De la postura de sculptor în bobul de orez, ipostază care cadrează cu ,,miniaturile” adunate în volumul de debut, Negustorul de pipe şi cu cele din volumul de față, don Paul Gabor își lărgește aria căutării, practicând de data aceasta un soi de ,,alpinism” cultural-utilitar-identitar, pentru care coborârea în sine ține de tentația aventurii și de fascinația itinerariului. Elementele de siguranță ale celui care scrie în Rapel, agățat de o cordelină imaginară de tip Axis, coloana vertebrală a propriei cărți, sunt ideile novatoare, îndrăznețe, fraza cu zvâc, talentul narativ, ironia fină și umorul subtil. A fi sus, dincolo de schimbarea de paradigmă/perspectivă și de viziunea panoramică, îi permite lui Paul Gabor răgazul autoanalizei, al întoarcerii spre sine, zăbava narativă.
Paul Gabor scrie suspendat, deasupra scrisului obișnuit, Paul-,,arahne” alunecă pe firul povestirilor adunate în volum la modul fin, controlat, delicat, coregrafic. El nu ia cu asalt verticala, ci se contopeşte cu ea. Opririle simbolice sunt tot atâtea popasuri identitare. Sus, în aerul eterat al propriilor amintiri, populat de entități care-i marchează existența, îl regăsim pe Paul Gabor artizanul, manufacturierul, sculptorul în fraza-filigran, cel pasionat de detaliu, de cuvântul șlefuit. Rapel e construit pe efectul surpriză al cuvântului revelator. Scriitorul nu lasă nimic la întâmplare, textul său fiind pre(a)meditat. Paul Gabor nu scrie în pripă, ci așezat, molcom, prețuind fiecare cuvânt de care-l leagă o prietenie strânsă. Din dubla aventură a scris-cititului, scriitor și lector ies îmbogățiți.
Rapel marchează trecerea de la postura aparent sedentar-contemplativă la cea a călătorului căruia îi stă bine cu drumul; sunt coborâri sinuoase pe firul logic al narațiunii condensate, pline de miez (cu Paul Gabor, cel fascinat de Mediterana și de întinderile de apă – a se vedea Dunărea gălățeană care-i amprentează tinerețea). În cele patru puncte cardinale, tot atâtea direcții ale destinului, îl regăsim pe Omul Paul Gabor, sensibil, melancolic, înclinat spre duioasă aducere-aminte și varii nostalgii, cartografiind spații narative aparte, într-un timp care se sustrage devenirii.
Rapel debutează cu Clape, de unde ideea de muzicalitate, de carte-pian, pe note, începe cu ,,Când” și sfârșește cu ,,nesfîrșit”, de unde caracterul deschis, deschiderea spre infinit, prefigurat de prezența în fundal a clopotului (care dobândește pe-alocuri valențele clopotului scufundat, surd, estompat, așa cum îl regăsim în scrierile lui Livius Ciocîrlie). Melodicitatea și ritmicitatea frazei, armoniile pe portativ fac din Paul Gabor un virtuoz, autorul inspirat al unui text în cheie (sol), cu cheie, care încheie, care prinde, pune laolaltă. Pianul Saskiei, de pildă, e Metafora în stare pură, proiectată pe un fundal suprarealist, dalinian: ,,Miroase a apă și a tunete.” Disecat, fiecare fragment al cărții se vrea ,,altfel”, format din ,,Biciuști sonore. Șrapnel în Si bemol.”, prin care scriitorul urcă, purtat de vraja cantosului. Deși neagă faptul că ar fi fi interesat de sensuri, Paul Gabor e mai avid de ele ca oricând, parte din aventura extinsă la care este parte: ,,Nu m-aș complica să caut sensuri.” Nu e o fugă sau o cantonare în zona de confort, ci, din contră, o căutare febrilă a rostului și a sensului existențial, o necesară acțiune care să-l legitimeze ca om, ca perpetuu călător-căutător. Aici, ca și în alte locuri de pe cuprinsul volumului, există pasaje impregnate de erotism și senzualitate, fapt care plasează căutarea frumosului în sfera erosului: ,,Am savurat și eu de mii de ori picioarele pianului și ascultam smerit cum mi se spunea să nu mai alerg după femei de neatins, temătoare, să nu mai aștept ani de zile până când mă voi putea spovedi între pliurile unui furou de dantelă albă. Nu ascult. Lăcrimez doar pentru mine, neștiut, neauzit. Nu am voie să scriu lucruri, doar să le spun.”. Lucruri pe care Paul Gabor le spune într-un exces de spovedanie laică, din nevoia de verb, ,,de clapă”, de drum, de autoregăsire, de dialog monologat, dar și de a-și umple de conținut trăirile, aducerile-aminte, evaziunile-proiecții în imaginar.
Prozele impregnate de lirism și de muzicalitate din Rapel fac din Paul Gabor un veritabil meloman. Muzicalitatea scriiturii sale (există o linie melodică, după cum există o linie metatextuală), literele ce împrumută din valențele acordului, armoniei sau sunetului sunt înnobilate de imagini estetice percutante: ,,…pianul […] suspendat peste oraș.” Împotriva celor care rămân imuni în fața muzicii care înalță și fortifică pe interior, el formulează adevărate rechizitorii.
Rapel este o carte ,,verticală” pe care o recomand a fi citită în doze mici, pe nivele, iar după cuvenitele lecturi în slow motion să urmeze pauze necesare reflecției și așezării textului în sine, în matca-i firească, asemenea funigeilor peste o zi bogată în eveniment. Periplurile de tip ascensus-descensus ale scriitorului se consumă uneori prin tuburi, spațiu protector, de tip incintă (regresum ad uterum), dar și deopotrivă claustrant (descensus ad inferos): ,,După prima încercare […] am coborât de mai multe ori prin tuburi. Se deschidea pământul cu ușurință când îl atingeam, îl mușcam ușor în spatele genunchiului pentru a mă primi, și mă plimbam legat la ochi deasupra prăpăstiilor din adâncuri.”
Alunecările lui Paul Gabor pe frânghia textului său se produc și pe teritoriul oniricului, sub hipnoză, ca psihoterapie, ipostază în care-l întâlnim ca pacient întins pe canapeaua psihanalistului, în confesiuni provocate care au la bază un mediator și în care cititorul este luat drept interlocutor, caz în care avem de a face cu rapelul în subconștient. Deloc întâmplător, specialistul în decodarea și interpretarea viselor este o femeie, o femeie ravisantă, care stârnește simțurile, ațâță poftele, provoacă, generează iluzii, perturbă (la fel și Carlota sau prostituata Maria). Există situații în Hipnosis (în Clape muzica însăși e un gen de hipnoză) când raportul dintre psihanalist și cel psihanalizat se schimbă, când psihologul se joacă cu mintea pacientului, după cum scriitorul se joacă cu mintea cititorului: ,,Eu prefer cabinetul. Și vreau să ies din mine, să-mi las mintea liberă, necontrolată, o las pentru câteva zeci de minute în mâinile altcuiva, să o dreseze ca pe un cățelandru care nu știe încă să latre la cine trebuie. Mi-o va împrăștia pe covor […] și o va lovi, o va desface în mii de bucăți și o va împărți în piese de puzzle.” In extenso, Paul Gabor, ale cărui proze conțin ceva perfid în ele, de vreme ce se fixează pe retină și pe creier, își este sieși psihanalist.
Creativ și recreativ, analist și psihanalist, psihanalizabil sau intuibil, scriitorul face incursiuni în identitatea-i extinsă. Caută și se caută, limitează și dezmărginește, rămâne captiv realității și, în același timp, i se sustrage abil.
Scriitorul îşi verbalizează nevoia de protecţie prin interesul pe care îl acordă refugiului, indiferent că acesta se produce în cubul Rubik, în spațiile acvatice sau în globul de sticlă. Sunt refugii care permit ascunderea la propriu, altele o imaginează (cum e și pagina cărții). Prețul pe care Paul Gabor îl pune pe literă este atât de mare, încât el nu o scrie pur și simplu sau o tastează mecanic, ci o caligrafiază, zăbovește artistic asupra ei, transformă semnul lingvistic în semn iconic sau în pictogramă, asemenea stampelor japoneze: ,,Pot muri – și nu găsesc niciun regret valabil- în timp ce desenez o literă pentru că acolo, în rotunjimile sale, germinează dragostea și ura.” La Paul Gabor, granițele dintre realitate și imaginar sunt extrem de subțiri, pojghițe superflue. Uneori, realitatea rea îi repugnă, îi invadează și torturează ființa, drept pentru care își dorește evaziunea, ieșirea din ,,spațiile blestemate” de tip blecherian. Preferată rămâne starea de suspendare, plutirea, senzația de gravitație zero, rapelul. Ieșirile din sine, având un rol terapeutic, sunt ieșiri controlate sau nu, ieșiri cu măsuri de siguranță incluse sau eliberări ce frizează abandonul, lăsarea în voia sorții. Discursul la persoana întâi conferă prozelor sale valoare de jurnal intim. Pentru Paul Gabor, irealitatea imediată pare mult mai tentantă și mai ofertantă decât realitatea reală insuficientă și cu potențial de traumă pe care o trăiește și în care se simte captiv, deși nu are nicio garanție că, evadând, apelând la ajutorul iluzoriu al substanțelor psihotrope, spiritul își găsește tihna care să conducă la împăcarea-reconciliere cu sinele: ,,Să ies din mine, din realitate, să fug în altă dimensiune unde nu mai pot să-mi controlez mintea decât cu ajutorul drogurilor, apelând la defulările spontane și la sinteticul ieftin al pastilelor cu efecte rapide.”
Drama scriitorului fugar, indiferent că încearcă evaziuni pe orizontală sau pe verticală, constă în aceea că, orice ar face, e sortit să rămână locului sau legat de locuri (o demonstrează nostalgia după copilărie, bunici, părinți, familie, spații edenice). Singurul ,,bun” obținut în urma periplului între lumi este că își exercită ,,dreptul la visare” sau ,,dreptul la delir”, uzează de libertatea de a-și imagina, de a se orienta, fie și iluzoriu, spre ,,altceva” nemaiîntâlnit sau experimentat până atunci. Detașarea de tot și de toate pare să obțină efectele scontate în plan vertical, topos liber de aglomerări umane, de hűbris sau de frustrări terestre: ,,…caut frânghii cu ajutorul cărora să urc lin în cer și să văd lumea de acolo.” Nu e o nevoie explicită de transcendență, nu e un periplu în zona eterată a spiritualității, nu e nevoia de divinitate (pe care o critică vehement), ci plăcuta stare pe care o conferă eliberarea de angoase.
Sătul să rămână doar la stadiul de întâmplare și nimic mai mult, lui Paul Gabor aproape tot ce îi apare în vis pare mult mai credibil, mai la îndemână și mai verosimil decât evenimentul consumat în imediata sa vecinătate. Cum lumea reală și teluricul par perimate, cu sensurile epuizate și incapabile să mai ofere ceva original, singura șansă de eliberare rămâne zborul, locul întâlnirilor fericite și al dialogului real, onest, nevătămător: ,,Mă înalț iarăși. Îl întâlnesc pe Freddie. Lovește în îngeri cu suportul microfonului. Sar picături de transpirație peste tot, semn că nu este o zi în care se simte bine. A rămas același vulcan ascuns într-o membrană imensă de timiditate. Când călătoresc cu avionul, ies din boxe piesele lui. La decolare, la aterizare, Another one bites the dust – o tentativă nereușită de a le spune tuturor că nu merită să zboare. Zborul e un privilegiu. Sau ar trebui să fie. Călătorii nu pot primi mâncare, băutură, cafea, nu au voie să citească reviste, ziare și cărți, li se va interzice orice contact cu lucrurile care pot să-i distragă de la frumusețea zborului. Cu ochii lipiți de geamuri, înfipți în apusurile de soare spintecate de aripile din aluminiu. Acolo, la mii de metri înălțime, am putea să dialogăm de la egal la egal cu lumea cealaltă. Pentru că viețile nu se vând, nu se cumpără. Viețile se consumă, atât.”
Scriind, Paul Gabor încearcă să (se) știe, să (se) descopere, să se autochestioneze, să se cheme la (r)apel. Prozele sale sunt autopsihanalize lansate în spațiul public, confirmare a faptului că nu are nimic de ascuns. Ridicările alter ego-ului său de pe canapeaua psihanalistului sunt tot atâtea reintrări în lume simbolice cu cărțile pe față, după sinuoase parcursuri onirice sau alunecări în timp și spațiu. Pentru scriitor, urcușul este condiția esențială pentru a găsi calea către răspunsurile avute la dilemele existențiale. Nu e o apropiere de divinitate, față de care își manifestă rezervele și scepticismul (libertatea de a fi), ci o comprimare a distanței între el și sine și, de ce nu, o ,,audiență” la Diriguitorul Universal din nevoia omenească de a ști și de a se simți scos de sub tutela castrator-dominatoare: ,,Cât de mult mă voi putea ține departe de mine însumi? Mi-am promis odată că-i voi cunoaște bolile lui dumnezeu. L-aș întreba dacă a avut scarlatină, dacă a făcut febră și a fost nevoie să i se umple fundul cu Penicilină, cum rezistă la stres, la frig, dacă îi îngheață fața în toiul iernii, mi-ar plăcea să știu cum a respectat promisiunea de a nu face sex decât după noaptea nunții. Pentru toate astea e nevoie să urc, să plutesc mii de ore în plus până voi găsi drumul către răspunsuri.” În relație cu dumnezeu, înadins ortografiat cu litere mici, întrucât nu se ridică la înălțimea așteptărilor celui care caută și se caută, Paul Gabor procedează ,,democratic”, îndreptățit fiind să pună întrebări și să afle răspunsuri, indiferent de cel intervievat sau de postura în care se află. Nu e atât erezie, cât dorința firească de a se ști liber, neîncorsetat de norme, legi sau dogme, de a fi liber să ceară socoteală și să tragă la răspundere pentru lucrurile care nu merg bine sau pentru creația de mântuială prezentată sub auspiciile perfecțiunii: ,,Demult, aceste ședințe erau o reală plăcere pentru mine. Acum, când la tot pasul dau numai peste nenorociți, peste delăsare și ignoranță, îmi vine să-l iau pe dumnezeu de guler și să mătur strada cu el. Îl caut. Mereu.“
Potențialul evazionist al lui Paul Gabor este unul imens, rezultat al presiunii pe care realitatea ,,contondentă”, dură, macră o exercită asupra sa. Revolta împotriva realității-chihlimbar se consumă atât în corpusul social în care îi este sortit să trăiască și unde nu de fiecare dată se și acomodează și împotriva căruia ia atitudine, cât și în detașările, dezicerile simbolice față de tot ce e dinainte făcut, hotărât, impus, banal, față de dejaspusul, dejavăzutul, dejaauzitul, ce nu cadrează cu propriile convingeri: ,,Nu am niciodată aceeași destinație, mă enervează drumurile bătătorite pe care încep să le cunosc bine și le evit.”; ,,Mă contaminez cu întrebări.”
Visele, transele personajului-narator sunt veritabile puneri în scenă. Ca pentru a rupe fluxul narativ și a-și îngădui o binemeritată pauză, alter ego-ul prozatorului simte nevoia din când în când să bea apă, să se hidrateze cu lichidul vital, să treacă de mărul lui Adam (care, anatomic vorbind, are forma unei cărți deschise) cu ajutorul fluidului. Cu moartea se află în relații amicale, o conștientizează ca urmare firească a vieții, corolar al ei, încheierea unui ciclu existențial. Nu caută să i se sustragă, nu caută s-o fenteze sau să încheie vreun pact dezonorant, ci o privește în ochi, bărbătește, demn. Uneori o ia în tărbacă sau o provoacă la șuetă. De aceea confesiunile sale nu au forma lamento-ului sau a părerilor de rău: ,,Când mă întâlnesc accidental cu moartea bem cafea, facem schimb de rețete culinare și vorbim, dacă timpul ne permite, despre cât de curvă este viața. Știu că mă păsuiește, dar nu încetează să mă supravegheze îndeaproape. Bate cu degetele în masă, soarbe tacticoasă din ceașcă și râde pe înfundate.”
Paul Gabor, cel care are oroare de static, nu pierde vremea cu divagații sau cu situații sterile, ba dimpotrivă, e preocupat de lucruri esențiale și de sensuri ultime. Nevoia sa de justificare nu e resimțită ca o datorie în fața semenilor, ci față de sine, de unde și dialogul monologat. Există situații când cititorul este invitat la peregrinările scriitorului: ,,Tu, cel care citești; mi-ar plăcea foarte mult să vii cu mine în noaptea asta, ne-am putea pierde prin labirintul mahalalelor, pe-acolo unde-și au regatul şuţii de buzunare și lăutarii cu țambal.” De altfel, toposul mahalalelor îi este familiar scriitorului, sursă de inspirație, dar și întoarcere spre acel illo tempore sacru al copilăriei și adolescenței consumate în spațiul moldav dunărean. În ciuda ezitării de a se întoarce cu gândul la origini, pentru că nu dorește să pozeze în elegiac sau să cadă pradă melancoliei, Paul Gabor, atunci când face concesii amintirilor, istorisește dedicat, profund atașat de oameni (moș Costin, țața Anița) și de locuri (comuna Smulți, brutăria, fântâna, stupina, atelierul de dulgherie al bunicului de la care învață meserie (inclusiv ,,meseria de a trăi”), dar se și molipsește de darul povestitului așezat – a se vedea istorisirile veteranului despre cele pătimite în război la Cotul Donului sau despre exilul în Siberia, despre întoarcerea acasă și drama confiscării averii de către comuniști și a întemnițării la închisoarea Chiraftei), deszăgăzuiește emoția, se dezîmpietrește, își recunoaște vulnerabilitatea. E momentul când fantasmele sale sunt puse în plan secund, când realitatea-rapel își cere drepturile, iar scriitorul se abandonează poveștilor cu iz autobiografic: ,,Mi se pare total lipsit de interes să scriu despre locurile din care vin, despre bunicii materni și viața lor, dar o fac ca un exercițiu prin care încerc să observ dacă am răbdare, dacă îmi pot administra bine amintirile și mă eschivez într-un fel, ascunzându-mi inerentele noduri din gât în spatele acestor rânduri.”
Nevoia de sus se justifică la Paul Gabor și din perspectiva trăirilor, emoțiilor pe care i le furnizează aducerile-aminte (care eliberează combustii interne nebănuite, mistuiri lăuntrice greu de stăvilit, un puternic holocaust-ardere de tot interior). Numai privindu-le suspendat le poate acorda cuvenita cinstire, numai plutind deasupra lor și le poate menține eterne: ,,Mă înfierbânt odată cu pământul, mă tem de găurile din văzduh și privesc în verticală.” Dacă pe dumnezeu nu poate conta, nu îi este teamă să-l înfrunte și să-i ceară socoteală, în schimb, de văzduh îi este frică, lucru recunoscut fără ocolișuri.
Sub aspectul toposurilor, Paul Gabor se străduiește să reconcilieze contrariile, ca prim-pas spre domolirea febrei gâlcevei cu sinele și atenuarea stării de sociofob cu care se învăluie: ,,Eu […] iubesc desprinderea de sine.” Transcendentul spre care țintește și teluricul în care viețuiește sunt aduse cumva la masa verde a negocierii: ,,Îmi încarc bateriile doar atunci când stau pe iarbă, lungit pe spate, într-o somnolentă contemplație. Clipesc rar, privesc îndelung cum îi strălucesc inelele lui Saturn și urc pe o scară sprijinită pe o oglindă gigantică. Îmi lipesc nasul de suprafața rece. Acolo se oprește totul, e o barieră prin care nu pot trece mai departe. Nu poți intra prin propria ta imagine de ființă speriată, extenuată de urcatul treptelor.” Scriitorul, Iacob speculativ.
Lui Paul Gabor îi lipsește orgoliul de scriitor. Conștiința apartenenței la breasla scriitorilor îi induce mai degrabă angoase suplimentare, decât să-i alimenteze mândria personală. Susul dobândit pe calea ascensiunii profesionale, inclusiv prin scris, îi pare meschin, egolatru, lipsit de perspectivă. Față de cei transformați în slujbași ai scrisului care birocratizează scriitura, se poartă neprotocolar, scandalos, fără mănuși: ,,Cărțile nu mai sunt ce erau. Chiar și nepricepuții ca mine pot să scrie și să-și adune halucinațiile între pagini, pot găsi un editor lunatic și o zi cu noroc pentru a se așeza mai apoi pe raft. Pe scriitori i-aș ucide. Fără pluton de execuție. Fără somație legală. I-aș arunca pe orbită și i-aș lăsa să moară de foame acolo, dar mai întâi le-aș lua pixurile și carnețelele din buzunare. Să sufere ca niște câini pe masa de inox a veterinarului. În fapt, vizată e deprofesionalizarea meseriei de scriitor, banalizarea și transformarea ei într-un fenomen de masă la care aderă fel de fel de nechemați cu pretenții de noocrați.
Cum dumnezeul din scrierile sfinte e considerat de scriitor o persona non grata, un no name incapabil să gestioneze echilibrul și armonia universală de sine create, Paul Gabor visează să ia cerul în posesie, să și-l aprop(r)ie, să-l achiziționeze ca pe un bun și să-l administreze/gospodărească după bunu-i plac: ,,Dar cel mai tare mă doare că nu pot fi stăpânul Universului. […] Am visat să am act de proprietate pentru bucata mea de cer și să leg de sus două frânghii imense care să coboare până aproape de Bosfor. […] Îl vreau pentru mine. Vreau tot cerul pentru mine, aș da șpagă să-l am și să-l pot împături în buzunar.”
La Paul Gabor nu trece o pagină din care să nu poată fi extras insolitul, imaginile încărcate de lirism, sensurile cu ascuțimi de lame Gillette ce se regăsesc în propoziții mici sau în fraze arborescente: ,,…orga pe care o am în suflet”; ,,…nesfîrșitul are gust de alcool”; ,,Mă acoperă văzduhul.”; ,,Cad câteva planete sub pat.”; ,,Tusea mi se lovește de calorifer și sare pe pervaz, lângă bonsaiul cu mutră de câine turbat.”; ,,Plouă cu ovule și cu specii noi.”; ,,Voi arunca cu sticle incendiare în spermatozoizii care năvălesc peste noi.”; ,,Visele ne aleg pe noi, nu invers.”; ,,Nopțile în care delfinii cu spinări galbene îmi vin sub fereastră sunt cele mai frumoase.”; ,,Mă întreb ce-om face astăzi: e închis la magazin și benzinăriile au intrat în grevă, mai am o bucată de pâine în cămară. O vom lua cu noi și vom pleca cu cortul, să pescuim resturi de corăbii spaniole care au ales să se ascundă pe fundul apei de frica fulgerelor și a piraților.”; ,,Singurul lucru important de care nu e nimeni conștient este faptul că trăim fulgerător de puțin.”
Structural, Paul Gabor este un sceptic, în ciuda strădaniei de a identifica adevăruri în care să creadă. O spune răspicat, nu din dorința de a atrage atenția asupra propriei persoane, ci dintr-o mare deziluzie. Rasei umane nu îi dă prea multe șanse de supraviețuire în viitorul nu prea îndepărtat, iar viziunea sa escatologică vine în prelungirea teocentrismului alienant și a lui deus absconditus cu pedigree de farseor: ,,O specie atât de egoistă, atât de fariseică și egocentrică, încât nu știe că spațiul poate fi cucerit doar dacă vom afla cine compune muzica sferelor.” Scriitorul dezavuează ideea de autoritate, indiferent de forma sub care apare, împărțirea pe stăpâni și sclavi, dominatori și dominați, ierarhiile și demonstrațiile de forță. Singura ieșire din impas este ca omul să-și conștientizeze libertatea și să dea importanța cuvenită lucrurilor esențiale, invocând, în replică, imaginea terifiantă pe care o oferă cimitirul, sfârșitul tuturor iluziilor. Din acest punct de vedere, verticalitatea din Rapel poate fi privită și sub forma invitației la demnitate și la dezirosire. Paul Gabor cel însetat de cer și de planete, de cosmos și de căutare nu se situează pe sine în miezul lucrurilor, ba dimpotrivă, nu ezită să se autoevalueze onest. Lucid și deopotrivă visător, el încearcă să-și gestioneze la nivelul împăcării contrariilor nevoia de realitate și de fantasmă: ,,Sunt constrâns de propriile îngustimi, dar orbit de dorința de integrare în altitudine […].”
Rapelul lui Paul Gabor se consumă între viață și moarte, tot atâtea opriri simbolice. Semnificativă în acest sens este Balans, ce-și conține pilda. Elementul autobiografic e pregnant în Itinerarii, un rapel pe tărâmul amintirilor, o scurtă istorie a devenirii scriitorului-hidalgo, dar și a Omului Paul, experiențele sale în Căpșunistan, meseriile multiple pe care le practică (salvamar, drujbist, faianțor, parchetar, spălător de vase, curățător de ananas, confecționer de bobine, barman, camionagiu, fizioterapeut), locurile prin care-l poartă pașii (satul spaniol, cu predilecție), oamenii cu care interacționează, între care se distinge figura proeminentă a lui José Maria, poreclit Șerban, ,,un ghid extraordinar”, adept al vorbelor scurte, cu miez, deținător de bibliotecă și poet ce-și scrie producțiunile lirice pe șervețele moi și romanul ,,pe ideile desprinse din etichetele șampoanelor și gelurilor de duș […]”, personaj fabulous, cu o biografie incitantă, pe muchia veridicului, în preajma căruia se ucenicește și despre care autorul istorisește la fel de nostalgic și de duios ca despre bunicul gălățean. Legat de opțiunea lui Paul Gabor pentru Spania, e interesant că termenul de rapel, în accepțiunea DEX, mai înseamnă și ,,rechemare” (a unui ambasador, a unui exilat etc.).
Sanatoriu împrumută elemente din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Simbol pregnant, sanatoriul gigant aflat în ruină, dar populat, cu ,,dezamăgiții lumii”, topos în care evaziunea în ficțional găsește teren fertil expunerii unor imagini cu tentă suprarealistă. În același timp, e o pledoarie a autorului în favoarea trăirii clipei, a renunțării la autoiluzionarea ,,cu tot felul de eternități pompoase […]”: ,,În timp ce fac cunoștință cu noul domiciliu, prin minte îmi trec transatlantice încărcate cu nimicuri obsesive: jocuri de puzzle din cozi uscate de pește, colțuri de hârtie tăiate chirurgical, ambalaje de ciocolată, praf de marmură, tricouri rupte în fâșii, bucăți de clanță care nu se mai potrivesc în nicio ușă.” Aici, rapelul între lumi, imagini, scene și oameni (între care povestea omului-umbrelă) dă măiestria talentului narativ al lui Paul Gabor.
Ochelari conține dubla viziune-perspectivă-focalizare a autorului: de la muzica/sunetul în rapel, la dorința de a fi incinerat postmortem și a lăsa în urmă miros de mosc, la scoicile dansatoare.
Pentru Paul Gabor, scrisul e o formă de Rapel prin care coboară în sine, o formă subtilă, eficientă și necesară de introspecție, dar și o formă de compensare (nefericirea, stângăciile sentimentale, obsesia vârstei, remușcările, teama de incertitudine, senzația de irosire, distanța greu de comprimat între eu și sine și între eu și ,,celălalt”, repulsia creată de ,,omul-moluscă și de mersul în genunchi.”). Nu doar canapeaua psihanalistului îi oferă oportunitatea de a cunoaște parte din identitatea-i tentaculară, ci și autoplasarea pe paturile procustiene ale cărții ce îi poartă semnătura. Maturitatea îi permite detașarea, privirea obiectivată, dar, îl și obligă să-și drămuiască timpul, să caute eficiența în tot ce face, să devină pragmatic, ,,manager” al propriei existențe. Uneori, confesiunea, coborârea în labirintul ființei (asemenea drumului de întoarcere din tinerețe de pe Vârful Omu în plin viscol, săriturilor de pe pod în apa Siretului sau plutirii în derivă pe Dunăre cocoțat pe o cameră de tractor) sunt ,,contondente”, produc surprize, trezesc emoții, răscolesc, recreează scenariul traumei, îl plasează în vecinătatea pericolului (inclusiv al rememorării). Figura mamei și a tatălui are rol de sfredel sufletesc: ,,Rapelul acesta în mine mă excită, îmi pune nervii în funcțiune și îmi introduce creierul într-o stare caldă, în care pot să-mi iau la întrebări propriile gânduri. Nu mai am bani pentru a merge la psiholog și nici nu cred că s-a născut cel care ar putea să mă suporte. Pe deasupra, ca bomboană pe colivă, am ocazia să-mi bat joc de obsesiile mele și să le adun într-o carte. Nu pot cere mai mult de la viață.”
Rapel este modalitatea prin care Paul Gabor face un bilanț al spaimelor sale, e un soi de încercare de eliberare din chingi. Fobiei de metrou, de ,,cititorii superficiali”, de scriitorii de ,,broșurele”, de caracterele infecte și de egou-urile lor gonflate, de ridicol, de a se fofila prin viață doar în ipostaza de consumator şi iritării pe care i-o produc ,,cei care vor doar aparențe, formulări suave și posmagii gata hidratați”, li se adaugă dorința de a se păstra departe ,,de imbecilii violenți” și de cei ,,care nasc doar dejecții”. În raport cu sine, atunci când pune pe hârtie, scriitorul este fundamental onest: ,,Mi-ar fi plăcut să devin irațional și să fac gesturi demente în schimbul sentimentului. Cred că am trișat toată viața, în primul rând față de mine: animalul din interior a stat mereu în chingi, la pândă, atent ca nu cumva să se piardă în imensitatea trăirilor, a calculat pașii dintr-o prostie pe care nici acum nu mi-o pot explica. Nu am știut să iubesc ca o ființă umană, iar ca să dau vina pe cineva aș putea spune că nu m-a învățat nimeni s-o fac. Știu, asta nu se învață. Te arunci pur și simplu în plasă și te lași vânat, cuprins, te predai și aștepți să fii devorat. Eu nu. M-am ascuns mereu în spatele unui paravan, păcălindu-i pe cei din jur.”
Adept al calității, în dauna cantității, observator lucid al realității, confecționer de fantasme, rezervat în ceea ce privește capacitatea umanității de a se reinventa într-un timp rezonabil, dezinteresat de gloria efemeră pe care o presupune succesul literar (,,…noi, ăștia, scriitorii care ne jucăm cu metaforele de ochii lumii […]”), structural pacifist, Paul Gabor devine neîndurător cu nedreptatea, mitocănia, parvenitismul, idolatria, autosuficiența, superficialitatea și lucrul în pripă. În locul spovedaniei și credinței într-un dumnezeu fără Dumnezeu, preferă mărturisirea pe întinsul paginii. Călător prin vocație, purtător al anatemei-dihotomii între ceea ce este și ceea ce și-ar fi dorit să devină, într-o lume fundamental ,,altfel” care i se refuză sistematic, Paul Gabor e ,,un adult funcțional” care se străduiește să se păstreze integru.
Cronică semnată de Florin-Corneliu Popovici în LaPunkt, 10 iunie 2020.
Paul Gabor 