Categorie: Republica

Sotillo, Rosconul și pâinea dacică de la Ditrău

Îmi vin tot felul de cuvinte ciudate în minte. Nu, nu pot poza la infinit într-un tip educat. Mi-e silă, mi-e lene, sunt sătul. Sătul de ce se-ntâmplă-n jur, de tăcerea celor care ar trebui să vorbească (dar, vai, nu se câștigă voturi din asta), de capetele ascunse în nisip, de mizeria morală, de tot.

Trebuie să fii foarte atent și să nu superi nația asta simandicoasă, nu poți spune că românii sunt rasiști, xenofobi, homofobi. Nu, nu e voie. Pentru că apare din neantul parșiv și cald al canapelei atletul românismului veritabil și îți bate obrazul: „Băăăăă căpșunarule, vezi că nu toți românii sunt la fel!”

E clar că nu toți suntem identici, dar am tot obosit de-a lungul anilor să spun că generalizarea cu intenția de a sublinia defecte nu reprezintă o caracterizare absolută și irevocabilă. Când spui că românii sunt creștini ipocriți este foarte clar că lucrurile nu stau așa, deși dacă am studia din punct de vedere sociologic lucrurile, am vedea o realitate care ne-ar cutremura pe loc. Dar nu despre asta e vorba, nu discutăm aici despre generalizare versus absolutizare.

Aș fi vrut să scriu o mică poveste. Despre un sat spaniol care avea prin anul 2000 aproximativ 3500 de locuitori. Sotillo de la Adrada se numește. Se află cam la o oră și ceva de Madrid, în provincia Avila. Acolo am ajuns prima dată. Acolo am dormit prima mea noapte în Spania acum 20 de ani. Acolo am muncit la negru pentru că actele mele non-UE nu-mi permiteau să mă angajez legal. Acolo am fost plătit prima dată în pesetas, am mâncat, am băut, mi-am cumpărat haine în altă țară decât cea din care plecasem.

Acolo, în Sotillo, am cărat pietre, am împrăștiat pământ cu lopata, am pus primele cărămizi din viața mea la o casă, am umplut mii de colaci cu frișcă și fructe uscate (Rosconul de Reyes pentru cunoscători), acolo am spălat piscine și am tăiat lemne cu drujba. Totul la negru, fără acte. Pentru că Spania urla atunci după forță de muncă. Băteai în trei uși și ți se oferea de lucru imediat.

Dar NIMENI, niciodată, nicio secundă nu a spus „A venit ăsta să ne ia locurile de muncă, să ne schimbe tradițiile.” Nu s-a întâmplat așa ceva. În satul acela eram atunci cinci români. Acum, în 2020, sunt în jur de 60. Sotillo are astăzi aproape 5000 de locuitori: spanioli, marocani, români, bolivieni, columbieni, sudanezi, polonezi, bulgari, pakistanezi, chinezi, dominicani, cubanezi etc. Nu s-a schimbat nimic. Poate doar extrema dreaptă mai face ceva valuri printre proști.

Se ține Ramadanul. La fel, Paștele și Crăciunul. Anul Nou chinezesc se sărbătorește în piață. Cubanezii dansează salsa de rup pietrele în Sotillo de la Adrada. Spaniolii își țin în continuare sărbătorile catolice așa cum o fac de sute de ani. În firmele din sat muncesc spanioli, români, marocani și portughezi laolaltă.

Pentru că nu contează cine face pâinea, cine umple cârnatul sau cine amestecă zerul ca să iasă brânza. Nu contează dacă mâinile sunt albe sau negre. Doar în mintea unor suflete bolnave pot exista aceste diferențe monstruoase.

Text preluat de Republica.ro

Milioane în diaspora. Câți vor vota?

Încerc să-mi amintesc de câte ori am fost, în ultimii 20 de ani, la întâlnirile românilor din străinătate. Ale diasporei carevasăzică. Niciodată. Mi-am amintit: niciodată. Și spun asta cu totală convingere și luciditate. Pentru că, în marea lor majoritate, aceste întâlniri sunt doar ocazii de a se mai învârti niște hore, de a se mai consuma niște mici, niște plăcinte și a se mai da pe gât câteva doze de bere. Excepțiile există și confirmă regula. În rest, haleală, chiote, joc și voie bună, ii, tricolor, poezii patriotice, naționalism pe pâine și slujbe religioase. Am, ca toți oamenii normali, prieteni cu care mai ies la o cafea și mai despicăm firul lumii în patru. Dar, ciudat cum sunt, păscându-mă o ticăloasă mizantropie, nu suport adunările, asociațiile, hăhăiala organizată, șezătorile cu specific „hai să haidem”. Unii vor spune că sunt bune: adică românii se văd, se cunosc, schimbă informații între ei…

Or fi bune, dar contează foarte puțin și nu sunt deloc reprezentative. Iar când spun acest lucru mă gândesc în special la rezultatul efectiv al acestor întâlniri din punct de vedere civic. În străinătate se votează începând de mâine. Suntem câteva milioane în diaspora. Câți vor vota? Preconizez – generos, exagerând, utopic – un maximum de 300 de mii de oameni. La acest aspect mă gândeam când scriam despre reprezentativitatea „asociațiilor românilor de pretutindeni”.

Ne adunăm la hore și la șpriț, dar vin foarte puțini la urne (suntem milioane afară, a nu se uita) când se discută despre teme serioase. Și dau un exemplu din zona în care mă aflu. Sunt foarte mulți români în provincia Tarragona (Tarragona, Reus, Cambrils, Salou, Falset, Vilaseca) – aproape 30 de mii. La ultimele alegeri au votat, dacă nu mă înșeală memoria, cam 1700. Sunt curios câți vor veni în acest week-end. Pentru că îi poți vedea oricând, oricum, cu sutele și cu miile, în mall-uri, la grătare, la biserică, atunci când vine vreun politician în campanie și se mai dă câte un pișcot moacă, se mai adună prin cârciumi, la plăjică, la berică.

Dar la urnă e altceva. Urna nu e treaba noastră. Votul nu e interesant nici măcar pentru amărâta de asociație socio-culturală de aici  care nu s-a obosit să amintească amplasarea secțiilor de votare din zonă. Nu știu cum o fi prin alte părți ale lumii, cum se organizează românii pe acolo, dar nu-mi fac iluzii deși știu că nu poate fi mai rău ca în Tarragona. Ca să nu mă pierd în detalii: desigur, eu ies la vot. Ca-ntotdeauna.

Dar mă întristează heirupismul ăsta balcanic din jurul unei sărmăluțe amărâte. Și pumnii care se lovesc de piept, și lăcrimoaiele care se scurg pe față din dor de patrie, și blestemele online la adresa politicienilor nemernici, și furia nemărginită împotriva birocrației, și găurile din asfalt, și apa caldă care nu prea e prin țevi, și pensiile mici ale părinților de-acasă, și educația, și spitalele, și parcurile, și naiba să ne ia de proști, că prea suntem pe gratis în lumea asta.

Text preluat de Republica.ro

Urâm de plăcere, urâm

Valul de ură în fața căruia s-a aflat Mihai Șora în ultimele zile are și o parte absurdă, comică și tragică în același timp: „Huo, boicotați eMAG! Nu se poate ca o firmă particulară să stea lângă un fost comunist.” Noaptea în care se odihnesc unele minți este foarte adâncă. Dacă e să condamnăm și să boicotăm privații, haideți să o facem de la un capăt la altul, să începem cu antreprenorii care au sprijinit toate regimurile autocratice, toate dictaturile, să începem cu boicotul general împotriva firmelor care s-au pupat pe gură, de exemplu, cu nazismul: Coca-Cola, Bayer, IBM, Ford, Porsche, Kodak, Hugo Boss, Siemens, General Motors, haideți să boicotăm firmele de armament, producătorii de avioane, de derivate ale produselor chimice, bancherii care au stat și vor sta mereu în spatele monștrilor cu pumn de fier. Dar, vai, nu se poate. De ce? Pentru că memoria dă rateuri și condamnăm doar din vârful buzelor, doar atunci când ne convine și ura e canalizată doar în direcția „corectă”.

În altă ordine de idei, sunt mult prea lipsit de importanță pentru a judeca și a croi verdicte vis-a-vis de viața și cariera unor oameni. Sunt un ins care își pune întrebări și își permite să aibă îndoieli câteodată. Am parcurs în aceste zile zeci de mii de rânduri în favoarea și împotriva lui Mihai Șora. Am trecut imediat peste abjecție, peste veninul gratuit, dar și peste entuziasmul flagrant, pur subiectiv. Cum am zis, nu-mi permit să judec. Îmi lipsesc informații, nu sunt la nivelul care să-mi poată elibera definitiv o frază fermă. Știu doar că acest om nu a fost un torționar, nu a avut parte de privilegii, nu a stat în vile prin Primăverii, nimeni nu a ajuns la Canal sau prin pușcăriile comuniste din cauza lui. Vreau să aflu un singur nume de scriitor care a fost cenzurat de semnătura lui Mihai Șora, aș vrea să cunosc un singur om nedreptățit de acțiunile sale. Unul singur.

A fost membru al Partidului Comunist Francez? Da. Într-o vreme în care puteai fi împușcat de naziști pentru lucruri mult mai mărunte. A revenit în țară și i-a fost interzisă reîntoarcerea în Franța. Ce putea să facă atunci un intelectual de calibrul său? Să urle, să protesteze, să se ceară singur la ocnă, s-o dea cu capul de pereți pe Ana Pauker? Poate că acest lucru i-ar fi mulțumit pe detractorii săi de astăzi. Mihai Șora a ocupat funcții sub regimul comunist? Da. Mă gândesc că-i pare rău și astăzi pentru că a procedat astfel. Dar cred că a ales să supraviețuiască fără să rănească pe nimeni, asta am înțeles eu din informațiile pe care le-am adunat până acum. A oferit românilor rafturi de cultură într-o vreme în care regimul cenzura aproape totul. Și-a publicat „Sarea pământului” după zeci de ani de tăcere. A susținut proclamația de la Timișoara și a fondat, împreună cu alți intelectuali, GDS-ul. Mihai Șora nu are nevoie de încă un „avocat”, de data asta din Căpșunistan. Dar cred că suntem obligați la un exercițiu de coerență, de coborâre rapidă de pe creasta valului de ură. Sunt mii de profitori de pe urma regimului comunist. Înainte și după 1989. Priviți în jur. Cu o doză minimă de luciditate puteți face o listă cu sute de nume, cu averi de miliarde de euro, cu mii de vile și mii de hectare în proprietate, cu firme care rulează cantități incredibile de bani. Profesorul Șora a creat cultură, a sădit și a sprijinit inteligența sub orice formă, va lăsa în urma sa un bagaj imens de decență.

 

Mă mulțumesc cu lucruri simple. M-aș bucura să nu urâți pe cine nu trebuie. Iar cei care îmbracă roba judecătorului, chiar și pentru câteva zile, să încerce să ducă la capăt un „proces” pe baza unor argumente solide, imbatabile. Avem cu toții doctorate în a bâjbâi prin ceață. Ar fi bine să procedăm și altfel.

Text preluat de Republica.ro

Cum ne îndreptăm

Aud și citesc din ce în ce mai des următorul raționament extrem de frustrant: „Mai așteptăm și alegerile astea prezidențiale și parlamentare, iar dacă nu va exista o schimbare reală vom pleca. De tot, cu copii, cu cățel și purcel. Vindem tot și plecăm.” Sunt oameni cu stare, cu afaceri pe picioare, cu poziții sociale bune și foarte bune, cu studii universitare și cariere solide în spate. Și eu cred că este un punct terminus pe care l-am atins cu toții. Acum ori niciodată. Pentru că lama cuțitului a ajuns la os. Și nu se mai poate așa.

Nu știu dacă vor fi alegeri anticipate sau la termen, nu știu dacă moțiunea de cenzură despre care se discută acum va avea sau nu succes. Dar părerea mea este extrem de simplă și concisă (am renunțat de mult la activismul social-civic pe rețele și la analizele de fond cu care unii s-au obișnuit de-a lungul anilor):

Viitoarea majoritate parlamentară trebuie să asigure cât mai rapid o legislație care să permită Justiției să funcționeze neîngrădită, neinfluențată, cât mai departe de interesele politice. Trebuie să fie puși oameni incoruptibili la Interne și la Justiție. Într-un interval scurt de timp trebuie (re)deschise TOATE dosarele de mică și mare corupție, de trafic de influență, evaziune etc., trebuie instrumentate toate indiciile/semnalele/dovezile care duc spre cazuri penale.

Trebuie să se înceapă în primul rând cu clasa politică, de la Cucuieții din Vale până în buricul Capitalei. Hai să vedem: cum ți-ai ridicat matale viloiul de zece milioane de euro, de unde are tot neamul tău afaceri de milioane, mașini scumpe, mii de hectare de teren, de unde provine opulența afișată, care sunt sursele standardului de viață pe care îl afișezi zilnic?

Toate suspiciunile din ultimii zeci de ani trebuie transformate imediat în dosare de urmărire penală. Se cercetează, se instrumentează, dacă există dovezi clare și probe se înaintează în instanță, se judecă și se condamnă. E caz de pușcărie? Bine, la pușcărie. Fără alte discuții. De la secretara din fundul Moldovei până la ministru și șef de partid. Curățenie imediată peste tot: în primării, în instituții, Educație, Sănătate, prin agenții, birouri și departamente de tot felul.

Dacă nu se vor face lucrurile astfel, și cât mai repede cu putință, nu vom vorbi decât de altă rotire a politicienilor pe scaune și funcții, nu vom vorbi decât de alți ani pierduți, de alte generații călcate în picioare și de alte sute de mii de români ce-și vor lua lumea-n cap.

Nu există alt mod de a îndrepta lucrurile. Decât prin justiție și transparență. Oamenii vor dreptate. Dacă dreptatea înseamnă pușcărie pentru câteva mii sau zeci de mii de inși, atunci să se facă pușcărie. Dacă nu există locuri libere, se vor construi. Ne împrumutăm de la UE, de la FMI, mai trimite și Diaspora niște miliarde și facem imediat câteva „facultăți” pentru băieții deștepți. E simplu, trebuie doar vână și curaj din partea celor care vin.

Text preluat de Republica.ro

Valea uzului rațiunii

De foarte mulți ani de zile privesc cu detașare evenimentele în care mințile se înfierbântă. Am învățat să aștept imagini, sunete, opinii, am reușit să nu acționez din impuls. Sigur că da, am convingerile mele, ca toată lumea. Construite din bagajul de cunoștințe pe care am reușit să le adun până acum, pornite din (pre)judecăți, din exemple, din cărți, din discuții.

Observ în liniște manifestările publice care se desfășoară cu calm, cu decență, chiar dacă nu sunt de acord cu scopul lor și cu ideile pe care le pot avea participanții. Nu mi se schimbă deloc pulsul atunci când zeci de mii de oameni se așază la rând pentru a săruta moaște, când homosexualii ies în stradă, sau când la mitingurile politice se adună mulțimi cu care nu sunt de acord.

Violența, urletele, gardurile rupte, bojocii umflați, venele care stau pe gât gata să se spargă de furie, extremismul mizerabil – indiferent dacă este politic sau civic, de stânga sau de dreapta -, revendicările făcute cu ciomagul, cu steagul care flutură amenințător peste capetele tuturor, sufletele chinuite, manipulate ordinar, ideile primitive conform cărora ceva, orice, oriunde, ne aparține și trebuie să fie al nostru, al fiilor noștri și al strănepoților în vecii vecilor…

Toate aceste lucruri, răcnete, ochii ieșiți din orbite, mă îngrozesc de fiecare dată când apar în spațiul public. Mă îngrozește ideea că omul, în secolul acesta, când are la degetul mic terrabiți de informație, se lasă călcat încă în picioare de pofta unora de a crea în permanență conflicte, tensiuni și afaceri profitabile. Mă îngrozește gândul că încă mai există decerebrați care sunt în stare să ucidă pentru un hectar de pământ despre care „știu” ei foarte bine că le aparține de mii de ani și trebuie să le mai aparțină încă milioane de ani de acum încolo.

Toate astea au loc pe o planetă în care omul e doar un trist pasager care trăiește o secundă și jumătate.

 

Text preluat de Republica.ro

Dinozaurii lui Meleșcanu

Tovarășe Meleșcanu,

Am urmărit în această dimineață declarațiile oferite unui post de televiziune. Ați spus că „aveți obiective foarte importante pe parcursul mandatului de ministru și nu vă veți împiedica în niște sincope apărute în ultimele zile”. Înțeleg că „sincopele” sunt zecile de mii de oameni care au dorit să voteze, cozile interminabile de la consulate și ambasade etc. Personal, sunt obosit. Mă obosește limbajul acesta ipocrit-alunecos pe care îl aveți ori de câte ori sunteți obligat de situație să ieșiți în fața microfonului pentru a căuta scuze.

Câteva fapte:

În ultimii ani, în provincia spaniolă Tarragona, unde sunt aproximativ 25.000 de români, s-a votat întotdeauna în două secții de votare. În orașele Tarragona și Reus. Duminica trecută am avut o singură secție. Într-un hotel din Tarragona. Într-o sală amenajată la primul etaj. S-a format o coadă imensă până afară, în stradă.

Oamenii au stat înghesuiți pe holurile hotelului. Aglomerație, căldură foarte mare, lipsă de aer, zgomot care i-a deranjat pe oaspeții hotelului. Directorul acestuia a venit pe la 18.30 și a vrut să stopeze activitatea. La un moment dat urcau în secție doar grupuri de câte zece persoane, dar după ce coborau alte zece care votaseră. Un ritm care a îngreunat și mai mult activitatea. Nu au fost decât doi delegați din partea a două partide politice: PNL și USR/PLUS. Un haos. Multă lume consideră că totul a fost premeditat. Poate că nu suntem departe de adevăr. Există fotografii, video-uri. Am fi bucuroși dacă s-ar deschide o anchetă penală, iar cei care au împiedicat românii să voteze, să plătească. Nu doar cu funcția.

Știm că e greu cu votul electronic, cu cel online, cu cel prin corespondență. Știm că legile nu se schimbă de pe o zi pe alta. Dar se putea da OUG pentru prelungirea orarului. PSD-ul dă ordonanțe și noaptea. Ați uitat?

Ideea cu votul în mai multe zile ni se pare una bună pentru viitoarele alegeri. Așteptăm să se pună în practică. După calculele noastre, aici, în Tarragona, ar fi suficiente două secții de votare și 2-3 zile de scrutin. Suntem o comunitate relativ mică, nu ne comparăm cu Madridul, Barcelona, Castellon etc.

Treceți la treabă. Încetați să mai umiliți oamenii. Faceți mai multe secții. Chiar dacă nu vor veni mulți să voteze. Sunt convins că oamenii vor aprecia acest lucru și nu vor reclama faptul că statul cheltuie bani în plus. La câte zeci de miliarde s-au furat în ultimii treizeci de ani, nu va plânge nimeni pentru câteva sute de mii de euro cheltuite în plus.

Dar poate că ar fi mai bine să plecați. Acum.

Luați și dinozaurii din MAE cu dvs., tovarășe Meleșcanu!

Lăsați ministerul acela să respire!

 

Text preluat de Republica.ro