Categorie: Work

Printre plăcile de gresie din balcon iese, curajoasă, o tulpină. E un castan. Asta va fi sursa mea de hrană peste douăzeci de ani: fierte, prăjite, crude, făină de castane, ulei de castane, friptură de castane. Nu-mi place să fie în sânge, leșin dacă văd roșu-n farfurie. Am visat că mă jucam cu o pană pe gâtul unei femei. Își ținea sânii cuprinși cu palmele, iar eu așteptam… Nu am vise din astea, cred că mi s-a cuibărit vreo fotografie prin subconștient. De obicei zbor, mă arunc de la înălțimi foarte mari și cad în picioare. Mi-e frică mereu să nu-mi intre femurul în abdomen și să mor pe loc. Oamenii râd în visul meu, se spânzură pe rând de stâlpii primăriei, de țevile de căldură, de balcoanele din fier forjat. Au șireturi roz la pantofi. Cravatele nu le atârnă. E straniu, dar își îndreaptă vârfurile în sus arătând găurile cerului din care picură cremă neagră de ghete. Chopin își albește ultima nocturnă, bătrâna de lângă mine a redus volumul. O aud cum vorbește la telefon: Dragă, eu nu mai știu cum e acum, cum gândesc tinerii, dar pe vremea mea lucrurile de care mă îndrăgosteam erau fragile. Nu se puteau atinge, bărbații își acopereau gleznele, femeilor nu li se vedeau sfârcurile pe stradă. Ce naivă e! Nici eu nu mai fac fasolea ca altădată. Acum o cumpăr gata fiartă în borcane de jumătate de kilogram. Tai două cepe mici, le mărunțesc bine cu cuțitul și le fierb cu câțiva stropi de ulei. Grăsime de porc nu mai folosesc, înfundă arterele și urlă nevastă-mea din dormitor: Vrei să mori tânăr? Să mă lași singură pe lume de pe-acum?

Nu știu cât de sănătos este să realizezi dintr-odată că ajungi într-un loc anume și nu mai ai cum să înaintezi, te oprești năuc, privești înainte, înapoi, în părți, în sus, vezi doar că-n jos ar fi o opțiune și trebuie să sapi pentru a-ți face drum. Te cuprinde disperarea, auzi cum intră-n tine moroii lui Sorescu și cauți imediat o funie de usturoi și un țăruș ascuțit cu care să-ți faci treaba. Să ți-l înfigi adânc și să râzi cu limba scoasă. Lucrurile se termină, pierd din dimensiuni, din culoare, din luminozitate, deschizi uși și ferestre, dar aerul nu mai circulă, urcușul se-ntoarce și aluneci pe el de-a-ndoaselea. Ca pe o sanie pe care a apucat-o nebunia în plină noapte, nu o poți controla și fuge în toate părțile, îți rupe picioarele și sângerezi după ce te freci cu fața de gheață în încercarea de a scăpa viu din ghearele ei reci. După toate astea, peretele. Îl vezi când deschizi ochii: imaculat, imens, enervant de alb și de solid, gata să-ți care pumni. Să te împingă înapoi ca pe un deșeu care începe să miroasă a stătut. Dar tu vrei să înaintezi, să mergi mai departe. Unde? Unde mai departe?

Deseo

Ar trebui să nu existe capetele de linie, tarabele cu fructe și legume, tonetele cu cârnați și lapte de vacă în cutii de carton, capii de familie cu buzunare găurite, câinii alcoolici cu zgardă, șipcile din gardurile nesfârșite care vor să-nchidă lumea, artiștii care mor cu botox în obraji și ochii țuguiați spre ceafă, ospătarii cărora le miroase gura, mașinile de spălat care trezesc morții în miez de noapte, cărțile care nu se deschid, insectele putrezite sub parchet, razele de soare ce intră prin gaura cheii dimineața, apa care se răcește prea repede și ceaiul verde foarte amar, femeile timide, drumurile cu curbe, liniile prea drepte, paiele umede de chibrit, ar fi bine să se interzică semnele care anunță schizofrenia, turiștii cu umbrelele negre care nu dau bacșiș, bucățile de carne bătrână ce nu pot fi mestecate, microfoanele indiscrete, rujul roz, cizmele prea scurte, sugarii asasini, schimbătorul de viteze și costumele de baie dintr-o singură piesă, saxofoanele ruginite, sexul pe ascuns, indigestiile matinale, terasele cu boltă de viță-de-vie, covoarele roșii, mitocanii agresivi, medicii fanfaroni, curvele nepricepute, lămpile care nu știu să urle la lună, spiralele fără ascensiune, tavernele cu țurțuri de apă plată, porumbeii melancolici, scutecele pentru vârsta a treia, erotismul fetelor de la ghișeu, relațiile rătăcite, bandajele biblice, pietrele din rinichi, voiajele false către Marte, ce plictisitoare ar fi viața asta atât de scurtă fără bârfe fundamentale, fără să existe amoruri care distrug, m-aș bucura enorm să vi se facă rău, iar mie mi-ar fi destul de bine să pot avea grijă doar de virgule, de paharul cu vin și de punctul final.

El și ea. Tineri, nervoși. Bate vântul. Ea țipă și vorbește, vorbește și țipă. El dă din mâini, defensiv. Nu e pregătit. Nici prin gând nu-i trece să-și scoată ochelarii de pe nas. Ea țipă în continuare și îi cârpește două palme crude și oneste. El se apleacă, își culege ochelarii și îi bagă în buzunar. Ea îl ia în brațe, se sărută. El îi deschide portiera, ea urcă. El pornește motorul, ea e tăcută. O dimineață fără ninsoare.

Oamenii și-au rătăcit idealurile. Poate că nu le-au avut niciodată. Sau poate că ceea ce pentru unii înseamnă idealuri, pentru alții nu sunt decât ținte. Pe care și-au propus să le atingă imediat. Dintr-o pocnitură de degete. Dar ce înseamnă imediat? Ce este imediat pentru un fluture, pentru o piatră, dar pentru un om? Cred că neantul imediatului are colțurile spintecate de nerăbdare și de orbire, neantul imediatului este atât de iluzoriu încât râdem în somn de propria noastră neputință. Idealul meu în această clipă este să dorm fără întrerupere o jumătate de an. Sau chiar unul întreg. Zi și noapte. Să distrug legile fiziologiei și să mă pot trezi într-o lume în care nu mai există altceva decât liniște. Iar liniștea să fie atât de asurzitoare încât să fiu nevoit să adorm la loc. Eu nu le-am rătăcit. Le-am pierdut fără urmă, simt că pot să funcționez și fără ele. Ca o mașinărie pusă pe pilot automat: mă trezesc, respir, consum hrană, beau apă, îmi fac nevoile, încerc să mă integrez în societate și în sistem, după care mă bag în pat și încerc să-mi revin pentru a o lua de la capăt a doua zi. Ca un idealist ce mă aflu. 

Îmi este foarte dor de vremurile în care eram ciutan fără experiență, cu coșuri pe față și timiditate excesivă, mi-e dor de indolență, de prostrație, de senzația de foame și de neliniște de la miezul nopții, mi-e dor de femeile la care mă uitam pierdut fără să am nici cea mai mică idee despre ce le-aș putea spune, caut cu privirea potăile care se răcoreau sub geamul de la parter lingându-și labele și cozile, nostalgiile încolonate, dezordinea nesărată a tuturor spaimelor mele. Am crescut. Mă întreb de ce. Și de ce s-a petrecut totul atât de repede? De ce nu mai pot acum să ghicesc unde se află luciul anonim al nepăsării?

Mulți dintre noi dorim să ne maturizăm înainte de bătrânețe, să mergem dincolo un pic mai înțelepți, cu părul alb și mâinile crețe. Să nu ne rezemăm de gardul neființei degeaba, ca niște trestii goale prin care suflă vântul. Unii reușesc. Alții joacă rolul puiului care nu a reușit să iasă din oul pe care-l înghit asiaticii drept delicatesă. Unul decorativ, fără importanță. Ca nostalgiile care ne domină acum. Un rol la fel de irelevant ca peștii din sticlă colorată și ca balerinele din porțelan cățărate pe televizoarele care nu se deschideau aproape niciodată. Cineva trebuie să inventeze urnele cu orificiu. În grămăjoara aceea de cenușă există mereu un miligram de suflet care dorește să evadeze și nu știe pe unde ar putea să o facă. Nu s-a gândit nimeni la asta, nu-i așa? La ce bun? Sufletele noastre merg prin ploaie acoperite cu pelerine din plastic, umbrele din plastic, haine din plastic. Totul din plastic. O specie acoperită cu prezervative din plastic care nici măcar nu lasă în urma ei mirosuri de fructe exotice.

Am căzut de nenumărate ori. M-am ridicat, încerc să mă vindec. Nu știu dacă am reușit până acum. Un robot umil mi-ar prinde bine, m-ar ajuta să scot afară din mine toate rateurile, tot negrul pe care l-am ascuns, să scot nervii pe care i-am mototolit și să-i las să se aerisească. Câteodată am nevoie de puritate, de liniște, de nevoia fiziologică de a redeveni cast. Să privesc lumea din scutece și să văd cum se apleacă peste mine oameni în toată firea care zâmbesc tâmp și fac glume proaste. Iese soarele. Se montează un cort imens în care se va bea și se va dansa în următoarele zile. E sărbătoare iarăși. Abia am intrat în 2020 și se sărbătorește din nou. Ce? De ce? Habar nu am, nu-mi pun astfel de întrebări. Vrem să trăim epoca asta cretină în care părem cu toții fericiți. Râdem la comandă, atunci când se aprinde becul roșu în studio, facem botic de rățușcă la poză și devenim penibili în văzul lumii. Fericire și iubire pe toată linia. Vreau un infern nou-nouț. Cu alte reguli. În care să nu mai așteptăm extaziați apusurile de soare. Pentru că toate sunt la fel. Când vine seara se face frig. Nimic nou, doar disperare și plăpumi agresive.

A dispărut și ultimul poștaș care umbla printre blocuri cu geanta aceea imensă pe umăr. Îl vedeam când se oprea să bea o cafea: lăsa geanta pe un scaun și își freca umărul, schimonosindu-se de durere. I se făcuse un șanț lat în carne, iar umărul stâng i se întărise neobișnuit de mult. Scrisorile cântăresc, și timbrele, și sforile cu care sunt legate vederile de la mare și de la munte, taloanele de pensie și pungile cu bani, gândurile șovăielnice, cele pasionale, certurile și împăcările, umorile, bunătatea și plânsetele. Au săpat în carnea lui și l-au micșorat, l-au îmbătrânit prea devreme.

Vecina mea ascultă Nocturnele lui Chopin. E aproape surdă, am senzația că pianul doarme cu mine în pat. Am vizitat-o de câteva ori și știu că seara își pune căștile pe urechi și devorează știrile. Nu vrea să deranjeze vecinii, îmi spune. Dar pe Chopin îl pune să urle cât îl ține gura. Vreau să mă relaxez și să mă bucur. Dar nu mă pot abandona, simt cum ideea asta mă crispează. Îmi alunecă periodic în minte amintiri cu care nu pot să lupt, nu le pot elimina, îmi invadează prezentul și reușesc să mă ia în brațe pentru câteva minute. Atunci mă rup de realitate și zbor și eu printre turle cu pescărușii, în nopțile răcoroase, cu vânt viguros, și adorm pe o bancă de la marginea bulevardului. Scutur capul, vreau să mă trezesc. A adormit și Chopin în cele din urmă.

E baltă sub mine, cârpele desprind un iz de hamac îmbătrânit în care nu s-a mai legănat nimeni. Mă uit sub pat. Nu am pierdut nimic, nici măcar din grabă. Am teancuri de hârtii albe în buzunare, îmi făcusem iluzii că voi scrie toată noaptea povești despre frumusețea rafalelor care distrug bărci și perdele. Umblu întotdeauna cu un carnețel la mine. Îmi notez numărul de valize pe care le văd zilnic, oamenii care se despart în aeroporturi, mugurii copacilor, dinții lipsă ai câinilor de mare și picăturile de vin vărsate de văduvele îndurerate peste movilele proaspete de pământ. Ce bine ar fi să nu ne mai prefacem, să renunțăm la vopselele cu care încercăm să schimbăm fața lumii într-o singură noapte. E obositor, am ostenit cu toții de dezgust și de lene. Am visat că voi fi eutanasiat și că lenjeria asta udă mă lăsa să alunec dincolo, îmi deschidea uși cu gesturi largi și rușinate, puteam să cuceresc primii metri pătrați ai lumii care nu există. În vis se desființau cafenelele, se scoteau becurile din fasunguri și se spărgeau plăcile de faianță cu vârful unui ac gros. Siluete fără față veneau din urmă cu un compresor care nivela pământul răvășit, în timp ce tenebre sfioase pândeau din tufișuri.