Categorie: Zic și eu

   Mâine dimineață voi scoate sufletul din tine și ți-l voi pune la uscat. E prea umed, prea ud, prea taciturn. Îl voi urca pe sârmă și va sta câteva zile acolo cu mâinile întinse către trecători, să ceară bani de pâine și pentru o sticlă de tărie, va fi înjurat, batjocorit, se va glumi pe seama lui – cine a mai văzut un suflet cerșind de pe sârmă, dintre chiloți și pantaloni de trening? – și de cele mai multe ori nu va fi băgat în seamă. Seara îl voi hrăni cu apă rece și cu trei bice pe spinare, până-și va da duhul. 

Au săniile acele perioade în care nu știu să meargă pe gheață, fie din cauza noroiului, fie din cauza vreunei pete de asfalt, și vezi cum se poticnesc de parcă ar fi reni care se lovesc cu bărbile în rădăcini înghețate, copiii coboară de pe ele și le trag de sfori un pic mai încolo unde zăpada le dă voie să alunece în voie, abia începe primăvara și eu visez la ninsori, la ceaiuri fierbinți și la prăjituri cu seu de oaie. Am coborât cărțile de pe un raft. E mult praf în spatele lor, semn că mi-a îmbătrânit biblioteca. S-a râncezit în lene, în static, în neputință. Am un desen făcut în creion de un polonez în septembrie 2010. Acropolis. Mi se rupsese un pantof, era zăpușeală mare. I-am dat zece euro pe bucățica aceea de carton desenat în nici cinci minute. Miroase a piatră și a Afrodită umedă.

Liliacul citric de la Mediterană

În ce condiții am putea să vorbim relaxați despre viețuire? Dar despre supraviețuire? Mai plusez încă un jeton: dar despre supraviețuire în timpul pandemiei? Este un subiect atât de lustruit zilele acestea, atât de neverosimil la începutul anului: un amestec febril de spaimă, nonșalanță, isterie, încă un zar pe care istoria ni-l aruncă pe masă și nu știm pe ce parte va cădea, liliacul fiert insuficient într-un cazan din China, maeștrii sordizi ai eugeniei făcând scăderi deasupra capetelor noastre, planeta care nu ne mai suportă, cipuri sub piele, sateliții care ne vor spiona în baie… Cine n-ar întoarce capul la veștile astea măcar dintr-o curiozitate intuitivă, câți dintre noi ar râde și cine le-ar lua în serios, câți nu și-ar regla bioritmul după acest „bau-bau” contemporan? 

La trei dimineața, de la masa mea de scris se simte Mediterana. Am încă auzul ascuțit, nu mă trage pe sfoară. Deschisesem o portocală, am apăsat-o prea tare și s-au lipit câteva picături de peretele din dreapta. Era începutul lui martie, vedeam străzile din Wuhan la televizor și nu-mi puteam imagina milioanele de omuleți galbeni închiși în case de frică. Unde se ascunseseră? De ce? M-am ridicat de pe scaun și am șters stropii de pe pereți cu un șervețel. Dacă am Covid în portocală și mi se îmbolnăvesc pereții? Cum voi mai putea sta liniștit pe imensul meu scaun, cu ochii lipiți de vârful pixului care nu mai vrea să scrie? Am paralizat. Pandemia se plimba printre cărți, sălta de pe un raft pe celălalt. Râdea și îmi lovea fața cu știrile din televizor. Am aruncat șervețelul umed în coșul de gunoi, devenise și el o amenințare. Un biet peticuț de hârtie se transformase într-un inamic implacabil, hidos, cu gheare diforme, gata să-mi blocheze plămânii și să mă intubeze imediat, să mă țină legat de mâini și de picioare, fără să mă pot scărpina la nas, pe un pat din fier. Saloanele de spital sunt canale prin care înveți să comunici într-o limbă necunoscută, albul noptierelor te civilizează, te domesticește brusc și îți închide buzele. Virusul și portocala – tandemul virico-citric încărcat de duioșie patogenă, neștiutul cuplu care îmi aprinde veioza în aceste zile de izolare. 

Intru să cumpăr pâine, doi ardei grași și niște vinete. Mi-e poftă de salată de vinete cu ceapă tăiată nu foarte mărunt, să-mi crănțăne-n dinți, o frec cu ulei de măsline până se albește și pun straturi groase pe pâinea prăjită, arunc sare grunjoasă, torn vin în pahar și strivesc coronavirusul sub papucul de plastic. În magazin e răcoare. Și liniște. Multă liniște. Din martie încoace nu se mai pune muzică în difuzoare. O voce rârâită ne spune că trebuie să folosim alcool sanitar și mănuși de protecție. Seamănă cu Charles Aznavour. Frunzele de varză din raft seamănă și ele cu batista sa din buzunarul de la piept. Peștii stau culcați pe-o parte, pe gheață, din stivele de pătrunjel vine un miros dulceag, de grădină de țară, acolo unde bunică-mea dădea cu sapa toată ziua. Îmi salut vecinii. Ne ascundem în spatele măștilor și stăm cuminți la coadă. Pun ardeii pe bandă. Și vinetele. Am mai luat și ceapă verde. O fi având viruși printre frunze? Dacă mi se oprește respirația? Am eu obsesia asta de când cu isteria colectivă, trag aer în piept sacadat, uit să-mi umplu plămânii și dau vina pe pandemie. Cineva trebuie să plătească. Dacă eu nu, chinezii. Dacă nu ei, atunci lilacul ăla nefiert care s-a răzbunat pe oameni și i-a ascuns în case. 

Îmi propusesem să scriu ceva serios, documentat, o poveste reală care să ne facă pe toți să ne trezim din letargie. Am reușit, totul e autentic. Am rămas fără șervețele. Îl iau pe cel din coșul de gunoi, mai văd câțiva stropi pe perete. Stropi de Covid portocaliu, picături de pandemie citrică. Le voi șterge bine, poate că astfel va ieși specia umană mai repede din hibernare.

   

N-am încercat niciodată să scriu cu ochii închiși. Mă rog, pe jumătate închiși. Se deschid atât cât să privească veioza și se culcă iarăși pentru câteva minute. E aproape unu și jumătate, am o cârpă de praf pe noptieră. A ajuns aici din întâmplare. Nu există praf pe taste, nici în casă, nici pe stradă. Pe timp de pandemie nu mai există particule. Roșiile din bucătărie mi-au promis că se vor păstra proaspete, televizorul s-a transformat în suport pentru căști. Le-am agățat de marginea de sus, atârnă și se balansează, trece motanul pe lângă ele și le mai mișcă cu labele. Ușița prin care iese în balcon scârțâie, bate vântul în ea, câteva cârlige rupte se plimbă și ele pe gresie. Deschid dreptul, văd iar veioza. Somnul vrea să se instaleze ca un nor de iarbă în capul meu. Da, pot să scriu pe întuneric. E recomandabil, satisfăcător. Și nici cârligele nu se mai aud.

Nesomn de sâmbătă

Sâmbătă. Nu aud zgomotul obișnuit al străzii. Au trecut doar unsprezece minute după ora șase. De câteva săptămâni încoace am senzația că-mi pufăie balene sub balcon, dar nu sunt decât stoluri de păsări ciudate pe care nu le-am auzit pe aici niciodată. Lipsa oamenilor și a mașinilor determină animalele să se apropie de asfalt. Nu reușisem să fac patul aseară. Adormisem într-o rână, cu telecomanda în mână. M-a trezit motanul. Îmi împingea nasul și ochii cu labele. Probabil că mă lăsasem prea tare pe el. Visam hectare de sandvișuri cu pâine proaspătă, șuncă presată, brânză sărată și ceapă verde. În Spania a fost Viernes Santo. Au așezat sfinți în miniatură pe mașini teleghidate și i-au plimbat pe străzi. Procesiunile au avut loc de la geam. Care cu toba, care cu trompeta… Soția doarme în altă cameră. Suntem amândoi contaminați, încercăm să ne protejăm. Cum naiba s-o mai facem? „Avantajul știi care e?”, îmi spune. „Am tot patul pentru mine, iar singurul care-mi sforăie la ureche e motanul.” Curios, ăsta sforăie peste tot. Se plimbă noaptea prin casă și doarme în două locuri acum. E singurul pe care pandemia îl avantajează.

Ura

Să ne pregătim pentru valul de ură, prostie și iresponsabilitate care se va năpusti peste societatea românească. Va face ravagii. Este mult mai periculos decât coronavirusul și apare exact în momentele cele mai dificile.

Ură pentru cei infectați, ură pentru cei care pleacă din zonele de criză și se întorc în țară, ură fără margini pentru tot ceea ce nu corespunde cu viziunea proprie asupra realității, incomensurabilă, viscerală, care umflă venele și naște iarăși idoli pentru masele înfierbântate. Ură pentru autoritățile care au fost prinse din nou pe picior greșit.

Prostia care se revarsă prin orice afirmație irațională, prin preluarea de știri false, prin poze, bancuri și postări ironice, agresive, care scot la suprafață rasismul, frica îngrozitoare în fața incertitudinii și visurile de supremație ale unora.

Iresponsabilitatea unei părți a presei, a celor vizibili online, a răspândacilor mai mult sau mai puțin celebri care lipesc orice poză și memă pe wall pentru like-uri, transformând absolut orice nimic în apocalipsă.

Să ne pregătim și pentru invazia teribiliștilor, a inconștienților, să nu ne ia prin surprindere tăvălugul celor care spun de fiecare dată „Lasă că știu eu mai bine” în pofida a ceea ce recomandă specialiștii și autoritățile.

Există și o latură pozitivă în toată povestea asta, ca în orice moment de criză majoră: se pun în funcțiune filtrele. Se activează de la sine sitele care cern caractere. Este un proces, foarte lent din păcate, care maturizează și împinge orice societate un pic mai sus pe scara evoluției.

Cred că și tata a avut carnet de membru al PCR. Avea 20 și ceva de ani, trăgea la șaibă într-o fabrică din marginea Galațiului și îi crăpa măseaua să-și scoată familia din Bădălan, o zonă de case dărăpănate, plină de băltoace, broaște și țânțari. Ți se dădea repartiție la bloc doar dacă erai pe listele partidului. Cei mai tineri nu știu asta. Prin 1979 ne-am mutat. Am ieșit din broscărie și am mers în cartierul muncitoresc care tocmai se ridica atunci. A ieșit la pensie tot din șaibă. Șef de echipă, ceva asemănător. Acum ia pensie nesimțită: vreo 1200 de lei. Baștan nenorocit!

Maică-mea, la fel. Coafeză, venită la oraș cu trei chiloți și două rochițe în valiză. A ajuns și ea în nomenclatura comunistă, au făcut-o șefă de unitate. Nu știu nici azi dacă a avut carnet de partid. Posibil să fie așa. Ea n-a mai apucat pensia. Au curățat-o patru infarcte la vârsta de 57 de ani. Baștancă și ea, sigur că da. Avea mereu mâinile crăpate de soluții de păr și arse de amoniac.

Dacă nu-i aveam pe ei, nomenclaturiști ticăloși, nu mai ajungeam eu mare boss prin Spania, nu mai aveam eu cont cu mii de prieteni, jdemii de laicuri și inimioare, nu mai făceam poze cu motanul puturos și nici nu mă mai apucam de scris proză scurtă. Noroc c-au fost comuniști de frunte, doar așa m-au trimis pe mine serviciile în Spania ca să-njur de-aici patria și neamul românesc. N-aș fi putut singur, niciodată.

Discutam cu un prieten despre șpaga Sorinei Pintea. Nimic surprinzător, nimic  nou. Parcă e o molimă cu care ne-am obișnuit, e intrată-n sânge și nu mai iese de acolo. Amicul meu, abia întors din România, îmi spune: „Înainte de a lua avionul spre Barcelona am vizitat o prietenă de familie. Asistentă medicală. Am stat la cafele, șuetă cu amintiri. La plecare, vine cu o sacoșă plină cu medicamente. Cadou pentru noi, să avem în Spania. Că-s scumpe, cică. Am rămas tablou, am refuzat și am plecat.”

Eu, gură mai bogată, fără să fiu dus de multe ori la biserică, mă apuc și scriu pe facebook despre asta. Mă întreb și acum de unde o fi avut doamna asistentă sacoșa aceea plină cu calmante, antibiotice și zeci de alte buline. Că doar nu sunt naiv să cred că le-a luat de la farmacia din colț pentru săracii căpșunari veniți în vizită. Cum de avea „depozit” de pastile când mii de oameni se plâng că trebuie să meargă la spital cu Aspirina și spirtul în buzunar? 

Reacțiile au venit. Armata de daci liberi s-a activat imediat și mi-a transmis că sunt un dezrădăcinat care își denigrează țara, că mai bine stau printre spanioli și îi șterg în continuare la fund, să-mi văd de-ale mele și să-i las pe români în pace cu problemele lor nenumărate, că nu-s doar lucruri negative de scris și că frumusețile patriei trebuie și ele promovate peste hotare. Am zâmbit câteva secunde, am făcut slalom printre unele cratime puse alandala, și mi-am văzut de treabă. Până când m-a abordat un medic din Ardeal. O doamnă care mi-a scris o mulțime de lucruri, în public și în privat, dintre care îmi voi permite să subliniez câteva:

  • „Pur și simplu nu cred! Nici comentariile. Poate 1% adevăr.”
  • „Nu e drept că o asemenea postare să denigreze oamenii care muncesc cinstit și cu dăruire.”
  • „Asemenea postari aruncă în derizoriu sacrificiul celor ce am rămas aici să avem grija de cei bolnavi. Amestecându-ne cu hoții ne mânjiți, ne faceți și mai grea viața, ne alungați!”
  • „Dacă vreți să faceți ceva bun: spuneți clar cine e asistenta hoata, sau doctorul șpăgar!”
  • „Dacă sunteți creștin vă rog să fiți creștin!” 
  • „Dacă sunteți haiter vă rog chiar sa nu îmi răspundeți. Postările de acest gen ne îngreunează muncă, îi fac pe oameni mai rai decât sunt.”
  • „Ați văzut câtă ura este în comentarii? Ceva pozitiv ați văzut?”
  • „Scoateți putregaiul afară! Etalati-l și scoateți-l! Insinuarile și bârfele ce fac? Adâncesc răul, propagă corupția. Vine nenea frustrat din Spania și bocește corupția în corul bocitoarelor care dau șpaga. Scutiți-ne! Scutiți-ne și de șpaga!”
  • „Si eu sunt tristă și furioasă adeseori, însă cred că atâta timp cât oamenii buni luptă pentru bine, avem o șansă. A obosii in lupta asta? Nu ne permitem.”

Acum, eu ce să mai zic? A fost inutil să-i spun doamnei doctor că am povestit doar despre un caz, că nu am generalizat și că nu sunt adeptul introducerii întregii populații în aceeași oală a criticii. Nu mi se pare deloc corect acest fapt. Îmi voi permite câteva răspunsuri publice, în speranța că și alții vor încerca să înțeleagă că nu a pornit nimeni un război împotriva unei bresle anume: 

Îmi este absolut indiferent dacă credeți sau nu ceea ce am scris. Momente de îndoială am și eu, destul de multe și destul de dese. Postarea mea nu denigrează pe cei care muncesc cinstit, vă rog să eliminați această aberație din raționament. Am expus în public o relatare a unui prieten pe care îl cunosc de foarte mult timp, de ale cărui cuvinte nu am niciun motiv să mă îndoiesc. 

Postarea mea nu aruncă în derizoriu nimic, doamnă. Ci arată un fapt, atât și nimic mai mult. Auto-victimizarea nu duce la nimic bun, e cazul să aflați și asta. Nu pot da nume pentru că nu am stofă de turnător și ar însemna să transform o discuție privată într-un eveniment public. Nici identitatea dvs. nu o fac publică, deși unele comentarii le-ați scris în văzul tuturor. Am văzut și ura din unele comentarii. Așa cum v-am scris și în privat, ura oamenilor nu o programez eu, nici nu sunt persoana în măsură să o dozeze. 

Lucruri pozitive? Sigur că da, sunt cu miile. Din fericire. Cunosc medici minunați, asistente care ies moarte de oboseală din gărzi, profesioniști care și-ar da cămașa de pe ei la nevoie, dar nu despre asta vorbim aici. Ci despre o simplă postare pe facebook pe care dvs. nu sunteți aptă să o interpretați în mod corect. 

Aveți dreptate când spuneți că vine „nenea frustratul din Spania”, perfectă dreptate. Frustrarea mea vine din faptul că privesc permanent în urmă și văd că mizeria nu încetează să existe, privesc permanent în urmă și aș putea să stau liniștit la „căpșunărie” cu o bere-n față și să mă doară-n gleznă de ce se întâmplă acasă, privesc permanent în urmă și văd că revolta mea împotriva unui sistem putred este înțeleasă greșit de un medic ce are senzația că vrea cineva să-l calce în picioare. 

„Scutiți-ne de șpagă”, spuneați. Nu mai luați, doamnă. Dați-i cu plicul în cap nemernicului care încearcă să vă mituiască. Ripostați, vociferați, dați-l afară pe geam dacă insistă. Chemați DNA-ul și faceți niște gărzi cu microfoane pe dumneavoastră! Dar nu-mi aruncați mie cu prostioare-n față. Nu sunt eu de vină că oamenii vă văd într-o lumină proastă. Nici pacienții nu sunt foarte vinovați, deși pe tema asta aș avea foarte multe de spus. Vă deranjează colegii care vă trag în noroi? Nu știți ce să faceți? Ieșiți cu niște banderole pe braț în fața spitalului, ieșiți cu o lozincă pe care să scrie „Nouă nu ne plac leprele în halate albe. Ne delimităm de șpagă!” 

Faceți opinie separată, doamnă, strângeți rândurile în fața corupției din Sănătate, în fața dinozaurilor care fac legea pe secții, ieșiți în față. Și veți vedea că o bună parte din societate vă va fi alături. Dar nu-mi scrieți mie în privat că vă denigrez și că ar trebui să tac. Gestul dvs. este absolut naiv și prostesc. Nu eu sunt cel care trebuie să schimbe ceva. Ci dumneavoastră, mai ales dumneavoastră! Eu scriu, mă revolt. Atât știu, atât pot. Dar nu sunt dispus să ascund mizeria altora sub preș. Știu să respect profesioniștii până în pânzele albe, dar știu în același timp să urăsc visceral ticăloșii. Haideți să despărțim apele. Împreună, dacă aveți disponibilitate. Pentru că fiecare face ceea ce știe. Dumnevoastră vindecați, dar feriți-vă de „sindromul lui Dumnezeu”. Iar eu, de pe umila mea poziție, mai scriu din când în când ceea ce văd. 

Nu-mi mai este scârbă de multă vreme de corupția de la nivel înalt, sunt imun. Am plecat din țară de douăzeci de ani. Se fura atunci foarte mult. Nu s-a schimbat nimic la etajele superioare ale administrației, zeci de milioane de euro dispar fără urmă. În fiecare zi, în fiecare lună, dispar miliarde de euro pe an. Nimeni nu dă socoteală.

Altceva îmi produce silă. Omul de rând, cel care în continuare e furios pentru că marii bandiți fac legea, nu s-a schimbat nici el foarte mult. Un exemplu:

Ieri a venit din România un prieten care locuiește foarte aproape de mine. Azi am băut o cafea împreună și mi-a povestit ceva. Scurt, ca un fapt divers pentru unii:

Cu câteva zile înainte de a se întoarce în Spania, a vizitat împreună cu soția pe cineva care lucrează în Sănătate. O asistentă medicală. Au mâncat, au stat la povești, la cafele. Când să iasă pe ușă, gazda a scos o sacoșă plină cu medicamente: „Luați, să aveți și voi în Spania.” O sacoșă plină, da? Cu medicamente. Amicii mei nu au luat-o, s-au urcat în mașină și au plecat. O sacoșă plină cu medicamente în țara în care trebuie să mergi cu Aspirina în buzunar la spital, cu pansamentele proprii și cu sticla de spirt la purtător. O sacoșă plină cu medicamente în țara în care salariile din Sănătate au crescut enorm în ultimii ani. O sacoșă plină cu medicamente furate din spitalul în care doamna lucrează. Că doar nu le-a cumpărat din salariul său, da?

Asta îmi produce încă silă. Ipocrizia asta care ne va ucide lent, fără menajamente.

După terminarea stagiului militar am lucrat în presă timp de șase ani de zile. Multă mizerie politică, multe influențe, multe telefoane. M-am lovit mereu de tot felul de guriști, de muzicanți, de poeți scăpătați, de securiști și bolșevici spălați și frezați, trecuți în tabăra „democratică”, de naționaliști libidinoși de mucava, de ratați care nu știau să pună o frază-n foaie fără aprobare de sus, de infractori, pușcăriași deghizați în patroni de revistă, agramați de carieră. Excepții? Sigur că da. Au fost. Am plecat din țară în 2000. Se pregătea Iliescu să revină. Și a făcut-o pe cai mari. Mie, gură mare fiind de pe atunci, mi s-a spus că trebuie să intru într-un partid dacă vreau să continui. După numai câteva luni decolam spre Căpșunistan, unde sunt și astăzi.

Am crezut că momentul Colectiv va fi un reper în modificarea radicală a mentalității societății românești. Un examen de maturitate. Nimic mai fals. S-a creat o mișcare suavă. Câteva sute de mii de oameni au început să reacționeze diferit. Atât. Restul au rămas în inerție, la căldurică.

Clasa politică este vomitivă. Formată din blatiști fără scrupule, din traseiști, din veleitari care execută pe „fir scurt” și din lepre care și-au instalat copiii și nepoții în funcții pentru a prelua comenzile administrației. Și în politică mi-ar plăcea să cred că există oameni care vor ca lucrurile să se petreacă la fel ca într-o democrație veritabilă. Dar sunt puțini, reprezintă o minoritate care dă și ea semne de stagnare etică și morală. Unii s-au conformat, unii se mușcă reciproc, au ajuns într-o poziție confortabilă și lupta nu mai are sens, alții au abandonat și și-au reluat carierele.

Eu mai am momente în care îmi injectez, din când în când, speranță. Dar trec repede, motive am în fiecare zi. După spectacolul sinistru de astăzi (moțiune, înțelegeri pe sub masă) îmi este doar silă. Am voie să fiu dezamăgit? Scârbit? Am. Mulțumesc.