Scriu aceste rînduri cu convingerea că nu vom înțelege nimic și că se va citi doar titlul sau, în cel mai fericit caz, cineva va trece de primul paragraf. Și vom uita rapid. Pentru că avem alte preocupări, viața ne izbește zilnic în tîmplă. Memoria noastră este, de cele mai multe ori, asemănătoare cu cea a unui peștișor zglobiu care ocolește de sute de ori pe zi tufa de plastic și urcă la suprafață, inevitabil, pentru a se hrăni și a lua o gură de aer. E-n bula lui. Nu-l deranjează nimeni. Oamenii care bat în peretele de sticlă al acvariului reprezintă doar evenimente fără importanță. Trece cu ușurință peste. Ca noi toți, de altfel. 

Pot să scriu netulburat despre oroarea pe care o reprezintă festivitățile școlare de început de an. Un adevărat bullying instituțional, adunări triste în care oamenii simt nevoia să peroreze fără limită, să înșire cuvinte fără niciun sens, să arboreze tot felul de lozinci, pancarte, steaguri, se înșiră boxe și microfoane, cabluri, se montează scene, defilează primarii, preoții, inspectorii școlari, directorii, polițiștii din cartier, politrucii care nu au niciodată nimic de spus ajung să plictisească prin prezență, discurs și inutilitate, se afișează costume decolorate, rochii strîmte care nu se pot purta decît la nunți, coafuri stranii de nășică, apar coliere, lănțișoare, cercei, ghiuluri, miroase a parfumuri și a garoafe de la intrarea în oraș, se bombează piepturi, se zîmbește tîmp și artificial, scîrțîie imnul în stație și se subliniază deziderate. Se vorbește în gol despre excelență (un termen pe care l-a descoperit și actualul ministru), performanță, tradiție, elite, reforme. Directoarea se fîstîcește un pic, politrucul de la microfon a luat-o razna și bate cîmpii. Îi strică planurile. Aruncă o privire către inspectorul școlar. Acesta e crispat, simte cum i se umflă o venă. „Dorința de autodepășire, generațiile care le pregătim vor conduce societatea spre mai bine…” – politrucul agramat continuă să asude și să-și caute cuvintele. Se instalează lehamitea, copiii încep să fluiere, fac poze cu telefonul, unii ies din rînd și merg să-și aprindă o țigară. 

Încerc să nu-mi amintesc festivitățile la care am participat în viața mea de elev. Am detestat mereu conformismul, alinierea, alienarea, dunga de la pantalon, coronița cu pampoane a colegei din față și rînjetul pe care îl afișau cei care ne vorbeau cu „blîndețe” despre cum trebuie să fim și ce trebuie să ajungem în viață. Am crescut cu Ceaușescu la televizor, i-am desfigurat portretul din manuale și scuipam hîrtie mototolită-n gură pe tabloul din fața clasei, am aflat mai tîrziu cine erau profesorii care șușoteau la Securitate și pozau în modele de moralitate. Ne adunau în curte, ne așezau în șiruri perfecte și nu trebuia să suflăm o vorbă. Rînd pe rînd, ne vorbeau despre dezvoltare multilaterală, despre niște piscuri pe care noi urma să ne cățărăm și despre „academiciana” nației. Se cînta imnul. Mai era ceva în repertoriu, niște cîntecele execrabile despre bravul popor, dar nu rețin titluri. Suna clopoțelul. Plini de avînt, dornici de a învăța și ultima virgulă, însuflețiți de cuvintele dascălilor, intram în clase. Ne așteptau cărțile pe bănci, legate cu fundiță. Și o floare. Eram cutezători. Nerăbdători să cucerim piscurile alea despre care toată lumea vorbea. Sechelele au rămas. Și nu pot să nu observ scenetele penibile din actualitate.

Am văzut și anul acesta zeci de fotografii de la festivitățile de deschidere ale noului an școlar. Nu, nu a dispărut ceaușismul, nu au dispărut directivele și limbajul acela care conține doar talaș, nu va dispărea niciodată dorința de a vorbi la nesfîrșit și de a citi prostii (in)ofensive de pe o foaie de hîrtie, nu se vor duce niciodată în neant mulțumirile îndreptate către partidul care te-a numit acolo, pe scaunul acela călduț și comod, privirile acelea perfide și alunecoase nu au ieșit nici ele din peisaj. Același scenariu mereu. Aceeași piesă sordidă este repetată cu obstinență pentru ca sistemul să reamintească celor prezenți că el e stăpîn acolo, el conduce, el comandă, el trebuie să fie ascultat orbește. Și sistemul își aduce și îi pune la masă, în fața sutelor de mii de elevi, pe aceiași oameni fără de care stabilitatea și excelența în învățămînt (nu rîdeți, vă rog!) nu există. I-am amintit mai sus, în text. 

Elevii și părinții s-au adunat în curtea școlii. Așteaptă. „Ce rochie frumi are doamna! Proful de bio parcă a mai îmbătrînit un pic. Aia blonduță cine mai e? O fi nepoata directorului, așa se aude. A prins catedra de franceză.” La 9.00 trebuia să înceapă. E aproape 10.00 și nu se mișcă nimic. Încă nu a ajuns primarul. E la altă școală, ține și acolo un discurs. Omul e omniprezent, aproape ubicuu, face turul școlilor din oraș și dă din gură. Promite, rîde, bate din palme, își desface nodul de la cravată și transpiră abundent. I s-a pregătit și aici tava cu pîine și sare. Bullyingul e venit din moși-strămoși, nu ne putem dezbăra de el. Știm să fim umili. Ne place mîngîierea stăpînului pe creștet. Bine măcar că nu dă peste cap un pahar cu rachiu în fiecare loc în care merge să taie panglica excelenței didactice. E roșu în obraji, în general bucălat și bine hrănit, îl recunoști de la o poștă pentru că își aranjează în permanență banda tricoloră pe burtă.

Un spectacol fals. Fad. Trist. O reală violență psihologică pe care sistemul, prin reprezentanții săi, o exercită asupra elevilor și părinților în fiecare an. Fără întrerupere. Cu nonșalanță și fără pic de respect. Sute de mii de copii sînt obligați să stea cu soarele în cap, uneori în frig, în picioare, pentru a asculta nimicurile cu care administrația vine în întîmpinare la început de an școlar. Bullyingul nu se oprește aici, desigur. El este exercitat pe mai multe planuri: meditații impuse, falsele elite care se formează în schimbul banilor și cadourilor, numirile politice în funcții de conducere, cadre didactice agramate, irascibile, incapabile să-și lase frustrările acasă, profesoare care devin vedete pe Tik-Tok și dansează exuberant pe ritmuri de manele, „reformele” care se fac anual în funcție de cum se trezește ministrul dimineața etc. Nu avem timp și pagini de ziar pentru a scrie despre toate aceste lucruri, de aceea mă opresc doar la jalnicele adunări din curtea școlii, evenimente pe parcursul cărora în fiecare director și politruc prezent începe să crească un embrion finlandez. Dar minunea nu durează mult. Nici măcar trei zile. Excelența se lasă deoparte și încep discuțiile pe Whatsapp despre banii de perdele și mobilier nou la clasă. „Cît mai e ora de pregătire? Ai reușit s-o transferi pe aia mică? Popeasca a venit anul ăsta cu un Porsche nou. Ai văzut?” Festivitatea de deschidere continuă. Acum vorbește directoarea. „Are pantofi noi și un taior foarte sexy. Soțul ei a fost avansat în minister, e ditamai secretar de stat. A fost o surpriză, jur, nimeni nu se aștepta la asta!” A terminat directoarea. Părintele ia și el cuvîntul. Spune ceva despre lăcașul sfînt al cărții și al luminii. Începe să cînte și să se plimbe prin fața mulțimii. E ud la mîneci, a sfințit mai devreme toaleta liceului. Au dat cu var în timpul vacanței și e ca nouă.  

Persiflăm, sîntem ironici. Poate că tonul este mușcător și deseori abrupt. Dar mă gîndesc întotdeauna că poate rămîne ceva. Orice, o idee, o frîntură, o speranță, poate că la un moment dat cineva se va trezi și va croi altfel lucrurile. Sper că vom reuși să renunțăm la futilități și la nevoia de a farda mizeria, neputința și falsitatea din jur. Știu că profesorii care își dedică viața și sănătatea pentru binele elevilor există, sînt acolo și trec aproape neobservați. E mult mai ușor să scriem despre mitocănie și despre felul în care sîntem agresați permanent. Și o facem pentru că în interiorul fiecărui om rațional există gîndul că se vor îndrepta lucrurile odată și-odată. Există speranța că elevii vor începe anul în mod natural, întîlnindu-și colegii și profesorii în clasă, fără discursuri sforăitoare și demagogie fățișă, fără minciună, fără promisiuni deșarte. Există speranța că sistemul îi va pune, în sfîrșit, în centrul atenției sale. Că nu vor mai veni an de an șuvoaiele de politruci la microfon și nu va mai fi nevoie ca elevii să stea în picioare ore întregi pentru nimic. 

Sistemul vrea să fie respectat și să fie ascultat. Eu aș propune altceva. Dacă nu se dorește desființarea acestor festivități de o inutilitate obscenă, măcar să se inverseze rolurile. Să vină mai întîi primarul, părintele, polițistul, directorul și inspectorul școlar. Să stea împreună în curte. Să aștepte în soare sau în frig, după cum vrea zeul Meteo. Și să înceapă seria de discursuri inepte abia după ce ajunge ultimul elev în curte. Abia atunci mi se pare că va exista o formă de respect pe care acest sistem, fie vorba între noi, o datorează de ceva vreme societății. 

Încă ceva, tot ca o formă supremă de respect pentru elevi și părinții lor. Eliminați formele fără fond! Eliminați prezența oamenilor goi pe dinăuntru care nu au nimic de oferit elevilor din curtea școlii! Feriți generațiile acestea de discursurile plagiatorilor, impostorilor și impertinenților din politică! Aduceți oameni care pot și știu să vorbească, oameni care pot fi exemple de urmat, repere incontestabile în cotidian. Aduceți oameni de știință care au performat, oameni de afaceri care au știut să se ridice de la zero și sînt milionari autentici, aduceți în fața lor artiști, arhitecți, scriitori, medici, puneți în fața elevilor caractere reale, oameni care nu au nimic de ascuns, oameni care știu să vorbească fără ciornă, lăsați valorile reale să intre în curtea școlii și să interacționeze cu tinerii. Smulgeți din rădăcină, dacă mai aveți o fărîmă de bun-simț, spectacolele acestea insipide prin care nu se comunică nimic real. Sînt doar o reprezentare a forței și a ipocriziei unui sistem clădit pe false repere. Este un bullying instituțional care va avea în cele din urmă efecte neprevăzute. 

Text publicat în Republica și Viața Liberă.