Categorie: Viața Liberă

Cocarda, pancarta și eternul politruc din curtea școlii

Scriu aceste rînduri cu convingerea că nu vom înțelege nimic și că se va citi doar titlul sau, în cel mai fericit caz, cineva va trece de primul paragraf. Și vom uita rapid. Pentru că avem alte preocupări, viața ne izbește zilnic în tîmplă. Memoria noastră este, de cele mai multe ori, asemănătoare cu cea a unui peștișor zglobiu care ocolește de sute de ori pe zi tufa de plastic și urcă la suprafață, inevitabil, pentru a se hrăni și a lua o gură de aer. E-n bula lui. Nu-l deranjează nimeni. Oamenii care bat în peretele de sticlă al acvariului reprezintă doar evenimente fără importanță. Trece cu ușurință peste. Ca noi toți, de altfel. 

Pot să scriu netulburat despre oroarea pe care o reprezintă festivitățile școlare de început de an. Un adevărat bullying instituțional, adunări triste în care oamenii simt nevoia să peroreze fără limită, să înșire cuvinte fără niciun sens, să arboreze tot felul de lozinci, pancarte, steaguri, se înșiră boxe și microfoane, cabluri, se montează scene, defilează primarii, preoții, inspectorii școlari, directorii, polițiștii din cartier, politrucii care nu au niciodată nimic de spus ajung să plictisească prin prezență, discurs și inutilitate, se afișează costume decolorate, rochii strîmte care nu se pot purta decît la nunți, coafuri stranii de nășică, apar coliere, lănțișoare, cercei, ghiuluri, miroase a parfumuri și a garoafe de la intrarea în oraș, se bombează piepturi, se zîmbește tîmp și artificial, scîrțîie imnul în stație și se subliniază deziderate. Se vorbește în gol despre excelență (un termen pe care l-a descoperit și actualul ministru), performanță, tradiție, elite, reforme. Directoarea se fîstîcește un pic, politrucul de la microfon a luat-o razna și bate cîmpii. Îi strică planurile. Aruncă o privire către inspectorul școlar. Acesta e crispat, simte cum i se umflă o venă. „Dorința de autodepășire, generațiile care le pregătim vor conduce societatea spre mai bine…” – politrucul agramat continuă să asude și să-și caute cuvintele. Se instalează lehamitea, copiii încep să fluiere, fac poze cu telefonul, unii ies din rînd și merg să-și aprindă o țigară. 

Încerc să nu-mi amintesc festivitățile la care am participat în viața mea de elev. Am detestat mereu conformismul, alinierea, alienarea, dunga de la pantalon, coronița cu pampoane a colegei din față și rînjetul pe care îl afișau cei care ne vorbeau cu „blîndețe” despre cum trebuie să fim și ce trebuie să ajungem în viață. Am crescut cu Ceaușescu la televizor, i-am desfigurat portretul din manuale și scuipam hîrtie mototolită-n gură pe tabloul din fața clasei, am aflat mai tîrziu cine erau profesorii care șușoteau la Securitate și pozau în modele de moralitate. Ne adunau în curte, ne așezau în șiruri perfecte și nu trebuia să suflăm o vorbă. Rînd pe rînd, ne vorbeau despre dezvoltare multilaterală, despre niște piscuri pe care noi urma să ne cățărăm și despre „academiciana” nației. Se cînta imnul. Mai era ceva în repertoriu, niște cîntecele execrabile despre bravul popor, dar nu rețin titluri. Suna clopoțelul. Plini de avînt, dornici de a învăța și ultima virgulă, însuflețiți de cuvintele dascălilor, intram în clase. Ne așteptau cărțile pe bănci, legate cu fundiță. Și o floare. Eram cutezători. Nerăbdători să cucerim piscurile alea despre care toată lumea vorbea. Sechelele au rămas. Și nu pot să nu observ scenetele penibile din actualitate.

Am văzut și anul acesta zeci de fotografii de la festivitățile de deschidere ale noului an școlar. Nu, nu a dispărut ceaușismul, nu au dispărut directivele și limbajul acela care conține doar talaș, nu va dispărea niciodată dorința de a vorbi la nesfîrșit și de a citi prostii (in)ofensive de pe o foaie de hîrtie, nu se vor duce niciodată în neant mulțumirile îndreptate către partidul care te-a numit acolo, pe scaunul acela călduț și comod, privirile acelea perfide și alunecoase nu au ieșit nici ele din peisaj. Același scenariu mereu. Aceeași piesă sordidă este repetată cu obstinență pentru ca sistemul să reamintească celor prezenți că el e stăpîn acolo, el conduce, el comandă, el trebuie să fie ascultat orbește. Și sistemul își aduce și îi pune la masă, în fața sutelor de mii de elevi, pe aceiași oameni fără de care stabilitatea și excelența în învățămînt (nu rîdeți, vă rog!) nu există. I-am amintit mai sus, în text. 

Elevii și părinții s-au adunat în curtea școlii. Așteaptă. „Ce rochie frumi are doamna! Proful de bio parcă a mai îmbătrînit un pic. Aia blonduță cine mai e? O fi nepoata directorului, așa se aude. A prins catedra de franceză.” La 9.00 trebuia să înceapă. E aproape 10.00 și nu se mișcă nimic. Încă nu a ajuns primarul. E la altă școală, ține și acolo un discurs. Omul e omniprezent, aproape ubicuu, face turul școlilor din oraș și dă din gură. Promite, rîde, bate din palme, își desface nodul de la cravată și transpiră abundent. I s-a pregătit și aici tava cu pîine și sare. Bullyingul e venit din moși-strămoși, nu ne putem dezbăra de el. Știm să fim umili. Ne place mîngîierea stăpînului pe creștet. Bine măcar că nu dă peste cap un pahar cu rachiu în fiecare loc în care merge să taie panglica excelenței didactice. E roșu în obraji, în general bucălat și bine hrănit, îl recunoști de la o poștă pentru că își aranjează în permanență banda tricoloră pe burtă.

Un spectacol fals. Fad. Trist. O reală violență psihologică pe care sistemul, prin reprezentanții săi, o exercită asupra elevilor și părinților în fiecare an. Fără întrerupere. Cu nonșalanță și fără pic de respect. Sute de mii de copii sînt obligați să stea cu soarele în cap, uneori în frig, în picioare, pentru a asculta nimicurile cu care administrația vine în întîmpinare la început de an școlar. Bullyingul nu se oprește aici, desigur. El este exercitat pe mai multe planuri: meditații impuse, falsele elite care se formează în schimbul banilor și cadourilor, numirile politice în funcții de conducere, cadre didactice agramate, irascibile, incapabile să-și lase frustrările acasă, profesoare care devin vedete pe Tik-Tok și dansează exuberant pe ritmuri de manele, „reformele” care se fac anual în funcție de cum se trezește ministrul dimineața etc. Nu avem timp și pagini de ziar pentru a scrie despre toate aceste lucruri, de aceea mă opresc doar la jalnicele adunări din curtea școlii, evenimente pe parcursul cărora în fiecare director și politruc prezent începe să crească un embrion finlandez. Dar minunea nu durează mult. Nici măcar trei zile. Excelența se lasă deoparte și încep discuțiile pe Whatsapp despre banii de perdele și mobilier nou la clasă. „Cît mai e ora de pregătire? Ai reușit s-o transferi pe aia mică? Popeasca a venit anul ăsta cu un Porsche nou. Ai văzut?” Festivitatea de deschidere continuă. Acum vorbește directoarea. „Are pantofi noi și un taior foarte sexy. Soțul ei a fost avansat în minister, e ditamai secretar de stat. A fost o surpriză, jur, nimeni nu se aștepta la asta!” A terminat directoarea. Părintele ia și el cuvîntul. Spune ceva despre lăcașul sfînt al cărții și al luminii. Începe să cînte și să se plimbe prin fața mulțimii. E ud la mîneci, a sfințit mai devreme toaleta liceului. Au dat cu var în timpul vacanței și e ca nouă.  

Persiflăm, sîntem ironici. Poate că tonul este mușcător și deseori abrupt. Dar mă gîndesc întotdeauna că poate rămîne ceva. Orice, o idee, o frîntură, o speranță, poate că la un moment dat cineva se va trezi și va croi altfel lucrurile. Sper că vom reuși să renunțăm la futilități și la nevoia de a farda mizeria, neputința și falsitatea din jur. Știu că profesorii care își dedică viața și sănătatea pentru binele elevilor există, sînt acolo și trec aproape neobservați. E mult mai ușor să scriem despre mitocănie și despre felul în care sîntem agresați permanent. Și o facem pentru că în interiorul fiecărui om rațional există gîndul că se vor îndrepta lucrurile odată și-odată. Există speranța că elevii vor începe anul în mod natural, întîlnindu-și colegii și profesorii în clasă, fără discursuri sforăitoare și demagogie fățișă, fără minciună, fără promisiuni deșarte. Există speranța că sistemul îi va pune, în sfîrșit, în centrul atenției sale. Că nu vor mai veni an de an șuvoaiele de politruci la microfon și nu va mai fi nevoie ca elevii să stea în picioare ore întregi pentru nimic. 

Sistemul vrea să fie respectat și să fie ascultat. Eu aș propune altceva. Dacă nu se dorește desființarea acestor festivități de o inutilitate obscenă, măcar să se inverseze rolurile. Să vină mai întîi primarul, părintele, polițistul, directorul și inspectorul școlar. Să stea împreună în curte. Să aștepte în soare sau în frig, după cum vrea zeul Meteo. Și să înceapă seria de discursuri inepte abia după ce ajunge ultimul elev în curte. Abia atunci mi se pare că va exista o formă de respect pe care acest sistem, fie vorba între noi, o datorează de ceva vreme societății. 

Încă ceva, tot ca o formă supremă de respect pentru elevi și părinții lor. Eliminați formele fără fond! Eliminați prezența oamenilor goi pe dinăuntru care nu au nimic de oferit elevilor din curtea școlii! Feriți generațiile acestea de discursurile plagiatorilor, impostorilor și impertinenților din politică! Aduceți oameni care pot și știu să vorbească, oameni care pot fi exemple de urmat, repere incontestabile în cotidian. Aduceți oameni de știință care au performat, oameni de afaceri care au știut să se ridice de la zero și sînt milionari autentici, aduceți în fața lor artiști, arhitecți, scriitori, medici, puneți în fața elevilor caractere reale, oameni care nu au nimic de ascuns, oameni care știu să vorbească fără ciornă, lăsați valorile reale să intre în curtea școlii și să interacționeze cu tinerii. Smulgeți din rădăcină, dacă mai aveți o fărîmă de bun-simț, spectacolele acestea insipide prin care nu se comunică nimic real. Sînt doar o reprezentare a forței și a ipocriziei unui sistem clădit pe false repere. Este un bullying instituțional care va avea în cele din urmă efecte neprevăzute. 

Text publicat în Republica și Viața Liberă.

Publicitate

O nație de plastilină

”Suntem complici la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. România nu este incultă. Avem cărți, internet, televiziune, învățământ obligatoriu. Cine este analfabet, este pentru că dorește să fie. Cine se uită la emisiuni de bârfe în detrimentul unor produse media serioase, o face pentru că asta vrea, este alegerea personală. Să nu plângeți în fața guvernului sau a sindicatelor. Atunci când folosiți telecomanda nu vă împinge nimeni de la spate, așa că asumați-vă responsabilități. În acest sens, noi toți suntem extrem de vinovați și complici cu toate aceste canalii ce ne plimbă, de ani de zile, dintr-un loc în altul.”

   Fragmentul anterior reprezintă o traducere liberă după scriitorul spaniol Arturo Pérez-Reverte. Am înlocuit doar ”Spania” cu ”România”. Canaliile sunt oamenii politici. Cum altfel? Cum ne-am putea imagina că ai noștri sunt diferiți sau, mai rău, originali în ticăloșiile pe care le instrumentează, în înțelegerile pe care le fac pe sub masă sau în comisioanele băgate în buzunar? Ei fac ceea ce știu, ceea ce au învățat și ceea ce li s-a permis de-a lungul zecilor de ani. Stau cu ochii larg deschiși pe stradă, să nu care cumva să primească șuturi sau palme, dar practică aceleași jocuri murdare dintotdeauna atunci când ușile se închid după ei. Ne miră? Aștept zece secunde ca să răspundeți. Ați zis nu? Atunci de ce li se mai permite? De ce atitudinea pe care o mai au unii și alții prin ziare, aceea de a ridica tonul și a cere socoteală, nu se transferă în case și în stradă? De ce oamenii simpli, cei care citesc aceste rânduri, cei cocoșați de facturi, taxe și de micimea salariilor și pensiilor, nu ripostează și preferă să se jeluiască la colțul blocului? Vede cineva vreo vină proprie aici sau credeți că soluțiile se parașutează din rai? Ne înșelăm cu toții dacă avem senzația că Dumnezeu e ocupat cu ridicarea imediată a nivelului nostru de trai. Bănuiesc că stă acolo, pe canapeaua lui, înconjurat de îngeri ce-i toarnă în pahar, și râde în barbă: ”Uite-i, proști au fost, proști vor fi, în vecii vecilor.”

   Reverte are perfectă dreptate: suntem complici la furt, la înșelătorie, la cumetrii și la ocuparea de funcții pe pile, suntem în cârdășie tacită cu fiecare ticălos căruia i se demască abuzurile în presă și coboară scările cu cătușe pe mâini. Suntem zilnic martori, de la micul șmen al târgovețului și până la zecile de milioane de euro care se fură sub nasul nostru, suntem martori la dat și luat șpagă. Pentru că noi îi alegem. Sunt aceleași personaje ce ne strâng mâinile în campanie și ne folosesc drept cârpe după aceea. Nu mai dați vina pe nimeni, am pierdut de mult timp dreptul de a mai arăta pe cineva cu degetul: în comunism ne era frică de Securitate și de turnătorii care mișunau înclusiv pe scara blocului, astăzi de cine ne mai e frică pentru a ieși în stradă și a cere socoteală pentru jaful făcut? Am o vagă bănuială: de noi înșine. Ne e frică de umbra noastră. Ne-au transformat în iepuri și ne-am obișnuit cu țarcul atât de bine, încât nimeni și nimic nu ne mai poate da la o parte din fața televizorului. Au reușit ce și-au propus: au sub călcâi o nație de plastilină.

 Apărut în ”Viața Liberă” și ”Inforoes.com”

Șperțul, șpaga și cotețul

   Am spus mereu că nu am niciun fel de remușcare în a trimite pe cineva în pușcărie dacă îmi cere șpagă. O prietenă m-a întrebat dacă nu cumva mi se pare cam violent limbajul și am avut o discuție constructivă din care voi încerca să fac un rezumat.

   Nu mi se pare deloc violent. În fața cuiva care vrea șpagă – direct, sugerându-mi, prin intermediari sau nu – mă simt ca în fața unui golan de cartier care nu este mulțumit cu statutul pe care îl are și continuă zilnic să șantajeze vecinii pentru ca el, familia și urmașii săi să o poată duce mai bine. Și atunci cum i te adresezi golanului? Cu ”te rog să nu mă buzunărești pentru că vei suporta rigorile legii” sau pur și simplu îi servești o dreaptă ca să doarmă pe bordură? Ia gândiți-vă un pic, un moment de reflecție ”Hamangia gen” nu v-ar prinde bine? Știu, sunt și pudibonzi printre voi care vor spune că incit la violență. Deloc, compar doar posibilitățile.

   Dacă ți-ai ales o meserie bazată pe salariu, fă-o atât cât te pricepi, pe măsura pregătirii tale. Dacă ești angajat al statului, adu-ți aminte că tu ai dorit acest mod de a-ți câștiga pâinea. Cel care vrea s-o ducă mai bine pe bază de plic, de bani din fondul clasei, pregătiri pe bandă rulantă, șpagă în permis, bancnote pe sub ghișeu, valize, vacanțe, escapade, comisioane și tot felul de peșcheșuri, este pentru mine un gunoi neadaptat, un fomist agresiv și o ființă penibilă cu care trebuie să împart aerul de pe planetă. Dacă optezi să stai cu mâna întinsă după șpagă, îmi oferi doar imaginea unui cerșetor mizerabil, a unui câine ce nu-și poate tăia singur nici măcar frunza.

   Am tot respectul pentru profesioniștii ce-și văd de muncă, deși tăcerea este uneori la fel de gravă ca și participarea la furt, deși respectul se stinge și el atunci când ești înconjurat de platitudini. Ni se cere înțelegere și compasiune. E greu să le ai, mai ales când impulsul colectiv este de a-i introduce pe toți în aceeași oală, când de zeci de ani se calcă în picioare și se umilește o întreagă societate. Vorbim despre demnitatea tuturor, despre până unde se poate apleca totuși ghiocelul ce vrea să crească în interiorul fiecăruia dintre noi.

   Ar fi normal ca fiecare să câștige în funcție de merit, pregătire, performanțe și responsabilitate. Dar dacă sistemul care te plătește nu e apt să o facă, asta înseamnă că trebuie să-ți bați joc? Trebuie să vrei șperțul pentru munca prestată? Nu ești mizerabil în acel moment? Sigur că da, dar ești obișnuit să cauți scuze, să te ascunzi după ghișeu, după catedră, masa de operație sau după girofar. Prietene, înainte de a-mi cere să fiu solidar, epuizează toate căile pe care le ai: denunță situația (o dată, de două, de mii de ori), trimite e-mailuri, revoltă-te, întră în grevă, ieși în stradă, reprofilează-te sau pleacă din țară (mulți au făcut-o, neacceptând să fie milogi).

   Mi se pare uman să îngenunchezi în fața unei forțe necunoscute. Dar să te pleci în fața unui semen de-al tău, cu mâna întinsă, pentru a primi ceea ce nu meriți, este de-a dreptul un comportament de coteț, o epică nerușinare. Și, culmea, acceptată.

”Viața Liberă” 6 aprilie 2016

Vreau jurnale, nu manuale. Istoria învață, nu alimentează pofta de sânge

   Urăsc definitiv manualele de istorie. Urăsc organic faptul că se trece nonșalant peste cuvântul ”război”. Urăsc slugile inepte ce-și arogă merite false și își agață medalii pe costum, uitând că au lăsat în urmă milioane de coșciuge și cimitire splendide în care crucile se așează simetric.

   În manualele școlare nu se discută la rece despre efecte, despre dramele prin care trec familiile. Războaiele sunt doar fapte de vitejie, sunt ziduri de apărare pe care flutură steaguri, acte de eroism ce bombează piepturi și cresc pensiile unor înalți funcționari de stat. Luptele există în cărți doar ca deplasări epice de trupe și tranșee săpate, romantic, sub clar de lună. Asasinii morali ce trasează destine din birouri ne sunt prezentați drept strategi ai neamului, iar cei ce scuipă gloanțe pe front devin, vai, doar simpli executanți fără vină. Războiul e moarte. Am devenit o specie dementă. Bombele produc cadavre. Mitraliera împrăștie foame și mizerie, ca și terorismul din zilele noastre. E linia finală. Armele deplasează milioane de oameni ce trec disperați dintr-o țară în alta, căutând o pâine și o sticlă cu apă. Nu fac apologia fenomenului migrației și nu iau astăzi refugiații să-i strâng la piept, nu e vorba despre asta. Ci despre felul în care suntem îndoctrinați din fașă: luați orice manual de istorie din lume și veți vedea că cititorii sunt întotdeauna victime, nu invers. Ni se inoculează ura și setea de sânge inamic. Astfel, cei din jurul nostru devin automat criminali. Prin spălare de creier. Pentru că au avut ceva cu noi, mereu ne-au dorit pământul, bogățiile, femeile și mărul din pom. Dacă vom continua să înghițim conflicte pe nemestecate – unguri/români, americani/mexicani, marocani/spanioli – vinovații nu trebuie căutați în afară, ci în noi înșine. În proasta înțelegere a realității, în faptul că unii, puțini ca număr, trăiesc extrem de bine pe seama minților înguste ale celor mulți. Avem în permanență nevoie de justificarea actelor sângeroase la care suntem martori. Și căutăm cauzele: fabricanții de arme ce vor piață de desfacere, lașitatea șefilor de state, fanatismul religios, noua hartă a lumii sau pur și simplu pofta de a-l domina pe cel de lângă tine. Știm, dar cu toatea astea continuăm să participăm la măcelul reciproc pe care ni-l organizează mai-marii momentului.

   Atât timp cât ne vom crește copiii învățându-i că se pot apăra cu arma și că democrația se împrăștie pe țeava tancului, vom scoate din școli doar generații nesigure, naive, îndoctrinate furibund, ce se vor înfrunta ideologic toată viața. Unii se vor considera eroi, alții vor fi veșnic victime. Adulții, cei care mai au și altceva în cap decât rumeguș, trebuie să aducă și alte concepte în procesul de educație. Pentru că războiul, atât de glorios în cărți, nu este la urma urmei decât o tehnică de împrăștiere a sângelui pe pereți. Mai avem totuși șanse, acum, când aud voci ce molfăie ”apocalipsa” în gingii: să începem să ne privim cu toții ca oameni, ca ființe. Nu ca agresori din fașă. Manualul de istorie trebuie transformat la nivel global, dacă tot ne place să visăm la o altă pace de o mie de ani. El nu mai trebuie să fie o sursă de infecție doctrinară, ci pur și simplu trebuie să devină un jurnal al speciei umane. Al crimelor noastre din care nu am învățat până astăzi nimic.

”Viața Liberă” 30 martie 2016. Preluat și de Inforoes.

Candidez

   A sosit momentul să mă implic în viața cetății, refuz să mai stau deoparte și să lustruiesc canapeaua cu turul pantalonilor sau să închid ochii la furtul generalizat ce se practică din toate direcțiile. Vreau să candidez pentru ca oamenii din jurul meu să nu se mai simtă singuri în fața unei administrații câinoase. Îmi doresc ca cei care mă vor vota să beneficieze de condiții decente de trai, de școli în care copiii lor să nu mai consume lapte expirat, profesorii să se ocupe doar de educație, vreau ca spitalele să oblojească răni în loc să le producă și, mai presus de toate, am nevoie ca doza de încredere pe care mi-o veți acorda să fie maximă. Vom reuși împreună să eliminăm corupția din instituții și angajările pe ochi frumoși doar dacă vom forma din această clipă o echipă indestructibilă, o alianță puternică ce-și va concentra eforturile în vederea eradicării problemelor noastre comune. Mai mult ca niciodată, visul meu de a deveni alesul vostru e pe cale să se împlinească și numai Dumnezeu știe că adevărul se află de partea noastră. Știu foarte bine că am un discurs de lemn și sunt doar un politruc jenant ce mai încearcă încă o dată să prostească electoratul, dar dacă mai bagi un leu și mai tragi o dată există șanse ca păcăneaua să-ți aducă marele premiu. Am trăit toată viața din șmenuri și comisioane, am dat și primit șpăgi fără număr, nici eu nu mai știu pe câte mânușițe mi-am sprijinit buzele, dar sunt aici. Prezent. Sunt onorabil și vreau să vă reprezint din nou. Mi-am așezat progeniturile în funcții înalte, nevasta e și ea bine mersi. Amanta e la locul ei, are o garsonieră în centru și ne vedem sporadic, fără să deranjăm prea multă lume. Când este nevoie, mă întâlnesc cu omul de legătură și îmi torn colegii de la partid, așa, ca pe vremuri. Ce nostalgie m-a cuprins deodată, ce tremurici am la lingurică… Doamne, ce viață frumoasă de vechil, ce slugi mărunte și proaste am avut la picioare… Sper din toată inima că mă veți găsi pe buletinul de vot. Sunt acolo, sus, al doilea din dreapta. Să nu mă dezamăgiți, vom fi o forță care va mătura nerușinarea unui sistem înnegrit de incompetență și lăcomie. Chiar dacă acum vă cer votul pentru mine, pentru ceea ce reprezint ca om integru și loial unor principii de echidistanță, iau în calcul orice tip de alianță post-electorală. Numai în acest mod vom putea face față buldozerului cu care tabăra hâdă a sistemului va dori să ne calce în picioare. Jur pe ce am mai sfânt că milioanele de euro puse deoparte din muncă cinstită nu se vor clinti de la locul lor. Voi încerca doar să adaug, cu îngăduință din partea dumneavoastră, alte câteva întru liniștea familiei mele și a urmașilor mei. Pe perioada campaniei nu voi folosi limuzinele de lux, nici costumele englezești cumpărate anul trecut. Ne vom întâlni prin piețe și ne vom pupa, cast, pe obraji. Să vă fie mintea luminată, dorințele să vi se împlinească și să reușim împreună ceea ce ne-am propus: alegeți-mă cu inima deschisă, fără teama de a greși. Am să vă răsplătesc înzecit cu o pomană bine legănată și cu o culegere de bancuri contemporane.

”Viața Liberă” online/print 23 martie 2016

Bomba cu ceas din laptele la pungă și sforăitul lin al societății

   Și-au făcut apariția în ultimele săptămâni chiar și conspiraționiștii zglobii – îi știți bine, cei care înfloresc precum trandafirii moldovenești pe grătar – care susțin că guvernul Cioloș va fi înlăturat de laptele stricat din pungi, așa cum liota pesedistă a plecat în urma flăcărilor din Clubul Colectiv. Până unde merge nebunia unora și de ce bagaj de imaginație este nevoie pentru a justifica o argumentație de acest gen? Am senzația că doar Sabin Egipteanul, boierul din Ermopolis, ar putea să ne ajute să înțelegem misterele bacteriilor din stomac și tainele de nepătruns ale cornurilor de la micul dejun. Lăsând gluma la o parte, cred că se întinde pelteaua deja mai mult decât trebuie și, odată cu ea, nervii zecilor de mii de părinți din toată țara. Brânzica, iaurțelul, lăpticul și cornulețele, aceste inofensive diminutive, s-au transformat în bombe cu ceas care stau gata să explodeze. Coșmarul copiilor morți până acum, cazurile grave din Pitești, Galați, Brașov și Cluj nu sunt suficiente pentru a pune pe picioare un sistem eficient de prevenire la nivel național? Avem nevoie de coloane de salvări pentru a ni se ridica părul de pe mâini, de copii urlând de durere în clasă și de părinți care fug bezmetici pe străzi, neștiind ce să facă? Sau mai așteptăm o perioadă până când salvările vor fi înlocuite de dricurile pompelor funebre? Am înnebunit cu toții, confundăm riscul la care sunt expuși copiii cu alba-neagra din piață? Cât timp vom mai lăsa pe mâna unor diletanți alimentele pe care elevii le consumă, cine monitorizează și cine garantează că totul merge ”ceas” de la ugerul vacii până când laptele curge în paharul de pe masă? Cine privește cu atenție contractele cu furnizorii și prelungirea acestora? Desigur că sunt întrebări la care, ca de obicei, nu va răspunde nimeni. Și știți de ce?

   Este extrem de simplu: ne mai vânzolim câteva zile, copilul nu va mai face moale la WC și totul va părea că intră în normal. La nivel de primării și consilii județene se va scoate batista din buzunar și o vor pune pe țambal, să nu care cumva să existe probleme în campania electorală, procurorii vor simula și ei interesul, iar inspectorii Sanepidului vor face tot posibilul ca populația să se calmeze. Întrebarea mea este alta: în ce bocanci dorm părinții copiilor? Vreau să știu dacă asociațiile de părinți s-au reunit pentru a depune o plângere la Poliție sau Parchet, aș dori să văd un sentiment real de preocupare tradus într-o acțiune concretă pentru a ști cine poartă răspunderea celor întâmplate. Cunosc gogoșile cu sesizarea ”in rem” și știm cu toții din experiența anilor trecuți că tăcerea autorităților este sublimă și omniprezentă, de accea mă macină curiozitatea acum și aștept ca familiile direct afectate să acționeze. Ce mai trebuie să se întâmple ca să le putem oferi copiilor condiții sigure: câteva autocare răsturnate pe Transfăgărășan, un profesor dement cu o drujbă în mână, viol în grup pe catedră? Știu, sunt paranoic și mă veți acuza de macularea imaginii unui sistem ce încearcă din toate puterile să-și facă treaba. Sunt de acord, poate că și de aceea plusez uneori. Dar nimic nu este mai important ca integritatea unor minori, iar cei ce continuă să fie pasivi în aceste momente îmbracă înconștient costumul unui potențial asasin în serie.

”Viața Liberă” online/print 16 martie 2016