Categorie: Negustorul de pipe

Trebuie să fii cu mințile foarte pierdute ca să iubești un scriitor

Paul Gabor este autorul cărților Negustorul de pipe și Rapel. A plecat din țară în 2000 și s-a stabilit în Spania, continuând să scrie, însă, în limba română. El a mai lucrat în presă între 1994 și 2000, înainte de a pleca definitiv din România.

Ce înseamnă scrisul pentru un scriitor care nu consideră propriile cărţi drept fiind literatură? Care sunt următoarele volume pe care le va publica şi cu ce inovează piaţa cărţii din România? Răspunsurile se regăsesc în interviul pe care Paul Gabor ni l-a acordat:

Ce te-a făcut să alegi jurnalismul iniţial? 

Paul Gabor: M-am lipit mai întâi de lumea radioului. Pe vremuri, când se mai făcea stagiu militar, eu am făcut armata la București, în ʼ93-ʼ94, la câțiva ani după Revoluție. În perioada aceea, în București, începuseră să fie la modă radiourile astea particulare: Radio Contact, ProFM, dacă nu mă înșel, Europa FM. Și îți dai seama, în perioada aia era ceva nou. Intervenea curiozitatea. Era alt gen de emisiuni, alt gen de muzică. Așa că, după armată, am intrat în contact cu un post de radio din Galați – și ei deschiseseră abia de vreun an de zile. După, am început cu presa scrisă.

Am văzut că mai ai articole și pe Republica.ro. Mai scrii și în prezent acolo?

Paul Gabor: Eu am plecat de 20 de ani din țară și de 20 de ani continui să colaborez cu presa locală și cu presa națională. Colaborez câteodată pentru că nu am un contract și nici nu caut așa ceva. Scriu sporadic în momentul în care cei din jurul meu consideră că am ceva de spus. Și da, lucrez şi cu cei de la Republica.ro, cu Ziare.com, cu cei de la Dilema Veche – am început chiar acum, în pandemie, să scriu pentru Dilema Veche.

Trecând pe partea aceasta de literatură: Ce te-a convins să scrii prima ta carte? Ce factor te-a făcut să spui „Gata, mă apuc de scris o carte!“?

Paul Gabor: Nu știu dacă m-a convins ceva sau cineva. Eu, ca orice român care se crede poet, ca orice român care are senzația că e vreun Mario Vargas Llosa, scriam. Și pot spune că am scris prostioare, așa, încă din timpul liceului. Aici, în Spania, a fost o perioadă în care am început până și eu să cred că textele astea de miniproză, de proză arhiscurtă –  cum le numește un prieten foarte bun – pot să placă celor din jur. Așa că, undeva prin 2007-2008, am început să scriu texte din astea, ficțiune în principal, pe blog. Atunci era vremea blogurilor și scria fiecare ce voia. Și pe atunci mi se mai spunea „Băi, Paul, tu nu faci rău ceea ce faci!“ și „Nu scrii foarte rău“. Și în momentul în care îți spune vecinul, mama sau soția că scrii foarte bine, nu trebuie să iei de bun lucrul ăsta. Oamenii ăștia sunt foarte subiectivi. Ei te iubesc, țin la tine. Însă în momentul în care oameni care au un criteriu literar bine conturat, sunt în industria cărții, oameni care chiar au scris la viața lor niște cărți – unii dintre ei niște rafturi de cărți – îți spun astfel de lucruri, asta te pune pe gânduri. Și am început să scriu puțin mai consistent, cu mai multă grijă, cu mai multă atenție. Și tot ce am scris din 2007-2008 încoace, s-a concretizat într-un manuscris, Negustorul de pipe, pe care l-am trimis către unele edituri în 2018, prin ianuarie. Am avut posibilitatea să bat palma cu Herg Benet și așa a ieșit primul volum de proză scurtă.

Deci acest factor a fost unul colectiv, nu? 

Paul Gabor: Da! M-au împins de la spate niște oameni în criteriul cărora am avut încredere. Eu, cu toate că nu pare deloc, am simțul ridicolului. Nu am senzația despre mine că sunt vreo lumină, că aș fi vreo mare flacără. De aia merg pe principiul ăla de „când îți spun doi-trei că ești beat, te duci și te culci“. Aici am aplicat pe persoanele din jur care îmi spuneau că ce fac nu e chiar rău și am devenit puțin mai atent. Și așa m-am apucat de ceea ce unii numesc literatură, pentru că eu nu am curajul încă de a numi astfel ceea ce scriu. M-am apucat de literatură la îndemnul unor prieteni din jurul meu – prieteni care au legătură cu lumea culturală.

De ce nu ai curajul de a numi „literatură“ ceea ce scrii?

Paul Gabor: Omul care scrie, scrie și atât.  Eu m-aș apropia de ideea de cititor compulsiv. Citesc destul de mult și destul de bine, zic eu. Nu am curajul să spun că ceea ce scriu eu se apropie măcar de ceea ce citesc, de literatura bună. Dacă unii au curajul să spună despre ceea ce scriu eu că s-ar încadra totuşi în acest concept, le mulțumesc foarte mult. Poate încep să cred și eu la un moment dat. Da, scriu proză scurtă, dar nu am curajul să mă etichetez drept om care scrie literatură.

Tot în legătură cu acest proces de a scrie o carte, Orwell spunea că, pentru el, scrierea unei cărți este „o zbatere groaznică, epuizantă, ca un acces prelungit al unei boli dureroase“. Ce înseamnă pentru tine procesul acesta de scriere a unei cărți?

Paul Gabor: Nu îmi place să cred că este un acces prelungit al unei boli pentru că îmi place să cred despre mine că sunt sănătos. Îmi place să cred că încă sunt sănătos la cap în principal. Mie îmi place să scriu fiindcă îmi place foarte mult să mă joc cu sensurile. Cei care au citit atât Negustorul de pipe, cât și cel de-al doilea volum, Rapel, au văzut că pot să derapez foarte natural de la o frază la alta. Pot să trimit cititorul dintr-o parte în alta foarte rapid și fără niciun scrupul. Nu am nicio emoție când vine vorba de a mă juca cu mintea cititorului. De aceea, eu nu am nevoie de cititori facili. Eu nu ofer o lectură facilă. Cine caută la mine concepte de iubire, dezamăgire, dragoste și nu știu ce alte prostii, îi rog de la început să nu cumpere cartea. Deci nu îmi cumpărați cărțile fiindcă în cărțile mele nu e vorba despre așa ceva. Mie îmi place să întorc cuvintele pe toate părțile și îmi place ca cel care deschide cartea să înceapă să se joace, în același timp, cu mine și cu textele mele.

Ce înseamnă pentru mine scrisul? E o joacă luată din ce în ce mai în serios în ultima vreme. Am început cu Negustorul de pipe în joacă. A fost o probă, un „hai să vedem ce iese“, dar cu Rapel a fost o confirmare. Cei de Herg Benet mi-au confirmat, publicându-mi și al doilea volum, că nu fac foarte rău ceea ce fac, iar publicul și reacțiile din critica literară, de pe Bookhub, de pe lapunkt.ro, de exemplu, îmi confirmă că joaca mea nu e chiar atât de infantilă.

Ai vreun scriitor pe care îl admiri sau pe care l-ai admirat foarte mult în copilărie? 

Paul Gabor: Uite, acum, de exemplu, nu mai admir pe nimeni. Acum am ajuns la stadiul în care să pot aprecia un scriitor. Eu am o oroare vizavi de idoli, de statui, de monumente și socluri. Ca orice puști crescut în comunism, am crescut cu Marin Preda, cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Nu știu dacă îi admiram sau dacă îi vedeam ca pe niște idoli, dar era literatura la care aveam acces. Din literatura străină puteai citi din colecția Biblioteca pentru toți, cea care a fost îngrijită de Mihai Șora. În Biblioteca pentru toți au apărut foarte multe titluri de căpătâi: din literatura rusă, cea germană – un Thomas Mann de exemplu.

Acum, ți-am spus, nu mai am idoli și nu iubesc vreun scriitor. Nu ai cum să ai astfel de sentimente. Trebuie să fii cu mințile foarte pierdute ca să iubești un scriitor.

Acum citesc foarte împrăștiat. Citesc tot ce îmi cade în mână. Din ultima provizie de cărți care mi-a fost trimisă din țară, mi-am luat Exuvii de Simona Popescu. Am citit Philip Roth – De ce scriem, Cezar Paul-Bădescu – Frica de umbra mea, Busola de Mathias Enard, în traducere de Cristian Fulaș, Bărbatul care aduce fericirea de Cătălin Dorian Florescu – carte care nu doar că e de recomandat, e obligatorie pentru oricine vrea să spună despre el că este un cititor. Mi-am luat ediția aniversară a cărții lui Mircea Cărtărescu, Nostalgia; Jurnalul unui librar de Shaun Bythell, o carte extraordinar de spumoasă.

Revenind la tine și la cărțile tale: În momentul actual, ai vreo carte în curs de scriere? 

Paul Gabor: Deci, în momentul de față, eu am a treia carte gata. Încă nu este carte, este un manuscris de fapt. Se numește „Mediterana din mine“ și este un manuscris pe care l-am terminat în luna mai a anului 2020. Pandemia ne-a oprit pe toți foarte brusc, iar foarte multe edituri din țară nu mai pot să meargă mai departe și nu știu câte vor merge mai departe. Urma să scot cartea tot la Herg Benet, dar nu știm dacă va mai ieși sau când va mai ieși. În momentul ăsta sunt în discuții și cu alți editori. Poate chiar acum, în 2021, o să fie publicată.

Pe lângă asta, am început să lucrez deja la un alt volum care e unul mai special pentru mine, este o provocare. Acum stau și mă gândesc dacă să îți zic sau nu despre ce e vorba. Da, hai să îți zic. Nu este un concept original nici pe departe. Este un concept pe care l-am întâlnit la un scriitor britanic, nu îmi mai aduc aminte cum se numește tipul. Vreau să scot o carte cu 500 de mini texte, iar fiecare text să aibă 500 de semne. Este o proză arhiscurtă, dar o proză cu plafon numeric. Este o provocare. Nu vreau să trec de acest număr de semne. De ce? Nu știu! Mi-a plăcut ideea. Vreau să îmi duc proza mea scurtă în sensul ăsta. O carte care să se numească 500. Este deja începută destul de bine, scriu cu spor. Dacă nu vine vreo apocalipsă, pe la sfârșitul lui aprilie – mai, ar trebui să fie gata.

Am înțeles de ce scrii. Despre plăcerea de a citi ce ne poți spune? Ți-a fost insuflată de vreun membru din familie?

Paul Gabor: Țin minte că acasă am avut o bibliotecă destul de serioasă și asta în ciuda faptului că ai mei sunt oameni mai mult decât simpli, maică-mea a fost coafeză, taică-meu lăcătuș mecanic, deci nu au fost intelectuali în familia mea sau alte somități. Dar am avut norocul că, în jurul meu, am avut prieteni cu biblioteci, am avut prieteni ai căror părinți erau profesori, am avut, așadar, acces la biblioteci. Și țin minte că, pe vremea lui Ceaușescu, îmi dădea maică-mea bani să îmi cumpăr sandvișuri, să-mi cumpăr înghețată, iar eu mă duceam la librărie unde aveam „pile“, la 11-12 ani, în comunism. Era una dintre clientele maică-mii care îmi pasa cărți pe sub mâna. Așa îmi cumpăram tot ce găseam; din colecția Biblioteca pentru toți, tot ce găseam de Jules Verne, Marin Preda, cărțile de căpătâi din vremea comunismului.

M-am apucat de citit de mic. Am fost un șobolan de bibliotecă. Nu prea aveam eu succes în alte părți, dar eram un șoarece care citea și câte trei cărți în două zile – ceea ce nu prea fac acum. Viața te dă cu capul de pereți și nu te mai lasă să citești.

Interviu pentru IQool – Georgiana Grigoraș

„Acasă la Ambasadă”

Am răspuns cu plăcere invitației Ambasadei României la Madrid de a-mi prezenta cele două volume de proză scurtă, „Negustorul de pipe” și „Rapel”. Ciclul serilor culturale „Acasă la Ambasadă” oferă posibilitatea scriitorilor de a se întâlni cu românii stabiliți în străinătate, chiar dacă acest lucru are loc, deocamdată, doar online din cauza restricțiilor provocate de Covid-19.

Postarea de pe pagina Ambasadei României la Madrid se află aici.

În „Negustorul de pipe” am adunat texte scrise de-a lungul multor ani. Sunt reflecții, pierderi în timp și spațiu, jocuri pe care mi le-am permis într-o vreme în care bântuiam prin lume. Seara construiam combinații de cuvinte, lăsam obsesiile să-și caute drumul firesc pe monitorul așezat cuminte pe brațe, și visam. La faptul că timpul va trece, că înghețatele se vor topi pe bețele din mâinile iubitelor noastre și că melcii, obosiți, cu ochii plini de lacrimi, se vor urca din nou pe semafoare și vor dormi acolo săptămâni întregi fără să ne arunce nici măcar o privire. Sunt o sută patruzeci de povestiri care vor să fure cititorul și să-l transporte în lumea pe care eu mi-am croit-o pe măsura ambițiilor mele, a fricilor mele și a propriilor mele ascunzișuri în care mă retrag uneori. Sunt ipohondru, un paria printre oamenii din porturile Mediteranei, îmi fac scări la cer, scot bucăți din stern, îmi aduc aminte de gărgărițele din adolescență și citesc haiku cu Leonard Cohen, călăresc poneii care se odihnesc la marginea bulevardelor, scriu mesaje pe care le introduc în sticle ce nu vor ajunge niciodată la destinație, și mă retrag pe insula mea privată într-un concert de jazz nocturn. „Negustorul de pipe” este o jucărie frumoasă ce merită să fie luată în brațe, întoarsă pe toate părțile, pusă în raft. Ca medicament, ca artificiu ludic, ca nebunie de moment sau ca tertip pentru melancolii neconstruite încă.

negmulți

Prima mea colecție de obsesii

În „Negustorul de pipe” am adunat texte scrise de-a lungul multor ani. Sunt reflecții, pierderi în timp și spațiu, jocuri pe care mi le-am permis într-o vreme în care bântuiam prin Europa la volan. Seara opream și mă jucam cu tastele, construiam combinații de cuvinte, lăsam obsesiile să-și caute drumul firesc pe monitorul așezat cuminte pe brațe, și visam. La faptul că timpul va trece, că înghețatele se vor topi pe bețele din mâinile iubitelor noastre și că melcii, obosiți, cu ochii plini de lacrimi, se vor urca din nou pe semafoare și vor dormi acolo săptămâni întregi fără să ne arunce nici măcar o privire. În primul meu volum de proză scurtă sunt o sută patruzeci de povestiri care vor să fure cititorul și să-l transporte în lumea pe care eu mi-am croit-o pe măsura ambițiilor mele, a fricilor mele și a propriilor mele ascunzișuri în care mă retrag uneori. Sunt ipohondru, un paria printre oamenii din porturile Mediteranei, îmi fac scări la cer, scot bucăți din stern, îmi aduc aminte de gărgărițele din adolescență și citesc haiku cu Leonard Cohen, călăresc poneii care se odihnesc la marginea bulevardelor, scriu mesaje pe care le introduc în sticle ce nu vor ajunge niciodată la destinație, și mă retrag pe insula mea privată într-un concert de jazz nocturn.

„Negustorul de pipe” este o jucărie frumoasă ce merită să fie luată în brațe, întoarsă pe toate părțile, pusă în raft. Ca medicament, ca artificiu ludic, ca nebunie de moment sau ca tertip pentru melancolii neconstruite încă.

„Recunosc, nu am vreo predilecție pentru pipe și nici nu sunt consumator de cafea, dar mă declar fan al „NEGUSTORULui DE PIPE” de Paul Gabor. O poveste despre povești sau, poate, nu sunt povești, dar niște adevăruri. Depinde de fiecare, ce pofte îl bântuie. Scrise scurt și dens, încât „ar putea întoarce planeta pe dos, ca pe o mănușă de latex”. Omul ăsta nu scrie cu penița, o face cu nervul, cu setea, cu foamea, cu fiecare celulă. Te ciopârțește, iubindu-te. Îți pune în față oglinda, în care s-a privit și el, și te lasă să evadezi printre pagini pline de viață, dar cu mare grijă la detalii. Pentru că scrie după chipul și asemanarea lui. Nu-i este frică de ridul nou de pe frunte, deși se declară dependent de tinerețe. „Se va trezi și vinul, se va duce și iarna. Și ne vom oțeti cu toții”.

Ah, și câți demoni are. „Privește lumea cu ambii ochi, pe verticală și visează să asiste la nunta melcilor, curios să știe dacă există cineva mai iute de picior care să fure mireasa… Zațul nu pătează doar rochii, ci și conștiințe”. Nu, nu e nebun. Se mulțumește cu neînțelesul înțelesului altora. Și nu dă filmul înapoi, n-apucă bine să întâlneasca apusul, că, deja, așteaptă răsăritul. „Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe… E imposibil să trăim la nesfârșit, nu crezi?”

Liliana Lavric