Mi-e tare alb

   Mi se pare absurd ca firele de iarbă să fie scunde și licuricii să lumineze la fel, atonici. Atunci nopțile devin plictisitoare; un fel de sanatorii cu iederă veșnic proaspătă pe pereți, cu paznici șchiopi, răuvoitori, care cerșesc țigări vizitatorilor. Definitiv, nu-mi plac, aș vrea ca licuricii să țopăie veseli și să transforme potecile în căi lactee, cu margini fosforescente. Să nu mă rătăcesc printre copaci. Mă debusolez automat când părul lung mă înfierbântă și gleznele îmi sucesc mințile, nu rezist tentației, culorii, aromelor de piele, nu rezist să nu întind mâna către o claviculă ce iese arogantă din context. Vreau să le leg la spate, din încheieturi, să stea câteva zile în beznă, strânse, până țâșnește chihlimbar din oasele mâinilor. E nefiresc să sară zilnic trenuri de pe linii, deraiez odată cu ele și plutesc printre tampoane și bariere, citesc cărțile uitate pe peron, strâng tichetele ude, fluier locomotiva căzută pe o parte și mă mulțumesc în cele din urmă cu un pui de somn la cușetă. Se pierd călătorii, se uită unii pe ceilalți, se estompează privirile. Geamantanele expiră și nașul se transformă-n inamic. Am stat până în stația asta lipit de geam, mirosind plopii și haltele. Aș vrea totuși să cobor la prima. Mi-e alb. Mi-e rece-n seara asta.

Anunțuri

Revelion

   E un obicei trist, dar nu găsesc nimic mai plăcut de făcut. Acopăr geamurile cu hârtie neagră, pun cârpe ude sub uși și ard mănunchiul de artificii păstrate pentru sărbătorile de iarnă. Am mii de fotografii pe care le văd la fiecare sfârșit de an. Mă surprinde cât de mult am îmbătrânit: mi-au crescut troiene-n barbă, fire nerușinate de păr în urechi, am o burtă monstruoasă și nici urmă de decență. Cred că e de la bere. Burta, nu lipsa de decență. Nu am răbdare, mi-e sete de scânteie și de mirosul de praf de pușcă. De petarda înfometată care mușcă parșiv din timpan. Am încercat să-mi aduc papucii de la intrare, dar nu am găsit decât două păpuși de porțelan în locul lor. Le încalț? Cum îmi voi scoate cioburile de sub unghii? Printre bubuituri aud și oameni singuri. Sau ceea ce mi se pare că a mai rămas din ei: unii au picioare pe umăr, se leagănă cu un gen de grație suspectă, sunt răvășiți, roșii la față, cu hainele rupte și mânere de valize în mâini. Bagajele nu mai sunt, nu se mai zăresc. Mai au niște cărucioare – ca acelea de butelii, dacă vi le mai amintiți – în care au așezat copiii cu animalele de companie în brațe: căței speriați, păsări fără colivie, un hamster căruia nu i-a pierit pofta de ronțăit și doi peștișori roșii într-o pungă de plastic. E un pelerinaj zgomotos, cu fum și răcnete în spațiu închis. Nu iese nimeni din cameră, nu există lumină. Aerul se termină, iar eu mă rotesc călare pe minutar. Cât de cât fericit. Străzile sunt murdare, pline de hârtii colorate și așchii de pahare din plastic. Iau una și o strâng între dinți. Are gust de vermut. Și de stafide. De curvă îmbătrânită în rele care petrece singură noaptea dintre ani.

Cu lapte și pepite

   Avem o relație ciudată. De fapt nu cred că este corect să-i spun relație, este mai mult o tatonare continuă, o horă în care ne rupem picioarele din curiozitate: îi place să mă bruscheze cu acorduri noi, sadice, aruncă cu partituri în mine și râde abia auzită din balonul cu aer cald. Stă învelită în pătură până-n barbă și mă pune să deschid geamurile. Îi este cald, transpiră, fire ude de păr îi alunecă prin decolteu și se așează cuminți pe sâni. Acolo, sus, unde și-a agățat hanoracul în cui, nu mai sunt fulgi de zăpadă, nu mai există iarnă, nici acorduri imature. Se văd doar lanuri de rapiță. Ea cântă și hohotește pentru sine. Și-a pus pe cap un batic galben: de unde a apărut nebunul, de ce, ce-l face să mă așeze pe picioarele lui abia acum? Nu aș putea să-i dau un răspuns, dar îi las cutia de rezonanță să-l trezească, să primească impulsuri proaspete și aștept să-i ascult ecoul. În drumurile mele nu mai latră câinii, se dau pietrele deoparte și pot să calc pe ele ca pe bile moi de cauciuc, colorate, mirosind a lemn de mesteceni toropiți de sobă și a leghicer din fire de izmă creață. O las acolo, pe pietrele marelui oraș, dar mi se face dor de tren și de stațiile lui în care zac cu privirile înfipte în cișmele. Ea mă mai sună din când în când, își hrănește pisicile și construiește miracole din bucățele de hârtie. Și-a cumpărat o piatră rotundă, din aceea care se rotește și poți face ulcele din lut pe ea. Îmi trimite fotografii cu solnițe și castroane în care să-mi fac micul dejun. Îi plac cerealele amestecate cu smochine deshidratate și laptele la temperatura camerei. Mă așezam lângă frigider cu cutia în brațe. O țineam între palme. Mă frigeau gradele înghețate, dar nu puteam să o dezamăgesc. Cu prima ocazie am să-i arunc și câteva pepite de ciocolată neagră. Și am să-i spun la ureche că nu merge liftul.

Octombrie din tablă

Am urmărit-o o vreme. Eram curios să știu cum privește clădirile, dacă vrea să se cațere sau, dimpotrivă, să se lase strivită de ele. Am vrut să știu pe unde se ascunde, din ce unghiuri vede lumea, cum se mișcă prin orașele pe care le vizitează și de ce caută să scrie despre oameni. Îmi plac astfel de exemplare. Sunt ființe fierbinți, victime ideale ale combustiilor spontane. Personaje vii, ard încă pe placul meu. O văd și îmi amintește de Jeanne Balibar în „Trois ponts sur la rivière”, dar femeia despre care povestesc nu se mișcă; nu am ocazia să o văd cum udă plantele sau cum își toarnă cafeaua la prima oră a dimineții, nu o pot auzi nici măcar vorbind la telefon. Femeile, am fost convins mereu de acest lucru, se „dezbracă” complet atunci când discută la telefon cu cineva și sunt sigure că nu le observă nimeni. Acum o ghicesc doar din poze, văzând-o cum mângâie genunchii unui prinț din Budapesta prins într-o statuie fistichie de bronz sau ferindu-se de soarele Egiptului, lângă piramide. Îi voi face cadou un hamac colorat, din pânză imprimată cu scoici și roșii coapte. Să-l agațe între Kefren și Mikerinos, acolo, lângă crocodilii hămesiți ai Nilului, prins bine de vârfurile geometrice ale monumentelor funerare. Am visat des să mă pot bălăngăni printre faraoni și cadâne cu pielea unsă de uleiuri parfumate, printre sâni cu arome de portocală amară și umeri lucioși cu gust de nucșoară de Fayun. Dar de fiecare dată mi s-a poticnit transatlanticul și a șchiopătat perfid, m-a lăsat de izbeliște când visele îmi erau în toi și luptam din răsputeri să aduc zâmbetul final pe buzele sclavelor. Acum nu o mai urmăresc. Nu mai am timp, s-au transformat plăcerile în bitum și mi-e greu să mai deschid ferestrele în plină noapte. Păsările trec doar ca să mă salute în grabă și pleacă mai departe. Vreau să fiu ce am fost dintotdeauna: un înfometat cronic, îmi place să zdrobesc în dinți florile uscate, să le trag și ultima picătură de sevă și să împrăștii, în cele din urmă, deșerturi peste planetă. Femeia aceea fierbinte… Sper să-i placă hamacul. Și să nu se întrebe niciodată cum arăt. Sunt doar un trecător din tablă pe care va cădea ploaia lui octombrie.

Șarpele blond

   M-am agățat cu mâinile de margini și am vrut să mă opresc, amețisem, nu mai puteam să captez imaginile care se rostogoleau. Prin fața mea treceau brazi albi împodobiți cu gulere de nurcă și mă înțepau acele-n timpane. Alunecam, ea se lipise de mine și aș fi vrut să avem în acel moment un pat din mușchi de copac, acolo, în mațele de fier ale toboganului. Căutam un harpon să i-l înfig între coapse. Mă obsedau: erau puternice, boltite, proaspete, miroseau a femeie curioasă, a tundră chinuită de vânt ce știe să muște de la distanță. Știam că vor să mă primească între ele. Adierea de pulpă caldă îmi umplea nările. Avea pe cap o coroniță strălucitoare și tobe mici în părul blond, lung, care îi ajungea până la mijlocul spatelui. Le-am atins cu vârful degetelor, să cânt ceva, dar ne-am trezit deodată în apă. Nu se mai vedeau blocurile. Am trecut în doar o fracțiune de secundă de la lumină la beznă, am simțit pe piele râul, născut parcă din congelator. Un vârtej ne trăgea la fund cu putere. Nu e corect să i te împotrivești, lasă-l să te fure, să te imobilizeze. Când te sug apele și vor să te-ngroape în mâl, e bine să te prefaci mort: te vor elibera repede și te vor arunca la suprafață. Nu au nevoie de leșuri. Se hrănesc cu oamenii vii, goi, puternici. Îi prind între fălcile lor acvatice doar pe cei care au curajul să se prelingă, ludic, printre oamenii de rând. Apele sunt animale hămesite care știu să se hrănească altfel decât noi, au pus la punct o stranie arhitectură trofică: inventează curbe de metal și le spun oamenilor dornici de împreunare că-i transportă în alte lumi, le promit alte dimensiuni ale cărnii și senzațiilor. Eu încerc să mă trezesc acum. Fiara mea blondă a plecat. Își răsucește țigările departe de mine și împrăștie felii de pepene bărbaților de pe stradă.