Categorie: Negustorul de pipe

„Negustorul de pipe” la Galați

   „În spațiul intim al Librăriei Donaris, înconjurat de vechi și noi prieteni, de foști colegi și de câțiva curioși, veniți să-l vadă în carne și oase pe ”Negustorul de pipe”, l-am întâlnit sâmbătă seara pe Paul Gabor. Relaxat, în ținuta sa sport, alături de Doru Căstăian, Paul Gabor își lansa în orașul natal prima sa carte, o carte despre care s-a vorbit mult în mediul online și pe care nu doar gălățenii au așteptat-o cu nerăbdare – ”Negustorul de pipe”.

   Îmi cumpărasem cartea cu câteva zile în urmă (o inspirație grozavă, având în vedere că stocul librăriei s-a epuizat în ziua lansării) și apucasem să citesc câteva dintre ”miniaturile” pe care Paul, așa cum declară încă de la începutul cărții, le consideră o ”încercare de a răpi cititorul din marsupiul comod în care se adăpostește, de a-i excita curiozitatea, imaginația și spiritul de aventură”. M-a surprins sensibilitatea și rafinamentul autorului care modelează cu migală și pricepere cuvintele într-o scriere care tulbură simțurile și mintea deopotrivă, care nu caută într-adins ceva, dar care, cu siguranță, îți oferă câte ceva memorabil în fiecare pagină pe care ți-o așază dinaintea ochilor.

Negustorul-de-pipe-4
Cu Mihaela Buliga

   În ziua lansării am descoperit un autor care își asumă cu modestie ghidușă succesul primei sale cărți, un ”negustor” atipic ce nu-și laudă marfa, ci mai degrabă își lasă mușteriii să se convingă de ea, rolul său nefiind decât acela de a-i asigura de onestitatea cu care a creat-o, de sinceritatea cu care le-o propune ca pe o experiență unică și originală a sufletului și minții sale, rodul unui travaliu îndelung, motivat nu de ambiția de a deveni scriitor, ci de frustrarea că eterul eludează cumva forța cuvintelor (Paul Gabor este o voce a radioului gălățean), însă remanența ideilor pe hârtie le salvează.

   Cartea lui Paul Gabor a fost bine primită de gălățeni, nu doar vânzările mărturisesc acest lucru, ci și impresia celor prezenți la eveniment. Socotită ”o adevărată operă literară” de către Doru Căstăian, ”Negustorul de pipe”i-a fermecat din doar câteva pagini pe cei care abia cumpărându-și cartea au reușit să citească una-două povestiri din ea, să-i provoace la lectură, chiar dacă prezentarea unei cărți ca aceasta este un demers dificil, recunoscut atât de Doru Căstăian, cât și de autor, un demers care nu poate oferi celor interesați, prezenți sau nu la lansare, decât o promisiune, lăsându-i doar să tragă un pic cu ochiul la împletitura fină a acestei scrieri.

Negustorul-de-pipe-5-600
Cu Doru Căstăian

   Și cum orice eveniment, oricât de frumos și de așteptat ar fi, se termină la un moment dat, lansarea ”Negustorului de pipe” s-a încheiat parcă mai frumos decât a început, cu zâmbete, cu îmbrățișări și cu emoția regăsirii peste ani ale unor prietenii, peste care, cum altfel, penița lui Paul Gabor și-a semnat cu fermitate autograful.”

Material de Mihaela Buliga. Articolul integral AICI.

 

Nona Rapotan despre „Negustorul de pipe”

„Deschizi larg fereastra; vrei aer, mult aer, care să-ți invadeze și ultima celulă din corp. Respiri: aerul sărat al mării, aroma cafelei proaspăt râșnită și care așteaptă să fie împreunată cu apa clocotindă, mirosul pătrunzător al nopții trecute… Și-ți cauți pipa; găsești întâi cutia cu tutun pe al cărei capac începi să bați încet ritmul serii de dinainte de noaptea trecută. Te așezi comod în fotoliul așezat strategic în bătaia soarelui dimineții și te întrebi pe unde-ți vor mai zburda astăzi gândurile.

Acum (abia acum) deschideți Negustorul de pipe. Sunteți pregătiți să intrați într-o altă lume: cea în care visele capătă culoare, miros de tutun proaspăt rulat și aromă de cafea băută în neștire. Și dacă ne-om întâlni la capăt de drum, ei bine, nu va fi o pură întâmplare.”

Nona Rapotan – profesor de Științe Sociale, editor coordonator Bookhub.ro

Ana Barton despre „Negustorul de pipe”

„Înainte s-ajungă acasă, zmeul aruncă buzduganul. Așa spune povestea. Numai că aici buzduganul e însăși povestea. Și, ce să vezi?, înăuntrul lui sunt alte povești. Paul Gabor scrie netsúckeuri, bijuteriile alea japoneze care sfârșesc șnurul chimonoului, șnurul care leagă lung, care acoperă. Dar avem o problemă: Paul dezleagă, Paul descoperă, Paul pune o mistrie de aromă în hârdăul cu aer, amestecă bine, face focul, pune tuciul pe pirostrii, afară, pe nisipul ud de val, incantează șamanic, mai amestecă nițel, gustă, îmi dă și mie, cum să nu-mi dea?, eu sunt cititorul lui, și-apoi toarnă în forme piatra poveștii. În forme mici, de piatră și ele, numai piatra naște piatră, o naște natural, ce-ți pasă ție, gustătorule, de travaliul pietrei?, răsuflă, răsufli, se odihnește, te odihnește, veghează, te veghează. Și-odată ce-ai intrat pe ușa primei povești, intri în palatul narativ, cu arcade și arabescuri, cu vitralii și volute, cu aerul lui care cântărește cât suflul omenesc. Plutind, treci din încăpere-n încăpere, nu numeri, aici nu se numără, aici se cântă și când doare, aici se trăiește, hei, nu te speria, doar se trăiește, omul ăsta care scrie îți dă apă și merinde, tu doar bucură-te, viule, cuvintele lui sunt drum de aer, ce, nu știai că știi să umbli pe nepământuri?”

Ana Barton, scriitoare

 

Doru Căstăian despre „Negustorul de pipe”

   „Densă, ataşantă, intensă, având ceva din zugrăveala onirică a romanticilor, dar şi din melancolia supurândă a esticilor precum Hrabal, proza lui Paul Gabor reuşeşte să bucure şi să provoace în acelaşi timp. Plasându-se în zona în care tandreţea nu se desparte de cruzime, ramificându-se fractalic, ludic, ţesându-se din proliferante plase care te prind iremediabil, reuşeşte să nu obosească nici prin mizerabilismul dezabuzării, nici prin excesul unui stil prea căutat. Din toate aceste motive, dar şi din altele, apariţia cărţii lui Paul Gabor reprezintă un eveniment literar convingător şi remarcabil.”

Doru Căstăian este profesor de Filosofie, traducător, contributor Bookhub.ro

30070075_10214091761021459_1581901002_o

Roșu

   Cu jumătate de gură, timidă, uitându-se speriată în jur, mi-a zis că are nevoie de altă culoare. Vrea neapărat să-și schimbe anumite obiceiuri din viață și o modificare cromatică ar fi potrivită pentru momentul prin care trece. Glumea oare? Iarăși? Ar fi fost a doua oară în ultima săptămână. Mi-am dezlipit ochii de mâinile ei și am privit-o. Era fermă pe poziție. Avea ochii ficși. Ca un sergent cu vene dure. Strângea pumnii și a făcut un pas către mine. Am tresărit. Când a mișcat piciorul, chiar în momentul acela, un val de aer i-a ridicat rochia și am putut să-i văd picioarele. Întregi, splendide, două coloane arămii ce miroseau înnebunitor a cremă de piersici.

   M-a rugat să-i găsesc ceva roșu. Aprins. Să schimbe totul dintr-odată. Obligatoriu roșu, nu dorea altă nuanță în acel moment. I se potrivea purpuriul și am întrebat-o dacă are timp să meargă cu mine. La câteva străzi distanță știam că zace o bicicletă legată cu lanțul de un copac. Avea exact nuanța pe care mi-o ceruse. Era încântată. Mi-a zâmbit, în sfârșit. A fost un gong surâsul acela în creierul meu, nu aveam să-l mai văd vreodată.

   A scos o pilă de unghii și am ras amândoi vopseaua de pe cadru și de pe ghidon. Ne-am chinuit cam două ore, dar a meritat din plin. A strâns pulberea aceea fină într-o hârtie, a băgat-o cu grijă într-un buzunar al poșetei și a plecat fericită. Am rămas acolo, mi-am lipit privirile de rochia care îi flutura pe coapse, de gleznele subțiri și mi-am aruncat buzele, la întâmplare, pe gâtul ei. Atunci s-a întors și a râs. Prima oară când a mișcat capul în direcția mea și mi-a strigat că e posibil să ne revedem.

   Hafid adusese mandarine proaspete la aprozar. Și mentă ruptă adineauri; adulmecam cofetăriile din jur, se jucau gardienii cu simțurile mele și băteau cu baroasele în eșafod. S-a pierdut printre trecători cu fusta sub genunchi, cu praful roșu de pe bicicletă în geantă și cu speranțele mele făcute țăndări. Îmi este teamă că-mi va exploda toracele. Aș vrea să mi-l cos impecabil, dar nu știu cum. Doar mă înțep între degete, acolo unde pielea e subțire. Câmp de tir pentru vârfuri răzbunătoare, de fier căruia nu îi e teamă de moarte, de foame, de un alt somn inutil de noapte.

@

Octombrie din tablă

   Am urmărit-o o vreme. Eram curios să știu cum privește clădirile, dacă vrea să se cațăre sau, dimpotrivă, să se lase strivită de ele. Am vrut să știu pe unde se ascunde, din ce unghiuri vede lumea, cum se mișcă prin orașele pe care le vizitează și de ce caută să scrie despre oameni. Îmi plac astfel de exemplare. Sunt ființe fierbinți, victime ideale ale combustiilor spontane. Personaje vii, ard pe placul meu. O văd și îmi amintește de Jeanne Balibar în „Trois ponts sur la rivière”, dar femeia despre care povestesc nu se mișcă; nu am ocazia să o văd cum udă plantele sau cum își toarnă cafeaua la prima oră a dimineții, nu o pot auzi nici măcar vorbind la telefon.

   Femeile – am fost convins mereu de acest lucru – se „dezbracă” complet atunci când vorbesc la telefon cu cineva și sunt sigure că nu le observă nimeni. Acum o ghicesc doar din poze, văzând-o cum mângâie genunchii unui prinț din Budapesta prins într-o statuie fistichie de bronz sau ferindu-se de soarele Egiptului, lângă piramide. Îi voi face cadou un hamac colorat, din pânză imprimată cu scoici și roșii coapte. Să-l agațe între Kefren și Mikerinos, acolo, lângă crocodilii hămesiți ai Nilului, prins bine de vârfurile geometrice ale monumentelor funerare. Visez des că mă pot bălăngăni printre faraoni și cadâne cu pielea unsă cu creme parfumate, printre sâni cu arome de portocală amară și umeri lucioși cu gust de nucșoară de Fayun. Dar de fiecare dată mi s-a poticnit transatlanticul și a șchiopătat perfid, m-a lăsat de izbeliște când visele îmi erau în toi și luptam din răsputeri să aduc zâmbetul final pe buzele sclavelor.

   Acum nu o mai urmăresc. Nu mai am timp, s-au transformat plăcerile în bitum și mi-e greu să mai deschid ferestrele în plină noapte. Păsările trec doar ca să mă salute în grabă și pleacă mai departe. Vreau să fiu ce am fost dintotdeauna: un înfometat cronic, îmi place să zdrobesc în dinți florile uscate, să le trag și ultima picătură de sevă și să împrăștii, în cele din urmă, deșerturi peste planetă. Femeia aceea fierbinte… Sper să-i placă hamacul. Și să nu se întrebe niciodată cum arăt. Sunt doar un trecător din tablă pe care va cădea ploaia lui octombrie.

Șarpele blond

   M-am agățat cu mâinile de margini și am vrut să mă opresc, amețisem, nu mai puteam să captez imaginile care se rostogoleau. Prin fața mea treceau brazi albi împodobiți cu gulere de nurcă și mă înțepau acele-n timpane. Ea se lipise de mine și aș fi vrut să avem în acel moment un pat din mușchi de copac. Alunecam din nou, împreună. Căutam un harpon să i-l înfig între coapse. Mă obsedau: erau puternice, boltite, proaspete, miroseau a femeie curioasă, a tundră chinuită de vânt ce știe să muște de la distanță. Știam că vor să mă primească între ele. Adierea de pulpă caldă îmi umplea nările. Avea pe cap o coroniță strălucitoare și tobe mici în părul blond, lung, care îi ajungea până la mijlocul spatelui. Le-am atins cu vârful degetelor, să cânt ceva, dar ne-am trezit deodată în apă. Nu se mai vedeau blocurile. Am trecut în doar o fracțiune de secundă de la lumină la beznă, am simțit pe piele râul, ieșit parcă din congelator.

   Un vârtej ne trăgea la fund cu putere. Nu e bine să i te împotrivești, lasă-l să te fure, să te imobilizeze. Când te sug apele și vor să te-ngroape în mâl, e bine să te prefaci mort: te vor elibera repede și te vor arunca la suprafață. Nu au nevoie de leșuri. Se hrănesc cu oamenii vii, goi, puternici. Îi prind între fălcile lor acvatice doar pe cei care au curajul să se prelingă, ludic, printre oamenii de rând. Apele sunt animale înfometate care știu să se hrănească altfel decât noi, au pus la punct o stranie arhitectură trofică: inventează curbe de metal și le spun oamenilor dornici de împreunare că-i transportă în alte lumi, le promit alte dimensiuni ale cărnii și senzațiilor. Eu încerc să mă trezesc acum. Fiara mea blondă a plecat. Își răsucește țigările departe de mine și împrăștie felii de pepene bărbaților de pe stradă.

@

Printre dinți

   Cel mai mult îmi plac zgomotele mici care ies din piatră și din zbaterea calamarului, înainte de a expulza cerneala în ochii dușmanului. Par că se nasc în măruntaiele pământului și ies de acolo odată cu lava, cu fierbințeala magmei, călare pe bolovani fierbinți. Se formează în coșul pieptului și curg pe umeri în nopțile în care, uzi, obosiți, cu privirile pierdute în bârnele tavanului, ne legăm strâns unul de celălalt și ne strivim degetele în pocnete de falange. Nu înțeleg cum de nu te-au lăsat să vorbești secole de-a rândul, ți-au mutilat pieptul și labiile, au mulțumit dumnezeilor lor că nu s-au născut femeie și te-au ținut mută printre obiectele de uz casnic. Mă absorb văile tale, colinele de pe spatele tău care coboară în călcâie și mă orbesc carnal.

   Vreau o tonă de confétti, să sărbătorim noaptea asta gălăgioasă. Te invit să ne plimbăm prin întuneric, pe străzi care intimidează prin îngustimea lor și prin felul în care aruncă în noi cu felinare. Vreau să amplificăm urletele, gemetele, să ne urcăm amândoi pe pereți ca tablourile proaspăt evadate din galeriile de artă și să rătăcim prin cartier, printre magazine în faliment și polițiști somnoroși, înveliți în uniforme. Când scrâșnesc din dinți îmi aduc aminte că praful nu se îngurgitează, nu-și are locul în mine sau în gândurile mele. Dar aud. Sunt minuscule, sunt zgomotele acelea care te scoală din morți și te iau la palme până când, îndrăcit, te ridici și dai din nou cu capul de viață.

Patrupedul lui Homer

   M-am întâlnit din nou cu el. Ne vedem des prin oraș pentru că locuim relativ aproape unul de celălalt. Ne zâmbim, îl împrumut cu bani dacă are nevoie și măsurăm cu rândul haosul din noi. Greșim tramvaiele uneori și ne prinde noaptea prin șanțuri, căutând bilete de întoarcere. Nu avem loc la sanatoriu, ne-au interzis accesul și ne-au recomandat terapie cu papagali peruani. Se spune că sunt răbdători cu suferinzii, în special cu grecii limbuți. Homer părea îngândurat și trist, tunica îi alunecase de pe umăr și o târa neglijent printre scaunele și mesele terasei. Umbla în picioarele goale, fluierând după un câine ce-i plecase flămând din curte.

   Uitasem că nu-i plac animalele care suferă și ar face imposibilul pentru a le alina nevoile. Puțin îi pasă de gherilele urbane, de traficanții de hașiș care vând iluzii la semafor sau de mesajele care ajung la destinație greșită. Nu-l interesează deloc soarta oamenilor, pot să moară liniștiți. Nu va pierde nicio lacrimă pentru ei, așa mi-a spus de mii de ori. Și a plecat să caute câinele. Mă uit în urma lui. Și-a rupt tunica. E decolorată de soare. Miroase a tacâmuri vechi și a ulei ars. Da, are un aer de sfârșit de lume, îi curg zdrențele de pe el și se freacă la ochi. Mereu și-i șterge cu nodurile degetelor, iar lacrimile îi curg libere în praf.

Dans oriental

   Aseară mi-a adus un cuib de viespi cu nucă și o pungă cu struguri. Boabele aveau pielița fină și gust de sfârc fierbinte, ațâțat în cercuri lente. M-am întins pe spate, s-a urcat pe mine și m-a hrănit. Zâmbea, își rotea părul lung pe umeri: mi-a plimbat ciorchinii pe frunte, pe piept, a spart câteva boabe între buze și mi-a udat fața cu picăturile dulci, translucide. Se juca cu mine. Mă strivea cu coapsele fără să-i pese. Devenisem șa, mă topisem sub căldura ei și-mi era dor de dune. Străbăteam împreună stepe și înghițeam apusuri, beți, roșii la față. Ea cu privirea pierdută, eu fără simțul măsurii.

   Am mușcat din cuib până la ultimul strop de must, am invitat beduini în cameră și am dansat toată noaptea ca nebunii, în jurul hainelor făcute grămadă în mijlocul camerei. Ne-am dezbrăcat cu toții – eu, ea, beduinii, umbrele cămilelor și cadânele care turnau ceai în pahare – și am lăsat apele să curgă de pe noi. S-au făcut râuri, se prelingeau pe sub poduri de piatră în timp ce noi ne pierdusem cumpătul. Viespile ne pișcau de obraji ca să ne trezim la realitate. Un bătrân și-a pus o cămașă lungă pe el și a aprins două lumânări. Două firișoare de fum au început să se ridice. Aveau fețe umane, zâmbeau, vorbeau în șoaptă. Și încercau să se sărute.