din gps-uri care indică destinații în toate limbile pământului, urăsc să stau la coadă la trecerea de pietoni și să-mi pipăi mereu buzunarele. 

O oră de mers cu trenul. Atât fac până la destinație, în Sants. Îmi aleg un loc la geam, în dreapta vagonului. Să pot privi Mediterana. Uneori număr stâlpii care susțin cablurile electrice ale căii ferate. Pierd repede șirul pentru că imediat încep să număr altceva: mașinile albastre, apoi furgonetele cu geamuri fumurii, magazinele cu storurile deschise, chioșcurile cu ziare presărate de-a lungul peroanelor. Îmi țin mintea ocupată, creierul trebuie să-mi funcționeze. Am descoperit teama de a uita. Inventariez amintirile foarte vechi, pe cele de distanță medie și pe cele recente. Uit din fiecare categorie câte ceva și asta mă tulbură. Din cele foarte vechi aproape că nu-mi amintesc nimic. Cu câteva zile în urmă citeam un text scris de Mario Vargas Llosa. Mă impactase, îmi plăcuse foarte mult. Am închis ziarul și mi-am făcut o cafea. În timp ce o beam încercam din răsputeri să-mi aduc aminte autorul celor citite. Și asta la o distanță de doar o jumătate de oră. 

Frica îmi călătorește prin fiecare arteră, e o senzație cu care nu m-am întâlnit până de curând. Care este riscul cel mai mare: să trăiești cu bagajul gol de amintiri sau să trăiești, pur și simplu, ca și când nimic, niciodată, nu s-ar întâmpla ceva relevant care să-ți rămână sub scoarță? Cum mai poți trăi dacă uiți totul: mirosurile și culorile din copilărie, imaginile din casa în care ai crescut, drumul către școală, numele primei iubite din liceu, cărțile din care ai învățat mersul lumii? Ce poți introduce în golurile din memorie pentru a nu fi doar un trup care se mișcă pe stradă dintr-un punct în altul, pentru a nu confunda lumina cu întunericul, frigul cu căldura, mâncatul cu foamea, pentru ca setea să nu ți se mai pară o amenințare? 

O domnișoară în uniformă îmi cere biletul. Îl privește. Și vrea să-l perforeze cu un clește special. O mașinărie simplă cu un pinten metalic de găurit bilete de tren. Domnișoara merge mai departe printre scaune și cere bilete de tren. Poartă uniformă și străpunge bilete. Asta e meseria ei. Se trezește, se spală pe dinți, zâmbește – da, are un zâmbet liniștitor – și merge la serviciu pentru a găuri biletele unor necunoscuți care merg să vadă Barcelona. Mă întreabă dacă vreau un pahar cu apă. De ce aș vrea? Poate pentru că sunt transpirat și roșu la față, poate pentru că respirația îmi este mai accelerată ca de obicei? Domnișoarele cu clești speciali sunt antrenate pentru a observa semnalele unui accident vascular. Vreau să mă întind pe banchetă și să-mi aducă apă, să-mi atingă fruntea și să-mi lase biletul intact. Nu suport să fie găurit. Eu am nevoie de clandestinitate și de un geam curat prin care să pot privi marea în timpul mersului. Mă îmbolnăvesc dacă stau cu ochii pe spătarul scaunului din față sau dacă privesc pe cineva cum citește sau molfăie gumă, bătrânul de lângă mine își freacă încheieturile de când am urcat, îl mănâncă pielea de pe ceafă și se scarpină cu putere, s-a ridicat de la locul său de mai multe ori și a cercetat harta Barcelonei care stă lipită de peretele vagonului. 

Mergeți și dumneavoastră la Sagrada?, mă întreabă. Nu, nu am de gând să merg acolo, printre miile de turiști cu aparatele de fotografiat legate de gât. Eu merg în Barcelona ca să văd dacă fetele mai stau la terasă după o noapte de lucru și să bem împreună. Ne întâlnim des: eu le spun cum am de gând să mor, ele mă întreabă dacă sunt nebun și dacă vreau să fiu legat de un scaun pentru a-mi fi salvată viața. Bătrânul continuă să se scarpine, de data aceasta coboară cu unghiile pe antebrațul stâng, și îmi oferă să beau vermut negru dintr-o sticlă pe care o scosese din rucsac. Domnișoara cu cleștele se apropie de noi și ne interzice să bem alcool în tren. Esto no puede ser, spune. Alcoolul, țigările, drogurile, armele și sexul sunt interzise pe calea ferată. Cât de mult s-au schimbat obiceiurile, și cât de mult am pierdut odată cu sosirea civilizației. Acum se pot consuma doar băuturi răcoritoare și ai voie să citești doar din revistele răsuflate pe care le-ai cumpărat, în prealabil, de pe peron. M-am uitat în jur, speriat. Nu era niciun afiș care să interzică cărțile. 

Pe un monitor ni se arată că după-amiază vom avea ploaie în oraș și vânt puternic. Înseamnă că fetele nu vor veni la terasă, la locul stabilit, și că voi bântui de unul singur pe străzi. Mă voi plimba prin poiana urbană cu felinare din fier unduit din ciocan și trotuare din mozaic colorat. Vermutul e dulce. Îi lipsește amarul vinului pelin pe care l-am probat în tinerețe, în practica agricolă. Ne-au dus la cules de sfeclă. Tot liceul. Cazați în vechile grajduri, în paturi suprapuse, ne întorceam de pe câmp pe la șase seara și jucam cărți, săream gardul la fete și beam vin pelin. Alb. Cald. Și mult. Puștani fără minte, nu știam măsura. Ne îmbătam, dădeam afară și mațele din noi după o vomă puternică. Vermutul bătrânului a fost ținut la rece, curge bine, e un bun aperitiv înainte de a ajunge în Barcelona. Mi-e poftă de pizza cu brânză. În rucsac, lângă sticlă, văd că are multe evantaie colorate și un bloc de desen. Îmi ghicește întrebarea și îmi spune că mai câștigă un bănuț făcând portrete turiștilor. Evantaiele le face tot el, în timpul liber, din lemn subțire de brad și pânză de mătase. Am ajuns, se deschid ușile. Cobor în Sants. Mă izbește căldura umedă a orașului catalan. E canicula dinaintea furtunii, caut din ochi o pizzerie. Și ceva cu care să-mi umplu golurile din memorie.