Prima mea colecție de obsesii

În „Negustorul de pipe” am adunat texte scrise de-a lungul multor ani. Sunt reflecții, pierderi în timp și spațiu, jocuri pe care mi le-am permis într-o vreme în care bântuiam prin Europa la volan. Seara opream și mă jucam cu tastele, construiam combinații de cuvinte, lăsam obsesiile să-și caute drumul firesc pe monitorul așezat cuminte pe brațe, și visam. La faptul că timpul va trece, că înghețatele se vor topi pe bețele din mâinile iubitelor noastre și că melcii, obosiți, cu ochii plini de lacrimi, se vor urca din nou pe semafoare și vor dormi acolo săptămâni întregi fără să ne arunce nici măcar o privire. În primul meu volum de proză scurtă sunt o sută patruzeci de povestiri care vor să fure cititorul și să-l transporte în lumea pe care eu mi-am croit-o pe măsura ambițiilor mele, a fricilor mele și a propriilor mele ascunzișuri în care mă retrag uneori. Sunt ipohondru, un paria printre oamenii din porturile Mediteranei, îmi fac scări la cer, scot bucăți din stern, îmi aduc aminte de gărgărițele din adolescență și citesc haiku cu Leonard Cohen, călăresc poneii care se odihnesc la marginea bulevardelor, scriu mesaje pe care le introduc în sticle ce nu vor ajunge niciodată la destinație, și mă retrag pe insula mea privată într-un concert de jazz nocturn.

„Negustorul de pipe” este o jucărie frumoasă ce merită să fie luată în brațe, întoarsă pe toate părțile, pusă în raft. Ca medicament, ca artificiu ludic, ca nebunie de moment sau ca tertip pentru melancolii neconstruite încă.

Reclame

„Recunosc, nu am vreo predilecție pentru pipe și nici nu sunt consumator de cafea, dar mă declar fan al „NEGUSTORULui DE PIPE” de Paul Gabor. O poveste despre povești sau, poate, nu sunt povești, dar niște adevăruri. Depinde de fiecare, ce pofte îl bântuie. Scrise scurt și dens, încât „ar putea întoarce planeta pe dos, ca pe o mănușă de latex”. Omul ăsta nu scrie cu penița, o face cu nervul, cu setea, cu foamea, cu fiecare celulă. Te ciopârțește, iubindu-te. Îți pune în față oglinda, în care s-a privit și el, și te lasă să evadezi printre pagini pline de viață, dar cu mare grijă la detalii. Pentru că scrie după chipul și asemanarea lui. Nu-i este frică de ridul nou de pe frunte, deși se declară dependent de tinerețe. „Se va trezi și vinul, se va duce și iarna. Și ne vom oțeti cu toții”.

Ah, și câți demoni are. „Privește lumea cu ambii ochi, pe verticală și visează să asiste la nunta melcilor, curios să știe dacă există cineva mai iute de picior care să fure mireasa… Zațul nu pătează doar rochii, ci și conștiințe”. Nu, nu e nebun. Se mulțumește cu neînțelesul înțelesului altora. Și nu dă filmul înapoi, n-apucă bine să întâlneasca apusul, că, deja, așteaptă răsăritul. „Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe… E imposibil să trăim la nesfârșit, nu crezi?”

Liliana Lavric

„Cartea la care te-ntorci. Te-ntorci pentru că te-ntorci în tine, pe tine. Te răsucești intre paginile ei așa cum se răsucesc in cușca prea strâmtă tigrii flămânzi. Ți se face foame să trăiești până în ultima ta fibră. Să simți cu toți porii, cu plămânii, cu ficatul, cu degetele, cu tălpile goale. Să iubești, să te lași iubită, să doară, să cadă lacrima, sângele, să te faci bucăți. Dar să trăiești, măcar un pic, la dracu’. Să ieși dintre zăbrelele dese in care te-ai închis singură, să calci pe norme și pe toată flendureala de educație de criptă in care ai crescut și te-ai crescut și să muști din viață, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl vei mai face vreodată.”

Adina Lisneanu (Bacău) despre „Negustorul de pipe”