Achiziții

„Zidurile au viață proprie. Respiră, ascultă, știu să respingă și să primească. Sunt ființe vii care te mestecă, te digeră și te expulzează. La fel și pietrele care se încolonează cuminți, pentru a ridica pereții. Cele rotunde sunt mai tolerante, mai docile. Rocile ascuțite devin mai arțăgoase, mereu dispuse să taie în carne vie și să te părăsească plin de sânge, la marginea drumului. Aș cumpăra o catedrală. Să fie a mea, cu acte de proprietate.

Ador să pun lacăte care să ruginească în ploaie, să fie linse de câinii care trec în toiul nopții pe poduri, pe sub streșini, aș vrea să urle haitele în cor, și eu, împreună cu obsesiile mele, să fim în tranzit. Prefer peretele încălzit de soare, fără igrasii inutile. Vreau bucata aceea gotică, lată ca o turtă moale, făcută cu prea multă apă. Nu ar fi nevoie de sobe pentru enoriași, nici de lemne, nu s-ar urca pisicile pe teracote, nici nu ar tropăi pe acoperiș să se împerecheze furibund, până iese soarele. Nu-mi place miorlăitul insistent ce nu mă lasă să dorm. Nici bătăile nocturne de stradă, urmele de gheare pe uși, pe brațe, nici măcar arcuitul lângă picior nu îmi mai produce plăcere ca altădată.

Sunt prea bătrân și mult prea nerăbdător. Mă văd tot timpul sprijinindu-mi spatele de un perete rece, se mișcă pământul cu mine în toate direcțiile. Din ce în ce mai iritabil, nu sufăr efuziunile, nici săruturile de la distanță. Sunt nervos și vreau să urlu din clopotniță: „Am aflat că moartea are reguli la care eu nu pot să particip!“ Dictează diagnostice și își freacă piatra pe coasă, râzând famelic de noi toți: slabă, odârlită, cu dinții galbeni ieșiți din mandibulă.”

Fragment din „Negustorul de pipe”, Ed. Herg Benet 2018.

https://www.hergbenet.ro/carte/negustorul-de-pipe-paul-gabor

La taifas cu Negustorul de pipe

L-am descoperit pe Paul Gabor delectându-mă cu paginile primei sale cărți, Negustorul de pipe, și m-am îndrăgostit iremediabil de lumea lui—o lume actuală pictată cu melacolia unor vremuri demult apuse. Textele sale parcă evocă din amintire imagini văzute printr-un vitraliu în culori pastel, prin nori de fum și soarele dimineților de vară; citindu-le, mă încearcă un sentiment difuz de plăcere și recunoaștere pe care nu mi-l pot explica întru totul, asemănător celui de la prima oră, când rătăcesc buimacă la granița viselor fără să știu exact unde mă aflu și cine sunt—dar vai, îmi este atât de bine!

I: Bună, Paul! Spune-mi, cât de mult te inspiră cotidianul? Câți vecini, foste iubite și prieteni de demult sălășluiesc printre rândurile tale, ascunși sub nume de-mprumut?

M-am inspirat întotdeauna din vecinătate, din actualitate, din ceea ce mi se întâmplă și din lucrurile și stările care ne însoțesc în fiecare zi. Dacă ai răbdare și curiozitate în a descifra încărcătura emoțională, de exemplu, pe care ți-o transmite chiar și felul în care cineva aprinde bricheta pentru a trage un fum dintr-o țigară, atunci nu vei avea niciodată probleme în a fi alimentat cu subiecte. Inspirația, pentru mine, și sunt poate arogant spunând asta, nu este o problemă. Lenea mă țintuiește de multe ori, nu mi-am impus o disciplină a scrisului – fapt extrem de important pentru cineva care dorește să se exprime în lumea literară. Nu este, cred, o surpriză pentru nimeni expresia „1% inspirație, 99% transpirație”. Vecini, foste iubite, prieteni? Sigur că da. Sunt ascunși și se vor ascunde și în viitor printre paginile cărților mele. Nu se poate altfel. Îmi place să-i camuflez, să le dau o altă viață și să-i îmbrac în alte haine. De ce nu? Cu toții suntem într-un carnaval perpetuu, cu toții purtăm măști și folosim fond de ten, ne schimbăm vocile și privirile se duc altfel către țintă în funcție de interesul pe care-l avem în momentul respectiv.

I: Scrisul exercită o anumită forță asupra fiecărui autor în parte; cum se manifestă această îndeletnicire pentru tine? Te energizează sau te seacă de orice gând și emoție? Cu ce rămâi după ce ai ridicat stiloul de pe foaie?

Sunt obișnuit cu forța pe care un text o poate avea, cu efectele scriiturii asupra ambelor părți – autorul și cititorul. Am avut ocazia să scriu din tinerețe și am exersat destul de multe variante de exprimare. Nu aș numi „putere” senzația încercată de către autor, i-aș spune mai degrabă „torent care excită”. Intelectual, desigur. Cuvântul așezat pe hârtie trage după sine o infinitate de trăiri, imagini, senzații, atingeri, mirosuri. Dacă nu treci prin asta, e greu să te definești ca scriitor. Poți, în cel mai fericit caz, să fii un truditor cu ziua sau cu ora. Un biet grafoman care umple celuloza cu nimicuri. Fac parte, din păcate, din categoria celor care termină epuizați complet după ce scriu. Vin în fața hârtiei cu ideile bine desenate, dar când așez stiloul – și nu e o figură de stil – încep să dezvolt, să creez volute și să sar dintr-o expresie în alta. E un joc care îmi place și în care ador să-mi atrag cititorii. Nu-mi pot închipui că ar putea cineva să-mi citească textele fără să gândească „omul ăsta nu stă bine cu mansarda”, aș rămâne cu un gust amar dacă nu aș iscodi în fiecare și nu aș trezi imaginația celui care descifrează paginile mele. Ridic stiloul și las textul să respire. Are nevoie de acea „dospire” binecunoscută de către scriitori. După câteva zile revin, caut ezitări și forme care pot avea nevoie de a doua mână, și finalizez. Odată terminat, nu obișnuiesc să recitesc. Textul pleacă spre publicare.

I: Ce s-a schimbat în scriitorul Paul Gabor după publicarea primei cărți? Ai adoptat alte ritualuri pre-creație? Ai început să explorezi alte orizonturi în ceea ce privește temele abordate?

Lupt cu această idee și devin atent când cineva folosește termenul în ceea ce mă privește. Îmi este teamă de cuvântul acesta pentru că nu mă pot considera scriitor, în mintea mea nu este suficient să scrii pentru a-ți primi apelativul. Nu am crezut că pofta va veni mâncând. „Negustorul de pipe” s-a născut dintr-un joc, dintr-un pariu cu mine însumi și pentru că i-am ascultat în sfârșit pe cei din jurul meu care îmi spuneau de ani de zile să fac pasul. Proza scurtă mi-a deschis apetitul și am (re)descoperit că vreau să mă joc, îmi place să fiu din nou animalul ludic care s-a pierdut, undeva, în timp. Ritualul de care amintești este extrem de simplu pentru mine. Constă în explozie. Pot scrie pornind de la o simplă expresie, de la o imagine prin care îmi trec ochii sau pot pleca de la o simplă fotografie, de la un gest, de la expresia feței cuiva. Pentru cartea la care lucrez acum sunt nevoit să elaborez diferit textele. Pentru că sunt mai lungi, au nevoie de o structură pe care să se așeze. Sunt concepute altfel în comparație cu miniaturile din „Negustor”.

I: Există vreo povestire pe care ai vrut să o incluzi inițial în carte, dar te-ai răzgândit apoi? Sau o idee ce nu s-a mai materializat negru pe alb?

„Negustorul de pipe” are exact ce-i trebuie, cuprinde toate povestirile care i-au fost destinate. Sigur că da, după ce a ieșit din tipar mi-au venit idei noi, personaje, stări pe care mi-ar fi plăcut să le introduc în carte, dar era deja prea târziu. Dar nu m-am răzgândit în privința niciunui text, tot ce am scris se află acolo, între coperte.

I: Care a fost cel mai neașteptat lucru pe care un cititor ți l-a mărturisit despre Negustorul de Pipe?

O doamnă din București, pe care am întâlnit-o la lansarea din iunie de la Bookfest, a cumpărat volumul, i l-am semnat, am stat câteva minute de vorbă și ne-am despărțit urându-ne reciproc numai bine și sănătate. După câteva zile mi-a scris ca să-mi spună că și-a mai cumpărat doi „Negustori” – unul pentru birou, la locul de muncă, celălalt pentru casa de la țară. Sunt un privilegiat din acest punct de vedere și îmi place că mi se întâmplă. Cartea a fost adoptată extrem de repede. Publicul nu a pierdut pofta căutării, a noului, nu s-a blazat. E extraordinar.

I: Care este idealul tău de cititor? Cum arată cel mai dificil public pentru scrierile tale?

Îmi plac cititorii curioși, cei care călătoresc alături de autor și intră integral în text, îmi plac cei care urăsc lectura în diagonală, repezită, între doi covrigi. Îmi place inteligența activă și mă bucur enorm atunci când observ că feedback-ul cuiva chiar se bazează pe nuanțele întâlnite în textele mele. Îmi place să cred că nu există un public dificil. Există doar scriitori extrem de proști câteodată, plictisitori, există oameni care se îmbracă cu haina creației și sunt convinși că sunt reîncarnarea lui Faulkner sau că-i bântuie Goethe prin dormitor. Publicul nu poate fi dificil. Este mult mai inteligent decât ne-ar plăcea nouă să credem. El nu poate fi păcălit, te miroase imediat și știe cu certitudine dacă ești un impostor, un ins care scrie doar pentru a vinde sau dacă ai într-adevăr ceva de transmis.

I: Dacă Negustorul de Pipe s-ar împrieteni la cataramă cu altă carte, care ar fi aceasta?

M-ai surprins aici. Îl voi întreba și îți voi răspunde. Ca cititor îți pot spune că sunt foarte aproape în ultima vreme de Eduardo Galeano, Javier Marias și Matsuo Basho. Este un amestec atipic, hispano-oriental, care mă transportă minunat, comod, și îmi oferă confortul mental de care am nevoie acum.

I: Ce tabieturi ai într-o zi obișnuită? Ești omul rutinei, sau preferi să încerci mereu ceva nou?

Sunt omul-diesel. Pornesc un pic mai greu dimineața pentru că mă culc destul de târziu. Râșniță, ibric, cafea. Uneori și pipă destul de devreme, dar nu vreau să insist pe subiectul acesta pentru că citește și soția. De la o vârstă încolo, chiar dacă nu ne place să recunoaștem, intervin tabieturile. Cotidianul aproape că nu ne mai surprinde. Citesc presa, mă enervez, îmi circulă sulf prin vene și apoplexia îmi trimite bezele de la geam. Am un anumit nivel de rutină, dar sunt și adeptul încercărilor. Citesc mereu. Orice. Altceva. Ascult muzică, de la Bach, Arvo Part, sirtaki, Mylene Farmer, Sting, chitară flamenco, Pavarotti, până la Chris Botti, Clapton, Adi Despot, Johnny Răducanu sau solo-uri de baterie de Steve Gadd. Nu m-a lovit mizantropia, aș minți. Deși oamenii se lasă extrem de greu descifrați, îmi place să-i cunosc, să conversez, să aflu cum și dacă mai gândesc. Amestecul de rutină și de căutare mă ține treaz. Încă.

I: Ne lași drept cireașă de pe tort o frază scrisă acum, pe loc, cu care ai începe unul din textele tale?

E un cadou, pentru că noiembrie nu ne-a înghețat deocamdată. Un scurt fragment din viitoarea carte, „Rapel”: 
„Acum există ceva straniu în atmosferă, nu are nume, ceva asemănător unui arbitru călare pe gardul unui cimitir care ar putea fluiera oricând, boicotându-ne întâlnirea. Apasă o clapetă, storurile coboară, în cameră se naște o semiobscuritate plăcută, caldă. O avanpremieră a unui război dus cu arme inegale. Îmi promit că voi închide ochii. Nu pot, mă atrage marginea halatului care se ridică, amenințător, peste genunchi. Trei palme. Trei distanțe care mă tulbură, mă turbează. Piele tânără care te înfometează și îți colonizează definitiv instinctele. Pierd noțiunea locului în care mă aflu, vreau să uit de ce am venit. Firele de praf care plutesc printre fâșiile de lumină intrate pe sub jaluzea, stau să explodeze. Se mișcă pentru a lua hârtiile de pe birou, picioarele se desfac puțin. Un centimetru. Acel centimetru blestemat, absurd, care te preschimbă într-o secundă în pacient pe viață al psihologilor de carieră.”

 

Interviu pentru inefabil.ro

Nesfârșitele ode

„Prietenii mei de la Herg Benet mi-au făcut cunoștință cu „Negustorul de pipe” al lui Paul Gabor, ce m-a purtat agale prin lumea lui, pe străduțe lăturalnice, aproape de tumultul vieții așa cum e ea. Am citit-o noaptea, lângă un ceai, și am umplut pagini de gânduri ce mi-au rămas dragi. Autorul închină ode femeii, omului de rând, tipicarului plictisit de dimineți umede; ode sufletelor rătăcitoare și rătăcite deopotrivă, fără rânduri disciminante, fără repetările clișeice ale lumii actuale. Dacă îți dorești să-i cunoști prietenii, „Negustorul de pipe” te așteaptă cu 240 de pagini pline de viață.

RECENZIE NEGUSTORUL DE PIPE

Vedeam prin geamurile larg deschise: primele cafele aburind în cești, fiarele de călcat coborând pe gulerele cămășilor, buletinul meteo șuierat prin strungăreața fetelor din cutia veselă, cuțitele care întind margarina de porumb pe felia de pâine prăjită, gura de vin uitată în pahar (…).

Nu multă lume știe asta despre mine, dar am o curiozitate greu de stăpânit în ceea ce privește casele oamenilor și ceea ce se petrece după perdelele cu flori sau picățele ce atârnă leneș la geam; un simplu moment observat printr-o fereastră deschisă, ritualurile aparent insignifiante al locatarilor sau felul în care sunt aranjate cărțile în bibliotecă mă ajută să pun cap la cap un scenariu – acela al vieții lor. Monotonă sau neobișnuită, rutina zilnică a unui individ necunoscut îmi trezește un interes bizar din care creez povești și drame.

negustorul-de-pipe

Asta am simțit citind cartea lui Paul Gabor, „Negustorul de pipe”. Și nu mi-a luat mult să îmi dau seama de importanța momentului – autorul mă invitase să arunc o privire în camerele atent decorate ale minții și sufletului său încă de la prima pagină – ce spun eu aici?! încă de la prefață! – și curiozitatea mea nu a mai avut limite. Am început a crea povești alături de el și nu m-am mai oprit până când absolut toate cotloanele au fost cercetate amănunțit.

Cu amprenta inelarului stâng desenează-mi o amforă în praf, să o umplu până-n gură și să te beau dacă setea mă va ucide.

Paul Gabor ne oferă deopotrivă o antologie de gânduri și o declarație de dragoste împărțită în mii și mii de rânduri; am cules frânturi din ea de sub fiecare titlu, ca și când s-ar fi ascuns de ochii mei cu timiditate înșelătoare, cu dorință vie de flirt misterios. M-am regăsit în fiecare dintre femeile „Negustorului de pipe”, cu afinitățile și tabieturile lor bine conturate; m-am simțit ca acasă pe pagina lor, în colțul lor de lume, mâncând cornulețe cu gem de pere și colindând străzile animate de tarabe cu cărți.

Am făcut dragoste, urlând, posedați de instinct, pătrunși, cu gurile rupte. Boabele de ploaie îi cădeau în creștet și o învăluiau într-o pelerină transparentă. O îmbrăcau în scut umed. Iar eu o acopeream cu mine. Îmi aparținea, fără interdicții. Toată: spatele zvelt care invita la orbire, arcuita buză de sus și mirările picioarelor ei.

„Negustorul de pipe” a fost pentru mine ceva inedit. Am descoperit între paginile ei pe cineva care gândește ca mine, simte și vede lumea din jur asemănător mie, și are curajul de a transpune asta pe hârtie. Cred că este nevoie de un dram de nebunie pentru a-ți accepta întunecimea ce zace în tine, dorința nesfârșită, regretele și frustrările sufletului, și de mai mult decât un dram de curaj pentru a dezvălui toate astea lumii întregi. Paul Gabor face asta cu măiestrie și am iubit cartea și gândurile ei ferecate, cafelele târzii și diminețile pierdute în nori de fum, iubirile nespuse și oamenii alene conturați de pe străduțele înguste ale lumii negustorului de pipe.”

Articolul original pe inefabil.ro