Mi se pare total lipsit de interes să scriu despre locurile din care vin, despre bunicii materni și viața lor, dar o fac ca un exercițiu prin care încerc să observ dacă am răbdare, dacă îmi pot administra bine amintirile și mă eschivez într-un fel, ascunzându-mi inerentele noduri din gât în spatele acestor rânduri. Nu stă nimeni să citească despre copilăria nimănui, viața ne-a înrăit, vrem altceva: visare, evadare, gimnastică spirituală și fantasme puse în linie pentru a le putea lua de acolo în funcție de nevoile pe care le avem. Va fi, probabil, singura bucată de proză neatinsă de ficțiune din acest volum. Privesc în urmă cu ochii adultului, după foarte mulți ani petrecuți în afara țării: bătrânii s-au transformat de mult în două personaje de poveste cărora li s-a iertat tot, nici nu se putea altfel, doar amintirile sunt cele care contează acum și au căpătat valoare inestimabilă pentru mine. Ei nu mai există. Au fost odată două mogâldețe din care s-a născut femeia care m-a adus pe lume. Dimensiunile satului s-au modificat și ele. Acum îl văd ca pe o așezare minusculă ce poate fi traversată în cel mult o jumătate de oră de la un capăt la altul. Când mergeam în vacanțe mi se părea imens: case ascunse printre copaci, poduri de lemn care scârțâiau din toate încheieturile când vacile treceau peste ele către pajiște, tractoarele cu care veneau unii țărani acasă la ora prânzului. Îmi păreau atunci stăpânii locului, nu putea fi nimeni mai presus. Cine ar mai fi putut să se urce la volanul unor asemenea mașinării? Ei, bătrânii, cele două mogâldețe peste care au trecut războiul, foametea, comuniștii și iluzia de libertate de după revoluție, se odihnesc astăzi sub două cruci care vor crăpa și ele în timp sub soare și zăpadă.

Reclame

Nu e nimic nou. Ascult cum cad valurile de apă. În noaptea asta nici măcar infinitul nu îmi aparține, dar îl iau în custodie până dimineață și vom dormi amândoi înveliți până în bărbii. Îmi este frică de univers. Atât de frică încât nu pot să-i pun majusculă în această clipă. M-ar îngrozi. M-ar cuprinde frigul dintr-odată și m-aș așeza la coadă împreună cu eschimoșii pentru a-mi cumpăra o sobă. Acum fulgeră. Uraganul îmi bate discret în geamul de la bucătărie, văd oamenii cum se stafidesc în mijlocul secetelor matrimoniale, iar alții pierd vremea prin altare. Ne-am împărțit în găști, în mofturi, ne-am ciopârțit sufletele cu lejeritatea unui amator care ignoră totul. Mi se ciocănește din nou în geamul întredeschis. De data asta voi înghesui Cosmosul în sfere de biliard și le voi ciocni până când se vor sparge. Am închis ușile. Mă sufoc acum. Poate din cauza bing-bang-ului domestic de pe masă. Sau a concursului tâmpit pe care l-am organizat ad-hoc: „Cine construiește din nou orbitele?” Sunt atât de impertinent încât cred că eu voi fi cel care va găsi echilibrul. Și ce voi face cu el, cui îl voi vinde, cine va avea nevoie de centrul pe care îl caut în toiul nopții? Întunericul cosmic se năruiește dimineața, când orătăniile se urcă pe gard și țipă că le este foame. Asist de când m-am născut la un conflict permanent între noapte și lumină, m-am plictisit, câteodată mi se face rău și mă regăsesc umblând prin casă, desculț, lovindu-mă de tocurile ușilor, atingând pereții pentru a nu mă lipi de ei, e clar că nu voi câștiga niciodată nimic. Sunt doar spectatorul unei existențe imense care vrea să se așeze peste mine și să mă ucidă. Încă nu știu dacă am inventat Universul pentru a ni se ierta greșelile. Sau poate că ne vom descurca singuri cu acest gen de bagaj.

   Momentele în care mă las cuprins de necunoscut sunt ca o lamelă de gheață care poate răcori cel mai îndrăcit amestec de băuturi spirtoase din lume. Prezența unei femei, chiar și atunci când pierd contactul conștient cu ceea ce face, mă dezinhibă și îi comandă sufletului să se deschidă. Se pulverizează barierele, pot în acea ipostază să fac un melanj perfect din obsesii, frici, poezie, din extravaganțe senzuale cu care nu mă voi putea lăuda niciodată în lumea reală. Un corp întins, relaxat, pierdut într-o dimensiune pe care nu o domină, se surprinde pe el însuși. Mintea, odată dezlipită de șabloane, interpretează liber și poate comunica fără filtre tot ceea ce percepe. Îmi las subconștientul să fie dezbrăcat până la piele. Îmi place să-mi fie electrocutate cele mai intime imagini care se nasc sub comanda altcuiva: crime pe care visez că le fac, trupuri posedate, ascunse prin beciuri, legate în lanțuri, hrănite rar doar cu picături de apă, oameni pe care îi îndemn să zboare știind că nu vor putea să o facă, strivindu-se după câteva secunde de fundurile prăpăstiilor, tone de culori amestecate aruncate alandala peste clădiri, miliarde de păsări învelite în frunze care așteaptă să renască după altă iarnă cumplită. Pot muri – și nu găsesc niciun regret valabil – în timp ce desenez o literă pentru că acolo, în rotunjimile sale, germinează dragostea și ura. Un explozibil care nu cunoaște răbdarea.

   Din clipa în care am intrat pe poartă mă tot întreb dacă am putea trăi aici singuri, în lumea noastră, să ne construim un cod propriu de comunicare. Cu ochii întredeschiși, cu pumnii strânși, cu picioarele desfăcute imperial precum împărații romani împietriți acum prin capitalele lumii. Am nevoie de o bere rece, turnată cu spumă. Să ningă ușor pe marginea paharului. O pârtie mică de ski pentru libelula care mă însoțește în plimbarea prin grădină. Și aici e tot o junglă urbană, dar mult prea miniaturizată. Cu țipetele ei, cu semafoare făcute din hârtie și zebre de asfalt întinse de-a latul aleilor, cu baruri la fiecare pas, făcute din cearșafuri colorate, există și bănci, ghișee și bodyguarzi, există și liftieri care întârzie când urlă claustrofobul din tine, coafeze, cofetari, șoferi isterici și profesoare placide. E frumos, nebunia asta multicoloră mă surprinde. Ar fi agonic să nu-ți poți împărți nevrozele cu nimeni, dar aici cred că este locul potrivit. Este văgăuna în care s-au adunat toți măscăricii depresivi ai mapamondului. Și îmi caut dormitorul.

   Și eu, ca mulți alții, am nevoie de muzică, de note, de arcușurile viorilor, de șuierul perfid al flautului, de pieile întinse pe tobele care îmi intră în corp ca să-mi trezească simțurile. Îmi este rău, nu mai suport vocile din jur și pe cei care îmi atacă intimitatea fără milă, fără să realizeze că sunt bestii și își amestecă dorințele cu spaimele mele. Urăsc total, fără rezerve, cu furie oarbă. Îi urăsc pe cei care mă insultă auditiv, îi urăsc pe răgușiți, pe cantautorii de ocazie cu șampon în păr, i-aș schingiui fără milă pe baritonii care trec la trei dimineața pe sub balcon, urlând capodopere fiziologice din coșul pieptului. Am nevoie de clapă, de degetele lui Bach și de o cafea cu lapte când încă sunt în așternuturi. Înșiruirea aceea magică de lemne în alb și negru mă face să dorm liniștit, mă trezește în zorii zilei și îmi dă o stare pe care nici măcar un batalion de zâne cu zâmbetul pe buze nu ar putea să mi-o inducă. Pare coloana vertebrală a unei pisici pe care o mângâi și toarce ca răsplată, e ca șira spinării unei femei dezbrăcate, uitată în patul tău de câteva nopți încoace. Îmi așez degetele pe vertebre și le rotesc. Apăs cu forță. Unele scrâșnesc. La fel cum face cortina când e trasă pentru ca spectacolul să poată începe. Altele cântă și îi cer creierului un fir subțire de extaz, înainte ca alămurile să-și facă apariția. Nu se mai poate face nimic dacă se rotește prea mult șira spinării. Se uită după soare, îl caută și i se închină, oblojindu-și cu mare grijă unghiurile rupte din prea multă venerație.