Se întâmpla să fiu în București prin vara lui 2018. La o terasă, într-una din cârciumile cu ifose din centru, printre beri, cafele și tutun, s-a declanșat o discuție extrem de interesantă prin ineditul ipocriziei unuia dintre participanți. Nu greșesc deloc dacă afirm că este un personaj extrem de cunoscut în lumea culturală românească:

„Ascultați-mă, vă rog, nu fiți naivi. Pe oameni trebuie să-i minți permanent. Asta vor, nu acceptă altceva. Chiar dacă nu crezi, chiar dacă îți vine să borăști, din ceea ce scrii nu trebuie să lipsească niciodată datinile, patria, strămoșii, țara asta frumoasă, oamenii buni de puși la rană, poporul minunat și atât de oropsit, Dumnezeu, trebuie să atingi corzi sensibile, să scrii despre mame, bunicuțe, despre iubiri și inimi frânte, despre dorul nestins, să-i faci să plângă chiar dacă nu ai chef. Altfel nu vinzi nici un căcat, indiferent de cât de proaspăt este.”

Și mă gândesc și astăzi că omul are perfectă dreptate. Dacă dăm la o parte cititorul avizat, profesionist, căutătorul de calitate și de literatură veritabilă, rămânem cu un public slab educat care se comportă ca un burete imens, atrage tot, fără discriminare, rămâne cititorul derutat, pur emoțional, gata să consume orice specie frumos împachetată. Are dreptate: ești obligat să fii ipocrit. Marele public nu consumă alt produs.

Alexandra

Se fac comisii de anchetă. E mult zgomot acum. Va fi și în zilele următoare. Vor mai cădea capete. Unii politicieni se vor urca pe cadavrele momentului pentru a-și spori capitalul electoral. Eu nu-mi fac iluzii. Nu am niciun fel de speranțe. Pentru că, fundamental, nu se va schimba nimic. Știu, voi fi acuzat iarăși că sunt negativist, că vreau să aduc în față doar emoții și să speculez. Ce naiba să speculez? În folosul cui? Pentru ce? Mi se va spune iarăși „taci, naibii, că tu ești afară și nu știi ce se mai întâmplă în țară” – aceiași stupizi care confundă caprele cu verzele vor silabisi iarăși monologul prăfos pe care-l văd, vai, atât de des.

Nu am speranțe, spuneam. Pentru că de treizeci de ani văd aceeași dinamică: în fața unui eveniment-dramă ne înfierbântăm câteva zile, după care urmează acalmia națională. Repet și pun accent pe termen: nimic nu se va schimba FUNDAMENTAL. Pentru că nu interesează. Pe Alexandra au ucis-o privilegiile, bonusurile, voucherele de vacanță, salariile regești, pensiile speciale, rețeaua de beneficii, pile, relații și amantlâcuri, lenea, prostia, incompetența, baronii, cei care s-au pișat și se vor mai pișa pe vot, au ucis-o pe ea și vor mai ucide pe mulți și de acum încolo. Pentru că sistemul este putred. Funcționează uns, la perfecție, doar când victimele fac parte din grupul select al parveniților vremii. Pentru omul de rând, pentru „nimeni în drum”, sistemul are întotdeauna o mare durere în fund, iar cei care ar trebui să spargă uși pentru a salva vieți se scobesc în nas, beau cafele, și așteaptă mandatul atunci când nu este nevoie.

În fiecare orășel există un Caracal. În fiecare orășel există autorități care se scarpină în dos atunci când ai de făcut o reclamație. Nu-i deranjați. Ei „veghează”, sunt atenți, muncesc din greu, suferă pentru binele contribuabililor. Pe naiba!

Nu am, repet, speranțe. De niciun fel. Și am să mai adaug ceva: în curând se împlinesc 30 de ani de democrație. De când Ceaușescu a fugit și a fost împușcat. 30 de ani – o perioadă mai mult decât suficientă pentru a se pune bazele unui stat european, democratic, decent, flexibil. 30 de ani în care s-a frecat menta pe zeci de miliarde de euro, în care s-a furat cu două mâini.

În decembrie unii vor sărbători 30 de ani de libertate. Dați-mi voie să-mi fie silă de pe acum, gândindu-mă la decorații, la pupături, la îmbrățișări, la defilări ale forțelor de ordine pe sub Arcul de Triumf etc. Dați-mi voie să-mi fie silă. Pentru că știm doar să peticim atunci când o altă dramă ne lovește și ne provoacă lacrimi pentru câteva zile. Dar nu am știut să schimbăm nimic în treizeci de ani. Am lăsat doar găștile de bandiți să se rotească la guvernare, prin parlament, peste tot prin instituții. În timp ce oamenii simpli mor, le mor copiii, sunt violați, mii de femei sunt încă bătute cu parul, milioane de români trăiesc în afara țării… În fiecare dintre noi există un Caracal, un spectator și o mare durere-n cot.

Directorul unui liceu refuză să-i dea unei eleve diploma de Bac și foaia matricolă pentru a se putea înscrie la facultate. Motivul: eleva a pierdut/i s-a furat un manual. De ce se întâmplă asta? Pentru că mușchiul directorului poate și legea îi permite.

În fiecare dimineață secretara îi așază pe birou ministrului Educației ceșcuța cu cafea și o întreabă sfios pe Cati: „Cornulețul e proaspăt? Mai doriți zahăr?”

Cati își aranjează o buclă și are o reflecție rapidă: „Da, eu păstoresc sistemul ăsta de rahat.”