Îmbăiere

   Întuneric. Peste tot. Negru masculin, un teritoriu în care nu aș mai accepta pe nimeni. În cap, în jurul meu, e beznă pe burete, în baie, plăcile de gresie nu mai există și nu se mai aud vecinii. Un lucru bun. Tac și câinii, și ușile meschine, nici măcar geamurile nu mai au putere să se tânguie. Îmi curge lavă din telefonul dușului drept în creștetul capului, o Etnă lichidă sosită la domiciliu, cărată de un mesager căruia nu i-am dat bacșiș. Torn alge pe mine și îmi frec umerii cu ghemotocul de plasă. Simt cum plasticul intră în pori și scurmă indecent în carne, miroase a petrecere de canibali în care totul e fierbinte, toți fumează ierburi necunoscute și se rotesc în jurul oalei imense. Cada lor e din argint. Strălucește în noapte ca pupilele de pisică lovite de lună, oblic, din întâmplare. Nu mai combin apa. Acum lovește cu toată forța. Urlu din oase, miroase a fum. Nu vreau să deschid ochii deocamdată, mi-e bine. Mă mișc odată cu torentul, merg unde vrea să mă ducă.

Alee

   O văd în fiecare dimineață. Udă, mângâiată de mături, plină de mucuri de țigară și de urme de pantofi. Șerpuiește obosită printre boscheții din parc. Fierbe din cauza căldurii în lunile de vară ca o fâșie de ficat pe plita încinsă. Și tace. E complice, ne vede pe toți și ne cunoaște fiecare geamăt. Ne duce în spate zilnic și se transformă iarna în fâșie de gheață. Mi-ar plăcea să știu cum se croiesc dalele astea negre, cum stau meșterii asupra lor și le taie cu roata dințată, să văd praful de două degete care plutește în atelier, intrându-le în nări. Se simte uneori răceala cu care te primesc pietrele. Poate pentru că te simt? Știu că minți și vor să-ți arate că ele nu pot fi duse de nas? Frigul șistului urcă perfid din tălpi până-n coșul pieptului. Ați stat vreodată cu rotulele înfipte în piatra rece ca un sloi? Se-aude ceva sau e doar aerul ce-și scoate limbile pe sub ușă? Sunt prea confuz, nu știu de unde apar semnele de întrebare. Și nimeni nu dă filmul înapoi.

Bowling pe jumătate

   M-am lovit de frumusețea locului datorită unei defecțiuni tehnice. Aici se află satul celor opt pitici și jumătate. În mijlocul hărții rupte. Nu există coordonate pentru voi, doar încrederea că ceea ce vă spun este adevărat. O haltă pierdută printre munți, greu de găsit, cu măsuțe în trei picioare pe străzi și câini leneși care nu latră din orice. Aici s-au născut piticii: prima oară cei opt, după care a venit și jumătatea. Unul minuscul, un breloc guraliv și arțăgos cu toată lumea, nervos pentru că nimeni nu-i dă importanță. Cum să ții cont de o jumătate de pitic? Ce să faci cu el? De unde să-l iei și unde să-l pui? Nu este deloc relevant în economia sentimentelor. Le ciopârțește. Le minimalizează. Stă cât e ziua de lungă cățărat pe gard și aruncă cu bomboane în trecătorii ocazionali. Are un cap rotund care îmi amintește de sălile de bowling și de plictiseala celui care doarme pe marginea pistei. Ochi posaci. Un fes ațos îi atârnă pe urechea dreaptă. Nu pare să-i pese de aspectul de gloabă pe care îl are, nici de mirosul specific de bălegar pe care îl desprinde jacheta. L-am rugat să mă scoată din sătuc. A ridicat din umeri și mi-a făcut cu degetul: „Vino după mine.” Îl privesc din spate cum sare printre linii, cu o mână în buzunar și cu chiștocul în colțul gurii. Indiferent, aproape ostil. Nu-i pasă de mine. Sunt un călător ca toți ceilalți, doar că am avut șansa să mi se rătăcească trenul și să-i cunosc astfel colțul de pădure.

Urcați-vă pe lebede

   Nu, nu sunt nebun. Încă mă bucur de o oarecare igienă mintală. Cel puțin așa vreau să cred. Vreau să aleg o mână de oameni de pe stradă și să le propun să se sărute. Fără replici, fără să-și adreseze întrebări sau să cunoască ceva unii despre ceilalți. La prima vedere, fără a vorbi între ei. Totul la întâmplare. M-aș așeza pe un scaun și i-aș privi cum tremură. Mi-aș înghiți spasmele și râsul la vederea nesiguranței de care dau dovadă, aș hohoti în fața fricii lor de necunoscut. Să-i văd cum zâmbesc stânjeniți, cum se evită, cum li se plimbă mâinile într-un dans lamentabil. Nu suportăm natura, ne înțepenește imprevizibilul. Dacă mâine ar dispărea electricitatea, apa din robinet și sulul de hârtie, am redeveni într-o clipă cavernicoli. Ne-am reașeza în genunchi și am privi pietrele. Mi s-a stins pipa, trag în gol. Mi-au ajuns pe limbă particule de scrum, dar nu pot să-mi iau ochii de la buzele unei femei. E trecută de patruzeci de ani. Fotografia mă ajută să-mi fac iluzii. O bestie frumoasă cu părul lung, galben. Îi ghicesc demonii pe care cu greu și-i stăpânește. Îmi tot măsoară cuvintele, le cântărește, clatină din cap și râde. Mă opresc din a clătina poza și o invit să se uite în ochii mei. E o întreagă conspirație la mijloc: eu mă prefac că sunt amabil, ea vrea să știu că mă ignoră. Pe mâna dreaptă, la încheietură, are un elastic negru pe care îl tot atinge atunci când ne intersectăm privirile. Nu am curajul să o întreb dacă vrea să mă sărute. Îmi este tot mai greu să lansez ipoteze. Tocmai am fost prins pe picior greșit și totul e o minciună acum, o tentativă din partea mea de a regla lucrurile. Oamenii depresivi își găsesc liniștea în alcool, în călătorii pe șinele de tren sau pendulând pur și simplu, dansând în aer. Intervin atunci basmele colorate, pereții care se unduiesc, străzile care nu se mai termină niciodată, te trezești la patru dimineața într-o stație de tramvai uitată de lume și lași naibii deoparte oamenii pe care ai vrea să-i vezi cum se sărută. Sunt doar actori plătiți extrem de prost. Îi vreau pe toți călare pe lebede uriașe, să plece de lângă mine și să mă lase în pace.

Linii

   M-au dezamăgit. Erau drepte odată, acum s-au încovoiat, sunt bătrâne, nu mă mai ajută nici pe mine să gândesc. Aveam încredere în ele. Speram să fie mereu inatacabile ca o fortăreață din granit, dar coboară acum hoțește de pe pereți și se furișează printre picioare, legându-mi gleznele. Nu-mi plac dungile verzi, nici cozile de mop, nici măcar femeile care te iau lângă ele din milă, să le încălzești patul. Acum câteva ore mi-am zdrelit mâna într-un colț de geam și mi-am lins rana. E sărată și adâncă. Ciobul și-a dat întâlnire cu osul și mi-am amintit gâtul tău fierbinte care se plimba de la ușă la geam, căutând un punct de sprijin. Câteva guri de tărie și-ar putea face efectul, aș avea nevoie doar de două degete de coniac să torn peste tăietură. Să crească repede carnea și iarna să-mi dea buzna peste amintiri. Aud foșnetul frunzelor în cădere. Meduze colorate de celuloză care se predau pe asfalt. Au mai rămas câteva, înroșite, în vârful crengilor. Sunt cele din urmă, ultimele frunzele care vor să mintă vântul și țin cu dinții de locul în care au crescut. Par fuste ce alunecă și se împiedică de genunchi, ușor, să nu-l strivească. Sunt rânduri false, o depoziție care întârzie să apară. Mă joc astăzi cu frunzele și cu liniile așa cum conțopiștii orfani își caută o ocupație pentru a nu înnebuni de-a binelea.