Categorie: Work

Vreau să-i mulțumesc doamnei care scutura aseară punga cu firimituri de la balcon. O fac aici, în tăcere, nu-mi place să o tulbur sunându-i la ușă. Sigur taie alte felii de pâine acum, și felii de salam, și felii de roșii, de brânză, și frunze de salată. Dar roșiile nu au firimituri, deci nu le va putea scutura după tăiere în capul meu. Mâncam o înghețată și priveam apusul. De la mine se vede minunat cum pleacă soarele spre pijamale. Mă uitam, îmi închipuiam că giganții eolieni discută între ei și m-am trezit deodată că ninge. Curios pentru timpul acesta, imposibil chiar. Erau doar fulgi de grâu cei care mă atinseseră. Plăcut, un pic reci. Dar prietenoși. M-au sunat de la o companie de telefoane ca să-mi schimb contractul, îmi oferă un telefon de ultimă generație cu trei camere foto. Eu nu mai știu cărei generații aparțin. De ce m-aș lega la cap cu alte vârste, cu un aparat pe care nu-l cunosc? Nu voi face niciodată fotografii cu trei camere deodată, abia reușesc să manevrez una. Butonez, îmi apar trei canale porno pe ecranul televizorului: gemete prea multe, fiziologie extremă, degete folosite cu duritate. În final, un pahar cu limonadă se varsă peste sânii femeii. Nu mai ninge. M-am panificat cu totul. E trei și jumătate, parcă aud cocoși.

Așa cum sunt lăsat să văd, zilele alunecă șchiopătând. Au sincope tradiționale, se împiedică în norii de ploaie – da, a venit o furtună și a spălat trotuarele – și în copacii prea înalți. Le las să treacă pe lângă mine, le miros în zori când nu au putere și se lasă atinse, se duc acolo unde doar ele știu să se ascundă. Au ars adineauri două conace regale. Zeci de mașini de pompieri, mii de metri de furtun și zeci de tone de apă și spumă, oamenii s-au băgat sub umbrele cu telefoanele pregătite să filmeze. Un astrolog, crăcit pe-o bancă din apropiere, ghicea viitorul curioșilor în cărți de joc transparente. I-am zis că zilele astea sunt făcute din nisipul de pe plajă, trec pe lângă mine în fugă și mă ustură pielea din cauza lor. A râs crăcitul, a desfăcut un evantai de șeptari și mi-a spus că nu mai are rost să-mi fac bagajul. Pot să rămân pe loc, au trecut prea mulți ani ca să mi se mai întâmple ceva rău. Mă cunosc prea bine  împrejurimile, parcările, câinii, rufele puse la uscat și vânzătoarea de pepeni. În cutia poștală a venit factura de gaz.

Mi-am umplut farfuria cu pepene rece. Un autobuz a făcut pană. I-a explodat un cauciuc sub geamurile mele, iar acum miroase a pepene și a aer fierbinte din interiorul anvelopei. Am prins o siestă de vreo oră și am visat lenjerii cu floricele, o hotă zgomotoasă, cuburi de gheață și prosoape cu multe, multe, multe scame.

Am terminat „Ceaiul lui Proust și alte povestiri”, una dintre cărțile lui Norman Manea. O tristețe interminabilă iese din pagini, cubul de zahăr legat cu o sforicică de bec, nunta în satul moldovenesc după revenirea din lagăr, pulovărul colorat pe care îl pândea ca pe o pradă neprețuită, vizita în cimitirul evreiesc, regăsirea colegului de școală… Nu știu dacă e doar tristețe, nu știu câtă desprindere de trecut ar putea fi în scrisul lui Manea.

Oamenii se insultă între ei și vor să le arbitrezi disputa. Te retragi, tu uiți la ei cu uimire și le spui că nu poți arbitra chiar totul, că nu poți tolera porcăiala la nesfârșit și că nu ești responsabil pentru educația precară pe care o au unii dintre ei. Atunci se supără pe tine, te privesc chiorâș și pleacă. Îți întorc spatele. Tot ei, cei care înjurau mai devreme ca la ușa cortului. Eterna aruncare a mărgăritarelor în cocina cu porci, eterna pierdere de timp.

Nu cred că voi mai lăsa pe nimeni să pătrundă în mine, am nevoie de un monolit care să mă apere, să se pună înaintea mea și să dea cu pumnii și picioarele în cei și în cele care vor să mă inunde. Voi lăsa să-mi crească o ecluză în jur și o voi deschide doar dacă vântul va bate înspre mine și mă va ajuta să înțeleg intențiile oamenilor. Altfel, nu. Nu are rost deschiderea fără condiții, fără platoșă, fără niciun fel de protecție. În cele ce urmează voi practica un tratament prin care narcisismul să-mi devină drastic, vizibil, luminos, cât mai convingător cu putință, am să deschid piețe în cer unde voi vinde fraze nedrepte și concluzii cârpite cu întrebări și cioburi de spovedanie. Clipește ledul de la router. Îmi face semn că umanitatea e pătrunsă de net la ora asta și se sărută cu biți pe secundă. Orgasmul vine acum pe chat, degetul atinge spinări cu ajutorul tastei enter. Mi-au mai rămas niște fulgi de ovăz în pungă. O linguriță de miere și un iaurt, e noapte iarăși și vine toamna-n calendar. Încep bocetele pline de lirism, cantautorii înșiră frunze pe pian, iar fetele își trag pe gambe ciorapii lungi de lână.

Am găsit pe balustrada balconului câțiva stropi de apă. Sunt nori destui pe cer și coboară un vânt răcoros dinspre Pirinei. Cred că unii visează deja la pârtiile de ski și la ochelarii aburiți, la slalomuri și termosuri cu ceai fierbinte, la coloanele de mașini care se târăsc spre munte ca un trup părăsit pe dună. Și frunzele se arămesc. Cu mai mare grabă decât în anii trecuți. Și ele vor să moară, să renască-n verde crud, să moară iarăși și să se lase jucate-n ciclul de neoprit al naturii. Mi-au căzut câteva picături și pe mână. De la geamul din sufragerie am marea șansă să văd și marea, și munții. Curios, e august și coboară vălătuci albi spre plajă. Miile de mașini s-au oprit. E un accident undeva în față, la câteva sute de metri. De aici văd totul cu ochiul liber. Dintr-o mașină au coborât patru fete, au deschis larg ușile și au început să danseze. Fumează, râd. S-au așezat acum pe marginea șoselei și vorbesc la telefon, au deschis portbagajul și au scos costumele de baie. Le învârt pe toate părțile, sunt multicolore. La mine-n balcon nu plouă. Așa crezusem. Un puști de la etajul superior se joacă cu un pistol cu apă.

O barcă a plecat de pe litoralul libian spre Europa. În ambarcațiunea de cauciuc urcaseră 15 persoane. Li s-a stricat motorul după două ore de navigat, fiind găsiți după 11 zile de o navă italiană care patrula în zonă. „Găsiți” e un eufemism. Un singur supraviețuitor. Ceilalți, printre care și o femeie însărcinată în 8 luni, muriseră. Supraviețuitorul abia mai reușea să articuleze „apă” când a fost salvat.

Mă simt ciudat de foarte multe ori când încerc să fac slalom printre ficțiunile mele, să mă îmbăt singur cu poveștile cărora le dau o formă sau alta căutând să depășesc eu însumi obstacolele pe care le creez în nopțile în care nu am somn. Sunt absorbit de firul pe care îl proiectez, de culori, de direcția pe care mi-ar plăcea să o urmeze cititorul, încât nu mai sunt deloc atent când de mine se apropie câte o haimana care știe doar să-și atingă propriile scopuri.

Mi-am pierdut din reflexe, mi s-au aburit ochii minții și cred că am ajuns deja în punctul acela al vieții în care trebuie să tai totul de la rădăcină și să fac ordine printre scamele care mă împiedică să merg mai departe. Nu va fi deloc ușor. Nu sunt obișnuit să am lângă mine licheni care vor doar să se așeze comod pe mine, dar știu măcar că prezența lor a început să-mi displacă profund.