Să ne înțelegem acum, lepră

   Uite, bă, lepră politică…

   Ca să băgați la cap: tu, familia ta, prietenii de șpriț, fufele învârtite prin patul hotelului, așezate mai apoi în parlament, partenerii de afaceri și toată liota de slugi care sunt gata să sară pentru a-ți linge scamele de pe rever. Am să-ți explic de aici, de pe balcon, cu o pipă în gură, cum stau treburile și de ce la un moment dat te vei trezi cu o rangă în dantură când ți-o fi lumea mai dragă.

   Lumea e sătulă de tine, lepră, indiferent dacă ești simplu salahor la filială sau ai ajuns ministru în guvern. Ceea ce nu ai înțeles niciodată este faptul că pentru a fi respectat de oameni trebuie să fii fundamental bun. Atât. Să-ți pese, lepră. Să-ți pese de oameni, de traiul lor și să nu-ți bați joc de încrederea pe care ți-au acordat-o. Reține asta: să fii fundamental bun. Dacă îndeplinești această condiție, restul vine de la sine.

 

   Dacă ai fi un om bun ai refuza organic cumetriile, șpăgile, comisioanele, te-ar scârbi alianțele făcute peste noapte doar pentru a avea acces la milioane, ai fi total împotriva șobolanilor care controlează mânăriile din spitale, universități și administrație în general. Dacă ai fi un om bun – nu altfel, lepră – ți-ar sta în gât dumicatul când vezi la televizor bătrâni care mor în iarnă, zeci de mii de elevi pe care îi paște analfabetismul și miile de profesioniști care părăsesc lunar țara.

   Dar pe tine te doare fix în fund, lepră, pentru că noțiunea de ”om bun” a dispărut din lexicul pe care-l vehiculezi zilnic. Știu, ”lexic” e ceva nou pentru tine, dar tastează pe Google și te vei lumina pe loc. A dispărut, cum spuneam, conceptul respectiv. Pentru că respiri doar pentru a-ți umfla conturile și a învârti firmele apropiaților, doar pentru a minți porcește electoratul, promițându-i râurile alea de miere și lapte cu care sper să te îneci într-o bună zi. Dacă ai fi un om bun ai pune mâna pe carte și ai înceta să bați cruci de sărbători în văzul lumii, ai scoate lănțoiul de la gât și nu ai mai ocupa viloiul statului. Dar tu, lepră, nu ești interesat de lucrurile astea, atenția ta se concentrează doar pe procente și pe felul în care mai poți să înșurubezi o nepoată în prefectură.

   Ar fi atât de simplu dacă ai înțelege asta și te-ai da la o parte, lasă-ne să respirăm, lepră, lasă-ne să ne vedem totuși de-ale noastre și nu ne mai intoxica aerul. Știu că pentru tine e greu să citești mai mult de un paragraf, dar poate că alegătorii, cei care se tot întreabă cu cine și de ce votează, vor lua în considerație în viitor doar acest amănunt: candidatul fundamental bun.

   Om bun.

Anunțuri

Gâdea m-a convins după 20 de ani

   Dacă sistemul actual e reprezentat de corupție, nepotism, dare și luare de mită, tunuri de zeci de miliarde de euro, politicieni care sar de la un partid la altul ca popicele lovite de bilă, pot spune că, da, sunt antisistem. Am fost și voi rămâne împotriva acestui sistem mizerabil care perindă doar găști care se șterg cu doctrinele la fund.

   Prima dată când am pus ștampila pe un nume a fost în ’96: l-am votat pe Constantinescu. Până atunci îmi anulasem votul. De atunci și până astăzi, la fel. E gestul prin care îmi exprim revolta de fiecare dată în fața urnei. Nu am altul, nu arunc cu bolovani în vitrine, nu chem minerii în piață, nici nu fac justiție cu mitraliera pe stadioane așa cum și-ar dori probabil zeci de mii de demenți de pretutindeni. Am fost mereu în căutarea logicii și argumentului. Dacă acestea nu sunt atât de vizibile pe cât mi-aș dori, caut măcar bunul-simț, echilibrul și cumpătarea din om.

   Pe Cioloș l-am respins din primele zile. Mi-a dat senzația unei marionete impuse. Un birocrat UE venit să tragă și el niște sfori în țară. Am scris despre el anul trecut pe vremea asta și nu am motive să mă repet. Mi-a părut un tip moale, influențabil, nesigur pe deciziile luate. Înclin să cred că după un an de zile și-a mai venit în fire.

   Gâdea mi-a arătat aseară că omul ar trebui să continue în funcția pe care o are în acest moment. Și nu pentru că ar fi vreo lumină călăuzitoare sau că partidele care l-ar susține m-au convins în vreun fel. Chiar deloc. Ipotetica alianță PNL/USR este atât de șubredă, are atât de multe bube în interior, unele personaje sunt atât de viciate de suspiciuni de corupție, încât nu-și poate aroga rolul de salvamar al unei țări trase la fund.

   Calmul de aseară al lui Cioloș în fața impertinenței lui Gâdea mi-a sugerat că șeful guvernului actual ar putea fi cel care să mai așeze lucrurile în matca lor. Va face minuni? Sigur că nu. E vreo figură providențială, vreun îngeraș coborât să ne izbăvească? Deloc. Dar îmi plac oamenii așezați cărora nu li se umflă venele la gât. Chiar dacă fața lor e ciupită și unii sunt atât de josnici încât ridică acest detaliu la înălțimea unui argument solid.

   Duminică nu îmi voi mai anula votul. După 20 de ani voi pune ștampila pe partidul care a promis că-l va menține pe Cioloș la Guvern. E singurul motiv pe care îl consider valabil în acest moment. Ca și în cazul lui Constantinescu este foarte posibil să-mi iau o mare țeapă, dar sunt extrem de conștient de acest lucru. La fel de conștient ca atunci când mă uit în urmă și văd că leprele au început să cadă una după alta. Sper doar ca fenomenul să aibă continuitate. Atât.

Bula noastră cea de toate zilele

   Aștept cu nerăbdare tânguirile ce vor veni după alegerile parlamentare de duminică, voi geme de satisfacție văzând cum se vor instala din nou în fotolii aceiași indivizi libidinoși, aceleași mutre de mafioți incurabili, găștile se vor schimba între ele pentru o mai bună reorganizare a fondurilor pe sistemul ”frate, hai să-mpărțim felia” și totul se va reașeza în matcă.

   Pentru că nu vom capabili să căscăm ochii. Din nou ne vom lăsa scuipați în gură de liotele de securiști deghizați în lupi ai democrației și pentru a nu știu câta oară ne vom ascunde după axiome ieftine gen ”am votat răul cel mai mic”, ”am stat acasă, oricum nu ai ce să le faci”, ”votăm degeaba, tot ne fură” etc.

   Zilele trecute vorbeam cu un amic și au aterizat ideologiile și doctrinele în discuție. O temă falsă, desigur, pe românește ”un rahat de pierdut vremea” – nu mai există doctrine, nu mai există morală în politică, nu mai există drum de urmat. Astăzi, în 2016, sunt doar două direcții: est sau vest, corupție profundă sau măcar încercarea de a o stopa, transparență, drepturi civile, democrație sau lipsă de comunicare, înfundarea în dogme sau dictatura găștilor de partid. Sunt doar două direcții: vestul european cu toate relele sale pe care le-am putea evita dacă mintea ne-ar sta la locul ei sau întoarcerea la tupeul cronic al comuniștilor camuflați în drapel al libertății.

   Sunt enorm de multe șanse să ne întoarcem pentru că mesaje de acest gen circulă doar în bula noastră digitală, pe net, aici unde reușim să ne găsim cei care mai avem puterea de a ne asculta argumentele, chiar dacă nu împărtășim de cele mai multe ori aceleași valori și principii. Aici ne lovim zilnic de dovezi, de imagini, de fapte de corupție, aici vedem zilnic mizeria sistemului politic actual, aici apar leprele tip Oprea, Secureanu, cazuri gen Hexi, Colectiv, aici apar copiii arși, miliardele furate, curvele și amantele de prin birouri, cumnații și nepoții lor, ofurile și nervii noștri. Aici, în bulă, ne mai limpezim ideile și reușim să vedem și altfel realitatea pe care ei încearcă să ne-o servească în alt mod.

   Nu e un mesaj care dorește comentarii, ci doar o a nu știu câta defulare. Inutilă. Pentru că nu va trece de online, la fel ca zecile de mii de discursuri asemănătoare. Nu va ajunge la nea Vasile de pe uliță, cel pe care îl doare în cur de soarta celor care vin din urmă. El va vota letargic, roșu-n obraji, cu capul plin de țuică și cu speranța că pe cupon vor mai veni 5 lei în plus la anul.

Țața multitasking, izbânda de doi bani a democrației noastre

   Țața nu e doar vecina de la bloc ce-și șterge rapid deștele-n poală și se lipește tandru de vizor, nu e doar pensionarul cu foarte mult timp liber, gata oricând să-ți dea raportul despre amantlâcurile din cartier sau despre prețurile cratițelor de la Billa. E o ființă specială, cu doze imense de scuipat la furcă, cu răutate și pizdoșenie în priviri, un RMN al mahalalei pus mereu pe harță. Ea dictează, suge(rează), indică, dirijează, conduce, sfătuiește, își imaginează, propune, refuză, dă din buză, scâncește mieros, plânge la comandă și-ți sună la ușă pentru a cere sare. La zece noaptea, când nici dracu’ nu mai gătește. Pe ce pui sare? Pe iaurt? Pe telecomandă?

   Țața urbană face recenzii la tabloide și știe că Elena Udrea și-a băgat botox pe meclă, urmărește centimetrii de pe fesele Răduleascăi și cunoaște exact tipul de cancer al monarhului, iahtul lui Mîndruță, iaurtul cu bacterii și știe cu exactitate câți pași face Iohannis din fundul terenului de tenis până la paharul cu borviz de pe marginea pistei. E activă politic, participă la campanii umanitare și dă semeseuri la teledoane, pișă ochii la Colectiv și la copilașii morți din spitale, înjură-n cor corupția, dă șpagă la doctor pentru concediu medical și votează. Votează, dom’le. Ciocănitoarea urbană dă cu ștampila pentru că Popescu e demn și curat. C-așa au zis ăia de la televizor. Ionescu e hoț, futu-i muma-n cur de bagabont. Tot la televizor au zis aseară, deci e lege bătută-n cuie. Bine, și Popescu are față de golănaș, dar ce să-i fac? Parcă nu-i așa de agresiv, pare mai așezat, mai omenos.

   Țața de net e feblețea mea, e mântuitorul digital căruia îi pup manșeta, reverul, inelul și urmele pașilor pe unde merge. E cea mai agresivă și tâmpită creatură pe care a născut-o virtualul. Iese de fiecare dată ca un uragan cu dinții înfipți în biți și face ordine. Scrii că Ilescu e mojic – ”Bă, liberal împuțit, nu știi că Antonescu dormea ca porcul în cearceaf?” Orban e un perdant notoriu – ”Fesenistulee, să fac ceva pe mă-ta!” Arunci o poză cu Cioloș și faci o glumă – ”Ce mă, cu Ponta era mai bine, cu plagiatorul ăla ne-ar fi mers altfel?” Țața online e vigilentă, nu-i scapă nimic, e un troll isteric omniprezent, pute și face deranj, se strânge mereu de țâțe și-i sare laptele în toate părțile. Împroașcă reguli și majuscule, se face de rahat, scoate tot felul de dejecții și acuze, după care își cere iertare în cel mai bun caz. Țața digitală are tupeu, e anonimă, stă comodă pe scaun în bucătărie, se-nvârte printre farfurii și spălătoare și mai dă un like din când în când pentru a-și face simțită prezența. Nu o lauzi? Greșeală capitală. Ești de porc, nu-i acorzi atenție. Nu te guduri atunci când țața cu laptop face o remarcă? ‘Te-n mă-ta, bă, nu știi tu ce valoare zace-n mine!

   Îmi plac țațele. Sunt sarea și piperul nației, reprezintă subsolul fără de care nu am ști unde se află mansarda. Vietățile astea care se pun în mișcare la orice frază, fie ea insipidă, inodoră, incoloră, sunt ca biluțele de rulment aruncate pe parchet pe care poți călca și îți poți rupe gâtul într-o fracțiune de secundă. Ele există, sunt acolo. Reprezintă un pericol doar dacă ești destul de naiv pentru a le atinge. Le calci, te paște gipsul. Le acorzi atenție? Ți-au mâncat ziua, timpul și nervii. Dar ele sunt, țațele intrinseci. Genă inevitabilă a fiecăruia dintre noi.

Șpagă de 8000 de euro pentru un post de asistentă medicală

   Un simplu dialog în privat îți aduce aminte că mizeria este omniprezentă și că, oricât ne-ar plăcea să fie altfel, ne va fi foarte greu să dăm peste cap un sistem care s-a întins peste tot, de la dispensarele sătești până la instituțiile centrale, de la nea Ghiță – portarul de la cimitir și până la ministrul ce-și plagiază doctoratele și mai apoi se șterge le fund cu pretențiile plebei. Deseori sunt rugat să distribui inițiative ce pot ajuta oamenii și o fac aproape fără crâcnire. Cred în inima bună a celor ce vor să întindă o mână pentru a alina nenorocirea celui căzut. Nu mă costă nimic.

   Se iscă dialoguri, cunoști oameni și le afli ofurile cele mai adânci. Ai vrea în acel moment un tirbușon special pentru a le scoate rapid la suprafață, dar nu-l găsești. În sufletul celui cu care stai de vorbă se află parcă un melc congelat ce nu vrea să iasă la căldură. Cu Ioana discutam despre arșii de la Colectiv și am ajuns la șpăgile din Sănătate, la ce nivel mai sunt tarifele pentru posturile de asistentă medicală, întâmplător într-un spital normal dintr-un oraș mic, reședință de județ.

   Nu e prima oară când mi se întoarce stomacul pe dos. De ciudă, de neputință. Că nu avem tăria de a spune mai multe și că am ales, inconștient, să stăm aplecați. De parcă din pământ ne-ar veni soluțiile. De parcă viitorul copiilor noștri, ai voștri și ai Ioanei, ar depinde de cât de aproape stăm cu frunțile de firul ierbii.

   ”- Ioana: Sistemul este prost. Cand a fost nevoie de sange Rh negativ, AB IV, si am vorbit la ”Transfuzii” mi-au spus clar ca sangele meu nu va ajunge la Bucuresti, la Catalin Ilnitchi. Si n-am vrut sa mi-l dau aiurea. Din pacate, n-am cu ce altceva sa-i ajut. Nu sunt bugetara, lucrez la privat si ma plateste seful. Ca sa stii! Postul de asistenta medicala in spitalul din oras COSTA 8000 de euro. Salariile bugetarilor din sanatate s-au mai marit si ele, de aceea au crescut, probabil, și spagile. 

   – Am putea să dovedim că postul de asistentă costă 8000 de euro? Știi pe cineva care ar putea susține afirmația? Sau am putea scrie o poveste scurtă pe tema asta? Dă-mi mai multe detalii.

   – Ioana: Din vorbe nu pot dovedi. Dar sa stii ca ai lansat o provocare. Cele care tot intra ,,prin concurs” sunt mute. Cele care nu intra, desi se pregatesc, carcotesc. Sunt ingretosata de anii de zile din trecut cand am tot incercat. Pacat de taxa de participare. O sa ma bag pe fir mai adanc. La mine in policlinica vin ca sa le punem ”apt” pe fisa de sanatate. Pentru participare. Daca ating subiectul spagii unele imi rad in nas, nu raspund. E greu de dovedit, dar nu imposibil la o adica. Unele spun ca-si incearca macar norocul. Vad ce deja se incepe ”facutul ordinii”. Haha, asta inseamna concurs in curand. Nici sa am banii aia, nu i-as da.

   – M-ar interesa informații pe baza cărora s-ar putea scrie ceva. Cele apărute deja în presă, dacă nu a făcut nimeni nimic pe baza lor, sunt deja ”reci”. Sunt convins că în interiorul oricărei instituții se știu foarte multe lucruri ce nu pot fi dovedite, dar pe baza lor se pot creiona subiecte.

   – Ioana: Stiu. Am un unchi in Bucuresti, bine situat, neimplicat politic, desi odata fusese propus pentru un post inalt. S-a oferit acum 100 de ani sa ma ajute sa intru in spital, prin concurs, sa am o sansa. S-au primit atunci telefoane de la Ionescu si Popescu catre conducerea de aici si nu s-a putut clinti nimic, deoarece managerii spitalelor sunt sprijiniti de mafia politica locala si nu le pasa de dispozitiile sosite de la centru. Am renuntat, urmand sa iau calea policlinicilor CFR unde parca s-ar mai fi putut. Intre timp s-a scos post la o fabrica, unde am dat concurs. Din 10 lucrari, a mea a fost cea mai buna. Am capatat postul. Ulterior, fiind sefa de promotie, fosta mea profesoara din postliceala m-a sunat ca s-a eliberat un post si sa vin. Am venit si ma declar norocoasa. Apoi, la ultimul concurs, parca acum 2 ani, cumnata mea a facut voluntariat acolo si avea banii pregatiti. La concurs nu a avut cum sa-i foloseasca, cica trebuia sa astepte altul, locurile fiind amanetate de cei cu sprijin politic. S-a enervat si s-a carat in Anglia. Dar ea nu va vorbi ca sa pot dovedi ceva. Este greu de dovedit.

   – Păcat că nu se poate face mai mult. Toată mafia asta plină de jeg se sprijină și pe tăcerea noastră. Nu e condamnabil, dar e trist.

   – Ioana: Da. Poate ca daca se merge sub acoperire, cu reportofon. Sau cu bani insemnati.

   – Sunt lucruri de care oamenii se feresc. Au familii, copii, vor să stea liniștiți în casă, nu să li se spargă mașinile sau capetele după aceea. Condamnabil e statul care nu ia măsuri.

Bombe cu lapte praf

   ”Singurul bombardament cu care aș fi de acord ar fi acela cu lapte praf și biscuiți” spunea acum câteva zile fostul președinte al Uruguayului, Jose Mujica. Desigur, este o frază pe care foarte mulți ar lipi imediat și riguros eticheta de utopie, romantism întârziat sau schizofrenie a funcționarului ajuns la pensie.

   Câteodată, pentru a nu intra în capcana cablurilor de înaltă tensiune, piloții baloanelor cu aer cald aruncă sacii cu nisip de la bord. Ar fi bine să practicăm această tehnică, măcar pentru a ne construi pentru câteva clipe iluzia că evadăm din atmosfera cinică a realității imediate.

   Ce este mai oribil? Faptul că lumea occidentală folosește mână de lucru ieftină și atrage generații cu care ridică economia națională într-o formă rapidă? Că masele de muncitori, odată terminată lucrarea și nemaiavând ocupație, se adună în așa-zisele ghetto-uri de la marginea marilor orașe ale lumii? Unde se află marea demență: în atacurile teroriste ale fanaticilor religioși sau în ipocrizia cu care ne-am obișnuit să-i tratăm pe cei care nu aparțin rasei, tradiției, vetrei satului?

frompariswithlove

   Nu-mi dau seama dacă putem așeza pe aceeași treaptă crimele lumii occidentale cu asasinatele născute din mințile obscene și fanatizate ale radicalilor islamiști din ultimii ani. Poate că da. Depinde de context, de apetența pentru dialog și de răbdarea cu care am înșira la un moment dat argumentele pe masă.

   Ceea ce mă surprinde în fiecare zi este ușurința cu care ne acoperim urechile și ochii, înlăturând vehement încercările celor din jur de a vedea și altceva. Crimele nu se pot opri cu alte crime, practicând la nesfârșit această formă de acțiune nu facem altceva decât să sprijinim focarele de violență, micile și marile războaie în care suntem și vom fi cu toții introduși fără voie. Jucăm împreună o ruletă rusească în care glonțul e introdus de o mână nevăzută.

   Oaspetele care nu respectă regula casei trebuie să plece, dar nu  poți închide ochii ani de-a rândul emițând acum, când îți împrăștie creierii pe pereți, scuza că nu ai știut cum se comportă la tine în sufragerie. Scuza ipocrită a gazdei mi se pare la fel de periculoasă ca lama cuțitului cu care i se taie beregata în aceste zile.

   E cinică, sordidă, e groaznică reacția (pentru unii legitimă) de a bombarda nații pentru a opri o mână de oameni cu mințile făcute franjuri. Știm de ani de zile ce vor să facă, dar nu am mișcat un pai. Acum ni l-au băgat, adânc, în ochi.

   Nu, această nebunie nu se rezolvă cu bombe. Chiar dacă au, ostentativ și crud, scris pe ele ”cu dragoste, din Paris”.

Era gândacului fanatic

   Dacă glontele tău, animalule, este justificat de profetul căruia i te închini, dacă punerea în genunchi și călcarea în picioare a vieții umane are acoperire divină și singurul tău neuron poftește furibund la sexul fecioarelor, atunci meriți tot ce e mai rău pe lumea asta. Trebuie să fii căutat și-n gaură de șarpe, iar tu și religia care îți dă aliment spiritual trebuie să dispăreți cât mai rapid posibil. Pentru că acesta este pericolul, indiferent de oamenii care stau în spate și câștigă bani pe seama acestor zdrențe cu mințile rătăcite – religia prost înțeleasă, mesajul divin asumat isteric, promisiunile false ce vă orbesc iremediabil. Fanatismul, prezent peste tot în lume, în toate religiile, este acel gândac de bucătărie ce ne va murdări pe toți – credincioși, agnostici și atei – dacă nu va fi strivit acum cu șlapul.

12248244_1019039524837576_1534200529240077977_o

Cum cădem: cu toții sau pe rând?

   Andrei Pleșu – miercuri, 18/11/2015, Constanța:
   „Am spus asa, sa ma iertati, dar ceva gazetari nu schimbam? Cade primul ministru, cade guvernul, cad toate alea, dar noi tot cu Ciuvica, Ciutacu, Striblea, Rares Bogdan, astia-s eterni. Sorin Rosca Stanescu a iesit din puscarie direct la televizor si ne explica, seara de seara, ce-i cu dreptatea. Nu-i vorba doar de ziaristi. L-am intrebat si pe Razvan Theodorescu: domnule, ce cauti cu toti golanii la televizor, seara de seara acolo? Nu ti-e jena sa apari cot la cot cu Codrin Stefanescu, care-i un caraghios si un obraznic de mana a treia?”
andrei-plesu-nu-cred-ca-exista-obiectivitate-presa1350655192
   Avem toate motivele să reproșăm orice, oricui, oricând. Chiar și jurnaliștilor, în special lor în anumite împrejurări. Să nu uităm însă că sunt particulari – știu, putem zâmbi – ce prestează la privat și își iau salariul în funcție de audiența pe care o dezvoltă. Desigur, există variante, presupuneri, unii pot fi mai mult sau mai puțin ”acoperiți”, pot lua chenzina cu sacoșa și din alte părți, ohohooo, gura lumii e mare și ca de obicei nu o va astupa nimeni niciodată.
   Le reproșez altceva la rândul meu, cu tot dragul, intelectualilor din rândul cărora face parte și dl. Pleșu. Publicul, cel care stăpânește telecomanda și cumpără ziarul de la chioșc, este des învinovățit de lipsă de educație civică, informațională, că nu are o bază etică și morală, că nu știe să se orienteze în această junglă mass-media. Corect până aici? Care este acuzația de care vorbeam?
   Domnilor profesori, scriitori, actori, filozofi, medici, toți cei care sunteți acceptați de către societate drept intelectuali, și pe bună dreptate, ați lipsit enorm de la catedra publică pe care ați avut de-a lungul anilor datoria morală de a o ocupa. În orice moment ați fi putut strânge rândurile pentru a oferi publicului cursuri de civism, lecții de reală căutare a logicii și bunului-simț pe care orice cetățean european ar trebui să le domine și cu ochii cârpiți de somn. Oricând ați fi putut cere televiziunilor tronsoane în care să arătați telespectatorilor cum se recepționează, mestecă și digeră un mesaj. Poate că nu am văzut eu, dar nu cred că ați făcut acest lucru foarte des. Nu vă contestă nimeni atributele intelectuale și profesionale, ar fi o nebunie din partea mea și a societății în general. Dar lipsa din fruntea celor care vă prețuiesc și a celor care ar fi avut nevoie de exemple nu se poate trece cu vederea. Și nu putem uita că unii dintre dumneavoastră (mulți, puțini?) s-au lăsat prea ușor ademeniți de scamatorii politici contemporani. Scaunele călduțe adorm și cele mai ascuțite minți, de aceste capcane nu s-a ferit foarte multă lume în ultimii ani. Dimpotrivă, aș zice.
   Nu e o punere la zid. Nu sunt persoana potrivită, poate că nici căderea morală nu mă indică drept etalon al vreunei părți din urbe. Încerc doar să reamintesc un lucru, ca simplu civil ce mă aflu pe canapeaua din salon: vina, acest țep năstrușnic și invizibil, e bine s-o mai împărțim din când în când. Ca nu cumva vreun taler al balanței să ne strivească unghiile de la picioare.

Teatru cu tehnocrați

   Guvernul Cioloș se va instala în câteva zile. Am cerut să nu mai fie corupție, ne-am săturat de șpăgi și trafic de influență, avem nevoie de transparență în cercetarea marilor anchete penale, vrem politici naționale pe termen lung în educație și sănătate, am dori să știm dacă vom mai fi, ca nație, sluga cuiva și de ce.

   Sunt semne serioase de întrebare în legătură cu multe nume propuse pentru portofoliile ministeriale. În anumite cazuri, când școala de modelling dă rezultate de anvergură, ne bufnește râsul dacă nu ar fi de plâns. Nu există tehnocrați în politica românească, să nu ne mai ascundem după deget. Cel puțin la noi în țară nu se pune problema. Partidele au nevoie să fie satisfăcute și vor ca oamenii lor să prindă posturi. Fațadă, teatru ieftin. Se vorbește de un melanj de parașutiști europeni și de acoperiți ai partidelor și serviciilor. Aceeași poveste eternă pe care suntem nevoiți să o înghițim în lipsa unei alte alternative.

   Unii vor spumega, alții se vor mângâia profetic pe barbă. Noi, ăștia din baza piramidei, vom trăi o vreme cu certitudinea că altceva mai bun nu există. Sentimentali, resemnați, de-o calmitate vecină cu isteria unui ciot de marmură, ne vom rostogoli din nou pe canapele.

Cavalerul Yoda, zmeul cu ibricu-n mână și eroul-căpșunar din diasporă, pe dreapta

   Nu locuiesc pe Marte și nu fumez ciudățenii, cunosc oamenii și le simt foarte bine reacțiile. În special de la distanță. Mi-am antrenat foarte bine ”mirosul” după mai bine de 15 ani de străinătate și contact virtual. De câteva săptămâni primesc tot felul de mesaje, indirecte și mai ales cu bătaie pe șa. Am stat cuminte, oamenii au stări emoționale diverse și se lasă duși cu ușurință de val, mai ales cei cu care nu interacționez constant. Nu am reacționat, dar e timpul să o fac pentru a așeza câteva puncte pe i-uri. Nu-mi place deloc ipostaza de papagal și nu accept să fiu halit de fund pe nevăzute.

   ”Paul, o cam faci pe zmeul în ultima vreme, ești cavalerul dreptății, faci justiție pe facebook, ți s-a cam urcat la cap de când cu like-urile, ieșirile pe televiziune, ai un ton prin care jignești lumea, ai început să ai figuri de când scrii la ziar, dreptatea nu se face online, ci în stradă, suntem cam dezamăgiți, etc.”

   Cei care mă cunosc – repet ”mă cunosc” – știu că sunt tare în gură, așa cum se zice în popor. Am gușa foarte bine garnisită și nu fac rabat de la principii. Nu am avut niciodată stofă de loază sau de ușier. Am realizat emisiuni de radio și am scris o perioadă, pe când activam în mass-media gălățeană, așa cum m-am priceput și cum am reușit să învăț de la oameni de care și acum îmi aduc aminte cu plăcere. Îmi știu mai bine ca oricine limitele și lungimea păturii cu care mă învelesc, am avut ocazia să o fac pe zmeul la 20 și ceva de ani. Nu mi s-a urcat atunci la cap. Acum, la mai bine de 40, mă umflă râsul când se insinuează comicării de gen.

Yoda1

   Nemernicii, slugile, impostorii, politicienii și jocurile lor imunde, nedreptățile din cotidian, m-au revoltat dintotdeauna. Nu pentru a avea public ridic tonul și iau poziție. E felul meu de a fi. Stop. Sunt obișnuit cu judecățile parțiale ale celorlalți, mă hlizesc atunci când se scuipă etichete din bezna ignoranței. Mă justific foarte rar și o fac doar în fața celor care merită efortul. Mi-e silă de justiția pe facebook. Prezint doar, așa cum am făcut-o mereu, cazuri de sociopați pe care nu i-aș mai dori alături. Faptul că beneficiez de un oarecare ecou este datorat rețelei sociale și vitezei de propagare a informațiilor. Nu bat la ușa ziarelor și televiziunilor, m-au sunat să mă întrebe, profesional, despre ce am scris. ”Academia Cațavencu” îmi va ține deschise porțile atât timp cât va considera necesar. A ales să preia ce scriu și îmi propune subiecte. E normal. Nu mi-a schimbat nici măcar o virgulă până acum. Pur și simplu acceptă stilul și tonul. Alții, observ că nu. Își dau cu presupusul și se simt ultragiați.

   Sunt de acord cu ideea că un cititor amator s-ar putea simți jignit de unele construcții uzitate. Îmi asum acest risc, sunt colocvial în exprimare, iar coloratura textului nu e pe placul tuturor. Am ales adeseori, în funcție de evenimente, abordarea evident lipsită de cochilie, socială, discursul-manifest acid, spontan, jargonul fără mănuși și exclamația fără cortină. Cine mă acceptă, e rugat s-o facă pe de-a-ntregul. Nu mimez, nu desenez cercuri de fum și nu am lanț în jurul gâtului. Copleșiții de prejudecăți sunt invitați să mă ”citească” mai atent. Sau să plece. Nu pot decât să zâmbesc dacă în mintea unora am proiectat doar holograma unui erou printre tufele cu căpșuni. Nu port răspunderea capacității de înțelegere a celor din jur. Și, părând cinic, nu sunt absolut deloc interesat de imaginea falsă pe care unii și-o construiesc despre mine.

   Rămân un nostalgic al microfonului și voi scrie cum cred de cuviință.  Dacă deschid o ușă și simt un iz ciudat, o-nchid la loc. Dacă vreau totuși să intru, mai deschid o dată peste câteva ore. Dar nu dau foc la casă pentru că-s sensibil. Nu am pudibonderii ieftine în repertoriu.

   De ce mă extind în locul unui simplu ”Dă-te-n mă-ta, bă”? Pentru că nu renunț la ideea că până și cel mai odios cactus are dreptul la o gură proaspătă de apă.

Băbăeți

   Cum s-o zic fără să amintesc de mame? Măi oameni buni, domnițelor, domnilor, ”băbăeți”… În special mă adresez celor care câștigă o franzelă scriind pe bloguri, agenții și site-uri, căutând rating, ceva publicitate și niște bănuți, acolo: munca mea, atunci când mai scot vreun caz pe piață, e gratuită, o fac benevol pentru că-mi place, nu mi-a murit vâna, nu mi-am uitat obiceiurile, iar nevastă-mea încă nu m-a aruncat pe geam. Stau ore întregi câteodată pentru a convinge pe cineva să-mi povestească și să-mi dea niște fotografii, ar fi extrem de comod să mă doară-n fund. Dar nu mă doare, am senzația că și gestul meu ajută la ieșirea din rahat. Mă pot înșela, mai mult sau mai puțin. Dar o moșmondesc așa cum mă pricep mai bine. Nu fiți cârpaci, și presa asta – sau cum o mai numiți voi – are la bază o doză minimă de respect. Faci un material, dezvolți, aduci noi argumente, spune totuși numele fraierului care a aruncat pontul, nu-l lua la mișto cu denumirea ”blogger”. Ghinion, lumea vede, citește și nu e proastă. E simplu. Nu fi un pui jalnic de plagiator, e țara plină din păcate, cârpaci sunt pe toate drumurile și au o reală contribuție la starea generală de indolență în care mulți se scaldă. Nu vreau să fiu înțeles greșit, cer doar respectul minim pentru cafeaua ce-o dau pe gât pentru a mai sta o oră-n plus pe taste. Soclul ăla pe care bănuiești c-aș vrea să urc, bagă-ți-l în fund.

   Se dezvoltă în ultimele luni un curent de opinie în online, acela că presa e de mare porc. Da, e de mare porc și pentru că indivizi mărunți respiră degeaba. Puținii oameni care o fac așa cum trebuie, stau în banca lor și culeg informația decent. Te contactează, întreabă, comunică. În final te tratează politicos, chiar dacă ești un ilustru anonim pe net. Am pălăria scoasă în fața lor. Pentru măcelarii de paragrafe, tot disprețul. Uman, desigur. Să nu jignesc prea tare.

Arhanghelul cu caschetă

   Au plecat deja 43. Iremediabil. Făcuți cenușă. Televiziunile o lasă și ele mai moale. Gata, e suficient. Vă crește pulsul și explodează venele dacă vă mai ținem în tensiune, asta par să ne transmită.

   Este foarte greu să erupă din stradă o forță civică, decisă, condensată, cu revendicări clare și platformă bătută-n cuie. E prea devreme, desigur. Dar sunt convins că nu se va întâmpla nimic. Ne vom sprijini-n ciomag ca întotdeauna. În martie 2015, în Spania, strada a născut o forță politică ce acum se află între 15-20%. La noi, dând cu tifla a tot ceea ce înseamnă decență, Zăvoranca își face partid. Da, va căpăta și voturi.

   Acest arhanghel cu caschetă își sărbătorește nestingherit onomastica. Plasturele cu epoleți, folosit în toate șmenurile politice din ultimii ani, continuă nestingherit să bage în gropi motoreta națională. Îi doresc cât mai mulți ani.

casca

Abuz la Liceul de Artă din Reșița

   Pentru început vreau să-i mulțumesc doamnei Lore Jianu pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume. Încă un caz de abuz în școli din câte putem cu toții observa. Cât de multă silă poate produce comportamentul unor astfel de cadre didactice? De ce mai tolerăm așa ceva și nu scoatem totul la suprafață? Întrebăm. Dar și răspundem? Vom scoate vreodată capetele din nisip? Mă bucur că sunt oameni care încep s-o facă. Felicitări.

   Vă las să citiți povestea, vine din Reșița. Poate o ajutăm pe doamna Jianu să nu fie singură pentru că presupun că din acest moment vor începe problemele pentru dânsa. Să facem cu toții în așa fel încât povestea să ajungă la inspectorat, la minister, în ziare dacă este cazul și să punem lucrurile la locul lor. Vedem în aceste zile că efortul comun este răsplătit. Se poate. Doamna Jianu este o mamă într-un oraș mic. Vă rog, să nu rămână singură. Materialul original AICI.

12191782_1011390585602470_4704383259847598256_n

   ”Astazi, 4/11/2015, in jurul orelor 14:15, fiul meu m-a vizitat la locul de munca sa imi povesteasca ultima „patanie” de la scoala. De obicei, imi spune cum anumiti colegi de-ai lui intra in tot felul de buclucuri, dar azi mi-a spus : Mami, maine probabil vei fi sunata de domnul diriginte. L-am intrebat: De ce? Ai facut ceva rau? Si atunci a inceput sa imi povesteasca ca in timpul orei de modelaj (el este elev la Liceul de Arta „Sabin Pauta” din Resita la sectia Arte Plastice) un coleg i-a aratat pe telefon o melodie cu versuri religioase si in naivitatea lor de copii au inceput sa cante „Iisus Hristos, Iisus Hristos” moment in care profesorul de modelaj, Tikanete Radu, l-a chemat pe fiul meu la dansul si l-a urecheat bine in timp ce ii tinea o prelegere despre marele pacat pe care l-a comis cantand acea melodie. In aceeasi ora, cateva minute mai tarziu, acelasi domn profesor l-a acuzat pe fiul meu ca l-a injurat de mama, i-a spus ca este perfid si ca este un pericol pentru colegii lui. Dupa ce mi-a povestit intamplarea, fiul meu m-a intrebat : Mami, dar totusi ce inseamna perfid? Nu cred ca e ceva de bine, asa-i?

   Satula de toate mizeriile inghitite de la inceputul anului scolar pana acum, mi-am luat copilul de mana si m-am dus direct la scoala, in clasa de modelaj. Imi cunosc copilul, nu e un ”sfant”, e un copil de 11 ani, glumet si plin de viata ca toti copiii de varsta lui, dar este si serios cand vine vorba de scoala, mai multi profesori m-au felicitat pentru educatia lui, pentru faptul ca este un copil linistit si nu creeaza probleme. Stiu sigur ca nu injura de mama, cu atat mai putin si-ar permite sa injure un profesor. Eram sigura ca e o neintelegere, asa ca am vrut sa aud si varianta profesorului. Si atunci am avut un soc. Domnul profesor mi-a spus urmatoarea poveste: „Doamna, in blocul unde locuiesc eu, acum multi ani, la etajul superior locuia un barbat care intretinea relatii sexuale cu fiica lui. Eu auzeam de multe ori cum se certau si fiica lui ii reprosa ca iar a venit beat si a facut… cu ea. Nu am spus niciodata nimic, nimanui, dar dupa cativa ani s-a aflat ce facea respectivul cu fiica lui. Crezand ca eu am fost cel care a spus mai departe ce facea, a lansat niste zvonuri despre mine ca sa se razbune si anume ca eu intretin relatii sexuale cu mama mea. Mama mea are 90 de ani, e o epava, doamna. Fiul dumneavoastra cunoaste aceasta poveste a mea si astazi m-a acuzat ca fac… cu mama mea.”

   Am luat foc, i-am spus ca e halucinant ce imi spune si ca fiul meu nici macar nu a stiut sa imi spuna cum se numeste profesorul lui de modelaj, fiind in clasa a V-a inca nu isi cunoaste bine toti profesorii. Si atunci a continuat cu povestea: „Respectivul meu vecin are tentacule in toata scoala asta, doamna. Are oameni infiltrati in scoala care spun povestea asta elevilor pentru a-mi distruge reputatia”. Atat mi-a fost, mi-am luat copilul de mana si am iesit din atelierul de modelaj amenintand ca imi mut copilul la alta scoala. A venit dupa mine si mi-a spus: „Ar fi o idee inteleapta”. M-am dus direct in biroul directoarei, Strambu Anita, si el a venit dupa mine. Acolo i-am povestit doamnei directoare absolut tot in timp ce domnul profesor ii spunea: „Vedeti doamna directoare, se vede dupa fata lui ca este un copil viclean, siret. Este un copil perfid, nu e deloc ceea ce pare”. Raspunsul directoarei a fost: „Si ce vreti doamna sa facem in cazul asta? Eu zic, copilul sa isi vada de studii in continuare si sa ma lasati singura cu domn profesor.”

   Bineinteles ca a tinut sa ii explice si fiului meu cat de intelegatoare a fost dansa cu el cand i-a PERMIS sa nu mai participe la orele de religie. Pe bune?! Adica despre ce vorbim?! Bine, asta cu ora de religie este o alta poveste, o alta „patanie”. Sa ne intelegem, vorbim despre un copil de 11 ani, pasionat de carti, documentare si jocuri video, un copil NORMAL, talentat la desen motiv pentru care este elev al unui liceu de arta. Si in paralel vorbim despre un profesor, pictor, om cu studii superioare care ar trebui sa fie un exemplu pentru toti elevii lui. Si intrebarea mea este: Examen psihologic anual la profesori nu facem? Totusi lucreaza cu copii, sunt direct responsabili pentru copiii nostri.”

   În urma publicării acestui material, preluat de presa locală – Reper24 și Radio Reșița – d-na Jianu a obținut ca prof. Radu Țikanete să nu mai predea la clasă.

Bă, calimenților

   Știți care ar fi ultima voastră șansă? Să nu meargă oamenii cu raționamentul până la capăt. Dar am dubii. Ticăloșia voastră i-a scos în stradă tocmai pe cei pe care nu i-ați fi visat niciodată urlând din toți bojocii. Sociologii știu despre ce vorbesc aici, au ieșit la ”bulivar” băieții și fetele cu glagorie care nu dădeau până acum nici un scuipat pe voi. Erați total inofensivi pentru această categorie socială. Dar le-ați atins prietenii și i-ați transformat în scrum, bă, secături nenorocite. V-ați bătut joc, burtoșilor ingrați, otrepe imbecile ce sunteți, de tot ce v-a ieșit în cale, ați ratat o șansă unică. Cea de a fi oameni. Sunteți brute, bă, pupători de poale și înălțători de troițe, v-ați transformat în rapandule obscene, tăindu-le orice posibilitate de afirmare chiar și puținilor politicieni care ar fi dorit să facă ceva decent pentru oameni. Ați intrat cu toții în rahatul istoriei, bă, și nimeni nu-și va murdări manșeta ca să vă scoată de guler.

”Satanicii” de la Colegiul ”A.D. Xenopol” din București

   După tragedia de la Club Colectiv, grija profesorilor de religie de la Colegiul ”A.D. Xenopol” din București este să explice elevilor cum e cu muzica rock și influențele satanice, distribuind aceste pagini. La orele de religie, elevii învață despre ”satanicii” Eminem, Mick Jagger, Lady Gaga și Beatles. Vă rog, printre proteste de stradă și lozinci anti-politicieni, să citiți și să vă cruciți. Cu asta se ocupă învățământul de azi. Știu, de mâine va fi război la ore. Rock’n’roll. Aștept vești despre orice gen de reacție negativă din partea colectivului didactic.

   Materialul integral (click imagine)

xenopolcapture

   După publicarea materialului pe facebook, presa centrală s-a interesat și a preluat cazul – România TV, Digi24 TV, România Liberă, ProTV, Adevărul (foto).

adevarulcapt

   Am primit invitația d-nei Mihaela Iacoban, directoarea Colegiului ”A.D. Xenopol” din București, pentru a ne întâlni, împreună cu elevii desigur, la o dată pe care o vom stabili împreună. Cum vacanțele mi le petrec de regulă în țară, presupun că aprilie 2016 va fi perioada în care va fi posibilă această reuniune. E un semnal foarte bun pentru mine, dialogul a fost mereu forma ideală de a epuiza conflictele de orice natură. Mă bucur enorm, cineva mă va pune din nou în bancă.

   Nu există tensiuni, convorbirea a fost extrem de decentă și civilizată. Personal, sunt nerăbdător să ajung din nou în clasă.

   Actualizare 18.12.2015 – Întâlnirea va avea loc pe data de 21 aprilie 2016 la Colegiul A.D. Xenopol din București. A rămas să stabilim ora și o voi anunța aici.

   Actualizare 30.03.2016 – Ne vedem joi, 21 aprilie 2016 la ora 12.00, în sala de festivități a Colegiului ”A.D. Xenopol” din București. Adresa: str. Traian 165, sect.2, București. Telefon – 021 320 57 19 – secretariat. Intrarea este liberă. Contăm pe o discuție deschisă despre problemele din învățământ, având ca punct de plecare incidentul descris în articolul de mai sus. Oricine poate asista și participa la discuții.

    Actualizare 17.05.2016 – Ca o concluzie, am scris următoarele pe facebook:

   ”Nu știu cât de relevante sunt gândurile despre vacanța pe care mi-am petrecut-o în țară, despre oamenii pe care i-am cunoscut și despre cei pe care i-am revăzut, îmi este greu să cataloghez dacă, în ansamblu, a fost o reușită sau nu – pare absurd, nu-i așa? – sau dacă merită să obosesc și să condamn pe cineva să-mi parcurgă senzațiile. Timpul liber face parte din viața privată, dar am câteodată nevoie de acel feedback ce-mi îngăduie să realizez că nu bat câmpii. Și turnesolul e aici, l-am dezvoltat în ultima vreme alături de voi.

   Din categoria ”mișto, frumos, pozitiv, nota 10, etc.” fac parte oamenii pe care am reușit să-i cunosc după o îndelungată ”relație” online, persoane cu care am construit, alături de care am pus umărul, atât cât m-am priceput și am rezistat, prietenii vechi și copiii cu care am reușit să mă întâlnesc datorită deschiderii fantastice de care au dat dovadă câțiva profesori din București și Galați.

   Am rămas plăcut surprins de gestul d-nei Mihaela Iacoban, directoarea Colegiului ”A.D. Xenopol” din București, care m-a invitat pe 21 aprilie la o discuție cu elevii, părinții și profesorii, ca urmare a unui articol publicat la câteva zile după evenimentele din Club Colectiv – https://paulgabor.com/…/satanicii-de-la-colegiul-a-d-xenop…/. S-a discutat despre erori și am ajuns cu toții la concluzia că momentul în care un profesor de religie a vorbit despre rădăcinile ”satanice” ale muzicii rock nu a fost foarte bine ales. Telefoanele la clasă, cele 3 tabere – elevi, părinți, profesori – și conflictele permanente dintre ele, lipsa de comunicare și impresia că dreptatea se află doar într-o singură parte, au fost teme care au venit de la sine pe parcursul întâlnirii. Case closed, cum ar spune un clasic în uniformă.

   Profesorii Oana N Botezatu și Goldu Corneliu de la Colegiul Național ”Vasile Alecsandri” din Galați, precum și Doru Căstăian, profesor la Liceul de Artă ”Dimitrie Cuclin”, tot din Galați, mi-au oferit încrederea lor și m-au invitat să le vorbesc elevilor despre mass-media, libertatea de expresie, manipulare, șansele de a practica un jurnalism liber, lipsit de compromisuri și intervenții, am reușit în trei ore și în trei locuri diferite să iau contact cu tot ceea ce avem în acest moment mai frumos și mai lipsit de prejudecăți: copiii. Le mulțumesc tuturor pentru șansa avută și îmi face plăcere să cred că m-am ridicat la nivelul așteptărilor.

   Din aceeași gamă, nebunii frumoși, fac parte și foștii colegi de radio cu care am reușit să mă întâlnesc Doru Florescu (mi-e indiferent de ce scrie în buletin, Florescu rămâi), Dan-Cătălin Predescu, Ema Turcu, Laura Constantinescu, George Neamu (da, Neamu, cel care nu a încetat să fie un ghimpe în coastă), Cezar Oană și Dănuţ Lungu. Alături de ultimii doi din listă am adus aproape bătrânul Radio Galați și le mulțumesc pentru invitația în emisiune și pentru ”caseta martor”.

   Există și o a doua categorie de care nu aș fi dorit să amintesc și nu aș vrea să dau nume: cei care se încadrează aici sunt micii despoți cu doctorate, filfizonii care cerșesc în mod mizerabil respect și bagă pumnul în gură celor care doresc să vorbească, celor care au o opinie și nu au probleme în a și-o exprima, sunt falsele monumente de pedagogie cu gurița fină și toc subțire la pantof. Aceste personaje lejere, fără esență, doar cu iz, stau încă în fața copiilor și practică o militărie josnică, perfidă, bazată pe șantaj emoțional și pe un sistem de pile și relații care le acoperă comportamentul.”

4 noiembrie, după Colectiv

   1. Doar tăvălugul din stradă curăță leprele. Nu s-a strigat niciodată ”Asasinii”. Până acum. Atenție însă la crăciuni, nicușoridani, oengeuri cu foamea-n gât. Nu fiți iarăși gospodine de la Apaca. Am mai trecut prin asta și știm ce-a urmat. Cap limpede vă doresc.

   2. Ponta, ascultă aici la băiatu’: dă-le telefon porcilor de Piedone și Oprea, spune-le să se care și să ne lase. Nu fi tembel, astfel vei dezamorsa bomba ce stă să-ți explodeze la cur.

   3. Iohannis, nu te-am votat așa cum nici Ponta nu a avut parte de votul meu. Nu mai cred în politica românească de foarte mulți ani. Dar ieși naibii din birou și ascultă strada, cei din stradă te-au scos din Sibiu și te-au adus la Cotroceni. Spulberă imaginea de mut al Albei ca Zăpada pe care o ai. Poate că morții te intimidează, observ că cei vii nu o fac prea bine.

   4. Încă ceva, de-aici de la căpșunărie, pentru cei ce ies în stradă: observați, vă rog, marile mitinguri din țările cu tradiție civică – sindicatele franceze din transport, sindicatele germane din siderurgie, sutele de mii de spanioli ce ies la acțiune, etc. Oamenii se adună într-un singur loc, cu miile sau zecile de mii. NU se mișcă precum pișatul boului. Stau acolo, scandează, urlă, rezistă. Nu se-mpart în grupuri pe străzi, nu se rup în pâlcuri. Asta nu e solidaritate. E paradă. Mișcându-vă, le dați apă la moară celor interesați ca lupta voastră să se termine mai repede. Să îmbrățișăm câteva reguli bazice de civism, zic.

   5. Unchiule Sam, dragă Volodea, e bine să auziți acum ce spun oamenii din stradă. Vorbiți cu procurorii să facă totuși curat până la capăt printre leprele astea ce-au condus până acum. Oricum, încetișor, îi veți pune la butoane tot pe-ai voștri. Dar dați cu mătura, acum, că valul e nervos.

   6. Oprea, acum: ”foarte mulți miniștri au avut coloane oficiale”. Jegosule, nemernic ce mânjește haina militară: nu ți-e rușine, mă? De ce n-ai pârât până acum, mucea?

   7. Imbecilii, câtă frunză, câtă iarbă! Să se știe, mârțoagele astea nu mai au ce căuta în Parlament. Mihăiță Calimente (PNL): ”Mulțimea să-i voteze pe bulgari”.

   8. Există o găleată pe care scrie, malițios, ”tinerii frumoși și liberi, hipsteri, sataniști, masă de manevră, oengiști naivi, postaci, etc”. Fac o mare greșeală cei care consideră că intrăm cu toții, la grămadă, acolo. Sunt deja extrem de sătul de complexul ăsta de superioritate manifestat patologic.

   9. Arșinele, Mălaimare, Dafineascooo! Prost moment ați ales, mă! La spartu’ târgului, ca netotu’.

   10. Auzi, Mialaki? Dacă am avut neșansa să te scoli din somn, fă și matale un lucru giorno zilele astea. Sfătuiește-l pe șefu’ să desemneze bine. Fără nepoți, curve șantajabile, fără licurici prea grași sau rahați ce-și pigulesc sprâncenele cu girofarul. Bine? Altfel veți lua la chitări în cap, de n-a văzut neam de neamul vostru de la gibon încoace.

12186625_1011230325618496_7715372704858476811_o

   11. În timp ce lumea e în stradă, studiourile de televiziunile primesc la microfon politicieni ce vântură vorbe:

– ”Avem nevoie de spirit civic”
– ”Trebuie să facem reforme în profunzime”
– ”Până acum s-au făcut lucrurile de mântuială”
– ”Vinovații să plătească”
– ”Haideți să depolitizăm funcția publică”

   Cu mâna pe sufletul meu laic, vă-ntreb: bă, în grijania mamelor voastre, ce-ați făcut până acum? Rușine realizatorilor de emisiuni care nu taxează brusc asemenea aberații.

Goodbye to Gravity

   Nu am nevoie de semnături în cărți de doliu, de ambasadori cu flori în brațe, nu am nevoie de compasiune spontană, de cortegii și discursuri. Spectacolul ieftin în care suntem gata să ne scufundăm acum nu este decât o reeditare lacrimogenă a ceea ce facem ori de câte ori trecem printr-o tragedie: ne smiorcăim parșiv de după perdele, comozi, din canapele, cu telecomanda în mână. ”Ghinion, s-a-ntâmplat” vor spune mulți. Nu imbecilule, nu s-a întâmplat. Noi am făcut să ia naștere catastrofa.

   Simt nevoia în aceste momente ca fiecare să-și dea seama că printre ”sataniștii” din club putea să se afle propria odraslă sau copilul vecinului, al fratelui, în clubul morții și-n fața chitariștilor decedați se putea afla băiatul de la etajul trei ce te salută zilnic și-și aruncă rucsacul în spate, plictisit, pentru a merge la școala ce-l îndobitocește progresiv. Am nevoie să știți că oamenii ăia cântau despre corupție și despre libertate, despre un sistem infect ținut în picioare și de starea noastră de colcăială eternă.

   Sper din tot sufletul să iasă pe stradă copiii ăștia mai mici sau mai mari, cu bărbi, cercei, frizuri ciudate și ținte-n geci, să iasă din cluburi și baruri și să urle pe stradă pentru moartea prietenilor lor. Azi sunt satanist și ”rag” cu ei. Îl las pe Roger Waters să se odihnească și-i iau în brațe pe Vlad Țelea și pe Mihai Alexandru.

   Cântați, băieți. Mi-e silă și plâng.

Muguri de comuniști

   N-are cum să-ți fie bine când vezi că leprele se simt comod în orice fel de regim, mai ales în cele cu iz totalitar vopsite cu guașe democratice. O silă diogenică îți cade prin mațe atunci când vlăstarele acestor neprihănite jigodii sunt și ele instalate-n posturi pentru a duce afacerile familiei și sistemului mai departe. Sunt peste tot, în toate partidele, în organizații și asociații, în patriarhii, în bănci, în firme de stat, prin multinaționale, au împânzit serviciile, poliția, armata și redacțiile de știri, primăriile, prefecturile, ministerele și parlamentul. Sunt pretutindeni, dacă rotești capul este imposibil să nu dai peste vreun vlăstar din ăsta, cu părinții aflați prin fostul partid de tătuci, securiști blazați, obosiți în bine și dedați la rele, ce au gura plină de povețe să ne ajungă pe câteva cincinale de-acum încolo.

   Ăștia conduc acum, să nu avem iluzii. Ăștia decid cine, cum și când trebuie să vorbească, să scrie rapoarte și pe ce ton să o facă, lacheii ăștia hotărăsc dacă protestele sau grevele foamei intră pe sticlă la ore de audiență, ăștia acaparează până și camerele de supraveghere de pe bulevard, steluțele de pe umeri, coșurile de gunoi și hârtia igienică din căcătoarea publică de la metrou. Fără ei nu poți schimba o lege, e imposibil să scrii sau să vorbești pentru că dețin până și armata postacilor hămesiți de foame, ce vine imediat și te pleznește peste moacă cu etichete inverosimile.

   Mugurii ăștia de comuniști și de turnători isterici ar trebui să dispară imediat. Ar fi bine ca oamenii ce mai au încă neuroni activi, să-i localizeze și să-i marginalizeze acolo unde se află. Puneți-le un muc în cana de cafea, să vadă și ei cum e să fii tratat cu scârbă.

Jegul dintre șpalturi

   Dorește cineva să vorbească pe șleau despre cât de departe a ajuns mizeria în presa din România sau ne oprim doar la vârtejul pe care-l produc zilele astea știrile despre ”băieții” Udrei de la Evz?

   În fiecare capitală de județ și-n fiecare târg mai răsărit există un ziar, un post de radio, de televiziune, există presa locală ce se zbate să supraviețuiască printre contracte de publicitate încheiate cu buticarii locului. Absolut toți jurnaliștii de provincie știu cât de greu este să vorbești atunci când te afli la mâna baronetului local, atunci când subiectul este vreo soție, cumnată sau vreun verișor celebru al vreunui potențat al urbei. Cu toții știu la perfecție ce-nseamnă să ”dai” în chirurgul Popescu, în profesorul Ionescu sau în judecătorul Georgescu. Imediat încep să curgă telefoanele, să vină mesajele pe mail sau invitațiile la cafea, din secunda imediat următoare ți se aduce aminte că ai și tu o mamă sau o soră ce lucrează pentru că odată, mai demult, ai băgat-o cu pile pe un loc călduț la Apaterm sau la Primărie. Ai și tu un copil la școală și nu poți scrie despre dom’ Pandele că-i șpăgar pentru că-i soțul profei de istorie, nesimțitul ce nu te urcă pe masa de operație fără 500 de lei e fratele ăluia cu cofetăria ce sponsorizează ziarul și canci contract de publicitate pe anul care vine, e imposibil să te legi de cineva pentru că imediat atingi covorul sub care colcăie praful neaspirat de ani de zile.

   În presa locală nu poți scrie la cald, pe subiect, nu poți da ”duma” imediat ce o afli, când e fierbinte. Trebuie să fii mereu precaut, să-ți păzești spatele și locul de muncă, deoarece relațiile astea sordide și perpetuate pe cale orală (vai, ce folcloric sună nu-i așa?) sunt omnipotente. Buticarul, politrucul, procurorul, amanta, polițistul de la pașapoarte, bibliotecara de liceu, secretara de la prefectură, asistenta-șefă, medicul de familie, felcerul, șeful de scară, gherțoiul cu patru clase și ”șasă cai frumoși” sunt zeii locului și stăpânii inelelor din târgul de rahat în care ai avut norocul să te naști și să vrei să-ți trăiești viața.

   Și-atunci cum să scrii, cum să mârâi într-un microfon cu fruntea sus? Cum, amice ziarist de provincie? Ia zi tu, meștere! Cum s-o faci pe bune, așa cum ar trebui, când a doua zi îți poate veni patronul să-ți zică ”hai, plimbă-te mai încolo, mai dă-te-n p…a mă-tii de profesionist”? Și uite-așa melanjul, menajul și mesajul se contopesc și se uzează reciproc într-un obiect al muncii de calitate îndoielnică. Presa are senzația că scrie, iar oamenii au sentimentul că știu. Ne mirosim unii altora mitocăniile și mai rupem o filă din calendar, scărpinându-ne doct cu telecomanda pe buric.

Mușuroiul ca ideal

   ”Italìenii iubesc alte nationalitati atat timp cat acestia se demonstreaza docilì, lucreaza la negru sau accepta sa fie platiti cu te miri cat, nu vor accepta niciodata faptul ca tu ai o scoala, respecti si vreì sa fii respectat. Nu toti italienii sunt asa, nu generalizez, dar o mare parte gandesc si actioneaza asa si multi sunt iubitori de sclavi. Am avut o specie de prietena, italianca, de profesie invatatoare care a trait pentru patru anì in Texas, si se plangea de rasismul texan, dar, intr-o discutie imi spune: Liliana, doar nu vrei sa ai acelasi nivel de trai ca si mine. Are dreptate, oare am dreptul sa traiesc decent, am plecat din tara mea ca sa mor de foame prin straini, asa de sanchi?” – Liliana Lăcătușu, Italia

   Există discursuri identice din partea unor spanioli ce au trăit și muncit ani de-a rândul prin Elveția, Germania, Franța și țările scandinave. Spaniolii au fost și ei în căutarea unei vieți mai bune prin anii ’60. Mulți s-au întors, alții au rămas peste graniță și s-au stabilit în țările de adopție. După ce a izbucnit criza economică actuală, zeci de mii de tineri din Spania au plecat iarăși prin Europa, America de Nord, Australia, China și Japonia pentru a încerca să găsească ceea ce locurile natale nu le puteau oferi. Am auzit de multe ori povestiri asemănătoare despre ”dragostea” băștinașilor față de emigranți. Și de fiecare dată mă întreb ce ne împinge să gândim astfel. Și nu pot ajunge decât la o concluzie. Așa suntem educați. Și devenim fără să vrem părtinitori, egoiști, dominanți, subiectivi, proprietari ai unor false granițe și obiceiuri, terenuri, râuri și bucăți de munte.

   Încă de la vârsta suzetei ni se bagă în cap că nu e nimic mai semeț ca Ceahlăul, Eminescu sau Sarmizegetusa, italienilor că Michelangelo e zeul suprem, Cervantes e Dumnezeu pe pământ pentru ibericii spanioli, etc. Ce să mai spunem despre steagul american, despre Miller, Byron, fish&chips, Shakespeare, Louvre, vinul de Bordeaux, feta grecilor sau berea brună a belgienilor? Toate astea devin simboluri sfinte într-un fel sau altul, orice individ ce nu s-a născut între granițe fiind privit ca un gândac pofticios ce vine doar să ia din tortul național fără nici un drept.

   S-ar fi schimbat puțin optica dacă am fi fost educați în alt spirit și ne-am fi acceptat mai bine unii pe alții? Dacă ni s-ar fi spus că actul de creație este universal și nu are steag sau sentimente de graniță, i-am fi digerat cu aceeași plăcere pe Blaga, Whitman sau Poe? După-amiaza asta de sâmbătă, cu ploaie și vânt, mă face să cred că dacă mi s-ar fi spus pe când eram mic că unguroaicele nu-s curve, scoțienii nu-s zgârciți, rușii nu-s alcoolici și românii nu-s centrul universului, aș fi privit lumea altfel.

   Am avut ghinion din acest punct de vedere. Dar și noroc în foarte multe privințe. Am ajuns să realizez, singur, dându-mă de foarte multe ori cu capul de pereți, că până și negrul din fundul Somaliei, pe care foarte mulți îl consideră un animal fără drepturi, un împuțit și un sclav etern, are dreptul la aceeași bucată de pâine ca și mine dacă este om. Dacă respectă valori, dacă nu jignește, nu judecă, dacă trăiește liber în cercul său individual de concepte și credințe, respectând în același timp parcela de alături în care se află vecinul.

   Atunci când copiii vor învăța că plăcinta cu carne de capră a peruanului nu e cu nimic mai prejos decât mititelul de la Cocoșatu’ și că Julio Cortazar poate picura la fel de multă poezie în inimă ca Minulescu sau Nichita, cu siguranță vor dispărea noțiunile de rasism texan și de supremație națională. Până atunci vom fi doar gângânii pline de idealuri și vom lupta pentru un mușuroi mai amplu.