Rapel

Scriu din barul Soniei, chinezoaica venită acum douăzeci de ani în Spania. E frig. Doi bărbați fumează în fața barului și beau bere. Fumul intră aici, printre mese, deranjând o bătrână ce-și soarbe liniștită cafeaua cu lapte. Îi fac semn Soniei să închidă ușa. Bătrâna mă privește și înclină capul în semn de mulțumire. Lângă casa de marcat sunt lozuri pentru loteria de Anul Nou. Iau și eu unul, nu vreau să fiu singurul client care nu devine milionar în decembrie. S-ar mai adăuga o rană. Încă o dezamăgire despre care va trebui să scriu în viitor. Rapelul acesta mă excită, îmi pune nervii în funcțiune și îmi introduce creierul într-o stare caldă, de căutare a propriilor angoase. Nu am bani pentru a merge la psiholog și nici nu cred că s-a născut cel care ar putea să mă suporte. Pe deasupra, ca o bomboană pe colivă, am ocazia să-mi bat joc de gândurile mele și să le adun într-o carte. Nu pot cere mai mult de la viață. Să scrii despre frici, iată un aspect la care nu m-am gândit până de curând. Despre răni? Am prieteni care abia așteaptă să o fac, probabil că sunt colecționari. Au în cameră borcane și cutii cu zilele groaznice prin care am trecut cu toții și le face plăcere să le vadă, să le studieze, să le atingă cu vârful degetelor și să învețe din ele. De asta am început. Nu știu dacă această coborâre va fi lungă, scurtă, dacă va enerva sau dacă va plictisi. Eu am îndoieli. Ce beau mai întâi: cafeaua sau vermutul? Ambele au un punct dulce pe care îmi place să-l simt, dar acum există concurență. Am în față și ceașca, și paharul cu vermut în care stau înfipte trei măsline într-un băț de lemn.

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).

Reclame

puncte

pisicile au felul lor special în care cer atenție nu am reușit să le înțeleg decât foarte târziu când mi-am dat seama că ele nu folosesc alfabetul nostru nu au nevoie de ghilimele nici de paragrafe pentru a cere apă sau mâncare a mea nu s-a ascuns niciodată în mașina de spălat nu s-a urcat pe corniză nu bagă labele în oala cu tocăniță rupe câteodată pătura de pe pat și își înfige unghiile în mâinile mele dacă vreau să mă joc cu ea și nu o anunț dinainte dimineața urlă trebuie să o invit în baie și să dau drumul apei la bideu de acolo bea e o idee fixă a ei îi place să se ridice pe labele din spate și să-și umple burta direct din jet chaplin ar fi râs și ar fi colorat-o în verde sau ar fi urcat-o într-un tren care ar fi mers direct spre un lagăr al felinelor proaste

am fost întrebat dacă vreau să mi se picteze apusurile de soare pe care le fotografiez de la geamul din sufragerie ar însemna că trebuie să găzduiesc pictorul sincer aș prefera o domnișoară să vină cu câteva ore înainte îi pot pregăti prăjituri un pahar de kefir și o conversație agreabilă atât cât pot fi eu de volubil și amuzant putem face și dragoste dacă nu este foarte frig în cameră îmi șterg și ochelarii dacă e nevoie vreau să-o văd cum șerpuiește pe lângă șevalet și să o ajut dacă o apucă tusea îi pot aduna scamele de pe rochie îi desfac și fermoarul de la spate ușor să nu i se prindă coama în dinții metalici o fi destul de roșu apusul o fi pe placul dânsei nu mai întreb mi-e teamă să nu o plictisesc am și un vin pregătit tocmai s-a oprit ieri din fiert

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).

Rădăcini

Mi se pare total lipsit de interes să scriu despre locurile din care vin, despre bunicii materni și viața lor, dar o fac ca un exercițiu prin care încerc să observ dacă am răbdare, dacă îmi pot administra bine amintirile și mă eschivez într-un fel, ascunzându-mi inerentele noduri din gât în spatele acestor rânduri. Nu stă nimeni să citească despre copilăria nimănui, viața ne-a înrăit, vrem altceva: visare, evadare, gimnastică spirituală și fantasme puse în linie pentru a le putea lua de acolo în funcție de nevoile pe care le avem. Va fi, probabil, singura bucată de proză neatinsă de ficțiune din acest volum. Privesc în urmă cu ochii adultului, după foarte mulți ani petrecuți în afara țării: bătrânii s-au transformat de mult în două personaje de poveste cărora li s-a iertat tot, nici nu se putea altfel, doar amintirile sunt cele care contează acum și au căpătat valoare inestimabilă pentru mine. Ei nu mai există. Au fost odată două mogâldețe din care s-a născut femeia care m-a adus pe lume. Dimensiunile satului s-au modificat și ele. Acum îl văd ca pe o așezare minusculă ce poate fi traversată în cel mult o jumătate de oră de la un capăt la altul. Când mergeam în vacanțe mi se părea imens: case ascunse printre copaci, poduri de lemn care scârțâiau din toate încheieturile când vacile treceau peste ele către pajiște, tractoarele cu care veneau unii țărani acasă la ora prânzului. Îmi păreau atunci stăpânii locului, nu putea fi nimeni mai presus. Cine ar mai fi putut să se urce la volanul unor asemenea mașinării? Ei, bătrânii, cele două mogâldețe peste care au trecut războiul, foametea, comuniștii și iluzia de libertate de după revoluție, se odihnesc astăzi sub două cruci care vor crăpa și ele în timp sub soare și zăpadă.

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).

Cosmic

Nu e nimic nou. Ascult cum cad valurile de apă. În noaptea asta nici măcar infinitul nu îmi aparține, dar îl iau în custodie până dimineață și vom dormi amândoi înveliți până în bărbii. Îmi este frică de univers. Atât de frică încât nu pot să-i pun majusculă în această clipă. M-ar îngrozi. M-ar cuprinde frigul dintr-odată și m-aș așeza la coadă împreună cu eschimoșii pentru a-mi cumpăra o sobă. Acum fulgeră. Uraganul îmi bate discret în geamul de la bucătărie, văd oamenii cum se stafidesc în mijlocul secetelor matrimoniale, iar alții pierd vremea prin altare. Ne-am împărțit în găști, în mofturi, ne-am ciopârțit sufletele cu lejeritatea unui amator care ignoră totul. Mi se ciocănește din nou în geamul întredeschis. De data asta voi înghesui Cosmosul în sfere de biliard și le voi ciocni până când se vor sparge. Am închis ușile. Mă sufoc acum. Poate din cauza bing-bang-ului domestic de pe masă. Sau a concursului tâmpit pe care l-am organizat ad-hoc: „Cine construiește din nou orbitele?” Sunt atât de impertinent încât cred că eu voi fi cel care va găsi echilibrul. Și ce voi face cu el, cui îl voi vinde, cine va avea nevoie de centrul pe care îl caut în toiul nopții? Întunericul cosmic se năruiește dimineața, când orătăniile se urcă pe gard și țipă că le este foame. Asist de când m-am născut la un conflict permanent între noapte și lumină, m-am plictisit, câteodată mi se face rău și mă regăsesc umblând prin casă, desculț, lovindu-mă de tocurile ușilor, atingând pereții pentru a nu mă lipi de ei, e clar că nu voi câștiga niciodată nimic. Sunt doar spectatorul unei existențe imense care vrea să se așeze peste mine și să mă ucidă. Încă nu știu dacă am inventat Universul pentru a ni se ierta greșelile. Sau poate că ne vom descurca singuri cu acest gen de bagaj.

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).

Hipnosis

   Momentele în care mă las cuprins de necunoscut sunt ca o lamelă de gheață care poate răcori cel mai îndrăcit amestec de băuturi spirtoase din lume. Prezența unei femei, chiar și atunci când pierd contactul conștient cu ceea ce face, mă dezinhibă și îi comandă sufletului să se deschidă. Se pulverizează barierele, pot în acea ipostază să fac un melanj perfect din obsesii, frici, poezie, din extravaganțe senzuale cu care nu mă voi putea lăuda niciodată în lumea reală. Un corp întins, relaxat, pierdut într-o dimensiune pe care nu o domină, se surprinde pe el însuși. Mintea, odată dezlipită de șabloane, interpretează liber și poate comunica fără filtre tot ceea ce percepe. Îmi las subconștientul să fie dezbrăcat până la piele. Îmi place să-mi fie electrocutate cele mai intime imagini care se nasc sub comanda altcuiva: crime pe care visez că le fac, trupuri posedate, ascunse prin beciuri, legate în lanțuri, hrănite rar doar cu picături de apă, oameni pe care îi îndemn să zboare știind că nu vor putea să o facă, strivindu-se după câteva secunde de fundurile prăpăstiilor, tone de culori amestecate aruncate alandala peste clădiri, miliarde de păsări învelite în frunze care așteaptă să renască după altă iarnă cumplită. Pot muri – și nu găsesc niciun regret valabil – în timp ce desenez o literă pentru că acolo, în rotunjimile sale, germinează dragostea și ura. Un explozibil care nu cunoaște răbdarea.

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).