Am căzut de nenumărate ori. M-am ridicat, încerc să mă vindec. Nu știu dacă am reușit până acum. Un robot umil mi-ar prinde bine, m-ar ajuta să scot afară din mine toate rateurile, tot negrul pe care l-am ascuns, să scot nervii pe care i-am mototolit și să-i las să se aerisească. Câteodată am nevoie de puritate, de liniște, de nevoia fiziologică de a redeveni cast. Să privesc lumea din scutece și să văd cum se apleacă peste mine oameni în toată firea care zâmbesc tâmp și fac glume proaste. Iese soarele. Se montează un cort imens în care se va bea și se va dansa în următoarele zile. E sărbătoare iarăși. Abia am intrat în 2020 și se sărbătorește din nou. Ce? De ce? Habar nu am, nu-mi pun astfel de întrebări. Vrem să trăim epoca asta cretină în care părem cu toții fericiți. Râdem la comandă, atunci când se aprinde becul roșu în studio, facem botic de rățușcă la poză și devenim penibili în văzul lumii. Fericire și iubire pe toată linia. Vreau un infern nou-nouț. Cu alte reguli. În care să nu mai așteptăm extaziați apusurile de soare. Pentru că toate sunt la fel. Când vine seara se face frig. Nimic nou, doar disperare și plăpumi agresive.

A dispărut și ultimul poștaș care umbla printre blocuri cu geanta aceea imensă pe umăr. Îl vedeam când se oprea să bea o cafea: lăsa geanta pe un scaun și își freca umărul, schimonosindu-se de durere. I se făcuse un șanț lat în carne, iar umărul stâng i se întărise neobișnuit de mult. Scrisorile cântăresc, și timbrele, și sforile cu care sunt legate vederile de la mare și de la munte, taloanele de pensie și pungile cu bani, gândurile șovăielnice, cele pasionale, certurile și împăcările, umorile, bunătatea și plânsetele. Au săpat în carnea lui și l-au micșorat, l-au îmbătrânit prea devreme.

Vecina mea ascultă Nocturnele lui Chopin. E aproape surdă, am senzația că pianul doarme cu mine în pat. Am vizitat-o de câteva ori și știu că seara își pune căștile pe urechi și devorează știrile. Nu vrea să deranjeze vecinii, îmi spune. Dar pe Chopin îl pune să urle cât îl ține gura. Vreau să mă relaxez și să mă bucur. Dar nu mă pot abandona, simt cum ideea asta mă crispează. Îmi alunecă periodic în minte amintiri cu care nu pot să lupt, nu le pot elimina, îmi invadează prezentul și reușesc să mă ia în brațe pentru câteva minute. Atunci mă rup de realitate și zbor și eu printre turle cu pescărușii, în nopțile răcoroase, cu vânt viguros, și adorm pe o bancă de la marginea bulevardului. Scutur capul, vreau să mă trezesc. A adormit și Chopin în cele din urmă.

E baltă sub mine, cârpele desprind un iz de hamac îmbătrânit în care nu s-a mai legănat nimeni. Mă uit sub pat. Nu am pierdut nimic, nici măcar din grabă. Am teancuri de hârtii albe în buzunare, îmi făcusem iluzii că voi scrie toată noaptea povești despre frumusețea rafalelor care distrug bărci și perdele. Umblu întotdeauna cu un carnețel la mine. Îmi notez numărul de valize pe care le văd zilnic, oamenii care se despart în aeroporturi, mugurii copacilor, dinții lipsă ai câinilor de mare și picăturile de vin vărsate de văduvele îndurerate peste movilele proaspete de pământ. Ce bine ar fi să nu ne mai prefacem, să renunțăm la vopselele cu care încercăm să schimbăm fața lumii într-o singură noapte. E obositor, am ostenit cu toții de dezgust și de lene. Am visat că voi fi eutanasiat și că lenjeria asta udă mă lăsa să alunec dincolo, îmi deschidea uși cu gesturi largi și rușinate, puteam să cuceresc primii metri pătrați ai lumii care nu există. În vis se desființau cafenelele, se scoteau becurile din fasunguri și se spărgeau plăcile de faianță cu vârful unui ac gros. Siluete fără față veneau din urmă cu un compresor care nivela pământul răvășit, în timp ce tenebre sfioase pândeau din tufișuri.