Categorie: Republica

Tolerarea ticăloșiei

Putin nu mai durează mult. E imposibil, ceva se va întîmpla. Rușii se vor trezi și vor inunda străzile. Sau va fi înlăturat din interior etc. Ar trebui ghilimele pînă acum pentru că sînt afirmații pe care le văd peste tot. Cu unele sînt de acord. Mi-aș dori să se întîmple, să vină ziua în care individul ăsta să dispară din viața publică și totul să se liniștească, viața noastră să revină la normal. Dacă ceva poate fi normal în viață, e de discutat.

Canalele de știri difuzează imagini cu ruși care coboară din avioane în Turcia. Nu mai sînt bilete către țările în care rușii pot pleca fără viză. Oamenii scot mii de euro din buzunare pentru a fugi de mobilizarea militară pe care a anunțat-o Kremlinul. Sînt cozi imense la granița cu Georgia. Aud că sînt cozi de zeci de kilometri și înspre Finlanda. E legitim să pleci din fața morții. Chiar dacă pînă ieri ai stat confortabil în fotoliu și ai privit luptele din Ucraina fără să miști un deget.

Nu fac acum exerciții de empatie, mă uit la știri și încerc să-mi imaginez cozile de sute de kilometri care s-ar forma la granițele României cu alte state dacă războiul s-ar extinde. Poate că nu ne-am gîndit serios niciodată la cum ar fi să iei din casă doar trei valize și să pleci cît poți de repede într-o direcție. Care? Oarecare. Doar pentru a lăsa eventuala moarte în urmă. Să pleci în viteză, fără țintă, fără perspective, doar pentru că niște demenți fac planuri pe hîrtie și au mințile atît de putrede, încît războiul nu înseamnă nimic pentru ei. Doar strategie, cifre și kilometri pe hartă.

Lumea e condusă de demenți, dragi prieteni. Din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai toxici și periculoși. Parcă apar peste noapte. Nu-i oprește nimeni. Discursurile lor sînt ascultate, sînt sprijiniți, li se oferă platformă și timp de antenă, sînt lăsați să-și verse umorile în public fără să fie întrerupți nici măcar o secundă. Așa iau naștere batalioanele de imbecili care se vor așeza în spatele acestor indivizi. Pentru că populismul (se) vinde ușor. Și e cumpărat cu frenezie.

Am făcut întotdeauna un exercițiu simplu în momentul în care ceva/cineva a apărut în spațiul public: un partid, un personaj politic, o mișcare ideologică etc. Mă întreb mereu, cu insistență: discursul acestui personaj alterează Binele Comun din societate? Și devin foarte atent. Mi se activează filtrele.

Îmi pare rău însă că societățile democratice nu au construit mecanisme care să atragă din timp atenția asupra potențialilor demenți care vor ajunge să conducă lumea. Poate că nu ar fi tîrziu. Pentru că orice are o limită. Orice discurs care este împotriva Binelui Comun ar trebui privit cu atenție, corectat dacă este posibil sau eliminat din viața publică.

Desigur, ar trebui să discutăm despre ce înseamnă Binele Comun. Să construim, poate, o definiție. Ar trebui să nu confundăm măsurile „profilactice” cu cenzura și cu pumnul în gură. Ar trebui, în același timp, să ne gîndim și la faptul că nu se poate emite în spațiul public orice fel de discurs în numele libertății de exprimare. Sînt de acord cu totala libertate a cuvîntului atunci cînd societatea este educată, matură, sigură pe ea, cînd are filtre la dispoziție pentru a decanta elucubrațiile camuflate. Dar nu e cazul.

Așa cum arată lumea astăzi, atît de confuză, atît de ignorantă, într-o lume în care orice tembel poate să-și vîndă fierea ideologică bine ascunsă într-o apariție publică, cred că e nevoie de cumpătare. De mai multă atenție. De multă grijă. Sînt convins că ar trebui să ne ferească cineva de ticăloșie. Pentru că, se vede cu ochiul liber, noi nu sîntem în stare.

Text publicat în Republica.

Publicitate

Cocarda, pancarta și eternul politruc din curtea școlii

Scriu aceste rînduri cu convingerea că nu vom înțelege nimic și că se va citi doar titlul sau, în cel mai fericit caz, cineva va trece de primul paragraf. Și vom uita rapid. Pentru că avem alte preocupări, viața ne izbește zilnic în tîmplă. Memoria noastră este, de cele mai multe ori, asemănătoare cu cea a unui peștișor zglobiu care ocolește de sute de ori pe zi tufa de plastic și urcă la suprafață, inevitabil, pentru a se hrăni și a lua o gură de aer. E-n bula lui. Nu-l deranjează nimeni. Oamenii care bat în peretele de sticlă al acvariului reprezintă doar evenimente fără importanță. Trece cu ușurință peste. Ca noi toți, de altfel. 

Pot să scriu netulburat despre oroarea pe care o reprezintă festivitățile școlare de început de an. Un adevărat bullying instituțional, adunări triste în care oamenii simt nevoia să peroreze fără limită, să înșire cuvinte fără niciun sens, să arboreze tot felul de lozinci, pancarte, steaguri, se înșiră boxe și microfoane, cabluri, se montează scene, defilează primarii, preoții, inspectorii școlari, directorii, polițiștii din cartier, politrucii care nu au niciodată nimic de spus ajung să plictisească prin prezență, discurs și inutilitate, se afișează costume decolorate, rochii strîmte care nu se pot purta decît la nunți, coafuri stranii de nășică, apar coliere, lănțișoare, cercei, ghiuluri, miroase a parfumuri și a garoafe de la intrarea în oraș, se bombează piepturi, se zîmbește tîmp și artificial, scîrțîie imnul în stație și se subliniază deziderate. Se vorbește în gol despre excelență (un termen pe care l-a descoperit și actualul ministru), performanță, tradiție, elite, reforme. Directoarea se fîstîcește un pic, politrucul de la microfon a luat-o razna și bate cîmpii. Îi strică planurile. Aruncă o privire către inspectorul școlar. Acesta e crispat, simte cum i se umflă o venă. „Dorința de autodepășire, generațiile care le pregătim vor conduce societatea spre mai bine…” – politrucul agramat continuă să asude și să-și caute cuvintele. Se instalează lehamitea, copiii încep să fluiere, fac poze cu telefonul, unii ies din rînd și merg să-și aprindă o țigară. 

Încerc să nu-mi amintesc festivitățile la care am participat în viața mea de elev. Am detestat mereu conformismul, alinierea, alienarea, dunga de la pantalon, coronița cu pampoane a colegei din față și rînjetul pe care îl afișau cei care ne vorbeau cu „blîndețe” despre cum trebuie să fim și ce trebuie să ajungem în viață. Am crescut cu Ceaușescu la televizor, i-am desfigurat portretul din manuale și scuipam hîrtie mototolită-n gură pe tabloul din fața clasei, am aflat mai tîrziu cine erau profesorii care șușoteau la Securitate și pozau în modele de moralitate. Ne adunau în curte, ne așezau în șiruri perfecte și nu trebuia să suflăm o vorbă. Rînd pe rînd, ne vorbeau despre dezvoltare multilaterală, despre niște piscuri pe care noi urma să ne cățărăm și despre „academiciana” nației. Se cînta imnul. Mai era ceva în repertoriu, niște cîntecele execrabile despre bravul popor, dar nu rețin titluri. Suna clopoțelul. Plini de avînt, dornici de a învăța și ultima virgulă, însuflețiți de cuvintele dascălilor, intram în clase. Ne așteptau cărțile pe bănci, legate cu fundiță. Și o floare. Eram cutezători. Nerăbdători să cucerim piscurile alea despre care toată lumea vorbea. Sechelele au rămas. Și nu pot să nu observ scenetele penibile din actualitate.

Am văzut și anul acesta zeci de fotografii de la festivitățile de deschidere ale noului an școlar. Nu, nu a dispărut ceaușismul, nu au dispărut directivele și limbajul acela care conține doar talaș, nu va dispărea niciodată dorința de a vorbi la nesfîrșit și de a citi prostii (in)ofensive de pe o foaie de hîrtie, nu se vor duce niciodată în neant mulțumirile îndreptate către partidul care te-a numit acolo, pe scaunul acela călduț și comod, privirile acelea perfide și alunecoase nu au ieșit nici ele din peisaj. Același scenariu mereu. Aceeași piesă sordidă este repetată cu obstinență pentru ca sistemul să reamintească celor prezenți că el e stăpîn acolo, el conduce, el comandă, el trebuie să fie ascultat orbește. Și sistemul își aduce și îi pune la masă, în fața sutelor de mii de elevi, pe aceiași oameni fără de care stabilitatea și excelența în învățămînt (nu rîdeți, vă rog!) nu există. I-am amintit mai sus, în text. 

Elevii și părinții s-au adunat în curtea școlii. Așteaptă. „Ce rochie frumi are doamna! Proful de bio parcă a mai îmbătrînit un pic. Aia blonduță cine mai e? O fi nepoata directorului, așa se aude. A prins catedra de franceză.” La 9.00 trebuia să înceapă. E aproape 10.00 și nu se mișcă nimic. Încă nu a ajuns primarul. E la altă școală, ține și acolo un discurs. Omul e omniprezent, aproape ubicuu, face turul școlilor din oraș și dă din gură. Promite, rîde, bate din palme, își desface nodul de la cravată și transpiră abundent. I s-a pregătit și aici tava cu pîine și sare. Bullyingul e venit din moși-strămoși, nu ne putem dezbăra de el. Știm să fim umili. Ne place mîngîierea stăpînului pe creștet. Bine măcar că nu dă peste cap un pahar cu rachiu în fiecare loc în care merge să taie panglica excelenței didactice. E roșu în obraji, în general bucălat și bine hrănit, îl recunoști de la o poștă pentru că își aranjează în permanență banda tricoloră pe burtă.

Un spectacol fals. Fad. Trist. O reală violență psihologică pe care sistemul, prin reprezentanții săi, o exercită asupra elevilor și părinților în fiecare an. Fără întrerupere. Cu nonșalanță și fără pic de respect. Sute de mii de copii sînt obligați să stea cu soarele în cap, uneori în frig, în picioare, pentru a asculta nimicurile cu care administrația vine în întîmpinare la început de an școlar. Bullyingul nu se oprește aici, desigur. El este exercitat pe mai multe planuri: meditații impuse, falsele elite care se formează în schimbul banilor și cadourilor, numirile politice în funcții de conducere, cadre didactice agramate, irascibile, incapabile să-și lase frustrările acasă, profesoare care devin vedete pe Tik-Tok și dansează exuberant pe ritmuri de manele, „reformele” care se fac anual în funcție de cum se trezește ministrul dimineața etc. Nu avem timp și pagini de ziar pentru a scrie despre toate aceste lucruri, de aceea mă opresc doar la jalnicele adunări din curtea școlii, evenimente pe parcursul cărora în fiecare director și politruc prezent începe să crească un embrion finlandez. Dar minunea nu durează mult. Nici măcar trei zile. Excelența se lasă deoparte și încep discuțiile pe Whatsapp despre banii de perdele și mobilier nou la clasă. „Cît mai e ora de pregătire? Ai reușit s-o transferi pe aia mică? Popeasca a venit anul ăsta cu un Porsche nou. Ai văzut?” Festivitatea de deschidere continuă. Acum vorbește directoarea. „Are pantofi noi și un taior foarte sexy. Soțul ei a fost avansat în minister, e ditamai secretar de stat. A fost o surpriză, jur, nimeni nu se aștepta la asta!” A terminat directoarea. Părintele ia și el cuvîntul. Spune ceva despre lăcașul sfînt al cărții și al luminii. Începe să cînte și să se plimbe prin fața mulțimii. E ud la mîneci, a sfințit mai devreme toaleta liceului. Au dat cu var în timpul vacanței și e ca nouă.  

Persiflăm, sîntem ironici. Poate că tonul este mușcător și deseori abrupt. Dar mă gîndesc întotdeauna că poate rămîne ceva. Orice, o idee, o frîntură, o speranță, poate că la un moment dat cineva se va trezi și va croi altfel lucrurile. Sper că vom reuși să renunțăm la futilități și la nevoia de a farda mizeria, neputința și falsitatea din jur. Știu că profesorii care își dedică viața și sănătatea pentru binele elevilor există, sînt acolo și trec aproape neobservați. E mult mai ușor să scriem despre mitocănie și despre felul în care sîntem agresați permanent. Și o facem pentru că în interiorul fiecărui om rațional există gîndul că se vor îndrepta lucrurile odată și-odată. Există speranța că elevii vor începe anul în mod natural, întîlnindu-și colegii și profesorii în clasă, fără discursuri sforăitoare și demagogie fățișă, fără minciună, fără promisiuni deșarte. Există speranța că sistemul îi va pune, în sfîrșit, în centrul atenției sale. Că nu vor mai veni an de an șuvoaiele de politruci la microfon și nu va mai fi nevoie ca elevii să stea în picioare ore întregi pentru nimic. 

Sistemul vrea să fie respectat și să fie ascultat. Eu aș propune altceva. Dacă nu se dorește desființarea acestor festivități de o inutilitate obscenă, măcar să se inverseze rolurile. Să vină mai întîi primarul, părintele, polițistul, directorul și inspectorul școlar. Să stea împreună în curte. Să aștepte în soare sau în frig, după cum vrea zeul Meteo. Și să înceapă seria de discursuri inepte abia după ce ajunge ultimul elev în curte. Abia atunci mi se pare că va exista o formă de respect pe care acest sistem, fie vorba între noi, o datorează de ceva vreme societății. 

Încă ceva, tot ca o formă supremă de respect pentru elevi și părinții lor. Eliminați formele fără fond! Eliminați prezența oamenilor goi pe dinăuntru care nu au nimic de oferit elevilor din curtea școlii! Feriți generațiile acestea de discursurile plagiatorilor, impostorilor și impertinenților din politică! Aduceți oameni care pot și știu să vorbească, oameni care pot fi exemple de urmat, repere incontestabile în cotidian. Aduceți oameni de știință care au performat, oameni de afaceri care au știut să se ridice de la zero și sînt milionari autentici, aduceți în fața lor artiști, arhitecți, scriitori, medici, puneți în fața elevilor caractere reale, oameni care nu au nimic de ascuns, oameni care știu să vorbească fără ciornă, lăsați valorile reale să intre în curtea școlii și să interacționeze cu tinerii. Smulgeți din rădăcină, dacă mai aveți o fărîmă de bun-simț, spectacolele acestea insipide prin care nu se comunică nimic real. Sînt doar o reprezentare a forței și a ipocriziei unui sistem clădit pe false repere. Este un bullying instituțional care va avea în cele din urmă efecte neprevăzute. 

Text publicat în Republica și Viața Liberă.

Sotillo, Rosconul și pâinea dacică de la Ditrău

Îmi vin tot felul de cuvinte ciudate în minte. Nu, nu pot poza la infinit într-un tip educat. Mi-e silă, mi-e lene, sunt sătul. Sătul de ce se-ntâmplă-n jur, de tăcerea celor care ar trebui să vorbească (dar, vai, nu se câștigă voturi din asta), de capetele ascunse în nisip, de mizeria morală, de tot.

Trebuie să fii foarte atent și să nu superi nația asta simandicoasă, nu poți spune că românii sunt rasiști, xenofobi, homofobi. Nu, nu e voie. Pentru că apare din neantul parșiv și cald al canapelei atletul românismului veritabil și îți bate obrazul: „Băăăăă căpșunarule, vezi că nu toți românii sunt la fel!”

E clar că nu toți suntem identici, dar am tot obosit de-a lungul anilor să spun că generalizarea cu intenția de a sublinia defecte nu reprezintă o caracterizare absolută și irevocabilă. Când spui că românii sunt creștini ipocriți este foarte clar că lucrurile nu stau așa, deși dacă am studia din punct de vedere sociologic lucrurile, am vedea o realitate care ne-ar cutremura pe loc. Dar nu despre asta e vorba, nu discutăm aici despre generalizare versus absolutizare.

Aș fi vrut să scriu o mică poveste. Despre un sat spaniol care avea prin anul 2000 aproximativ 3500 de locuitori. Sotillo de la Adrada se numește. Se află cam la o oră și ceva de Madrid, în provincia Avila. Acolo am ajuns prima dată. Acolo am dormit prima mea noapte în Spania acum 20 de ani. Acolo am muncit la negru pentru că actele mele non-UE nu-mi permiteau să mă angajez legal. Acolo am fost plătit prima dată în pesetas, am mâncat, am băut, mi-am cumpărat haine în altă țară decât cea din care plecasem.

Acolo, în Sotillo, am cărat pietre, am împrăștiat pământ cu lopata, am pus primele cărămizi din viața mea la o casă, am umplut mii de colaci cu frișcă și fructe uscate (Rosconul de Reyes pentru cunoscători), acolo am spălat piscine și am tăiat lemne cu drujba. Totul la negru, fără acte. Pentru că Spania urla atunci după forță de muncă. Băteai în trei uși și ți se oferea de lucru imediat.

Dar NIMENI, niciodată, nicio secundă nu a spus „A venit ăsta să ne ia locurile de muncă, să ne schimbe tradițiile.” Nu s-a întâmplat așa ceva. În satul acela eram atunci cinci români. Acum, în 2020, sunt în jur de 60. Sotillo are astăzi aproape 5000 de locuitori: spanioli, marocani, români, bolivieni, columbieni, sudanezi, polonezi, bulgari, pakistanezi, chinezi, dominicani, cubanezi etc. Nu s-a schimbat nimic. Poate doar extrema dreaptă mai face ceva valuri printre proști.

Se ține Ramadanul. La fel, Paștele și Crăciunul. Anul Nou chinezesc se sărbătorește în piață. Cubanezii dansează salsa de rup pietrele în Sotillo de la Adrada. Spaniolii își țin în continuare sărbătorile catolice așa cum o fac de sute de ani. În firmele din sat muncesc spanioli, români, marocani și portughezi laolaltă.

Pentru că nu contează cine face pâinea, cine umple cârnatul sau cine amestecă zerul ca să iasă brânza. Nu contează dacă mâinile sunt albe sau negre. Doar în mintea unor suflete bolnave pot exista aceste diferențe monstruoase.

Text preluat de Republica.ro

Milioane în diaspora. Câți vor vota?

Încerc să-mi amintesc de câte ori am fost, în ultimii 20 de ani, la întâlnirile românilor din străinătate. Ale diasporei carevasăzică. Niciodată. Mi-am amintit: niciodată. Și spun asta cu totală convingere și luciditate. Pentru că, în marea lor majoritate, aceste întâlniri sunt doar ocazii de a se mai învârti niște hore, de a se mai consuma niște mici, niște plăcinte și a se mai da pe gât câteva doze de bere. Excepțiile există și confirmă regula. În rest, haleală, chiote, joc și voie bună, ii, tricolor, poezii patriotice, naționalism pe pâine și slujbe religioase. Am, ca toți oamenii normali, prieteni cu care mai ies la o cafea și mai despicăm firul lumii în patru. Dar, ciudat cum sunt, păscându-mă o ticăloasă mizantropie, nu suport adunările, asociațiile, hăhăiala organizată, șezătorile cu specific „hai să haidem”. Unii vor spune că sunt bune: adică românii se văd, se cunosc, schimbă informații între ei…

Or fi bune, dar contează foarte puțin și nu sunt deloc reprezentative. Iar când spun acest lucru mă gândesc în special la rezultatul efectiv al acestor întâlniri din punct de vedere civic. În străinătate se votează începând de mâine. Suntem câteva milioane în diaspora. Câți vor vota? Preconizez – generos, exagerând, utopic – un maximum de 300 de mii de oameni. La acest aspect mă gândeam când scriam despre reprezentativitatea „asociațiilor românilor de pretutindeni”.

Ne adunăm la hore și la șpriț, dar vin foarte puțini la urne (suntem milioane afară, a nu se uita) când se discută despre teme serioase. Și dau un exemplu din zona în care mă aflu. Sunt foarte mulți români în provincia Tarragona (Tarragona, Reus, Cambrils, Salou, Falset, Vilaseca) – aproape 30 de mii. La ultimele alegeri au votat, dacă nu mă înșeală memoria, cam 1700. Sunt curios câți vor veni în acest week-end. Pentru că îi poți vedea oricând, oricum, cu sutele și cu miile, în mall-uri, la grătare, la biserică, atunci când vine vreun politician în campanie și se mai dă câte un pișcot moacă, se mai adună prin cârciumi, la plăjică, la berică.

Dar la urnă e altceva. Urna nu e treaba noastră. Votul nu e interesant nici măcar pentru amărâta de asociație socio-culturală de aici  care nu s-a obosit să amintească amplasarea secțiilor de votare din zonă. Nu știu cum o fi prin alte părți ale lumii, cum se organizează românii pe acolo, dar nu-mi fac iluzii deși știu că nu poate fi mai rău ca în Tarragona. Ca să nu mă pierd în detalii: desigur, eu ies la vot. Ca-ntotdeauna.

Dar mă întristează heirupismul ăsta balcanic din jurul unei sărmăluțe amărâte. Și pumnii care se lovesc de piept, și lăcrimoaiele care se scurg pe față din dor de patrie, și blestemele online la adresa politicienilor nemernici, și furia nemărginită împotriva birocrației, și găurile din asfalt, și apa caldă care nu prea e prin țevi, și pensiile mici ale părinților de-acasă, și educația, și spitalele, și parcurile, și naiba să ne ia de proști, că prea suntem pe gratis în lumea asta.

Text preluat de Republica.ro

Urâm de plăcere, urâm

Valul de ură în fața căruia s-a aflat Mihai Șora în ultimele zile are și o parte absurdă, comică și tragică în același timp: „Huo, boicotați eMAG! Nu se poate ca o firmă particulară să stea lângă un fost comunist.” Noaptea în care se odihnesc unele minți este foarte adâncă. Dacă e să condamnăm și să boicotăm privații, haideți să o facem de la un capăt la altul, să începem cu antreprenorii care au sprijinit toate regimurile autocratice, toate dictaturile, să începem cu boicotul general împotriva firmelor care s-au pupat pe gură, de exemplu, cu nazismul: Coca-Cola, Bayer, IBM, Ford, Porsche, Kodak, Hugo Boss, Siemens, General Motors, haideți să boicotăm firmele de armament, producătorii de avioane, de derivate ale produselor chimice, bancherii care au stat și vor sta mereu în spatele monștrilor cu pumn de fier. Dar, vai, nu se poate. De ce? Pentru că memoria dă rateuri și condamnăm doar din vârful buzelor, doar atunci când ne convine și ura e canalizată doar în direcția „corectă”.

În altă ordine de idei, sunt mult prea lipsit de importanță pentru a judeca și a croi verdicte vis-a-vis de viața și cariera unor oameni. Sunt un ins care își pune întrebări și își permite să aibă îndoieli câteodată. Am parcurs în aceste zile zeci de mii de rânduri în favoarea și împotriva lui Mihai Șora. Am trecut imediat peste abjecție, peste veninul gratuit, dar și peste entuziasmul flagrant, pur subiectiv. Cum am zis, nu-mi permit să judec. Îmi lipsesc informații, nu sunt la nivelul care să-mi poată elibera definitiv o frază fermă. Știu doar că acest om nu a fost un torționar, nu a avut parte de privilegii, nu a stat în vile prin Primăverii, nimeni nu a ajuns la Canal sau prin pușcăriile comuniste din cauza lui. Vreau să aflu un singur nume de scriitor care a fost cenzurat de semnătura lui Mihai Șora, aș vrea să cunosc un singur om nedreptățit de acțiunile sale. Unul singur.

A fost membru al Partidului Comunist Francez? Da. Într-o vreme în care puteai fi împușcat de naziști pentru lucruri mult mai mărunte. A revenit în țară și i-a fost interzisă reîntoarcerea în Franța. Ce putea să facă atunci un intelectual de calibrul său? Să urle, să protesteze, să se ceară singur la ocnă, s-o dea cu capul de pereți pe Ana Pauker? Poate că acest lucru i-ar fi mulțumit pe detractorii săi de astăzi. Mihai Șora a ocupat funcții sub regimul comunist? Da. Mă gândesc că-i pare rău și astăzi pentru că a procedat astfel. Dar cred că a ales să supraviețuiască fără să rănească pe nimeni, asta am înțeles eu din informațiile pe care le-am adunat până acum. A oferit românilor rafturi de cultură într-o vreme în care regimul cenzura aproape totul. Și-a publicat „Sarea pământului” după zeci de ani de tăcere. A susținut proclamația de la Timișoara și a fondat, împreună cu alți intelectuali, GDS-ul. Mihai Șora nu are nevoie de încă un „avocat”, de data asta din Căpșunistan. Dar cred că suntem obligați la un exercițiu de coerență, de coborâre rapidă de pe creasta valului de ură. Sunt mii de profitori de pe urma regimului comunist. Înainte și după 1989. Priviți în jur. Cu o doză minimă de luciditate puteți face o listă cu sute de nume, cu averi de miliarde de euro, cu mii de vile și mii de hectare în proprietate, cu firme care rulează cantități incredibile de bani. Profesorul Șora a creat cultură, a sădit și a sprijinit inteligența sub orice formă, va lăsa în urma sa un bagaj imens de decență.

 

Mă mulțumesc cu lucruri simple. M-aș bucura să nu urâți pe cine nu trebuie. Iar cei care îmbracă roba judecătorului, chiar și pentru câteva zile, să încerce să ducă la capăt un „proces” pe baza unor argumente solide, imbatabile. Avem cu toții doctorate în a bâjbâi prin ceață. Ar fi bine să procedăm și altfel.

Text preluat de Republica.ro

Cum ne îndreptăm

Aud și citesc din ce în ce mai des următorul raționament extrem de frustrant: „Mai așteptăm și alegerile astea prezidențiale și parlamentare, iar dacă nu va exista o schimbare reală vom pleca. De tot, cu copii, cu cățel și purcel. Vindem tot și plecăm.” Sunt oameni cu stare, cu afaceri pe picioare, cu poziții sociale bune și foarte bune, cu studii universitare și cariere solide în spate. Și eu cred că este un punct terminus pe care l-am atins cu toții. Acum ori niciodată. Pentru că lama cuțitului a ajuns la os. Și nu se mai poate așa.

Nu știu dacă vor fi alegeri anticipate sau la termen, nu știu dacă moțiunea de cenzură despre care se discută acum va avea sau nu succes. Dar părerea mea este extrem de simplă și concisă (am renunțat de mult la activismul social-civic pe rețele și la analizele de fond cu care unii s-au obișnuit de-a lungul anilor):

Viitoarea majoritate parlamentară trebuie să asigure cât mai rapid o legislație care să permită Justiției să funcționeze neîngrădită, neinfluențată, cât mai departe de interesele politice. Trebuie să fie puși oameni incoruptibili la Interne și la Justiție. Într-un interval scurt de timp trebuie (re)deschise TOATE dosarele de mică și mare corupție, de trafic de influență, evaziune etc., trebuie instrumentate toate indiciile/semnalele/dovezile care duc spre cazuri penale.

Trebuie să se înceapă în primul rând cu clasa politică, de la Cucuieții din Vale până în buricul Capitalei. Hai să vedem: cum ți-ai ridicat matale viloiul de zece milioane de euro, de unde are tot neamul tău afaceri de milioane, mașini scumpe, mii de hectare de teren, de unde provine opulența afișată, care sunt sursele standardului de viață pe care îl afișezi zilnic?

Toate suspiciunile din ultimii zeci de ani trebuie transformate imediat în dosare de urmărire penală. Se cercetează, se instrumentează, dacă există dovezi clare și probe se înaintează în instanță, se judecă și se condamnă. E caz de pușcărie? Bine, la pușcărie. Fără alte discuții. De la secretara din fundul Moldovei până la ministru și șef de partid. Curățenie imediată peste tot: în primării, în instituții, Educație, Sănătate, prin agenții, birouri și departamente de tot felul.

Dacă nu se vor face lucrurile astfel, și cât mai repede cu putință, nu vom vorbi decât de altă rotire a politicienilor pe scaune și funcții, nu vom vorbi decât de alți ani pierduți, de alte generații călcate în picioare și de alte sute de mii de români ce-și vor lua lumea-n cap.

Nu există alt mod de a îndrepta lucrurile. Decât prin justiție și transparență. Oamenii vor dreptate. Dacă dreptatea înseamnă pușcărie pentru câteva mii sau zeci de mii de inși, atunci să se facă pușcărie. Dacă nu există locuri libere, se vor construi. Ne împrumutăm de la UE, de la FMI, mai trimite și Diaspora niște miliarde și facem imediat câteva „facultăți” pentru băieții deștepți. E simplu, trebuie doar vână și curaj din partea celor care vin.

Text preluat de Republica.ro