Mi-am umplut farfuria cu pepene rece. Un autobuz a făcut pană. I-a explodat un cauciuc sub geamurile mele, iar acum miroase a pepene și a aer fierbinte din interiorul anvelopei. Am prins o siestă de vreo oră și am visat lenjerii cu floricele, o hotă zgomotoasă, cuburi de gheață și prosoape cu multe, multe, multe scame.

Am terminat „Ceaiul lui Proust și alte povestiri”, una dintre cărțile lui Norman Manea. O tristețe interminabilă iese din pagini, cubul de zahăr legat cu o sforicică de bec, nunta în satul moldovenesc după revenirea din lagăr, pulovărul colorat pe care îl pândea ca pe o pradă neprețuită, vizita în cimitirul evreiesc, regăsirea colegului de școală… Nu știu dacă e doar tristețe, nu știu câtă desprindere de trecut ar putea fi în scrisul lui Manea.

Oamenii se insultă între ei și vor să le arbitrezi disputa. Te retragi, tu uiți la ei cu uimire și le spui că nu poți arbitra chiar totul, că nu poți tolera porcăiala la nesfârșit și că nu ești responsabil pentru educația precară pe care o au unii dintre ei. Atunci se supără pe tine, te privesc chiorâș și pleacă. Îți întorc spatele. Tot ei, cei care înjurau mai devreme ca la ușa cortului. Eterna aruncare a mărgăritarelor în cocina cu porci, eterna pierdere de timp.

Nu cred că voi mai lăsa pe nimeni să pătrundă în mine, am nevoie de un monolit care să mă apere, să se pună înaintea mea și să dea cu pumnii și picioarele în cei și în cele care vor să mă inunde. Voi lăsa să-mi crească o ecluză în jur și o voi deschide doar dacă vântul va bate înspre mine și mă va ajuta să înțeleg intențiile oamenilor. Altfel, nu. Nu are rost deschiderea fără condiții, fără platoșă, fără niciun fel de protecție. În cele ce urmează voi practica un tratament prin care narcisismul să-mi devină drastic, vizibil, luminos, cât mai convingător cu putință, am să deschid piețe în cer unde voi vinde fraze nedrepte și concluzii cârpite cu întrebări și cioburi de spovedanie. Clipește ledul de la router. Îmi face semn că umanitatea e pătrunsă de net la ora asta și se sărută cu biți pe secundă. Orgasmul vine acum pe chat, degetul atinge spinări cu ajutorul tastei enter. Mi-au mai rămas niște fulgi de ovăz în pungă. O linguriță de miere și un iaurt, e noapte iarăși și vine toamna-n calendar. Încep bocetele pline de lirism, cantautorii înșiră frunze pe pian, iar fetele își trag pe gambe ciorapii lungi de lână.

Am găsit pe balustrada balconului câțiva stropi de apă. Sunt nori destui pe cer și coboară un vânt răcoros dinspre Pirinei. Cred că unii visează deja la pârtiile de ski și la ochelarii aburiți, la slalomuri și termosuri cu ceai fierbinte, la coloanele de mașini care se târăsc spre munte ca un trup părăsit pe dună. Și frunzele se arămesc. Cu mai mare grabă decât în anii trecuți. Și ele vor să moară, să renască-n verde crud, să moară iarăși și să se lase jucate-n ciclul de neoprit al naturii. Mi-au căzut câteva picături și pe mână. De la geamul din sufragerie am marea șansă să văd și marea, și munții. Curios, e august și coboară vălătuci albi spre plajă. Miile de mașini s-au oprit. E un accident undeva în față, la câteva sute de metri. De aici văd totul cu ochiul liber. Dintr-o mașină au coborât patru fete, au deschis larg ușile și au început să danseze. Fumează, râd. S-au așezat acum pe marginea șoselei și vorbesc la telefon, au deschis portbagajul și au scos costumele de baie. Le învârt pe toate părțile, sunt multicolore. La mine-n balcon nu plouă. Așa crezusem. Un puști de la etajul superior se joacă cu un pistol cu apă.