Categorie: Negustorul de pipe

La taifas cu Negustorul de pipe

L-am descoperit pe Paul Gabor delectându-mă cu paginile primei sale cărți, Negustorul de pipe, și m-am îndrăgostit iremediabil de lumea lui—o lume actuală pictată cu melacolia unor vremuri demult apuse. Textele sale parcă evocă din amintire imagini văzute printr-un vitraliu în culori pastel, prin nori de fum și soarele dimineților de vară; citindu-le, mă încearcă un sentiment difuz de plăcere și recunoaștere pe care nu mi-l pot explica întru totul, asemănător celui de la prima oră, când rătăcesc buimacă la granița viselor fără să știu exact unde mă aflu și cine sunt—dar vai, îmi este atât de bine!

I: Bună, Paul! Spune-mi, cât de mult te inspiră cotidianul? Câți vecini, foste iubite și prieteni de demult sălășluiesc printre rândurile tale, ascunși sub nume de-mprumut?

M-am inspirat întotdeauna din vecinătate, din actualitate, din ceea ce mi se întâmplă și din lucrurile și stările care ne însoțesc în fiecare zi. Dacă ai răbdare și curiozitate în a descifra încărcătura emoțională, de exemplu, pe care ți-o transmite chiar și felul în care cineva aprinde bricheta pentru a trage un fum dintr-o țigară, atunci nu vei avea niciodată probleme în a fi alimentat cu subiecte. Inspirația, pentru mine, și sunt poate arogant spunând asta, nu este o problemă. Lenea mă țintuiește de multe ori, nu mi-am impus o disciplină a scrisului – fapt extrem de important pentru cineva care dorește să se exprime în lumea literară. Nu este, cred, o surpriză pentru nimeni expresia „1% inspirație, 99% transpirație”. Vecini, foste iubite, prieteni? Sigur că da. Sunt ascunși și se vor ascunde și în viitor printre paginile cărților mele. Nu se poate altfel. Îmi place să-i camuflez, să le dau o altă viață și să-i îmbrac în alte haine. De ce nu? Cu toții suntem într-un carnaval perpetuu, cu toții purtăm măști și folosim fond de ten, ne schimbăm vocile și privirile se duc altfel către țintă în funcție de interesul pe care-l avem în momentul respectiv.

I: Scrisul exercită o anumită forță asupra fiecărui autor în parte; cum se manifestă această îndeletnicire pentru tine? Te energizează sau te seacă de orice gând și emoție? Cu ce rămâi după ce ai ridicat stiloul de pe foaie?

Sunt obișnuit cu forța pe care un text o poate avea, cu efectele scriiturii asupra ambelor părți – autorul și cititorul. Am avut ocazia să scriu din tinerețe și am exersat destul de multe variante de exprimare. Nu aș numi „putere” senzația încercată de către autor, i-aș spune mai degrabă „torent care excită”. Intelectual, desigur. Cuvântul așezat pe hârtie trage după sine o infinitate de trăiri, imagini, senzații, atingeri, mirosuri. Dacă nu treci prin asta, e greu să te definești ca scriitor. Poți, în cel mai fericit caz, să fii un truditor cu ziua sau cu ora. Un biet grafoman care umple celuloza cu nimicuri. Fac parte, din păcate, din categoria celor care termină epuizați complet după ce scriu. Vin în fața hârtiei cu ideile bine desenate, dar când așez stiloul – și nu e o figură de stil – încep să dezvolt, să creez volute și să sar dintr-o expresie în alta. E un joc care îmi place și în care ador să-mi atrag cititorii. Nu-mi pot închipui că ar putea cineva să-mi citească textele fără să gândească „omul ăsta nu stă bine cu mansarda”, aș rămâne cu un gust amar dacă nu aș iscodi în fiecare și nu aș trezi imaginația celui care descifrează paginile mele. Ridic stiloul și las textul să respire. Are nevoie de acea „dospire” binecunoscută de către scriitori. După câteva zile revin, caut ezitări și forme care pot avea nevoie de a doua mână, și finalizez. Odată terminat, nu obișnuiesc să recitesc. Textul pleacă spre publicare.

I: Ce s-a schimbat în scriitorul Paul Gabor după publicarea primei cărți? Ai adoptat alte ritualuri pre-creație? Ai început să explorezi alte orizonturi în ceea ce privește temele abordate?

Lupt cu această idee și devin atent când cineva folosește termenul în ceea ce mă privește. Îmi este teamă de cuvântul acesta pentru că nu mă pot considera scriitor, în mintea mea nu este suficient să scrii pentru a-ți primi apelativul. Nu am crezut că pofta va veni mâncând. „Negustorul de pipe” s-a născut dintr-un joc, dintr-un pariu cu mine însumi și pentru că i-am ascultat în sfârșit pe cei din jurul meu care îmi spuneau de ani de zile să fac pasul. Proza scurtă mi-a deschis apetitul și am (re)descoperit că vreau să mă joc, îmi place să fiu din nou animalul ludic care s-a pierdut, undeva, în timp. Ritualul de care amintești este extrem de simplu pentru mine. Constă în explozie. Pot scrie pornind de la o simplă expresie, de la o imagine prin care îmi trec ochii sau pot pleca de la o simplă fotografie, de la un gest, de la expresia feței cuiva. Pentru cartea la care lucrez acum sunt nevoit să elaborez diferit textele. Pentru că sunt mai lungi, au nevoie de o structură pe care să se așeze. Sunt concepute altfel în comparație cu miniaturile din „Negustor”.

I: Există vreo povestire pe care ai vrut să o incluzi inițial în carte, dar te-ai răzgândit apoi? Sau o idee ce nu s-a mai materializat negru pe alb?

„Negustorul de pipe” are exact ce-i trebuie, cuprinde toate povestirile care i-au fost destinate. Sigur că da, după ce a ieșit din tipar mi-au venit idei noi, personaje, stări pe care mi-ar fi plăcut să le introduc în carte, dar era deja prea târziu. Dar nu m-am răzgândit în privința niciunui text, tot ce am scris se află acolo, între coperte.

I: Care a fost cel mai neașteptat lucru pe care un cititor ți l-a mărturisit despre Negustorul de Pipe?

O doamnă din București, pe care am întâlnit-o la lansarea din iunie de la Bookfest, a cumpărat volumul, i l-am semnat, am stat câteva minute de vorbă și ne-am despărțit urându-ne reciproc numai bine și sănătate. După câteva zile mi-a scris ca să-mi spună că și-a mai cumpărat doi „Negustori” – unul pentru birou, la locul de muncă, celălalt pentru casa de la țară. Sunt un privilegiat din acest punct de vedere și îmi place că mi se întâmplă. Cartea a fost adoptată extrem de repede. Publicul nu a pierdut pofta căutării, a noului, nu s-a blazat. E extraordinar.

I: Care este idealul tău de cititor? Cum arată cel mai dificil public pentru scrierile tale?

Îmi plac cititorii curioși, cei care călătoresc alături de autor și intră integral în text, îmi plac cei care urăsc lectura în diagonală, repezită, între doi covrigi. Îmi place inteligența activă și mă bucur enorm atunci când observ că feedback-ul cuiva chiar se bazează pe nuanțele întâlnite în textele mele. Îmi place să cred că nu există un public dificil. Există doar scriitori extrem de proști câteodată, plictisitori, există oameni care se îmbracă cu haina creației și sunt convinși că sunt reîncarnarea lui Faulkner sau că-i bântuie Goethe prin dormitor. Publicul nu poate fi dificil. Este mult mai inteligent decât ne-ar plăcea nouă să credem. El nu poate fi păcălit, te miroase imediat și știe cu certitudine dacă ești un impostor, un ins care scrie doar pentru a vinde sau dacă ai într-adevăr ceva de transmis.

I: Dacă Negustorul de Pipe s-ar împrieteni la cataramă cu altă carte, care ar fi aceasta?

M-ai surprins aici. Îl voi întreba și îți voi răspunde. Ca cititor îți pot spune că sunt foarte aproape în ultima vreme de Eduardo Galeano, Javier Marias și Matsuo Basho. Este un amestec atipic, hispano-oriental, care mă transportă minunat, comod, și îmi oferă confortul mental de care am nevoie acum.

I: Ce tabieturi ai într-o zi obișnuită? Ești omul rutinei, sau preferi să încerci mereu ceva nou?

Sunt omul-diesel. Pornesc un pic mai greu dimineața pentru că mă culc destul de târziu. Râșniță, ibric, cafea. Uneori și pipă destul de devreme, dar nu vreau să insist pe subiectul acesta pentru că citește și soția. De la o vârstă încolo, chiar dacă nu ne place să recunoaștem, intervin tabieturile. Cotidianul aproape că nu ne mai surprinde. Citesc presa, mă enervez, îmi circulă sulf prin vene și apoplexia îmi trimite bezele de la geam. Am un anumit nivel de rutină, dar sunt și adeptul încercărilor. Citesc mereu. Orice. Altceva. Ascult muzică, de la Bach, Arvo Part, sirtaki, Mylene Farmer, Sting, chitară flamenco, Pavarotti, până la Chris Botti, Clapton, Adi Despot, Johnny Răducanu sau solo-uri de baterie de Steve Gadd. Nu m-a lovit mizantropia, aș minți. Deși oamenii se lasă extrem de greu descifrați, îmi place să-i cunosc, să conversez, să aflu cum și dacă mai gândesc. Amestecul de rutină și de căutare mă ține treaz. Încă.

I: Ne lași drept cireașă de pe tort o frază scrisă acum, pe loc, cu care ai începe unul din textele tale?

E un cadou, pentru că noiembrie nu ne-a înghețat deocamdată. Un scurt fragment din viitoarea carte, „Rapel”: 
„Acum există ceva straniu în atmosferă, nu are nume, ceva asemănător unui arbitru călare pe gardul unui cimitir care ar putea fluiera oricând, boicotându-ne întâlnirea. Apasă o clapetă, storurile coboară, în cameră se naște o semiobscuritate plăcută, caldă. O avanpremieră a unui război dus cu arme inegale. Îmi promit că voi închide ochii. Nu pot, mă atrage marginea halatului care se ridică, amenințător, peste genunchi. Trei palme. Trei distanțe care mă tulbură, mă turbează. Piele tânără care te înfometează și îți colonizează definitiv instinctele. Pierd noțiunea locului în care mă aflu, vreau să uit de ce am venit. Firele de praf care plutesc printre fâșiile de lumină intrate pe sub jaluzea, stau să explodeze. Se mișcă pentru a lua hârtiile de pe birou, picioarele se desfac puțin. Un centimetru. Acel centimetru blestemat, absurd, care te preschimbă într-o secundă în pacient pe viață al psihologilor de carieră.”

 

Interviu pentru inefabil.ro

Nesfârșitele ode

„Prietenii mei de la Herg Benet mi-au făcut cunoștință cu „Negustorul de pipe” al lui Paul Gabor, ce m-a purtat agale prin lumea lui, pe străduțe lăturalnice, aproape de tumultul vieții așa cum e ea. Am citit-o noaptea, lângă un ceai, și am umplut pagini de gânduri ce mi-au rămas dragi. Autorul închină ode femeii, omului de rând, tipicarului plictisit de dimineți umede; ode sufletelor rătăcitoare și rătăcite deopotrivă, fără rânduri disciminante, fără repetările clișeice ale lumii actuale. Dacă îți dorești să-i cunoști prietenii, „Negustorul de pipe” te așteaptă cu 240 de pagini pline de viață.

RECENZIE NEGUSTORUL DE PIPE

Vedeam prin geamurile larg deschise: primele cafele aburind în cești, fiarele de călcat coborând pe gulerele cămășilor, buletinul meteo șuierat prin strungăreața fetelor din cutia veselă, cuțitele care întind margarina de porumb pe felia de pâine prăjită, gura de vin uitată în pahar (…).

Nu multă lume știe asta despre mine, dar am o curiozitate greu de stăpânit în ceea ce privește casele oamenilor și ceea ce se petrece după perdelele cu flori sau picățele ce atârnă leneș la geam; un simplu moment observat printr-o fereastră deschisă, ritualurile aparent insignifiante al locatarilor sau felul în care sunt aranjate cărțile în bibliotecă mă ajută să pun cap la cap un scenariu – acela al vieții lor. Monotonă sau neobișnuită, rutina zilnică a unui individ necunoscut îmi trezește un interes bizar din care creez povești și drame.

negustorul-de-pipe

Asta am simțit citind cartea lui Paul Gabor, „Negustorul de pipe”. Și nu mi-a luat mult să îmi dau seama de importanța momentului – autorul mă invitase să arunc o privire în camerele atent decorate ale minții și sufletului său încă de la prima pagină – ce spun eu aici?! încă de la prefață! – și curiozitatea mea nu a mai avut limite. Am început a crea povești alături de el și nu m-am mai oprit până când absolut toate cotloanele au fost cercetate amănunțit.

Cu amprenta inelarului stâng desenează-mi o amforă în praf, să o umplu până-n gură și să te beau dacă setea mă va ucide.

Paul Gabor ne oferă deopotrivă o antologie de gânduri și o declarație de dragoste împărțită în mii și mii de rânduri; am cules frânturi din ea de sub fiecare titlu, ca și când s-ar fi ascuns de ochii mei cu timiditate înșelătoare, cu dorință vie de flirt misterios. M-am regăsit în fiecare dintre femeile „Negustorului de pipe”, cu afinitățile și tabieturile lor bine conturate; m-am simțit ca acasă pe pagina lor, în colțul lor de lume, mâncând cornulețe cu gem de pere și colindând străzile animate de tarabe cu cărți.

Am făcut dragoste, urlând, posedați de instinct, pătrunși, cu gurile rupte. Boabele de ploaie îi cădeau în creștet și o învăluiau într-o pelerină transparentă. O îmbrăcau în scut umed. Iar eu o acopeream cu mine. Îmi aparținea, fără interdicții. Toată: spatele zvelt care invita la orbire, arcuita buză de sus și mirările picioarelor ei.

„Negustorul de pipe” a fost pentru mine ceva inedit. Am descoperit între paginile ei pe cineva care gândește ca mine, simte și vede lumea din jur asemănător mie, și are curajul de a transpune asta pe hârtie. Cred că este nevoie de un dram de nebunie pentru a-ți accepta întunecimea ce zace în tine, dorința nesfârșită, regretele și frustrările sufletului, și de mai mult decât un dram de curaj pentru a dezvălui toate astea lumii întregi. Paul Gabor face asta cu măiestrie și am iubit cartea și gândurile ei ferecate, cafelele târzii și diminețile pierdute în nori de fum, iubirile nespuse și oamenii alene conturați de pe străduțele înguste ale lumii negustorului de pipe.”

Articolul original pe inefabil.ro

FICT – Festivalul Internațional de Carte Transilvania

În anul Centenarului ne propunem să celebrăm cultura scrisă printr-un eveniment de excepție: „Re-Unim România prin Cultură”, unde scriitori români din exil și din diasporă se întâlnesc la Cluj. Invitați de onoare din opt țări europene vor susține fiecare un discurs cu tema „România mea”.

• Franța: Basarab Nicolescu, Bujor Nedelcovici, Petre Răileanu, Virgil Tănase, Sebastian Reichmann, Andrei Vieru, Alexandra Medrea, Horea Porumb
• Germania: Ion Taloș, Gheorghe Săsărman, Eugen Cojocaru
• Republica Moldova: Leo Butnaru, Liliana Armașu, Gheorghe Calamanciuc
• Republica Serbia: Mircea Măran, Eugen Boieru, Mihai Gherghel
• Spania: Paul Gabor
• Italia: Grigore Arbore
• Ucraina: Vasile Tărâțeanu
• Marea Britanie: Mihai Șteț

Cea de-a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Carte Transilvania (FICT) are loc în perioada 2-7 octombrie 2018, în Piața Unirii din Cluj-Napoca, și este dedicată Centenarului Marii Uniri.

fict cluj 2018

„Am avut nevoie să citesc cartea a doua oară”

   Era un banc prost cândva. Cică merg doi la cinematograf. Unul dintre ei mai văzuse filmul o dată și îi tot povestea scene celuilalt. La un moment-dat, în film, unul moare călcat de tren. Cel care mai văzuse filmul se ridică în picioare și urlă: ”băăăă, ești tâmpit?” Celălalt îl trage înapoi, îi face semn să tacă, apoi îl întreabă: ”Dar nu ziceai că ai mai văzut filmul o dată?” ”Ba da, dar nu credeam că e așa de prost să nu evite accidentul a doua oară!”

   Îi spuneam lui Paul mai devreme că am avut nevoie să citesc ”Negustorul de pipe” a doua oară. Prima dată am devorat cartea de plăcerea lecturii și de efectul calității limbajului artistic. Fiecare pagină era un joc nou care trezea progresiv simțurile așa cum numai arta adevărată o poate face. De ce am reluat lectura? Fiindcă, datorită profesiei de bază, învățasem să citesc la un nivel la care simțirea îmi era anihilată în mare parte de luciditatea critică. Priveam construcția, discursul narativ, felul în care se conturează personajele, subiectivitatea, căutam clișee lingvistice… Și deodată, cu cartea asta, toate acestea treceau în plan secundar.

   Aveam senzația că cel care scrie se joacă de-a v-ați ascunselea cu sufletul cititorului. Când pe bune, când trișând, uneori în aceeași ascunzătoare cu el, ținându-i sufletul în palme și disecându-l cu precizie chirurgicală pentru a scoate din întuneric sentimente, trăiri, gesturi uitate, simțuri atrofiate de banalizarea cotidiană a unor trăiri care în mod normal înalță ființa umană ceva mai sus de instincte și de interes imediat de a fi văzută. Carne vie peste care toarnă balsamul trăirii la marginea visului sau cruzimea lucidității cu care îți poți vedea cangrenele și amputările la care te-ai supus uneori de bunăvoie în numele ”evoluției”.

   Scrisul lui Paul e binefăcător în aceeași măsură în care e o palmă dată peste față cu mâna udă. Trezește, doare, te revoltă. Nu împotriva lui, ci împotriva ta, a celui ce a renunțat să trăiască înainte de a fi murit. Te provoacă să simți, să te joci, să te redescoperi pe tine, cel de dincolo de măști, să conștientizezi că nu ai decât AZI.

   ”Negustorul de pipe” e, cred, unică în peisajul literar românesc, nu doar prin noutatea abordării stilistice, ci și prin forța pe care aceste miniaturi o degajă, fiecare cu viață proprie, fiecare cu intensitatea ei, și, totuși, un întreg uman format din sunete, imagini, arome, senzații, lacrimi, zâmbete, revoltă, iubire, erotism, înălțare sau cădere. Și peste toate, Timpul. Pe care (nu) îl mai avem.

Florina Vaipan, profesoară de Limba Română, stabilită în Spania.

”Fire mai tembelă cum eram, nu ascultam manele în camion, doar citeam. Ştii tipul intelectualului camionagiu”

Paul Gabor este scriitor, om de presă, dar a muncit şi ca tâmplar, camionagiu sau orice l-a ajutat să supravieţuiască într-o ţară în care un permis de muncă venea după ani de aşteptări şi travaliu birocratic. A ajuns în presă datorită Jandarmeriei, dar şi-a dat demisia de la radio cu mânie împotriva sistemului politic. A emigrat ilegal în Grecia şi a simţit pumnii grei ai poliţiştilor eleni. Şi-a găsit şansa în Spania şi nu a renunţat la ea. Anul acesta a debutat cu volumul ”Negustorul de pipe”, care este deja best-seller al editurii Herg Benet. A dedicat prozele Irinei, femeia fără de care nici el, dar nici cartea nu ar fi existat.

Ne duci de la titlu şi copertă într-o lume maură, cu parfum de scorţişoară, unde bănuim că vom descoperi şi ceva mister, dar şi aventură. Cine este negustorul de pipe?

Am făcut un joc de cuvinte cu ” negustorul de pipe”. Îmi place să privesc fiecare text din carte ca pe nişte pipe în miniatură. Sunt fumător de pipă, iar pipa nu o poţi fuma între două tramvaie, ci este un întreg ritual, bătrânesc dacă vrei: cureţi pipa, pregăteşti tutunul, îl aşezi, îl presezi, aprinzi, savurezi fumul, iei paharul de vin sau de brandy, iar toată lentoarea asta înseamnă că eşti în altă lume deja.

Negustorul de pipe sunt eu. Şi îmi place să cred că fiecare text poate fi citit şi recitit, într-un fel de ritual, aşa cum savurezi o pipă.

Primele texte din ”Negustorul de pipe” au apărut prin 2007, 2008. În joacă. Atunci lucram pe camion şi făceam curse internaţionale, adică azi dormeam în Danemarca, mâine eram în Belgia, iar poimâine luam prânzul în Germania. Fire mai tembelă cum eram, nu ascultam manele în camion, ci doar citeam. Ştii tipul ”intelectualului camionagiu”.

Plecam în voiaj  cu trei-patru cărţi la mine, când mă întorceam acasă mai luam încă pe-atâtea. La un moment dat am început să mâzgălesc nişte pagini, în ideea asta: oare cum ar fi să scriu şi eu? Aveam un blog pe atunci şi acolo scriam miniaturi de texte. Călin Hera, care muncea la România Liberă pe atunci,  mi-a zis că nu scriu rău deloc şi m-a întrebat de ce nu încerc să adun textele într-o o carte. Nu l-am luat în seamă, nici pe el, nici pe nevastă-mea, care îmi spusese deja acelaşi lucru. Am continuat însă să scriu. Iar anul trecut a apărut ideea să le adun într-un manuscris şi să le expediez. Ceea ce am făcut: am trimis textele către mai multe edituri şi după trei zile mi-a răspuns Herg Benet. Şi iată cartea!

De ce ai plecat în Spania?

La mine a fost un amestec de scârbă, mânie şi aventură. Iar aceasta din urmă a cântărit infim faţă de restul trăirilor. Nu te apuci să baţi meridianele doar din dorinţa de aventură. Am lucrat în presa gălăţeană unde am ajuns la un punct în care nu mai puteam să spun ce gândeam. În general, ţi se sugera ce trebuie transmis. Erau mesaje care veneau de la direcţiunea radioului, te mai întâlneai cu un om politic, ţi se explicau lucruri despre un buget din care radioul trăia şi aşa mai departe. Evident că după ce trăieşti aşa ceva pleci, mai ales că eu nu am fost niciodată omul care să dea cu limba pe clanţă.

Şi am emigrat în anul în care Ion Iliescu a câştigat detaşat prezidenţialele, în faţa lui Corneliu Vadim Tudor.

În martie 2000 m-am hotărît să plec la greci. Aveam un prieten în Atena care m-a chemat la el. Însă, atenţie! Atunci România nu era membră UE şi nu puteai trece graniţa decât fraudulos, prin Serbia şi Macedonia. Am plecat din Timişoara, cu un grup de vreo 11-12 inşi, cu o călăuză, pe un frig de-ţi venea rău. Toată aventura m-a uşurat de vreo 500 de dolari.

Ne-au luat sârbii de la graniţă, am trecut prin Macedonia şi, la frontiera cu Grecia, călăuza a hotărît să trecem pe la ora 3 dimineaţa. Aşa am făcut. După vreo 10-12 kilometri pe pământ grecesc, ne-am adăpostit într-o căsuţă pe câmp, cu gândul ca în zori să ne împrăştiem care încotro.

Ne-am întins să ne odihnim, dar nu ne-a tihnit pentru că ne-am trezit, după vreo oră, cu zeci de poliţişti greci înarmaţi, care au înconjurat casa cu câini de urmărire. Ne-au luat pe sus şi ne-au dus în arest, unde am rămas vreo trei sau patru nopţi, fără nicio posibilitate de a comunica cu cei de acasă. Ne-au luat paşapoartele şi ne-au tras o mamă de bătaie, încât am ajuns acasă cu un genunchi cât capul. Acolo s-a terminat visul grecesc.

Aveam interdicţie pe paşaport, dar asta nu m-a împiedicat să scot altul nou-nouţ, cu care, două luni mai târziu, am ajuns în Spania. De ce Spania? Am plecat cu un autocar de sportivi de la Clubul Steaua. Steliştii de la lupte greco-romane aveau turneu, în mai 2000, în San Sebastian. Cunoşteam pe cineva la club, care m-a adăugat pe lista delegaţiei. Mi-am luat viza şi am plecat cu o geantă de voiaj, în care am îndesat câteva tricouri. Când am ajuns în San Sebastian aveam 700 de dolari în buzunar. Eram nabab.

I-am lăsat pe sportivi şi am luat autobuzul spre capitală. ”Ce-o fi, o fi!”, mi-am zis.

Am ajuns într-un sătuc pe lângă Madrid. Nu ştiam decât trei cuvinte: ”hola”, ”mañana” şi ”trabajo”, adică exact ce mă interesa.

Am spălat piscine, am dat cu lopata, am asfaltat şosele, am pus mâna pe drujbă şi am trăit în pădure, ca haiducii, vreo trei luni de zile. Am fost ajutor de bucătar, am fost camionagiu. Cred că, dacă spun ce nu am fost, este mult mai simplu.

În şase luni de zile am învăţat limba. Am avut baftă că la piscină, unde lucram, vindea bilete un profesor pensionar. El predase matematică şi geografie, dar pe mine m-a învăţat spaniola.  După program mergeam cu el la o bere sau la cumpărături şi învăţam. M-a corectat din prima zi, aşa încât în şase luni vorbeam o limbă foarte curată.

În 2002 a venit şi soţia mea în Spania, după o întreagă luptă cu birocraţia. Condiţia era ca eu să am permis de muncă, astfel încât statul spaniol să îmi recunoască continuitatea şi să îmi dea drept de şedere. Iar permisul de muncă era foarte complicat de primit pentru că România nu era stat membru UE. Aşa încât un angajator a trebuit să meargă cu mine la forţele de muncă şi să le explice că eu am nişte abilităţi de negăsit la orice alt muncitor spaniol, iar pentru aceste calităţi statul trebuia să îmi acorde permis de muncă.

Apoi guvernul spaniol dădea o rezoluţie. Din fericire, răspunsul a fost afirmativ, deci m-am întors în ţară, la ambasada Spaniei din Bucureşti, unde am primit viză de muncă. Şi abia cu această viză am mers în Spania, unde am primit permis de muncă şi de rezidenţă. Abia după aceea am început procedura de regrupare a familiei.

Pe mine m-a ajutat în tot acest travaliu un avocat, pe care l-am cunoscut la piscina despre care îţi spuneam mai devreme. El m-a sfătuit ce să fac; mai mult, mi-a făcut legătura cu un client al lui, care avea gater şi o făbricuţă ce prelucra lemn. Iar patronul acela a mers cu mine peste tot şi a făcut cererile necesare în tot lanţul birocratic. Şi i-a convins pe funcţionari să îmi dea drept de muncă. Astăzi, ca cetăţean UE, vii cu paşaportul de România, găseşti un loc de muncă aici şi te angajezi a doua zi.

Doi ani mai târziu, în 2002, soţia mea a putut să vină în Spania. A obţinut o slujbă în Catalonia, motiv pentru care ne-am mutat din capitală în acest oraş, Tarragona, unde trăim şi acum.

De ce ai spus că Irina este persoana fără de care cartea nu ar fi existat? Şi nici tu?

Ea este prima persoană care mi-a spus  să scriu cartea, chiar de când eram pe camion şi începusem să scriu primele texte. Nu am ascultat-o pentru că… prost.

Noi suntem căsătoriţi din 1997. Avem 21 de ani de când suntem împreună cu acte. Altfel, ne cunoaştem din cartier, de când aveam vreo cinci anişori.

Fără ea nu aş fi existat pentru că nu cred că altcineva m-ar fi putut suporta sau m-ar fi susţinut aşa cum a făcut-o ea. Şi, când spun asta, mă gândesc la toate proiectele în care m-am implicat sau la care am renunţat, iar ea m-a susţinut fără rezerve. Dacă eu sunt aşa cum sunt astăzi sunt şi pentru că am avut-o alături. Iar asta nu e simplu.

Suntem împreună de foarte mulţi ani şi nu ne leagă case, moşii, copii. Ne leagă o relaţie care a trecut prin foarte multe, dar uite că suntem alături. E mai mult decât dragoste, e şi respect, complicitate şi foarte multă dileală. Este un amestec peste care nu poţi trece foarte uşor. Tocmai de asta spun că nu aş fi putut exista fără ea.

De ce te-ai apucat de presă?

Pentru că am terminat armata la Jandarmi.

Am făcut armata în Bucureşti, în Băneasa. Noaptea săream gardul şi mergeam la fete, pardon la un ceai. Aşa i-am cunoscut pe oamenii de la Radio Contact de atunci, Raluca Moianu, Andi Moisescu şi aşa mai departe. Atunci m-am virusat cu radio.

Când m-am întors în Galaţi, m-am dus la Radio Alfa, un radio muzical pe atunci, şi am cerut un job. Am început să fac programe de noapte, de zi şi radio-matinal. Iar la puţin timp am trecut la Radio Galaţi, postul cel mai urmărit din oraş. Acolo m-am apucat de presă. Deci, dacă mă gândesc şi rezum, am intrat în presă datorită Jandarmeriei.

Ce te-a învăţat, cum te-a format munca în radio?

Cred că m-a învăţat să cunosc oamenii, să îi ascult şi să îi citesc după voce. Iar asta mă ajută să câştig timp. Nu am nevoie de prea mult să îmi dau seama dacă eşti o jigodie, un ticălos sau un om de pus la rană. Te simt din voce, îmi trebuie doar câteva inflexiuni să îmi dau seama dacă se poate face ceva cu tine.

Unde te-ai născut? Eşti băiat de asfalt sau de ţărână?

Sunt băiat de cartier. Tata era lăcătuş mecanic, mama coafeză, adică oameni din clasa muncitoare. Iar eu am crescut pe pietrele Galaţiului, în cartierul Micro 21.

Părinţii mei au venit de la ţară prin anii ’60, ’70, pentru că Ceauşescu a făcut prea-frumosul Combinat Siderurgic din Galaţi, moment în care un târgşor de provincie a devenit oraş industrial. Evident că a început să curgă lumea ca la urs în lanţuri.

Cum erai? Băiat cu gaşcă, ce bătea mingea în peretele doamnei de la parter, sau băiat de casă, citind în solitudine?

Aş zice că mă regăsesc în ambele descrieri. Am bătut şi mingea, am spart şi geamuri, ohooo. Dar m-am apropiat şi foarte mult de cărţi. Poate şi pentru că bunica din partea tatălui, Vasilica, a făcut o pasiune din a strânge cărţi. Nu ştiu prin ce minune, fiindcă şi ei erau tot oameni ai muncii: bunicul lucra la CFR, bunica era croitoreasă. Bunica însă, în anii aprigi ai comunismului, adică ’70, ’80, avea deja o bibliotecă frumuşică. De-acolo am prins gustul cititului.

Ce căutai?

Atunci nu puteai căuta foarte mult, doar citeai ce-ţi cădea în mână, ce puteai găsi în Biblioteca Pentru Toţi. În vremea aceea am citit Hortensia Papadat-Bengescu, Noica, am citit ”Romanul adolescentului miop” sau ”Nuntă-n cer”. Deci, pentru un puşti de 10, 12 ani, când am început să dau cu capul în rafturi, erau nişte cărţi foarte mişto.

Mai mult, la un moment dat o clientă a mamei, nevastă de general, a rămas văduvă şi a moştenit o bibliotecă impozantă. Aşa că a invitat-o pe mama să îşi aleagă după voie. M-am dus eu şi cred că am plecat cu vreo şase valize de cărţi de la doamna general. Asta a fost a doua minune care m-a apropiat de cărţi.

Dacă ne întoarcem în copilărie şi te rog să îmi dai nişte substantive, adjective din care să ghicim un gust, un miros ce mi-ai spune? Şi, cine ştie, poate aşa aflăm de unde se trage nostalgia mirosului de pipă.

Ca orice băiat de oraş, vara mergeam cu fratele meu la ţară, adică la bunicii din partea mamei. De acolo mi-a rămas mirosul de doagă, de surcele căzute din butoi. Să îţi spun de ce. Bunicul, Costin Melinte, a făcut războiul şi a fost prizonier în Siberia timp de patru ani. Când s-a întors acasă, în ’46 sau ’47, a găsit o ţară care trecea la comunism, era în prag de naţionalizare: ”daţi-ne tot din gospodărie, că este al nostru!”, i-au strigat de la poartă. Iar bunicul, cum era el cu schije în cap, căzut din avion şi bombardat, a ieşit cu pistolul în pridvor şi a zis: ”Dacă intră cineva în curte, primeşte un glonţ în cap!”. A fost arestat şi a făcut pârnaie un an şi jumătate, la locul de muncă. Iar acolo, în satul Chiraftei, din judeţul Galaţi, unde a fost detenţia, a învăţat tâmplărie.

Aşa cum mi-l amintesc eu, bătrân, făcea butoaie, mese, scaune pentru zeci de sate din împrejurimi. Veneau şi oameni din Mureş sau Harghita pentru butoaie de murături sau de vin, de 100 de litri ori căzi de 1000 de litri.

Şi-a ridicat casa singur, de la temelie. A venit de la ruşi şi a început să facă tot cu mâna lui. Şi, în comunism, cât o fi fost regimul de aspru, el avea atelier, cu zeci de fierăstraie, scule şi menghine, cu circular, avea un petec de vie, a crescut porumbei şi iepuri. Era o gospodărie ţeapănă.

Din toate am adus în Spania un fierăstrău de mână şi o teslă. Atât am amintire de la el. Şi îmi e suficient.

Dacă este să vorbesc despre vreo rădăcină a mea, acolo se află. În acel sat, în Smulţi, unde locuia el, undeva pe lângă Târgu Bujor şi Tecuci. Un sătuc pierdut pe un deal. Nu e vreun loc vestit în judeţ, dar poate că asta i-a adus numai bine.

De acolo am în nas şi în urechi toate mirosurile şi sunetele din copilărie.

Interviu pentru Life.ro, semnat de Monica Tănase. 

Vasi Rădulescu despre „Negustorul de pipe”

„Cartea asta e terapie. O poți citi de unde vrei tu, nu de la început la sfârșit. Fiecare povestioară te cuprinde cu o manta, te încălzește și te răcorește în același timp, te face să visezi, te surprinde cu scenele simple (e greu să găsești simplitatea asta) și te învăluie în miros de tutun ieșit dintr-o pipă care ține colțul gurii coborât. Nu fum propriu-zis, ci ideea aproape mistică de element aducător de stare aparte, rupere, detașare dulce. E viață adevărată în doze mărunte printre nivelurile inventate ingenios, cu multiple suspendări de rațiune, cu legături superb găsite, cu expresii care te uimiesc prin simplitatea lor complexă, cu scene care te fac să-ți zici „cum de a putut imagina așa ceva?” Fugi dintr-un loc în altul, alternezi planuri reale și imaginare, rămâi uimit, primești liniște și parcă ai vrea să ai și-o pipă atârnândă în colțul gurii. Poate chiar una în formă de sirenă.”

Dr. Vasi Rădulescu

„Negustorul” se vinde unui public ce a renunțat de multă vreme să fie inert

   „Încerc să-i ofer cititorului un tango în care să danseze cu propriile mele crize de isterie camuflate în povești calme, multe dintre ele se petrec pe malul Mediteranei spaniole, în călătorii ale melcilor frustrați pe trecerea de pietoni, neputincioși, bătrâni, sleiți de soare, nevrozați peste măsură de zgomotul produs de tocurile damelor care merg să-și cumpere covrigi de la colț, crize de isterie, de contemplație absurdă în fața unor femei inexistente sau prea îndepărtate, camuflate încă o dată în discursuri nocturne, ca acesta, fără puncte de final, doar cu multe virgule și respirații sacadate cu ochii în taste. Mă joc. E foarte simplu, învelesc poveștile mele de viață în cămăși de forță și le introduc în paginile Negustorului de pipe cu infantilul pretext de a obliga lectorul să se ludifice și el în aceeași măsură ca și mine. Sunt texte în care se revine, nimic nu e gratuit. Creez imagini care transportă de pe banca unde întâlnesc o mireasă nehotărâtă până în cimitirul de la miezul zilei în care un bătrân se joacă cu pietricele albe și negre, de pe scăunelul bătut de briza Atlanticului și până la o scară timidă care vine să se așeze pe canapeaua unui psihiatru în care m-am introdus pentru moment.

   Nu vreau să ofer ceva facil, cititorul trebuie să muncească, să caute și să-și excite imaginația pentru a putea să găsească nuanțele imaginilor mele. Sunt un individ dificil, zgârcit în relatări și poate că mult prea refractar în a povesti despre cartea pe care tocmai am scris-o, dar îmi face plăcere să-mi pălmuiesc prietenii, dându-le ocazia să nu mai moțăie în fața unor pagini pe care au senzația că și le asumă cu ușurință. Negustorul de pipe este proză scurtă, percutează prin mișcare de la un paragraf la celălalt și nu te lasă indiferent. Pentru simplul fapt că este destinat unui public ce a renunțat de multă vreme să fie inert. Este un public dinamic, inteligent, pretențios și avid de schimbări de ritm. Și trebuie să i se dea un produs pe măsură.”

Prezentare apărută pe citestema.ro în 20 iulie 2018.

Literatura poate fi un vehicul care să te transporte și să te lovească cu capul de pereții propriilor îndoieli

   George Motroc – Domnule Paul Gabor, în primul rând, felicitări pentru prima dvs. lansare! Pentru început, vă rog să ne spuneţi cum aţi trăit atunci şi cum resimţiţi acum acest moment unic pentru un scriitor?

   Paul Gabor – Așteptam reacția publicului cititor de carte, de beletristică. A fost o reacție pe care nu am prevăzut-o, chiar dacă publicul și manifestările sale nu sunt necunoscute pentru mine, lucrând destul de mulți ani în presă. Așteptările mi-au fost depășite cu mult, cartea a fost primită foarte bine, am rămas fără volume la Galați și la una dintre lansările din București, editorul fiind nevoit să suplimenteze numărul cărților. Mă simt bine, aș minți să spun că nu sau că sunt indiferent și „rece”. Nimeni nu poate fi de lemn atunci când publicul se apropie de cartea sa și o adoptă ca pe un copil care rătăcește prin lume. Unii spun că abia acum începe greul, abia acum încep reacțiile reale, după ce cartea va fi citită, digerată, pusă în raftul care trebuie.

   G.M. – La lansare aţi vorbit de un anumit mod preferat de apropiere prin lectură de textul dvs. Sunteţi de acord să dezvăluiţi şi cititorilor care nu au fost prezenţi la târgul de carte despre ce tip de abordare este vorba?

   P.G. – Îmi place să descopăr cărțile, nu aștept să mi se povestească despre ele. Sfătuiesc cititorul să deschidă volumul și să-și asume responsabilitatea căutătorului, să fie un Cousteau al tușului pe celuloză, să se îmbete singur cu cuvintele și să-și construiască propriile proiecții, să nu se uite în gura nimănui, a niciunui înțelept de conjunctură. Am aroganța să afirm că „Negustorul de pipe” merită citită, e o carte frumoasă, nimic lacrimogen, nimic ieftin, nimic vulgar. E o lume pe care am construit-o așa cum mie mi-ar plăcea să o găsesc în paginile de literatură: reflecție, simbol, erotism, tristețe, furie, filosofie… Par curajos? Poate. Nu am suferit niciodată de falsă modestie, iar oamenii din lumea literară care s-au apropiat până acum de carte au avut doar lucruri bune de spus despre ea. Optez pentru curajul contactului direct, pentru pariul cititorului cu el însuși.

   G.M. – Tot de la lansare, am aflat că aveţi şi un blog… A reprezentat acesta un exerciţiu pregătitor şi care v-a ajutat în scrierea cărţii sau a fost o experienţă complet diferită?

   P.G. – Blogul îl am de foarte mulți ani (paulgabor.com) și a fost un instrument care m-a ajutat să mă exprim de-a lungul timpului, pe când încă nu se născuseră rețelele sociale. Am șters materiale, am rescris, a renăscut de mai multe ori din 2006 încoace. Acum are rol doar de depozit în care păstrez texte și articole publicate în presă, este un spațiu în care mai ofer din când în când miniaturi din „Negustorul de pipe”. Blogul este diferit, îl consider un fel de insulă pe care unul se poate retrage atunci când nebunia cotidiană îl depășește.

   G.M. – Apropo de titlu. Am uitat să vă întreb cine este, de fapt, negustorul de pipe?

   P.G. – Știți cum se spune, nu-i așa? Când vorbești despre tine la persoana a treia începi să devii schizofrenic, te paște megalomania. Dar voi risca: negustorul de pipe este un tip care a plecat acum 18 ani din țară din fața unui microfon de radio, a ajuns în Spania unde a pus mâna pe lopată, pe sapă, pe drujbă, a spălat piscine, a curățat munți de cartofi și a spălat vapoare de farfurii, a fost barman de vinuri și a cărat cumpărăturile altora, negustorul de pipe s-a urcat pe camion și a bătut Europa ani de zile ducând portocale, scrisori, tractoare, sodă caustică, oxigen lichid și piese auto, negustorul fumează pipă și consideră fiecare text pe care l-a scris o mică bijuterie în interiorul căreia încearcă să-și ascundă angoasele și fricile. Sper că acum am asigurat un loc la spitalul de nebuni. Vreau un pat dublu, să am loc și pentru laptop.

   G.M. – De ce aţi ales să debutaţi cu un volum format din texte de mici dimensiuni? Nu era mult mai spectaculos un debut cu un roman?

   P.G. – Mă exprim foarte bine căutând esența, nu vreau să sufoc, nu vreau să divaghez. Publicul e sătul de ciorbe lungi, insipide, în care este plimbat printre ane și caiafe fără să i se spună nimic. Nu am ales eu forma în care să scriu, ci sunt convins că proza scurtă m-a găsit pe mine exact în momentul în care m-am hotărât să pun cuvinte pe hârtie.

actualitatea literară

   G.M. – Consideraţi literatura, ca să citez un titlu din volumul dvs., a ,,message in a bottle”?

   P.G. – Literatura poate fi un mesaj, poate fi un vehicul care să te transporte și să te lovească cu capul de pereții propriilor îndoieli, poate să fie un medicament și o jucărie sexuală, filosofică, cu literatura te poți tăia la deget și să nu simți nimic sau poți să fii victima unei hemoragii impresionante. Literatura (ce termen imens, ce cuvânt înfricoșător…) poate să te adopte sau te avorteze imediat dacă nu te apropii de carte așa cum ar trebui: curios, cu ochii întredeschiși, cu sufletul pregătit pentru un salt dement în lumea autorului. Literatura nu e pentru oricine și iarăși nu aș vrea să-mi laud în gura mare cartea, dar mi s-a spus că scriu foarte nișat, pentru un public „profesionist”, autentic, nu pentru chibiții care stau pe margine și consumă foiletoane scrise de dragul încasărilor. Îmi asum nișa, iar dacă se va dovedi că așa este, voi fi mândru de ea și de cititorii mei.

   G.M. – Vă propun un exerciţiu de reamintire. Care au fost mai greu de scris, spre exemplu, primele texte din volum sau ultimele?

   P.G. – Nu mi-e greu să scriu. Aștept să vină ideea, jonglez cu ea și o îmbrac mai întâi în minte. Am toată povestea în cap, o cizelez și o curtez cât se poate, abia în final o arunc pe hârtie. E un ritual erotic, dacă vreți. Ne tatonăm reciproc. Nu forțez absolut nimic pentru că mi s-a dovedit că nu iese nimic bun. Am aruncat la coș texte întregi asupra cărora am stat și am căutat sensuri, le-am presat pentru a le da o formă și nu ieșit decât un monstru naiv, un amestec de virgule și adjective infame.

   G.M. – În general vorbind, chiar dacă nu o să vă cer o profeţie, aş vrea să vă întreb cum vedeţi pe termen lung şi dacă aveţi o viziune optimistă sau nu, despre rolul literaturii contemporane şi forţa ei de a ne mai schimba sau măcar înfrumuseţa viaţa, în raport cu literatura scrisă înainte de 1989?

   P.G. –  Sunt, prin definiție, un individ realist, chiar dacă scriu ficțiune. Și nu voi face un pas înapoi de la convingerile mele acum, în fața cititorului, pentru a da bine. Nu mint pentru poză. Sunt pesimist, foarte pesimist în legătură cu apetența oamenilor în ceea ce privește literatura. Se consumă astăzi incredibil de multă impostură împodobită fabulos de bine, așezată în rafturi, promovată, împinsă din spate, editată în episoade, serii și fasoane interminabile. Sunt truisme, desigur, nu am descoperit eu faptul că scara valorilor e putredă și că totul s-a transformat în comerț en-gros. Oamenii nu mai citesc literatură. Preferă twitter sau whatsapp, dacă-l aduci în discuție pe Voltaire unii au senzația că vrei să-i înjuri mai sofisticat decât știu ei s-o facă. Comunismul și-a promovat impostorii, democrația are și ea fariseii săi. Să nu ne amăgim. Singurul critic literar apt să clasifice fără greș este timpul. Literatura oferă imagini, proiecții, destupă minți și deschide suflete. Dar, să ne trezim, nu prea mai schimbă nimic.

   G.M. – În ceea ce vă priveşte, în loc de clasica întrebare dspre ce planuri de viitor aveţi, o să vă întreb doar: următorul pas literar va fi un roman?

   P.G. – Următorul pas nu va fi un roman, dar voi încerca să ofer altceva publicului. Un proiect la care lucrez acum, tot proză scurtă, dar structurat altfel. Mai coroziv, mult mai distopic și mai rece în primă instanță, voi așeza altfel întrebările și sloiurile care mă mută de pe un scaun pe altul și va fi, cred, o incursiune directă în mine. Voi încerca să nu trișez foarte tare în fața cititorului.

   G.M. – În loc de final, vă rog să alegeţi o invitaţie la lectură sub forma unui fragment din volumul dvs. pentru cei care ne-au citit.

   „Mă trezesc mereu cu mult timp înaintea vecinilor. Așa m-am obișnuit, să fur startul. Îmi place să mă mint că sunt mai proaspăt decât ei și că le pot arăta cum iese soarele printre blocuri și copaci, cum flutură perdelele împinse de vânt ca niște rochii scăpate în fălcile unui ventilator uriaș. Îmi place, da, mă înnebunește ideea că există cineva, acolo, care-i întâmpină când ies la geam să ia pulsul dimineții. Îi iscodesc întâi, le caut prin sertare, măsor din ochi stivele de vase nespălate, le țin companie câinilor când mușcă lesa, aud când papagalii își dreg vocile și mă întreb cum ar fi să-mi crească pene și să cânt doar când mi se ia prosopul de pe colivie. Așa, doar la comandă, ca o flașnetă pensionată pe bulevard, ce hârâie amorf pe terasa berăriei.

   Mi-ar fi greu, recunosc, nu știu armonii, măsurile îmi sunt străine total. Nu am noțiuni de matematică muzicală. Partiturile îmi par bijuterii geometrice pe care muzicienii le manevrează într-un mod cu totul magic. Mi-a intrat în sânge muțenia orașului la patru dimineața, dar încep să mă obișnuiesc și cu primele frâne, cu saluturile stridente ale vecinilor care pleacă la serviciu. E un obicei vechi trezitul devreme. O meditație asupra prejudecăților, născută în anii în care îmi pierdeam nopțile, zgâindu-mă prin binoclu în apartamentele blocului din față.

   Comparam forța luminilor, vocile și stridența lor atunci când oamenii se certau din nimic. Am văzut cuțite aruncate, sentimente violate fără nicio urmă de remușcare, tandrețe scursă printre degete, am ascultat un Bach orgasmic în februarie și am ajuns chiar să ne salutăm între noi. Călătoream din bucătării în sufragerii, mă furișam avid dintr-o casă în alta, însoțeam fetele care ieșeau din duș și își uscau părul cu lumina aprinsă, neglijent, fără să tragă storurile.

   Atunci am descoperit formele, le-am scos din atlas și le-am pipăit tâmplele, bărbiile, coapsele și sânii cu ochii minții, am simțit semicercurile făcute în aer de mâinile care treceau prin părul lung. Am încercat să împrumut din răbdarea cu care își explorau trupurile, își măsurau fiecare zâmbet, fiecare grimasă, am vrut cu tot dinadinsul să învăț limbajul corporal pe care îl exersau asiduu și să ascult din penumbră melodiile pe care le fredonau în oglindă. Urmăream animalele sălbatice cum aleargă prin venele lor calde. Le era foame, cereau ca stăpânele să fie mușcate adânc, pentru a avea și ele parte de hrană.”

   „Tabel nominal cu obsesii și fetișuri” – din „Negustorul de pipe”, volum de proză scurtă apărut la Editura Herg Benet, 2018.

George Motroc este colaborator al revistei „Actualitatea Literară”.

Interviul poate fi citit AICI în variantă pdf.  A apărut în numărul 82 din iunie 2018.

„O lume luxuriantă, cu tendințe acaparatoare”

   „Negustorul de pipe” e un taifas extins cu sinele, în preajma cafelei aburinde. A scrie în țara lui Don Quijote, în țara iluziilor (efect de contaminare), e un act de curaj. Miniaturile sale, de tip castele în Spania, au efectul similar mirajului. ,,Naum”-ianul Paul Gabor, don Paulo, ,,ibericul” Paul, e un veritabil hidalgo, ca și norișorii de fum din pipa-i, dornic de cunoaștere și de autocunoaștere. Miniaturile conținute în volum împrumută din calitățile pieii de Cordoba, din tăișul săbiilor de Toledo, din grația flamenco-ului, din sunetul trepidant al castagnetelor, din acordurile chitării clasice, din savoarea vinului Monastrell și din spectacolul impresionant al corridei. Ele au ritm, vână, nerv, saft. Prin intermediul lor, Paul Gabor fură startul (p.213), se detașează de convențional, de ,,pluton”, scrie ,,altfel.”

   A vorbi despre debut scriitoricesc în cazul lui Paul Gabor e o chestiune tautologică, întrucât el cochetează cu slova de foarte mult timp. Și totuși, „Negustorul de pipe”, best-seller al Editurii Herg Benet (pe durata Bookfest 2018), faptic vorbind, îl pune pe Cale, îl scoate în lume și altfel decât în ipostaza de homo viator și de cetățean al Europei unite stabilit în Tarragona.

   Vulnerabil în fața frumuseții, în fața unei ,,ea” omniprezente, cu chip sau fără, cu o identitate certă sau iluzorie, reală sau imaginară, femeie sau marea, replică la Fata Morgana (,,Femeile sunt ciudate, perfide, crude. Știu să-ngroape totul în veșnicie, zâmbind șăgalnic ca fetițele prinse cu rochița ruptă.” – Din nou, Afrodita), el e negustorul care vinde și cumpără (pipe, dar și iluzii), care stăpânește în detaliu arta negocierii, care cunoaște piața și psihologia omului. Nu e un simplu vânzător, tarabagiu sau comerciant ambulant, ci un maestru de ceremonii care particularizează și care, paradoxal, are ceva din atributele ,,speculantului” de bun augur, al celui care, asemenea oglinzilor, reflectă.

   Paul Gabor se pricepe ca nimeni altul la raportul dintre ,,cerere” și ,,ofertă”, propunându-ne ,,marfă” de calitate. Apartenența la breasla (negustorească, dar și scriitoricească – lat. negotiator = curtier, emisar, interpus, mandatar, mediator, mijlocitor, interpus, tactician) și-o probează prin felul în care știe să gestioneze comerțul paradoxal cu himerele. La Paul Gabor himerele au consistență: ,,Negociem acum. Miezurile de noapte sunt cele mai bune momente pentru a încheia acorduri. Se încețoșează mințile și ne cuprinde culanța definitivă: acea stare dulce, fumegândă, care te trage de pleoape și ți le întinde, un drog rudimentar care îmbrățișează iremediabil creierul și ne transformă.” (Mâțele apar primăvara)

   În mod bizar, în realitate deliberat, parte a unui plan bine ticluit, ,,tranzacțiile” lui Paul Gabor se derulează în puterea nopții, la adăpostul întunericului, destinatarii fiind cei care au un regim de viață ce nu se aliniază la normalitate: „Am stat toată noaptea la colț de stradă și am vândut himere: calde, rumenite pe grătar de cărbuni, pentru trecătorii grăbiți care nu mai știu ce înseamnă culcușul, au uitat cum e să găsești un pat într-o cameră curată. Am vândut la suprapreț pentru cei care tușesc de la o simplă țigară de foi înmuiată în rom de Puerto Rico.” (Himere pe cărbuni)

   Miniaturile lui Paul Gabor conving de la bun început. Lucrate cu finețe, măiestrie și minuțiozitate (calități proprii ceasornicarului sau faurului bijutier), ele sunt adevărate dantelării lexicale, sculpturi în fildeș, filigran, mandale din nisip, inscrustații în bobul de orez, entarsii, desene din covor. Paul Gabor (pre)lucrează ,,în mic”, dar cu bătaie, reproduce la scară, extinde, dezvoltă, dar în același timp comprimă. De unde și caracterul ornant, stilul elaborat.

   Fumător de pipă, fapt ce presupune stil, finețe, rafinament, rasă și clasă, Paul Gabor iese din rând, aparținând ,,aristocrației” spiritului. Fin observator al (i)realității imediate (de unde și ,,învecinarea” cu fantasmaticul), Paul Gabor dispune după bunu-i plac de jocul cu perspectivele. Prozele sale scurte sunt populate de oamenii de tip contur (,,oameni din sârmă” – Drumuri) supuși, cum altfel, trecerii inexorabile a timpului, stăpâniți fiind de teama de nou. Ca și în cazul personajelor sale, pentru Paul Gabor timpul (prezența sau absența lui, timpul trăit, dar și evadarea din timp, din vârste, din ,,eoni”) este o problemă esențială.

   Paul Gabor preferă proza scurtă condensatoare de mesaj, de sens și semnificație. Miniaturile sale maximizează trăiri. Debordând de erotism, senzualitate, emoții, prozele (cu)prinse-n volum celebrează femeia-mister care tulbură, stârnește pasiuni, femeia-nălucă, femeia fantomatică, cea care nu poate fi prinsă între tipare, femeia-semn de întrebare, răvășitoare, flamboaiantă, care i se scurge printre degete asemenea nisipului fin al plajei, ,,oximoronică”. Paul-cel-îndrăgostit (de mare, de frumos, de o ,,ea” universală și universalizantă-femeia-parfum și diversele sale ipostazieri, femeia panteistă, de unde și perplexitatea și abandonul în fața frumuseții) dă dovadă de sensibilități care răvășesc, ,,naufragiază”, abat de la cale. El face literatură din lucruri care altora li se par lipsite de importanță, are ,,ochi” pentru ce-l înconjoară.

   Cromatismul și fascinația culorilor, tentația frumosului, mirosurile ce excită simțurile îl fac din nou vulnerabil pe Paul Gabor. Prozele sale ce potențează starea de alb au consistența colbului stârnit de vânt. ,,Negustor de speranțe” (Drumuri), Paul Gabor scrie cu fum de pipă, cu spumă de val, de unde efemeritatea miniaturilor, fragilitatea lor.

   Universul uman al „Negustorului de pipe” este unul pestriț, rod al unității în diversitate; personajele care îl populează sunt oamenii fără însușiri, cei opt pitici și jumătate, marea, Hafid și prăvălia sa, bătrânul hoinar cu scaun și colivie cu șoarece, inorogul bătrân învestit cu calități antropomorfe, codobelcii, delfinii, bizarul Charles și gâștele sale, rătăcitorul Homer și câinele, cadânele, beduinii, adolescenta rebelă, dervișii, gărgărița, octogenara Adelina, șoarecii înveșmântați, duhul ținător de prelegeri, Carlota și coliba de pe malul oceanului, bărbatul în lanțuri din casa de pe deal (prevestitor de moarte și autor de schițe abstracte-n creion), Șerban, șahistul de pe zeppelin, bărbatul cu umbrelă din cimitir, Gore – omul de zăpadă, îngerii ce plămădesc cozonaci, vrăjitoarele călare pe mături, fetele morgane ce refuză să intre-n biblioteci, Dumnezeul sobru care declină invitația la masă, la un pahar de vin și la o partidă de șeptic, piticul alcoolic cu intenții suicidare, cărăbușul guraliv, mincinoasa Afrodita, omul cu umbrela și cu regina-piesă-de-șah la purtător, melcii, pisicile, dulăul mâncător de brânzoaice, nevrozele cu calități antropomorfe, covrigăresele, zidurile-ființe vii, bețivul cu șosete albe, femeia cu genunchii umezi, salamandrele, ielele.

   Lui Paul Gabor, cel cu o mare capacitate de fantazare, nu îi este sete de repaos, ca în cazul lui Eminescu, ci ,,sete de scânteie și de miros de praf de pușcă” (Revelion). Asocierile surprinzătoare pe care le realizează-n scris, care refuză banalitatea și cărările tocite de urma pașilor dau vertij. Voyeur, scriitorul folosește realitatea drept (pre)text, fapt care-i permite să arunce un ochi ,,dincolo”. Exotice, celebratoare, veritabile declarații de dragoste, în care joacă și se joacă, o combinație reușită între povești din 1001 nopți, cu iz de Levant, și suprarealism, călătorii pe covorul fermecat, cu dese opriri/popasuri-zăbavă în realitatea reală sau imaginată, priviri în și prin perete, prin care își învinge teama de necunoscut, autopsihanalize și antidot la frici, tatonări, cutii de rezonanță, combustii spontane, flash-uri care mizează pe efectul-surpriză (Plan de escapadă), depoziții în favoarea ,,celor care vor să se joace cu cuvintele” (Linii), punct de întâlnire dintre iluzii și sensibilitatea-n exces, dintre o lume (pre)fabricată și o luciditate care se încăpățânează să se întoarcă la matca firească, care eliberează din chingi și dă de pământ cu prejudecățile de lectură, ,,fire de tutun” (Plan de escapadă), romb de arlechin sau avatar, minaturile lui Paul Gabor hrănesc apetitul pentru Aventură. În „Negustorul de pipe” până și mineralul prinde glas, se umanizează sub efectul iluzionării, se volatilizează granița dintre regnuri.

   Fumându-și pipa (o pipă a păcii cu sinele, a împăcării cu sinele și cu lumea), Paul plonjează în iluzii. Umplerea miniaturilor cu sens, asemenea pipei cu tutun de calitate, echivalează cu un ritual. Din acest considerent, miniaturile sale au consistența și parfumul inconfundabil al tutunului vechi presărat straturi-straturi.

   Paul Gabor e un ,,înfometat cronic”, ,,un trecător din tablă” (Octombrie din tablă), ,,un provincial păcălit” (Decadență). El reconfigurează masiv. Miniaturile sale împrumută din efectul halucinogen al basmelor: ,,Oamenii depresivi își găsesc liniștea în alcool, în călătorii printre șinele de tren sau pendulând pur și simplu, dansând în aer. Intervin atunci basmele colorate, pereții care se unduiesc, străzile care nu se mai termină niciodată, te trezești la patru dimineața într-o stație de tramvai uitată de lume și lași deoparte oamenii pe care ai vrea să-i vezi cum se sărută.” (Urcați-vă pe lebede)

   Paul Gabor nu rămâne nicicând în pană de idei, datorită mobilității minții sale, capacitatea sa de a inventa/imagina fiind una extraordinară. Lui Paul îi place să gândească concret-abstract și deopotrivă abstract-concret. De cele mai multe ori, el pleacă de la o realitate comună, palpabilă, uzuală, experimentabilă de către fiecare dintre noi, pentru a o coti apoi brusc în universul de sine creat, pentru a evada în situații inedite, neașteptate. Prozele sale scurte, de tip val, flux și reflux, decupează și conservă fragmente de orizont, în varianta percepută de scriitor, martor al propriilor povestiri. Indiferent însă de felul cum își ,,ambalează” viziunile, Paul Gabor depune mărturie despre sine. Binomul înăuntru-înafară, spații închise vs. spații deschise, indoor-outdoor, când autoizolat, când liber, in medias res, în miezul lucrurilor (reale sau inventate) îi permite lui Paul să se scrie.

   Miniaturile din „Negustorul de pipe” stârnesc admirația, încântarea și surâsul. Multe dintre ele au caracter oximoronic și splendoarea artificiilor care fac implozie. Ele au culoare, miros de stafide, de portocală amară și ,,a lemn de mesteceni toropiți de sobă și a leghicer din fire de izmă creață” (Cu lapte și pepite), gust de vermut sau de margarină Echire.

   Paul Gabor are priză la realitate și la irealitate. Rândurile pe care le scrie au rol coagulant, esențializator, condensează pe spațiul unei pagini de carte maximum de sens. Scriitorul posedă meșteșugul neirosirii în detalii nesemnificative, al ieșirii din zona dejaspusului, dejaauzitului sau dejavăzutului. Asocierile inedite de idei conferă miniaturilor sale statutul de experiment. Există în „Negustorul de pipe” momente când Paul eliberează confesiunea, (se) ia în stăpînire, se autoîmproprietărește: ,,Sufăr de sindromul lupului fără zăpadă […]”, ,,Îmi place ideea de a fi stăpân pe clădirile din jur, pe stâlpi, pe linii de troleu, pe boscheții crescuți din asfaltul orașului, pe semnele de circulație și sensurile giratorii, pe semafoarele care clipocesc nătâng fără sincron, îmi surâde să arunc cu albastru pe blocuri și să presar piper proaspăt măcinat pe înghețata copiilor. De aici, din pat, orice vis evadează din fantezie. Se poate reconstitui totul doar printr-o linie trasă cu creta pe asfaltul scornit al minții.” (Pasiențe în gară)

   Miniaturile lui Paul Gabor sunt povești de drum lung (real sau imaginar), salt cu patinele (Lutz), locul întâlnirii fericite dintre foamea de lumină și setea de alb (Himere pe cărbuni). Ele adăpostesc o lume luxuriantă care, odată intrat în ea, are tendințe acaparatoare, care își are legi proprii de funcționare și mecanisme identitare proprii, și care, paradoxal, nu contrariază, deși, în repetate rânduri, sfidează logica, normalitatea (noțiune relativă). În universul creat de Paul Gabor nu știi niciodată la ce să te aștepți, peste ce urmează să dai, parte integrantă din Marea Aventură. E o lume ce-și propune să abolească tipare, să deszăgăzuiască imaginația, un ,,rest” din experiențe trăite aievea amalgamat cu trăitul posibil, holografic.

   Povestirile lui Paul Gabor se vor un antidot la o lume săracă în eveniment, inedit, original, cu resurse epuizate, care nu-i mai satisface/acoperă nevoia de nou, de explorare. Scriind, Paul își găsește liniștea: ,,Eu am nevoie de liniște. De o farfurie de spaghete, un vin roșu și de iubiri concentrice, fără draperii la ferestre. Visez o călătorie la altitudine cu șansonete la acordeon, clopote trase delicat pe peron și chioșcuri cu reviste deochiate. Vreau înghețată vrac de fistic cu stafide galbene. Îmi plac câinii mari și leneși cu butoiaș de rom la gât, varul proaspăt pe bordură și rastelele pline cu schiuri. Și visele mă relaxează. Am uitat să spun: treziți-mă la prima.” (Călător)

   Desele referiri la migrene, la sanatorii, medicații (ce dau efecte halucinogene) sau ospicii de alienați mintal conferă miniaturilor grația dervișului, de unde și efectul psihedelic: ,,Visez deseori că nu exist, că sunt doar o neglijență a părinților mei.” (Iluzii de tutun)

   Paul Gabor caută o ,,lume altfel”. Pacifist, călător căruia îi stă bine cu drumul, el caută continuu: ,,M-am obișnuit să caut bunătatea din ceilalți și știu că nu am foarte multe opțiuni. Vreau ca fiecare să se scurgă cu folos prin propria-i viață, fără să clintească nimănui nici măcar un fir de păr din cap. Mi-aș dori să nu consumăm nimicuri și obsesii, să nu scrâșnim zilnic din maxilare pentru a ne consolida bunăstarea și fericirile amăgitoare. Îmi place drumul, îmi plac pingelele care se rup și morții de sete cu care mă întâlnesc printre îndoielile mele.” (Cărări siriene)

   Paul Gabor e un ,,Ahab” paradoxal, care, desi iubește marea, preferă terra ferma în locul punții și al tangajului care claustrează, alienează, induc vertijul și spleen-ul. Miniaturile sale sunt plonjări, cufundări în abisul din sine: ,,Călătoriile cu vaporul îmi produc o imensă tristețe, mă simt închis într-un zid chinezesc care se hâțână încontinuu, fără direcție, la fel cum un bețiv profesionist mângâie gardurile și pupă smerit stâlpii de curent. De ce aleg unii pușcăriile plutitoare în locul unei căsuțe la munte? Nu am putut să înțeleg asta niciodată, probabil că marea ne cheamă să ne arate că vom fi cu toții, până la urmă, mâncare pentru pești. Acolo, pe puntea principală, îți poți da întâlnire cu psihiatrul, nu există imnuri, steaguri, granițe, doar câte o doamnă mai îndrăzneață îți poate ruina odihna cu nesfîrșitele sale pretenții. Mi s-a pus o mână în beregată atunci când începusem să ne balansăm cu toții, amețiți de capriciile valurilor ce ne luau în râs. Mă simt ciudat, orfan de lobul frontal. Nu mai pot articula cuvinte. Îmi plonjează catargele în ochi și mă inundă spaimele când stomacul îmi transmite că mersul pe ape nu e în regulă.” (Păsările foamei)

   Miniaturile lui Paul Gabor sunt proiecții și, deopotrivă, introspecții. Expulzându-le în lume, el expune și se expune. Pe-alocuri, sinceritatea sa devine frustă, iar propriile temeri sunt demascate abrupt: ,,Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe.” (Noaptea în care am aflat că nu suntem pești); ,,Ieșirile în public sunt indecente. Poveștile apar și ele ca niște nuduri expuse pe gard în bătaia soarelui, am senzația că sunt copii pe care nu-i întreabă nimeni dacă vor să iasă în lume. Poate oricine să treacă pe lângă ele, să le biciuiască și să le taie cu lama pe pântec, să le scuipe sau să le șteargă lacrima din colțul ochiului. Oricine, oricând.” (Te pierdusem); ,,[…] nu-mi plac salturile în spațiu, mă înspăimântă schimbările radicale ale timpului și modificările interioare (Message In A Bottle); ,,Am oroare de mulțimi. Mă strivesc prin fierbințeala pe care o emană, prin foșnetul pașilor grăbiți, mă terorizează zgomotul sacoșelor, al geamantanelor, al batistelor chinuite la ore nepotrivite și al replicilor schimbate cu exces de amabilitate.” (Inadaptare); ,,Am prostul obicei de a nu suporta prea mult o anumită zonă de liniște. Caut mereu altele, umbre diferite, unghiuri noi din care să privesc oamenii și păsările.” (Dominatrix); ,,Mi-e frică de caștii muți, din ce în ce mai tare de fecioarele supreme ascunse în căsnicii de circumstanță, mă îngrozesc curvele evlavioase și predicatorii cu gura plină de principii.” (Ipohondrie); ,,Ador oamenii vii […]” (Două ciuperci și alte metamorfoze).

   Paul-Gore, omul de zăpadă ale cărui picături, în urma topirii, circulă prin lume – (Gore alb), ,,diletantul infailibil” – mahalaua, zarurile și destinul, insomniacul ce lipește cuvinte – (Beznă și taste), cel care plănuiește să cumpere o catedrală pentru scopuri numai de el știute – (Achiziții) nu lasă nimic în voia sorții, senzația de abandon fiind doar aparentă. Fraza sa este una lucrată, ,,evadările” controlate. Prozele sale, ,,epidermele-carapace”, țesut epitelial, mesaj într-o sticlă (Message In A Bottle), bărcuțe de hârtie lansate pe o mare de oameni, incrustații de tip Galop interior, cuvinte ridicate-n aer și plimbate de zmeie (Colonia cu somnambuli) sunt ilustrarea jindului după cuvânt: ,,Caut un munte de chihlimbar, să-mi fac muștiucuri pentru pipe. De aceea urc și scotocesc cu rucsacul în spate. Le vreau colorate, să poată trece lumina prin ele și să mă mir când se desface în nuanțe.” (Pipe de chihlimbar).

 

Recenzie de Florin-Corneliu Popovici, Timișoara.

Informații despre volumul „Negustorul de pipe” se află AICI.

Petronela Rotar-Cotoban despre „Negustor”

   „Pe Paul Gabor l-am cunoscut în Spania, la Festivalul de Literatură Română din Granada, unde am petrecut o săptămînă nebună împreună, alături de Oana Ursache, gazda noastră și Ana Barton. Pe vremea aia, Negustorul de pipe, cartea lui, se afla în tipar, nu ieșise încă. Am lansat-o săptămîna aceasta la Brașov, împreună, Paul a făcut un mic turneu prin țară înainte de a se întoarce în Spania, unde să continue să scrie miniaturile lui, așa cum inspirat își numește prozele scurte și foarte scurte din Negustor.

   Dacă vă place proza scurtă scrisă foarte bine, cu ironie și cinism pe alocuri, cu duioșie în altele, care îmbină visul cu visele și cu realitatea, planul oniric cu cel real, vă va plăcea cu siguranță cartea lui Paul Gabor. Ca și în cartea Tatianei, e multă poezie și în textele lui. Doru Căstăian îl aseamănă lui Bogumil Hrabal, iar asta nu e de colo deloc.

34584571_1923768184323813_345246694071336960_o
Lansarea cărții la Brașov, 4 iunie 2018, Librăria Șt.O.Iosif. Cu Augusta Oniță și Petronela Rotar-Cotoban

   Iată o mică mostră: “Vom prinde pești, capre și păsări doborîte de soare, pe care le vom pansa și le vom ruga să ne aducă vești din alte părți ale lumii. Cele pe care tocmai le-am părăsit pentru a ne abandona în voie pe peticul acela de pămînt, uitați de sateliți. Îmi iau gîndurile și mă așez în stradă, să-ți pîndesc ieșirile și întoarcerile acasă. Am și cîteva boabe de cafea. Și cîteva fire de tutun. E suficient deocamdată.” (Plan de escapadă)

Materialul integral AICI.