E baltă sub mine, cârpele desprind un iz de hamac îmbătrânit în care nu s-a mai legănat nimeni. Mă uit sub pat. Nu am pierdut nimic, nici măcar din grabă. Am teancuri de hârtii albe în buzunare, îmi făcusem iluzii că voi scrie toată noaptea povești despre frumusețea rafalelor care distrug bărci și perdele. Umblu întotdeauna cu un carnețel la mine. Îmi notez numărul de valize pe care le văd zilnic, oamenii care se despart în aeroporturi, mugurii copacilor, dinții lipsă ai câinilor de mare și picăturile de vin vărsate de văduvele îndurerate peste movilele proaspete de pământ. Ce bine ar fi să nu ne mai prefacem, să renunțăm la vopselele cu care încercăm să schimbăm fața lumii într-o singură noapte. E obositor, am ostenit cu toții de dezgust și de lene. Am visat că voi fi eutanasiat și că lenjeria asta udă mă lăsa să alunec dincolo, îmi deschidea uși cu gesturi largi și rușinate, puteam să cuceresc primii metri pătrați ai lumii care nu există. În vis se desființau cafenelele, se scoteau becurile din fasunguri și se spărgeau plăcile de faianță cu vârful unui ac gros. Siluete fără față veneau din urmă cu un compresor care nivela pământul răvășit, în timp ce tenebre sfioase pândeau din tufișuri.

Vreau să-i mulțumesc doamnei care scutura aseară punga cu firimituri de la balcon. O fac aici, în tăcere, nu-mi place să o tulbur sunându-i la ușă. Sigur taie alte felii de pâine acum, și felii de salam, și felii de roșii, de brânză, și frunze de salată. Dar roșiile nu au firimituri, deci nu le va putea scutura după tăiere în capul meu. Mâncam o înghețată și priveam apusul. De la mine se vede minunat cum pleacă soarele spre pijamale. Mă uitam, îmi închipuiam că giganții eolieni discută între ei și m-am trezit deodată că ninge. Curios pentru timpul acesta, imposibil chiar. Erau doar fulgi de grâu cei care mă atinseseră. Plăcut, un pic reci. Dar prietenoși. M-au sunat de la o companie de telefoane ca să-mi schimb contractul, îmi oferă un telefon de ultimă generație cu trei camere foto. Eu nu mai știu cărei generații aparțin. De ce m-aș lega la cap cu alte vârste, cu un aparat pe care nu-l cunosc? Nu voi face niciodată fotografii cu trei camere deodată, abia reușesc să manevrez una. Butonez, îmi apar trei canale porno pe ecranul televizorului: gemete prea multe, fiziologie extremă, degete folosite cu duritate. În final, un pahar cu limonadă se varsă peste sânii femeii. Nu mai ninge. M-am panificat cu totul. E trei și jumătate, parcă aud cocoși.

Așa cum sunt lăsat să văd, zilele alunecă șchiopătând. Au sincope tradiționale, se împiedică în norii de ploaie – da, a venit o furtună și a spălat trotuarele – și în copacii prea înalți. Le las să treacă pe lângă mine, le miros în zori când nu au putere și se lasă atinse, se duc acolo unde doar ele știu să se ascundă. Au ars adineauri două conace regale. Zeci de mașini de pompieri, mii de metri de furtun și zeci de tone de apă și spumă, oamenii s-au băgat sub umbrele cu telefoanele pregătite să filmeze. Un astrolog, crăcit pe-o bancă din apropiere, ghicea viitorul curioșilor în cărți de joc transparente. I-am zis că zilele astea sunt făcute din nisipul de pe plajă, trec pe lângă mine în fugă și mă ustură pielea din cauza lor. A râs crăcitul, a desfăcut un evantai de șeptari și mi-a spus că nu mai are rost să-mi fac bagajul. Pot să rămân pe loc, au trecut prea mulți ani ca să mi se mai întâmple ceva rău. Mă cunosc prea bine  împrejurimile, parcările, câinii, rufele puse la uscat și vânzătoarea de pepeni. În cutia poștală a venit factura de gaz.