Categorie: Zic și eu

Azahar și flori de tei

Scriu fără reguli prestabilite, nu am niciun fel de șablon pe care îl urmez, după care mi-aș pregăti textul care va lua formă, mă așez la o terasă lângă Mediterană mușcând din pix, urmărind nervos pescărușii care urlă deasupra mea în cete, sunt infractori cu aripi care vânează absolut tot ce le intră în vizor, aștept cafeaua cu lapte, pâinea prăjită îmbibată în ulei de măsline, rotesc lingurița ca pe o armă care mă ajută să câștig războaie, și pun totuși un punct pentru că nu vreau să fiu înjurat chiar din preludiu. 

Mă îngrozește sintagma scriitor din diaspora, o simt ca pe o anatemă, ca pe un fier înroșit apăsat cu furie pe pulpa vitei pentru a ști pe vecie că nu mai aparține, că e din acel loc și nu din acesta, că a plecat iremediabil, o ștampilă, o etichetă lipită bine de tot pe borcanul cu zacuscă al neliniștilor, al fricilor, al păcatelor noastre comune. Poate e confortabil pentru unii, posibil ca această etichetă să ajute în procesul de detașare, de răcorire, de oxigenare a unor minți închistate în proaste obiceiuri, dar ce mai este scriitorul, ce mai este diaspora, în ce fel ne-ar ajuta acum aceste întrebări și diferențe? Personal, cred că în mare parte discuția este neverosimilă, nu are fundament. Nu există un punct de plecare valid, se pot crea din nou bariere infinite pe care nu le-am mai putea niciodată îndepărta. De mai bine de douăzeci de ani, absolut întâmplător, scriu din afara României. În românește, desigur. Aș fi putut să fac acest lucru în sârbă din afara Serbiei, în portugheză peste granițele Portugaliei. Destinul (ce cuvânt generos, ca o cârjă la senectute) a vrut să mă nasc pe malul Dunării, aici, unde Siretul își face loc în fluviu, unde pescarii vântură apele în căutarea unui șalău amețit de mâl, la poalele Combinatului, la umbra teilor de pe Domnească. Aș putea să fiu furios acum, să arunc cu pietre în speranța că voi atinge câteva capete seci care țin ițe în mâini de câteva decenii, să scriu cu obidă despre metehnele târgului, despre bisericuțe, ipocrizie, despre grupurile ermetice în care nu poți pătrunde dacă ai gura slobodă și nu ești dispus să te aliniezi, despre continuitatea răului și perenul furișatului în cotidian. Dar cui folosește? Am deja o colecție stabilă de căței care latră, nu mă mai poate convinge nimeni că alții pot interpreta linii melodice de altă factură.  

Îmi place să observ, sufăr de voyeurism cronic. E o boală pe care o doresc tuturor, deloc nocivă, am învățat să văd lumea prin acorduri fine, să practic volute, știu acum să sar garduri, dar să le și ating ușor pentru a mă îmbăta cu vibrațiile șipcilor. Am un tobogan pe care cobor destul de des, aruncând priviri în casele tuturor: Vedeam prin geamurile larg deschise: primele cafele aburind în cești, fiarele de călcat coborând pe gulerele cămășilor, buletinul meteo șuierat prin strungăreața fetelor din cutia veselă, cuțitele care întind margarina de porumb pe felia de pâine prăjită, gura de vin uitată în pahar, un cablu subțire cu care nu reușise să se spânzure divorțatul de la etajul șapte, căței cu vezica plină dornici să zburde prin parc, bunicii bâjbâind după proteză, un colț de pizza în microunde, chiloții cu dantelă trași la repezeală pe sub fustă, un ruj pierdut printre dosare, mături, colanți, grisine, sticle de plastic, amanți cu cearcăne și libido nestins, o farfurie neterminată cu spaghete, un calorifer spart din care țâșnea apă. Iar eu cădeam, țipam, mă ustura pielea frecată de tabla care se unduia-n aval și trăgeam cu ochiul la orașul care moțăia în dormitoare. („Negustorul de pipe”)

Am aflat că Mediterana vindecă, pune plasturi peste răni, peste amintirile care rod din carne, reușește să te ridice în picioare după cele mai usturătoare momente, plimbările matinale pe malul său au devenit mantre, sunete coborâte din clopotniță, din ea apar delfinii care se uită înspre noi cu maximă curiozitate, de parcă am fi o specie ce nu poate să se deplaseze decât în genunchi: Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe pervaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe. („Negustorul de pipe”)

Aproape că mă dezgustă vulgaritatea așezată în mod voit pe hârtie, autorii care nu pot să sară peste mediocritate decât prin apelul la pornografie deșănțată, fiziologia dusă la extrem pentru a capta atenție, mă lasă rece ieșirile acneico-literare ale unor autori ce nu pot să-și depășească condiția decât agățându-se cu disperare de trivial: Visez că am rămas cu caninii înfipți în umărul tău. Pentru mine, pentru furiile mele, e o simfonie de migrene, o cascadă de cioburi care mi se varsă în cap pe de-a-ntregul. Nu am barcă, nici colac de salvare pentru a ieși din cercul acesta. Ți-am dat jos cămașa și mușcam în neștire, sacadat. Aritmetic. Ai urme de dinți peste tot. Din răzbunare, cred. Adulmecam de sus în jos, din claviculă până-n cot, mușcam cu atacuri seci și rapide. Îmi plăcea cum sună în gol, a os pe os. Am rupt destul până când am reușit să curăț totul de pe braț, am pus nervii deoparte pentru mâine. Sunt calzi și elastici, îmi plac, cred că i-aș putea folosi pentru a-mi întinde rufele pe ei. Îi las să se usuce puțin, sunt numai buni pentru corzi de arc și pentru o tragere de noapte. Mă așteaptă savanele și căprioarele pentru o vânătoare rapidă. („Negustorul de pipe”)

Reușesc să mă transform în pacient printre umbrele celorlalți, privirile lor mă camuflează, sunt ascuns în ploaie, în răceala zidurilor sanatoriului, un an de zile mi-am propus să dispar din lumea aceasta care foșnește mult prea ieftin, care amenință, minte, adulmecă, și să-mi găsesc un loc din care să pot privi schimbările care, cu puțină șansă, vor veni peste noi: Vreau să mă obișnuiesc, voi locui aici o bună perioadă de timp. Împreună cu toți acești bolnavi care se uită la mine cu coada ochiului, unii dintre ei sunt rezidenți permanenți ai acestei ruine, alții sunt doar în trecere. Ființe care-și încolăcesc privirile pe tine de parcă ai fi primul analgezic administrat după o mie de ani. Îmi este milă de ei, duc în spate povești care te îngrozesc, adevărate epopei opace, de nepătruns, tari ca fundul de mămăligă prin care nu poți pă- trunde cu firul unei lalele. Sunt striviți de mărimea tragediilor. Au asistat neputincioși la moartea multor idei care ar fi putut să modifice mersul lumii, dar și la nașterea amorului de la distanță. Poate cel mai greu bagaj pe care un om îl poate duce în spate. („Rapel”) 

Speranța că sufletul plutește, că va avea puterea să călătorească după moarte și să-și aleagă din nou locul și timpul în care se va întoarce… Ce glumă sinistră, câtă importanță își arogă omul (această ființă care nu are timp, nici chef, nici minte măcar) fără să conștientizeze o secundă că viața lui se află pe picior de egalitate cu cea a unei gărgărițe sau a unei păpădii de pe marginea șanțului. Pofta sa de a înfuleca misticism pe pâine, ochii săi care aleargă cu disperare după zei în fața cărora să cadă, omul e legat în lanțuri de propriile frici, prejudecăți, iar ego-ul stă să-i crape precum un uger nemuls la timp: Nimicul din mine se crede nemuritor și îi urăște pe cei care vorbesc, cu mâna pe inimă, despre viața de după moarte. Universul nu poate, nu știe, nu are dreptul să fie atât de darnic cu niște vietăți atât de stupide ca noi. Plâng acum, la fel ca păcătoșii care se rănesc în spinii arborelui Zaqqum, și îmi imaginez deja cât de stupid am să mor. Fără să fi făcut nimic, nici măcar nu am scrijelit un șanț pe fața uscată a Pământului. Dar am nerușinata idee că stelele mă vor primi în gazdă. Ce prostie colosală! Câtă aroganță! („Rapel”)

De fiecare dată când scot foaia de hârtie văd prin ea liniile de tramvai, Bădălanul, Brateșul, podul peste Siret de pe care săream în adolescența mult prea tulbure, văd cu ochii minții cum s-a ridicat cinematograful Dacia care este acum doar un loc plin de gunoaie și de urină, suflu și astăzi cu putere în saltelele gonflabile care ne duceau pe noi, puștanii cartierelor muncitorești din anii ’80, peste Dunăre, la Zaclău. Mediterana mă împinge să scriu necondiționat, în jur miroase necontenit a azahar, a condimente ce vin din Maroc, a ulei verde și amărui din măsline andaluze, sardinele din țepușe mă trag de mânecă și rezist cu dificultate, vara asta nenorocită și covidiană mi-a dat planurile peste cap, dar continuă să mi se strecoare printre rânduri tarabele din piața din Micro 19, chiftelele din făină de pește pe care ni le dădea Ceaușescu la Om bogat, om sărac și nu pot să-mi scot de pe retină cravata de pionier, munții de sfeclă din practica agricolă și autobuzele care nu mai puteau să urce iarna, pe lângă stadion, către Ada Marinescu. 

Despre oameni poate că vom scrie cu altă ocazie. Sunt sute de povești triste care s-au născut din tăcerile lor, din compromisurile făcute și din convingerea că nimic nu poate fi mai bun decât ceea ce se vede. Am ales ficțiunea ca modalitate de exprimare, cred că proza scurtă este explozia suficientă cu ajutorul căreia pot transmite, este o pârtie minunată pe care pot coborî în sufletele celor din jur, se poate face slalom chiar dacă ești/sunt un amator care nu s-a obișnuit încă cu stegulețele negre de pe margine. 

La sfârșitul lunii august a fost Ziua Limbii Române. Cei care folosesc insistent miau luat locul, să aivă dreptate și să fi sănătos l-au scos din nou pe Eminescu la înaintare, pe Nichita l-au adus să mai sărute un călcâi și au umplut internetul de ode, flori și citate îndoielnice. Eu încă mai sper că cititorii autentici trăiesc, sunt încă în viață și respiră aerul din biblioteci și librării, că vom reuși să mai citim și altceva decât tratamentele miraculoase cu leuștean și ventuze din revistele glossy, că nu ne hrănim doar cu horoscopul, zațul din cafea și prostiile dezlegătoarelor de cununii. Știu, sunt un nenorocit de idealist. Trăiesc în utopie, vreau să ating mereu linia orizontului. Ajută la ceva chestia asta, merită efortul să pășești zilnic cu speranța că-l vei atinge? Parafrazând un scriitor sud-american: merită. Desigur, merită: Orizontul se află acolo doar pentru a merge câte puțin în fiecare zi. 

 

Pentru revista „Dunărea de Jos” din Galați

Aflu de la un spaniol de peste șaptezeci de ani că s-a operat de prostată în privat, l-a costat șapte mii de euro, fiică-sa e medic și l-a sfătuit să se opereze doar cu laser, nu-i place de ultimul prieten al ei pentru că are trei copii din altă relație, fratele său posedă niște sute de hectare pe care cultivă roșii și pepeni, niște români îi fură harbujii, dar nu toți sunt la fel, ce ușurare pe mine, aproape că m-a năpădit emoția când mă gândesc că nu-s băgat în aceeași oală infracțională, omul continuă discursul felicitându-mă pentru spaniola fără accent, nici nu se cunoaște că ești extranjero, să știi, își aranjează masca pe față, nu-l mai doare nimic de când s-a operat, în primele zile curgea pipi cu sânge, a băut multă apă pentru că așa l-au sfătuit medicii și trebuie să se curețe rapid pe dinăuntru, uite, a venit răcoarea, nu mai arde așa de tare soarele… Iar eu încercam să beau o cafea în compania unei doamne pe care bătrânul o cunoștea și pe care nu o mai văzuse demult. Dar așa a fost să fie, a văzut-o la masă și o juma’ de oră s-a-nfipt lângă noi și mi-a adus aminte că unii au viața nevorbită.

Și azi a fost o zi extrem de bună pentru fengșuiul meu. Măcar cu atât pot să mă laud: fengșuiu’ e-n renovare, mă-nvârt cu mașina prin bucata mea de Căpșunistan și mă-ntâlnesc cu români care vor să-mi citească nebuniile așezate în cele două cărți. Curios, au curaj: le cumpără. Ajung dimineață în Reus, parchez neașteptat de repede, închid muzichia din mașină și mă pun la umbră. Trec două pisici pe lângă mine, o rusoiacă cu un rucsac în spate vorbește la telefon în gura mare, e roșie la față, plină de nervi, se lovește la degetul de la picior de banca de fier forjat de care mă sprijin, capul îmi cere cafea, doare și bâzâie, la câțiva metri de mine un oltean în șlapi strigă la nevastă-sa care apare la geam, la etajul șase: „Aruncă fă cheile alea dă la mașină că plecai fără ele!”

Te pregătești, culegi informații, scrii un amplu material despre situația prin care trece Spania în această perioadă, apare articolul în „Dilema Veche”, dar în același timp se ivește și bizonul atotștiutor: „Bă, lasă că bine le-a făcut spaniolilor pandemia asta, nu îi alungau ei pe turiști acasă?” Degeaba îi explici că mișcarea „tourist go home” pornise din nemulțumirile unor locuitori din zonele inundate la propriu de turismul de masă, degeaba îi spui că anumite zone ale Barcelonei gemeau efectiv sub alcool, urină, droguri, petreceri, zgomot, este inutil – bizonul are și replică la toate astea: „Dacă nu cunoști Spania, mai bine taci din gură.” E adevărat, o cunoaște mult mai bine el, cel care își face selfie pe Ramblă cu halba de bere și crevetele înfipt în băț, atotștiutorul ce vine la sfârșit de săptămână cu WizzAir pentru a vâna magneți de frigider.

Vai de mine și de mine, cum ar spune bipolarul. Azi e ziua sfântă a iubitorilor de limbă română: cei care folosesc „fii noștri”, „ar fii fost bine”, „neam strâns cu toții” și „îl v-oi suna pe tata” caută de zor pe Google poze cu Eminescu, Nichita Stănescu și George Pruteanu, fraze bombastice cu limba-comoară și graiul-miere, aduc omagii, inundă netul cu buchete de flori și amețesc printre plopii fără soț, săptămâna începe în trombă cu recitaluri și ifose, mă gândesc că scriitorii, editorii și cititorii autentici ar putea să intre-n grevă generală, dar nu folosește la nimic, politicienii aruncă milioane de euro tot către televiziunile din ce în ce mai vomitive și cultura băltește. Mi-e dor de Ipanema…

Niște oameni

Oameni care amuză, intrigă, surprind, irită, dezamăgesc, oameni de care te legi, oameni pe care înveți să-i eviți (târziu, dar poate e mai bine și-așa) până la urmă, oameni care creează senzații diverse, aiuritoare, comice, oameni care plonjează în afirmații și le lasă-n doru’ lelii, oameni… Nu suntem la fel, e uimitor de bine, e ideal. Altfel n-am avea ce scrie pe-aici, n-am răsfoi paginile lumii, n-am pendula permanent între efuziune și mizantropie. Oameni pe care-i întâlnești, i-ai mai întâlni de o mie de ori, oameni de care te-ai ascunde în beci și n-ai mai ieși de-acolo decât după ce trece furtuna. Pestriți suntem, ce ușurare!

Doamna care mă întreba acum doi ani, la apariția primei mele cărți, de unde o poate cumpăra. De parcă aprozarele începuseră deodată să vândă și literatură. Aceeași doamnă îmi scrie cu câteva zile în urmă că nu a reușit să o cumpere, dar o vrea pe-a doua.

Doamna căreia i-am trimis zeci de linkuri cu hoteluri, restaurante și obiective turistice din zona Tarragona, pe care am ajutat-o ghidând-o prin telefon de la aeroport până la recepție. A stat câteva zile după care a scris că totul pute, că nimic nu-i frumos, că nimic nu-i convine, că e un târg infect și că nu se compară cu locurile prin care ea umblă de obicei.

Domnul care trăiește mereu cu senzația că vreau să-i bag cărțile pe gât. Aici forțez nota și spun că mi-e silă de categoria asta. E inutil să afirm că n-am bătut niciodată la ușa nimănui pentru a mă vinde/promova, pentru a cere vreun favor. Există câteva persoane în fața cărora mi-am luat inima-n dinți și le-am scris în legătură cu volumele mele, dar acestea pot fi numărate pe degete.

Domnii și doamnele care îmi scriu cu câteva luni înainte „Maestre, venim și noi în Spania prin vară. Abia aștept să ne vedem la o cafea, la o bere, să vorbim și să ne cunoaștem.” Trec peste indigestia provocată de „maestre”, și mă amuză doar fotografiile cu plăjica, cu berica, cu calamarul, cu Jaguarul și cu țigărica din timpul siestei. Cu domnii și cu doamnele nu m-am întâlnit, poate că vara a fost prea fierbinte, poate că n-au avut timp, poate că pozele se-ncarcă prea greu pe Facebook.

Mă duc să caut șaua, să-ncalec și eu ceva vârtos înainte de a-mi aprinde pipa matinală.

Samuel

Viața unui fumător de pipă e foarte chinuită, n-aveți de unde ști. Mă plâng și eu pe-aici, că dacă nu o fac eu nu prestează nimeni în acest sens. De-a lungul timpului au dispărut câteva mărci pe care le fumam cu plăcere: Dunhill, Esoterica Tobacciana, acum a venit și rândul celor de la Samuel Gawith să-și ia catrafusele și să plece acasă. Acum două săptămâni am trecut pe la tutungerie ca să văd ce mai au, ce-au mai adus, ce mai pot să vânez pentru stocul domestic. SG nu mai aveau aproape deloc, doar câteva cutii de 50g cu care nu m-am înțeles niciodată bine. „Commonwealth”, ce fumez de obicei, nici urmă. Doar cutia asta de 250g pe care nu am cumpărat-o atunci, nu mă lăsase inima să scot 36 de euro din buzunar. Dar altceva vreau să zic. Tutungeria este a unei familii. Lucrează acolo patru persoane, cred că sunt frați. Rude, în orice caz: două doamne și doi domni. Din când în cand mai apare și șefa, Nuria, o doamnă în vârstă, cea care a pus afacerea pe picioare cum mulți ani în urmă. Am sunat în dimineața asta pentru a întreba dacă mai au cutia mare. Mi-a răspuns unul dintre cei doi bărbați, are un grad moderat de autism. Foarte rar mă întâlnesc cu el la tejghea, de obicei stă prin spate, face hârțoage, inventar, desface marfă prin magazie… „Da, știu cine ești. Cutia de SG o mai am, dar o scot de la vânzare pentru tine. Treci când vrei pe aici, te așteptăm.” Am luat mașina, am făcut 15 kilometri până în Tarragona, când am intrat mi-a zâmbit și mi-a întins cutia. Poate e ceva banal. Dar pe mine m-a hâțânat un pic și trebuie să-mi revin.

Nerușinări de luni

De azi-dimineață tot caut un eufemism pentru „nerușinare”. E luni, abia a început săptămâna, unii încă lucrează, alții stau deja lungiți pe nisip cu picioarele în apă și cu ceva rece în pahar, iar mie îmi este greu să cer ajutor în acest demers. Aș alege între „nepotrivire, dezacord, discordanță, inadecvare”, lista de sinonime aș putea-o lungi mai mult, dar ce folos… Nu aș vrea să irit pe nimeni la început de săptămână. Totuși, am introdus deja degetul în apă. Deschid laptopul și găsesc printre mesaje câteva rânduri care zic așa: „Am avut treaba în ultimele saptamani si nu prea am intrat pe fb dar credeam ca ai sa ma anunti ca ai scos cartea noua as fi cumparat-o si eu acum nu mai pot poate in toamna”. Respect, desigur, ortografia originală. Întotdeauna am făcut acest lucru. 

De ce caut eufemisme? Îmi este mult mai comod. Și am devenit mult mai calm în ultima vreme. Unii nu pot mai mult, pur și simplu. E un fapt, nu o presupunere. Sigur, aș fi putut să trimit câteva mii de mesaje private, să cotcodăcesc întruna, să insist penibil cu cinci postări zilnice sau să perorez fără limită și noimă despre importanța deschiderii cărților într-o societate în care doar vântul le mai răsfoiește, așa cum zicea un clasic mai demult. Tot despre existența „nepotrivirii” mi-a adus aminte o doamnă când mi-a scris că ar trebui să-i trimit cărțile pentru că, atenție, „suntem prieteni pe facebook”. Așa, pe nepusă masă, gratuit, de la mine din buzunar, cu dezinvoltură. Am găsit, da, un eufemism și pentru „tupeu”. 

Scriu din plăcere. Nu am altă motivație. Nu mă voi îmbogăți din asta, nu țintesc premii, clasamente, busturi pe alei sau prezență în manuale. Scriu pentru că-mi place să caut sensuri și să-mi creez o imagine proprie a lumii, a oamenilor, a senzațiilor, scriu extrem de nișat și este un aspect pe care mi l-am asumat din prima zi. Într-o piață în care este foarte ușor să vinzi enorm dacă respecți câteva șabloane puerile, am ales să scriu exact ce-mi fată mintea în secunda în care mă așez în fața tastelor, fără compromisuri, fără să mă gândesc dacă lezez sau dacă inspir, dacă îmi subminez imaginea sau dacă produc crampe cuiva în timp ce-mi parcurge cărțile. Aș mai scrie despre protocol, despre decență, despre vizibilitate, interese și nimicnicie, distanțe, suficiență, omerte, dar nu sunt deloc subiecte care să suscite la reflecție, dimpotrivă. M-am trezit doar într-o stare de nerușinare și am vrut să menționez.

M-am trezit în bătaia vântului. Acoperea zgomotul făcut de mașinile care trec pe sub geamuri. Ceva suspect: clopoțelul pe care îl am suspendat în balcon nu se auzea deloc. S-o fi rupt iarăși firul de ață de care este legată limba aceea de plastic… O fi fost vreo rafală mai puternică și l-o fi dat peste cap… Cine știe? Asta bănuiam încercând să înot prin somnolență pe la șapte dimineață. Am încercat să deschid ochii și să fac ceva pentru ca auzul să-și revină la normal. Acum e bine. E totul bine. Sună ca-ntotdeauna, fără greș, fără reproș. Doar că în iulie e o dimineață de noiembrie.

Vom avea nevoie de o nouă meserie: medici pentru statui. Ce fel de criterii avem, cine le stabilește, cum alegem statuile care vor fi dărâmate și pe cele care vor sta în picioare și-n următoarele secole? Cât de legitimă e bâta astăzi, cât de corect este criteriul furiei? Ce diferențe există între mulțimile care distrug statuile lui Stalin și ale lui Cervantes? Ce vor să spună oamenii care inaugurează în 2020 monumente închinate lui Lenin?