Categorie: Rapel

„Rapel” în limba spaniolă

Așa sună „Rapel” în spaniolă, în traducerea lui Borja Mozo Martin. Mai e un pic, o ultimă sută de metri și manuscrisul va pleca spre editurile de „habla hispana” pentru a-și căuta raftul în librării:

„Cuando vuelo, mi mente se evade pensando en las costumbres terrenales, en los prisioneros de la civilización, y me veo a mí mismo como un bárbaro demasiado cansado para vivir su propia realidad. Han empezado a cansarme incluso los cambios de ánimo que antes me alegraban y me recargaban las pilas. Ahora estoy más atento, cuento los segundos. Si pudiera, los detendría: conseguiría que fueran para mí solo. No me permito ni siquiera un pestañeo al tomarme un vaso de orujo, ni un suspiro más de la cuenta. Me he prohibido cualquier gesto fuera de lugar, hasta el más mínimo golpe en la pared o en el tubo del radiador. El orujo debe entrar directamente en la sangre, porque el invierno no tiene escrúpulos. Acude a la ventana y te golpea en plena cara con sus témpanos de hielo. La época de las lluvias cálidas solo llega cuando intentas ser optimista y crees que la vida aún te puede reservar alguna que otra sorpresa agradable. Vuelo. Se encienden las luces del techo. Se desabrochan los cinturones. En los aeropuertos siempre me he sentido como un salvaje perdido entre maletas, libros de bolsillo, puestos de control y gente esperando. Mucha gente. Un océano de almas cargadas de ansiedad. Y mucha espera. Una inmensa cantidad de tiempo perdido sin otra medida que las miradas fijas en las mamparas que separan las salidas de las llegadas, a quienes se quedan de quienes se marchan y los abrazos de los reencuentros.”

Sunt un vânzător slab

„Rapel” mi-a arătat că trebuie să urci scări pentru a putea vorbi despre fericire. Nu poți trișa mergând cu liftul. Ai nevoie de timp, de dialog cu oamenii pe care îi întâlnești la fiecare etaj, există setea de ascultare, de radiografie, de atingere și de moarte clinică după atingere. Altfel nu se poate. Aș fi putut scrie despre îmbrățișările prin e-mail și despre crizele de anxietate cu destinație precisă, despre hormonii virtuali și despre foamea de carne care întristează în doar câteva secunde. Sau despre miile de experți care dezvoltă la comandă nivelul de oxitocină în corp.

Când nu mă pot exprima, aleg o limbă moartă și încep să-i rescriu dicționarul de la zero. Nu e nimic mai plăcut dimineața decât să-ți faci cafeaua și să te gândești că și Socrate avea sciatică. Ar fi putut inventa un vaccin pentru acest lucru, dar a preferat să taie frunze câinilor din Agora și să ne preschimbe pe toți în visători la normă. Mi-ar mai fi plăcut să scriu rețete de slow-food pe acoperișul unui tren care mă plimbă prin Alpi, să salut caprele care pasc fundamental în ploaie, dar m-am aruncat de infinite ori de pe podul peste Siret și am mâncat napolitane cu muștar sub zăpadă.

Cartea ar fi putut fi scrisă de un pesimist plin de vitalitate, dar și de un om care s-a oprit câteva momente pentru a-și pune viața pe sârma de rufe. Am contemplat-o în timp ce am scris. Cu oarecare doză de uimire și neîncredere. Aștept ca cititorii să uite repede că este un amestec de confesiune ludică și proiecție a unui fior magic în care tot fac eforturi disperate să cred.

Mi-ar plăcea să mă laud că dorm foarte puține ore și că sunt hiperactiv. În realitate ador să plutesc între somn și trezie, aranjându-mi în permanență gândurile în sertărașe pe care le deschid mereu mult mai târziu decât mi-aș dori. Pentru că uit să lipesc etichete. Și se produce imediat un haos din care nu mai pot ieși. Chiar și după apariția acestei cărți mă voi întreba dacă nu cumva am vorbit despre mine prea mult. Sunt convins că am pierdut timp. Și nervi. Prea mulți nervi.

Aș mai putea să vă povestesc aici despre mașina-pinguin care vrea să se hrănească cu dungile vopsite de pe autostradă, despre eficiența unui transplant de inimă și partidele de sex în prag de seară, mi-aș dori să o cunoașteți pe Carlota și să vă cânte Louis Armstrong în dormitor. Dar mă tem că este imposibil. Trebuie să deschideți cartea și să călătorim împreună. Să coborâm cu toții în rapel pe o coardă pe care nu ați mai atins-o niciodată până astăzi. Sunt un vânzător foarte slab, nu aș fi putut face carieră din comisioane, dar pot încerca să vă înșel prin câteva cuvinte.

Cum să faci rapel fără să-ți frângi destinul (literar)

Între Negustorul de pipe și Rapel este o mare de curaj asumat și o tonă de experiment (literar) pus la treabă. Scăpat definitiv de blestemul celei de-a doua cărți, Paul Gabor se instalează confortabil în fotoliul de scriitor (nu, nu e balansoarul atent descris în Balans sau, cine știe, poate că e chiar el?) și-și împletește amintirile cu experiențele livrești, de o manieră unică, personală/personalizată, stilul fiind inconfundabil și imposibil de plagiat. De altfel, scriitorul are oroare de pastișă, de aici și desele atacuri cu privire la viața la indigo, urăște platitudinile, aruncă pe geam orice urmă de banalitate și încearcă cu fiecare ibric de cafea pus pe aragaz să dea valoarea cuvenită ritualului.

Paul Gabor nu se dezice de rădăcini, drumul spre casă este străbătut de multe ori de-a lungul volumului (doar într-un singur capitol este numit locul ca atare), cum își recunoaște patternurile literare, și le revendică cu pasiunea și mândria celui intrat în arena de luptă din motive cavalerești: cei buni trebuie întotdeauna recunoscuți și niciodată tăvăliți prin noroi. Așa se face că suprarealismul este canvas pentru mare parte dintre narațiuni, autoficțiunea și cinismul atent dozat devin arme mânuite cu forță, talent și eficacitate. Spre deosebire de mulți scriitori (contemporani, în special) care scriu autoficțiuni și se folosesc de (auto)ironie în mod special, dând în final o tentă de umor scrierii în sine, Paul Gabor se folosește de cinism. Unul foarte fin dozat, menit să scoată cititorul din mirajul occidentului „mai bun” și să-l dea cu capul de pragul de sus al vieții; de aceea nici Dumnezeu nu are majusculă în Rapel.

Rapel este miezul cărții, la propriu și la figurat, la o adică se poate începe lectura de acolo, deși nu recomand asta. Întotdeauna am preferat lecturile metodice, mă gândesc că niciun autor nu-și așează capitolele întâmplător între coperte, după cum nici firul Ariadnei nu se duce de capul lui, aiurea-n univers. În Rapel avem începutul poveștii scriitorului Paul Gabor, dar în Rădăcini aflăm originile vieții omului P.G. Citind Rădăcini îți dai seama că nostalgia poate căpăta cu adevărat valoare literară, cu condiția să-l fi citit înainte pe Kafka sau chiar și pe Marquez. El își declară nonșalant pasiunea pentru Pessoa, dar citind Itinerarii și Sanatoriu îți dai seama că pe Hemingway l-a fumat de mult (scuzați exprimarea, dar ce să-i fac, dacă de două ori cel puțin îmi pomenește despre nesațul unui fum de trabuc, el, fumător de pipă!), iar pe Fitzgerald și toți scriitorii care au cantonat definitiv realitatea într-o anumită zonă literară îi are mai aproape de suflet decât ar recunoaște-o vreodată cu voce tare.

„Pusesem apă la fiert în mașina timpului. Așa-mi place să alint ibricul pe care îl am de peste douăzeci de ani. Stau mereu în picioare lângă aragaz și îl privesc cum bolborosește. Dacă e prea plin, cade la un moment dat din cauza apei care fierbe și se varsă puțin peste petele de ulei pe care uit mereu să le curăț. Nevastă-mea îmi spune de fiecare dată că pot să fac și altceva cât timp fierbe apa, să nu stau ca un paznic de noapte, în picioare, lângă ochiul aprins. Dar nu pot, n-aș fi eu. Cafeaua nu ar fierbe la fel. Călătoresc în ambele direcții, în trecut și-n viitor. Apuc mânerul, îl mai mișc un milimetru. Nu stă exact pe ochiul aragazului, nu e în mijloc, nu e bine. Știu că dacă nu-l așez ca lumea, apa nu clocotește la fel peste tot. Rămân bule reci înăuntru, iar boabele proaspăt râșnite nu-și vor desprinde uleiurile în totalitate. Barbarului nu-i mai pasă de mașinile-capcană, i se fîlfîie acum de mațele împrăștiate pe pereți. Îl doare că infuzia e proastă și că va avea migrene.” (Pasager)

Orizonturile lui literare sunt precum azimutul: depinde de tine cât de departe este; dacă te uiți cât mai departe, eviți să te împiedici în gropile și capcanele unui prezent (in)confortabil, ajungi să vezi cât mai departe, acolo unde alții nici cu visul nu îndrăznesc să ajungă. E mai mult decât proiecție conștientă aici, e acel cinism de care pomeneam la început. Paul Gabor nu scrutează viitorul precum o prezicătoare ineptă și dornică să câștige banii din prostia oamenilor; nu, el se uită în zare ca să găsească cele mai bune sălașuri pentru ideile lui literare. Așa se face că briza mării este etern prezentă, mirosul de Dunăre aproape că nu dispare, iar aerul tare al dimineții este un fel de pretext pentru apelul de dimineață. Un apel repetat cu obstinație de fiecare dată când începe o nouă poveste.

Dar dincolo de toate acestea există oamenii! Cei de care scriitorul este iremediabil îndrăgostit. Un studios în cel mai bun sens al cuvântului, Paul Gabor studiază oamenii din umbră, fără să-i deranjeze prea mult, profilele lor sunt atent prinse în cuvinte, astfel încât subtilitățile să devină mobile pentru pagini de literatură pură. Oamenii care i-au fost de ajutor în momente cheie din viață devin personaje în adevăratul sens al cuvântului, nemuritori și prinși definitiv în memoriile afective ale cititorilor. N-ai cum să-l uiți pe Șerban, după cum n-ai cum să-i lași pe drum pe bunicii și părinții scriitorului. Portretele lor sunt un amestec unic de suavitate, tandrețe, delicatețe, verticalitate și onestitate.

„În biblioteca lui Șerban i-am găsit pe Alberti, Galeano, Zambrano, Millas, Savater și Neruda, am văzut acolo, printre cărți și trabucuri, armăsari cu picioare de carton care se-nmuiau în ploaie și te lăsau să cobori pe pământul din care ieșeau aburi. Mi-am picurat oțet în rănile deschise și am vorbit despre batistele fluturate pe peron. Nimic nu e ceea ce pare, nimic. În casa aceea veche și după multele ziduri în care am dat cu capul, am învățat că fiecare zi trebuie să o privesc ca un pușcăriaș care știe că va fi eliberat mâine.”(Itinerarii)

Rapel este o continuare și o confirmare: scriitorul Paul Gabor pare că-și face loc definitiv în galeria scriitorilor contemporani. Să sperăm că minusculele din ultima parte a cărții sunt doar germenii viitoarelor cărți semnate de el.

Nona Rapotan, editor BOOKHUB.ro

 

„Rapel” este un volum al privirii, al observației (recenzie)

„Am o veste extrem de proastă: murim simplu, rapid, murim de tot și pentru totdeauna. Nu există drum pe care să ne întoarcem, doar cei care fumează plante rare mai au teorii proprii și își creează din timpul vieții speranțe îndoielnice”, iată ce poți afla din volumul lui Paul Gabor, Rapel, volum care mă bucur că mi-a căzut pe mână, cum se zice, pentru că, deși este un volum de proză scurtă, te ține în priză ca un roman.

Spre deosebire de alte volume de proză scurtă, volume faine pe care le-am citit în ultima vreme, i-aș aminti aici pe scriitorii Flavius Ardelean și pe Ana Donțu, volumul lui Paul Gabor ne oferă o concentrație narativă atipică, o combinație reușită între visceralitate și speranță, recompunând și analizând – chiar și sub cupola aluziei – „românismul”, după cum îmi place mie să-l numesc. Naratorii și personajele, care locuiesc acest spațiu ficțional, trăiesc un fel de latență existențială, încercând, pe de-o parte, să trăiască bine în lumea nouă, în lumea care le-a oferit o șansă odată ieșiți din țară, încercând, pe de altă parte, să-și trateze rănile emoționale, răni cauzate de viețuirea în „românism”.

Apreciez extrem de tare faptul că povestirile din ciclul „Rapel” nu sunt intelectualizate. Asta oferă naturalețe fiecărei povestiri și credibilitate, dincolo de firesc și alte nuanțe care rezultă de aici. Te simți în siguranță în universul ficțional creat de Paul Gabor și te simți atât de apropiat de narator, încât ai impresia că-i poți simți căldura. Naratorul știe că ești prezent, te simte, adesea ți se adresează direct, și, chiar dacă declară că se teme să ți se arate, încercând cumva să se joace cu tine, el o va face din plin.

Fiindcă tot am adus vorba despre naratori, e bine să știți că în „Rapel” naratorii sunt diferiți, că fiecare proză are particularitatea și personalitatea ei. Cu toate astea, cu toate că putem citi poveștile în ordinea în care dorim, plachetele narative create de Paul Gabor au, totuși, ceva în comun. Au aceeași inimă, sunt tentată să spun în primă instanță, când, în fond, corect spus ar fi că au același „ochi”.

Ceea ce face Paul Gabor în acest ciclu de proză scurtă mi se pare extraordinar. Practic, scriitorul reușește să unească cioburile unei suprafețe întregi, netede cândva într-o lentilă care ne dă prilejul nouă, mai ales cititorilor români, să percepem societatea în care trăim („românismul”). Când spun societate, nu mă refer la reprezentarea geografică a țării sau la stat, ci mă refer la starea emoțională care, indiferent de țara în care am locui, există în permanență în conștiința noastră. Acest aspect este cu atât mai deosebit, cu cât el rezultă din subiectivitatea naratorilor, nu din obiectivitatea lor, așa cum se obișnuiește în prozele realiste. Din punctul meu de vedere, „Rapel” este un volum al privirii, în primul rând, al observației – fiindcă mereu există ceva care atrage atenția: o bătaie în ușă, o tobă care zornăie, un pahar de whisk(e)y gol – și al analizei. Or, Paul Gabor, împreună cu naratorii săi, este un fin analizator, cu iz chirurgical – aș putea spune. El știe să-și conducă cititorii doar până la limita dintre mundan și grotesc, oprindu-se pe această linie fină de demarcație și activând în cititor o stare de fapt a realității, fără a-i provoca însă silă. Scriitorul urmărește parcă să trezească în cititor conștiența realității cotidiene, uneori îndemnându-l să se trezească (dacă lucrul mai poate fi cu putință), alteori silindu-l s-o facă. Dacă aspectul îi reușește sau nu, vă las să descoperiți singuri.

Ce vei mai găsi în „Rapel”? Erotism, spaimă, asumare, depășire, iubire, fain expuse narativ, fain rezolvate și suprapuse. În speranța că vei pune și tu mâna pe acest volum, închei neprofesionist cu un pasaj care mi-a plăcut teribil, pentru că surprinde tembelismul lui Homo sapiens sapiens: „Mă plimb câteodată prin cimitirul de la marginea orașului și văd că suntem atât de idioți, încât nici măcar după moarte nu vrem să fim modești: marmură, granit, mausolee, monumente care costă averi din care s-ar putea hrăni sute de nenorociți”.

Trebuie, consider eu, să ne bucurăm că scriitorii români aleg să scrie și proză scurtă. Întotdeauna am apreciat această formulă epică, deși niciodată n-am publicat sub această formă. Proza scurtă, spre deosebire de roman, este, în fond, o concentrație narativă, iar cine este capabil să mânuiască așa ceva, cu siguranță, poate livra un roman extraordinar.

Călina Bora – scriitoare, profesoară

„O trezire a Celuilalt om”

Recunosc că uneori mi-e teamă de astfel de cărți. Fiindcă știu că mi se instalează în subconștient, fiindcă știu că o să mă obsedeze o bună bucată de vreme. 

”Rapel”! Paul Gabor! 

O recitesc a 3-a oară. (Nu-i voi spune asta autorului). Pentru că rar mi se întâmplă să dau de cărți care să-mi fie pe gust. Pe scurt, e o carte care se încadrează în sfera inteligibilității, sfera bunei judecăți. Gândire, spirit, inteligență, psihism, tot ceea ce conturează o conștiință ce nu se rușinează să se autodezvăluie. E ca o întrevedere a sinelui cu bunul simț, cu visarea și cu realitatea. Cu simplitatea de a fi. 

Să te arăți lumii așa cum ești, e un act normal dar și curajos! ”Rapel”-ul lui Paul Gabor este ca o trezire a Celuilalt om, a celui în care trebuie să te încrezi că-și taie coarda și cade în hău pentru a-ți salva ție viața! Pentru că și tu, la rândul tău, ai face la fel!

Cam acesta e ritmul cărții:
”Îmi ațipesc degetele pe rândurile astea și mi-e dor să-mi umplu buzunarele cu pietre rotunde, scoase din râu.”

”Rapelul este sinucidere curată, rapidă, dacă nu este făcut după toate regulile artei”

”Ce s-ar întâmpla dacă ultimii înțelepți s-ar usca de vii într-o avalanșă de aer fierbinte, fără acces la burdufurile din piele de elefant care le aduc panaceul lichid?”

”Ce este vital pentru noi? Vitalul nostru nu are nicio semnificație pentru cei care ar putea trăi în alte locuri, ascunși după perdeaua de întuneric pe care-o vedem după ce apune soarele.”

”Felul în care oamenii înțeleg să se apropie unii de ceilalți, să se înșele, să fure, să ucidă dacă e nevoie în numele necesității create artificial – nu mă face să mă simt deloc bine. Nu cred că mai aparțin – și de foarte multe ori mă trezesc dimineața cu această senzație – societății în care ne aflăm.”

”M-au trezit delfinii cu spinările galbene…”

”Rapel”-ul lui Paul Gabor este Contagios. Vă sfătuiesc să citiți această carte doar dacă mai credeți în voi. Și în cei care vă iubesc!

Scriitorul Gabriel Bota despre „Rapel”.

Cristian Fulaș despre „Rapel”

„Recunosc, mi-e din ce în ce mai greu să scriu despre literatură. Așa cum mi-e dintotdeauna greu să spun că eu fac literatură, evit subiectul, aproape că îmi face rău. Dar nu puteam să las să treacă neobservată cartea asta a lui Paul Gabor, ar fi fost nedrept. E scrisă bine, cu o bună și instinctivă înțelegere a stilului ca pliere pe povestire și personaj, cu izbucniri brevissime și cu prelungiri bine gândite (sau simțite, în literatură e același lucru), dar mai ales cu o senzațională preînțelegere a necesității de a vorbi despre lucrurile banale, normale, de zi cu zi. Despre micile întâmplări care ne fac să fim, care ne fac ceea ce suntem. Întotdeauna mi-au plăcut cărțile care vorbesc despre obișnuință, despre obișnuit, despre ce obișnuim să facem când trăim. Și asta e una dintre ele. Nu știu dacă o vei citi sau nu, dar mie mi-a plăcut. Cu riscul de a exagera și a-mi atrage critici, dar arta nu e nimic altceva decât exagerare și expunere (la critici, la critică), mi-a amintit de micile texte ale lui Joyce numite Epifanii, apărute la noi într-un mic volum la editura Univers.”

Cristian Fulaș, scriitor și traducător