Mie-mi plac sunetele care se nasc, îmi place enorm lumina căzută pe fața bătrînei care urlă din cărucior. Pînă și îngerii aceia cu artrită și platfus îmi zîmbesc din colțul lor. Unul scoate o muzicuță din buzunar și se aude „Dust in the wind”. Femeia de serviciu intră în panică și șterge imediat praful de pe mesele din holul imens. Ți-ai propus vreodată să trăiești cu adevărat măcar o oră pe zi? Ar fi ciudat, dar tu nu știi asta. Pentru că respiri banal, gîndești banal, mănînci banal și faci dragoste la fel de anost ca o secretară care atinge de mii de ori pe zi tasta space și visează la o noapte în care amantul ideal o lipește cu sînii de perete și o sodomizează pe la spate. De fapt nimic nu contează cu adevărat, dacă stai să te gîndești. Nu are nicio importanță dacă exiști, dacă faci copii, dacă te căsătorești, dacă mori sărac sau bogat. Nu are importanță dacă viața ta se consumă pe timp de pace sau de război. Singurul lucru important de care nu e nimeni conștient este faptul că trăim fulgerător de puțin. Și o facem în stilul nostru, conform educației primite, egoist și sec.

Ceva lipsește. Nu știu dacă din mine sau în general, din tabloul ăsta mizerabil al cotidianului. Acolo, undeva, într-un apartament de pe glob, trăiește taică-miu pe care-l văd extrem de rar, impardonabil de puțin. Nu mai știu ce crede, ce ar spune despre toate acestea. Poate că și-ar fi imaginat propria bătrînețe un pic altfel dacă ar fi putut înțelege diferit binele și răul, poate că ne-am fi apropiat mai mult dacă eu, la rîndul meu, aș fi simțit că am de ce și de cine s-o fac. Mi-am promis că voi rămîne un om simplu căruia îi place vinul. Care își cumpără înghețată la miezul nopții și își găurește întotdeauna biletul de troleu. Un om normal căruia îi plac femeile și traficul nu foarte aglomerat, aerul rece al dimineții care perforează plămînii, bateriile pline, lifturile care urcă și coboară fără să se blocheze între etaje, gardurile vii tunse la milimetru și mirosul de cafea fierbinte care răzbate din bucătăriile cartierului.

„Rapel” mi-a arătat că trebuie să urci scări pentru a putea vorbi despre fericire. Nu poți trișa mergând cu liftul. Ai nevoie de timp, de dialog cu oamenii pe care îi întâlnești la fiecare etaj, există setea de ascultare, de radiografie, de atingere și de moarte clinică după atingere. Altfel nu se poate. Aș fi putut scrie despre îmbrățișările prin e-mail și despre crizele de anxietate cu destinație precisă, despre hormonii virtuali și despre foamea de carne care întristează în doar câteva secunde. Sau despre miile de experți care dezvoltă la comandă nivelul de oxitocină în corp.

„Am o veste extrem de proastă: murim simplu, rapid, murim de tot și pentru totdeauna. Nu există drum pe care să ne întoarcem, doar cei care fumează plante rare mai au teorii proprii și își creează din timpul vieții speranțe îndoielnice”, iată ce poți afla din volumul lui Paul Gabor, „Rapel”, volum care mă bucur că mi-a căzut pe mână, cum se zice, pentru că, deși este un volum de proză scurtă, te ține în priză ca un roman.

Spre deosebire de alte volume de proză scurtă, volume faine pe care le-am citit în ultima vreme, i-aș aminti aici pe scriitorii Flavius Ardelean și pe Ana Donțu, volumul lui Paul Gabor ne oferă o concentrație narativă atipică, o combinație reușită între visceralitate și speranță, recompunând și analizând – chiar și sub cupola aluziei – „românismul”, după cum îmi place mie să-l numesc. Naratorii și personajele, care locuiesc acest spațiu ficțional, trăiesc un fel de latență existențială, încercând, pe de-o parte, să trăiască bine în lumea nouă, în lumea care le-a oferit o șansă odată ieșiți din țară, încercând, pe de altă parte, să-și trateze rănile emoționale, răni cauzate de viețuirea în „românism”.

Apreciez extrem de tare faptul că povestirile din ciclul „Rapel” nu sunt intelectualizate. Asta oferă naturalețe fiecărei povestiri și credibilitate, dincolo de firesc și alte nuanțe care rezultă de aici. Te simți în siguranță în universul ficțional creat de Paul Gabor și te simți atât de apropiat de narator, încât ai impresia că-i poți simți căldura. Naratorul știe că ești prezent, te simte, adesea ți se adresează direct, și, chiar dacă declară că se teme să ți se arate, încercând cumva să se joace cu tine, el o va face din plin.

Fiindcă tot am adus vorba despre naratori, e bine să știți că în „Rapel” naratorii sunt diferiți, că fiecare proză are particularitatea și personalitatea ei. Cu toate astea, cu toate că putem citi poveștile în ordinea în care dorim, plachetele narative create de Paul Gabor au, totuși, ceva în comun. Au aceeași inimă, sunt tentată să spun în primă instanță, când, în fond, corect spus ar fi că au același „ochi”.

Ceea ce face Paul Gabor în acest ciclu de proză scurtă mi se pare extraordinar. Practic, scriitorul reușește să unească cioburile unei suprafețe întregi, netede cândva într-o lentilă care ne dă prilejul nouă, mai ales cititorilor români, să percepem societatea în care trăim („românismul”). Când spun societate, nu mă refer la reprezentarea geografică a țării sau la stat, ci mă refer la starea emoțională care, indiferent de țara în care am locui, există în permanență în conștiința noastră. Acest aspect este cu atât mai deosebit, cu cât el rezultă din subiectivitatea naratorilor, nu din obiectivitatea lor, așa cum se obișnuiește în prozele realiste. Din punctul meu de vedere, „Rapel” este un volum al privirii, în primul rând, al observației – fiindcă mereu există ceva care atrage atenția: o bătaie în ușă, o tobă care zornăie, un pahar de whisk(e)y gol – și al analizei. Or, Paul Gabor, împreună cu naratorii săi, este un fin analizator, cu iz chirurgical – aș putea spune. El știe să-și conducă cititorii doar până la limita dintre mundan și grotesc, oprindu-se pe această linie fină de demarcație și activând în cititor o stare de fapt a realității, fără a-i provoca însă silă. Scriitorul urmărește parcă să trezească în cititor conștiența realității cotidiene, uneori îndemnându-l să se trezească (dacă lucrul mai poate fi cu putință), alteori silindu-l s-o facă. Dacă aspectul îi reușește sau nu, vă las să descoperiți singuri.

Ce vei mai găsi în „Rapel”? Erotism, spaimă, asumare, depășire, iubire, fain expuse narativ, fain rezolvate și suprapuse. În speranța că vei pune și tu mâna pe acest volum, închei neprofesionist cu un pasaj care mi-a plăcut teribil, pentru că surprinde tembelismul lui Homo sapiens sapiens: „Mă plimb câteodată prin cimitirul de la marginea orașului și văd că suntem atât de idioți, încât nici măcar după moarte nu vrem să fim modești: marmură, granit, mausolee, monumente care costă averi din care s-ar putea hrăni sute de nenorociți”.

Trebuie, consider eu, să ne bucurăm că scriitorii români aleg să scrie și proză scurtă. Întotdeauna am apreciat această formulă epică, deși niciodată n-am publicat sub această formă. Proza scurtă, spre deosebire de roman, este, în fond, o concentrație narativă, iar cine este capabil să mânuiască așa ceva, cu siguranță, poate livra un roman extraordinar.

Călina Bora – scriitoare, profesoară

Recunosc că uneori mi-e teamă de astfel de cărți. Fiindcă știu că mi se instalează în subconștient, fiindcă știu că o să mă obsedeze o bună bucată de vreme. 

”Rapel”! Paul Gabor! 

O recitesc a 3-a oară. (Nu-i voi spune asta autorului). Pentru că rar mi se întâmplă să dau de cărți care să-mi fie pe gust. Pe scurt, e o carte care se încadrează în sfera inteligibilității, sfera bunei judecăți. Gândire, spirit, inteligență, psihism, tot ceea ce conturează o conștiință ce nu se rușinează să se autodezvăluie. E ca o întrevedere a sinelui cu bunul simț, cu visarea și cu realitatea. Cu simplitatea de a fi. 

Să te arăți lumii așa cum ești, e un act normal dar și curajos! ”Rapel”-ul lui Paul Gabor este ca o trezire a Celuilalt om, a celui în care trebuie să te încrezi că-și taie coarda și cade în hău pentru a-ți salva ție viața! Pentru că și tu, la rândul tău, ai face la fel!

Cam acesta e ritmul cărții:
”Îmi ațipesc degetele pe rândurile astea și mi-e dor să-mi umplu buzunarele cu pietre rotunde, scoase din râu.”

”Rapelul este sinucidere curată, rapidă, dacă nu este făcut după toate regulile artei”

”Ce s-ar întâmpla dacă ultimii înțelepți s-ar usca de vii într-o avalanșă de aer fierbinte, fără acces la burdufurile din piele de elefant care le aduc panaceul lichid?”

”Ce este vital pentru noi? Vitalul nostru nu are nicio semnificație pentru cei care ar putea trăi în alte locuri, ascunși după perdeaua de întuneric pe care-o vedem după ce apune soarele.”

”Felul în care oamenii înțeleg să se apropie unii de ceilalți, să se înșele, să fure, să ucidă dacă e nevoie în numele necesității create artificial – nu mă face să mă simt deloc bine. Nu cred că mai aparțin – și de foarte multe ori mă trezesc dimineața cu această senzație – societății în care ne aflăm.”

”M-au trezit delfinii cu spinările galbene…”

”Rapel”-ul lui Paul Gabor este Contagios. Vă sfătuiesc să citiți această carte doar dacă mai credeți în voi. Și în cei care vă iubesc!

Scriitorul Gabriel Bota despre „Rapel”.