Categorie: Zic și eu

După terminarea stagiului militar am lucrat în presă timp de șase ani de zile. Multă mizerie politică, multe influențe, multe telefoane. M-am lovit mereu de tot felul de guriști, de muzicanți, de poeți scăpătați, de securiști și bolșevici spălați și frezați, trecuți în tabăra „democratică”, de naționaliști libidinoși de mucava, de ratați care nu știau să pună o frază-n foaie fără aprobare de sus, de infractori, pușcăriași deghizați în patroni de revistă, agramați de carieră. Excepții? Sigur că da. Au fost. Am plecat din țară în 2000. Se pregătea Iliescu să revină. Și a făcut-o pe cai mari. Mie, gură mare fiind de pe atunci, mi s-a spus că trebuie să intru într-un partid dacă vreau să continui. După numai câteva luni decolam spre Căpșunistan, unde sunt și astăzi.

Am crezut că momentul Colectiv va fi un reper în modificarea radicală a mentalității societății românești. Un examen de maturitate. Nimic mai fals. S-a creat o mișcare suavă. Câteva sute de mii de oameni au început să reacționeze diferit. Atât. Restul au rămas în inerție, la căldurică.

Clasa politică este vomitivă. Formată din blatiști fără scrupule, din traseiști, din veleitari care execută pe „fir scurt” și din lepre care și-au instalat copiii și nepoții în funcții pentru a prelua comenzile administrației. Și în politică mi-ar plăcea să cred că există oameni care vor ca lucrurile să se petreacă la fel ca într-o democrație veritabilă. Dar sunt puțini, reprezintă o minoritate care dă și ea semne de stagnare etică și morală. Unii s-au conformat, unii se mușcă reciproc, au ajuns într-o poziție confortabilă și lupta nu mai are sens, alții au abandonat și și-au reluat carierele.

Eu mai am momente în care îmi injectez, din când în când, speranță. Dar trec repede, motive am în fiecare zi. După spectacolul sinistru de astăzi (moțiune, înțelegeri pe sub masă) îmi este doar silă. Am voie să fiu dezamăgit? Scârbit? Am. Mulțumesc.

Cum să devii un scriitor faimos

1. Clasamentele cu cele mai bune/vândute/citite cărți ale anului sunt o prostie. Capodoperele, cărțile fundamentale, cele transcendentale lasă amprente doar în sufletul unei minorități.

2. Ador scriitorii care scot 3-4 cărți pe an. Le poți găsi platitudinile în fiecare pagină, nu trebui să cauți. În plus, sunt și extrem de utili: cărțile lor se vând mereu cu câte-o băsmăluță, o sacoșică de plajă, o ceșcuță, un ruj.

3. Când mă aflu în pană de inspirație cutreier netul și compilez texte din revistele glossy. Alcătuiesc tot felul de liste: 10 lucruri pentru a fi fericit, 20 de metode pentru a-ți mulțumi amanta, 15 trucuri pentru a nu răci în gât, 30 de sfaturi pentru o viață echilibrată. Să nu uite lumea că-s scriitoare de succes.

4. Trebuie să faci zilnic poze și să le pui pe facebook, instagram, twitter, whatsapp, mail și sms. Poze cu ceșcuța, cu apusul din balcon, cu frunza de levănțică, întinde-te și zâmbește galeș, cântă la vioară, amestecă în supă, înfige furculița-n macaroane și cuțitul în cozonăcelul pufos, fă-ți poze în Paris, Viena, Barcelona, în țara sloiurilor și în cea a fericirii, zâmbește din nou, adu-le aminte cititorilor că ai fost nefericită și că ai suferit în copilărie, că părinții te-au văzut mereu ca oaia neagră a familiei. Nu uita să dai sfaturi în fiecare zi. Despre lăcătușerie, crizanteme, sex oral, gripă, parchet și mașini de spălat, medicină, artă, trafic, rețete vânătorești, căsătoria perfectă, parenting, supozitoare, lustre, nuci, piscine gonflabile, draperii, partituri, nu uita să le spui cititorilor că poți fi ce vrei tu în viață, că nu există limite, că totul pleacă din tine și că inamicii tăi se vor convinge la un moment dat că au greșit. Când iei o pauză, bombardează-ți cititorii cu oferte promoționale (cărți, gentuțe, ceșcuțe), pachete, reduceri, nu uita să le spui că sunt proști dacă nu îți cumpără operele, intoxică-i cu mesaje spirituale și comerciale. Nu uita să te fotografiezi alături de oamenii momentului: politicieni, filosofi, muzicieni, vedete de radio și televiziune. Încă ceva, important: înjură-i pe cei care-ți comentează postările. Blochează-i, șterge-i de pe fața pământului. Sunt proști. Tu ești idolul neînțeles, orfeul, păsărica feonics ce renaște din scrumul de țigară, ești sus, pe pisc, gata să micționezi din turnul tău de fildeș pe cei care nu te citesc.

Sandra Braun, de la Departamentul Silkepil

#2019anulcărții

Citeam cum l-a trimis marele Gheorghe Dinică pe securistul Ristea Priboi în pizda mă-sii prin iarna lui 2004, după o piesă de teatru jucată la Focșani. M-au năpădit iarășii nervii, nostalgiile și fantasmele unor utopiii care îmi dau mereu târcoale în perioada asta de sfârșit de an. Mulți dintre voi vorbesc și scriu despre decembrie 1989, despre revoluție, martiri, despre teroriști și securiști, despre ce s-ar fi putut face și despre ce ar fi trebuit să aflăm până astăzi și nu am fost lăsați. Personal, îmi este din ce în ce mai greu să repet în fiecare an același ritual, să intru și să mă rotesc în același cerc. Bula din care fac parte nu are nevoie de ceea ce distribui sau de evocările pe care le-aș publica, de fotografii, de mărturii. Toate rânduielile acestea îmi par, într-un fel, fără rost: brazi împodobiți, pocnitori, urări, popi la ușă, poze cu tancuri, lustrații ratate, cârje în țeastă, sarmale, porci arși în fața blocului, concerte cu guriști pe bani publici, discursurile ipocrite ale unor marionete insalubre, căldura care nu mai vine pe țeava caloriferului, filmulețe cu fericire și cadouri pe toate drumurile, invaziile din hipermarketuri… Înregistrez pe retină gesturile de fațadă ale autorităților. Spoială pentru proști, doar-doar se vor liniști și vor uita că adevăraților vinovați nu li se va clinti nici măcar un fir de păr din cap. Praf în ochi. Câțiva fraieri care sunt împinși în față, mulți dintre ei plătind prea târziu și prea puțin. Cei care au ținut și au mânuit sforile sunt în continuare relaxați, își mănâncă liniștiți pensiile exorbitante și își mai plimbă din când în când uniformele cu stele pe umeri pe la câte-o defilare. Alții mor nederanjați, neîntrebați, lăsând în urmă averi fabuloase fiilor și nepoților care pozează în oameni de afaceri cinstiți. Nu suntem pregătiți să cerem, nu știm s-o facem, ne mulțumim cu puțin. Râdem și batem din palme atunci când sistemul mai lasă din brațe câte-un personaj de mâna a doua, protejându-și la nesfârșit târâturile machiavelice de prim rang care ne țin pe loc. Și uite-așa mai trece un an, mai vine un revelion, mai vine-o primăvară, mergem în concediu la mare, mai umplem o salbă de cârnați și-o burtă de bere.

Un dement a ucis o fată de 25 de ani după o noapte de sex și droguri, a tăiat-o în zeci de bucăți și le-a împrăștiat prin containere. Poliția caută resturile cadavrului prin gropile de gunoi ale Valenciei. Eu navighez pe net printre rețete de limoncello. Nu vreau să-mi iasă foarte dulce, nici amar. Trebuie să am grijă să curăț bine doar partea galbenă a cojilor de lămâie. Am luat o gură de kefir. E rece, are un iz de usturoi. În raftul de jos al frigiderului am uitat mujdeiul neacoperit. Balansez cu un pumn de stafide și citesc o postare cu cerșetori care cântă din acordeon. Mi-am cumpărat patru scaune pentru bucătărie. Lemn masiv, frumoase, trainice. Adică mă țin și pe mine fără să se plângă, ceea ce e o mare bucurie. Ieftine, aproape gratis. De două zile e frig, șuieră un vânticel polar pe malul Mediteranei. „Vezi că plec, sunt de noapte. Nu mai sta ca prostul până la trei pe facebook. Noapte bună.” Nevastă-mea stinge luminile și întoarce cheia în yală. E liniște. Prea multă.

Se întâmpla să fiu în București prin vara lui 2018. La o terasă, într-una din cârciumile cu ifose din centru, printre beri, cafele și tutun, s-a declanșat o discuție extrem de interesantă prin ineditul ipocriziei unuia dintre participanți. Nu greșesc deloc dacă afirm că este un personaj extrem de cunoscut în lumea culturală românească:

„Ascultați-mă, vă rog, nu fiți naivi. Pe oameni trebuie să-i minți permanent. Asta vor, nu acceptă altceva. Chiar dacă nu crezi, chiar dacă îți vine să borăști, din ceea ce scrii nu trebuie să lipsească niciodată datinile, patria, strămoșii, țara asta frumoasă, oamenii buni de puși la rană, poporul minunat și atât de oropsit, Dumnezeu, trebuie să atingi corzi sensibile, să scrii despre mame, bunicuțe, despre iubiri și inimi frânte, despre dorul nestins, să-i faci să plângă chiar dacă nu ai chef. Altfel nu vinzi nici un căcat, indiferent de cât de proaspăt este.”

Și mă gândesc și astăzi că omul are perfectă dreptate. Dacă dăm la o parte cititorul avizat, profesionist, căutătorul de calitate și de literatură veritabilă, rămânem cu un public slab educat care se comportă ca un burete imens, atrage tot, fără discriminare, rămâne cititorul derutat, pur emoțional, gata să consume orice specie frumos împachetată. Are dreptate: ești obligat să fii ipocrit. Marele public nu consumă alt produs.

Alexandra

Se fac comisii de anchetă. E mult zgomot acum. Va fi și în zilele următoare. Vor mai cădea capete. Unii politicieni se vor urca pe cadavrele momentului pentru a-și spori capitalul electoral. Eu nu-mi fac iluzii. Nu am niciun fel de speranțe. Pentru că, fundamental, nu se va schimba nimic. Știu, voi fi acuzat iarăși că sunt negativist, că vreau să aduc în față doar emoții și să speculez. Ce naiba să speculez? În folosul cui? Pentru ce? Mi se va spune iarăși „taci, naibii, că tu ești afară și nu știi ce se mai întâmplă în țară” – aceiași stupizi care confundă caprele cu verzele vor silabisi iarăși monologul prăfos pe care-l văd, vai, atât de des.

Nu am speranțe, spuneam. Pentru că de treizeci de ani văd aceeași dinamică: în fața unui eveniment-dramă ne înfierbântăm câteva zile, după care urmează acalmia națională. Repet și pun accent pe termen: nimic nu se va schimba FUNDAMENTAL. Pentru că nu interesează. Pe Alexandra au ucis-o privilegiile, bonusurile, voucherele de vacanță, salariile regești, pensiile speciale, rețeaua de beneficii, pile, relații și amantlâcuri, lenea, prostia, incompetența, baronii, cei care s-au pișat și se vor mai pișa pe vot, au ucis-o pe ea și vor mai ucide pe mulți și de acum încolo. Pentru că sistemul este putred. Funcționează uns, la perfecție, doar când victimele fac parte din grupul select al parveniților vremii. Pentru omul de rând, pentru „nimeni în drum”, sistemul are întotdeauna o mare durere în fund, iar cei care ar trebui să spargă uși pentru a salva vieți se scobesc în nas, beau cafele, și așteaptă mandatul atunci când nu este nevoie.

În fiecare orășel există un Caracal. În fiecare orășel există autorități care se scarpină în dos atunci când ai de făcut o reclamație. Nu-i deranjați. Ei „veghează”, sunt atenți, muncesc din greu, suferă pentru binele contribuabililor. Pe naiba!

Nu am, repet, speranțe. De niciun fel. Și am să mai adaug ceva: în curând se împlinesc 30 de ani de democrație. De când Ceaușescu a fugit și a fost împușcat. 30 de ani – o perioadă mai mult decât suficientă pentru a se pune bazele unui stat european, democratic, decent, flexibil. 30 de ani în care s-a frecat menta pe zeci de miliarde de euro, în care s-a furat cu două mâini.

În decembrie unii vor sărbători 30 de ani de libertate. Dați-mi voie să-mi fie silă de pe acum, gândindu-mă la decorații, la pupături, la îmbrățișări, la defilări ale forțelor de ordine pe sub Arcul de Triumf etc. Dați-mi voie să-mi fie silă. Pentru că știm doar să peticim atunci când o altă dramă ne lovește și ne provoacă lacrimi pentru câteva zile. Dar nu am știut să schimbăm nimic în treizeci de ani. Am lăsat doar găștile de bandiți să se rotească la guvernare, prin parlament, peste tot prin instituții. În timp ce oamenii simpli mor, le mor copiii, sunt violați, mii de femei sunt încă bătute cu parul, milioane de români trăiesc în afara țării… În fiecare dintre noi există un Caracal, un spectator și o mare durere-n cot.

Directorul unui liceu refuză să-i dea unei eleve diploma de Bac și foaia matricolă pentru a se putea înscrie la facultate. Motivul: eleva a pierdut/i s-a furat un manual. De ce se întâmplă asta? Pentru că mușchiul directorului poate și legea îi permite.

În fiecare dimineață secretara îi așază pe birou ministrului Educației ceșcuța cu cafea și o întreabă sfios pe Cati: „Cornulețul e proaspăt? Mai doriți zahăr?”

Cati își aranjează o buclă și are o reflecție rapidă: „Da, eu păstoresc sistemul ăsta de rahat.”

Zbor lin

Ieri a fost o zi interesantă. Am ajuns în faimosul aeroport internațional Otopeni. Știu, Henri Coandă. Pentru mine e tot Otopeni, că e pe vechi.

Pe vechi a rămas și nesimțirea celor care administrează terminalul „Plecări”. Iulie, bre. Zăpușeală. Efect de seră. Se transpira în draci fără aer condiționat. Noroc că am făcut check-in-ul repede și am trecut la coada imensă de la scaner. Puhoi. Doar două filtre în funcțiune. Era bine dacă ne dezbrăcau pe toți în chiloți, socializam și noi ca oamenii. O piscină să fi avut acolo, n-ar fi fost deloc rău.

După ce m-au căutat de șuruburi și cuțite, mi-am pus cureaua la loc și am trecut la următoarea coadă. Cea formată la ghișeele unde polițiștii plictisiți ne confruntau moacele cu pozele din pașapoarte cu mina aia de „bine că plecați, mă, acolo de unde ați venit”.

Și-am ajuns, nene, în zona aia mișto. Cu parfumuri, cumpărături, țuici, magneți cu Dracula, ii și cârciumi de lux. Am plătit 31 de lei pe două cafele la pahar de plastic cu amestecător din lemn și am mai zăcut o perioadă, transpirând eroic ca un porc, până m-am îmbarcat pentru Căpșunistan.

Avionul, ștuț. Frumos, mă, n-am ce să zic. Totul perfect până când niște părinți superbi și-au lăsat odraslele să urle și să alerge printre pasageri. Un cățel se uita și el, mirat, din poala unei cucoane cu țâțe mari și tatuaj pe gât. Mi-am luat un pateu din păstrăv picant cu biscuiți. Și-o bere caldă. Că nu funcționa bine frigiderul companiei. Au uitat să-mi dea restul de 8 euro. Le-am adus aminte și mi-au zâmbit stânjeniți. Mi-am cerut scuze c-am îndrăznit. Priveam pelerinajul către wc. Funduri după funduri, colacul nu apuca să se răcorească. Știu, am un fix cu răcoarea. E cea mai fierbinte vară din ultimii ani, calmați-vă. Fiți înțelegători.

La urmă m-au servit cu o bomboană minusculă. Cu gust de ghimbir și sifon coclit. Am aterizat la Barcelona. Dar nu am nimic senzațional de povestit.

Papa Paco

Se făcea că visam, era căldură mare, alunecam pe niște pârtii lucioase și mirosea tare rău a lemne arse. Nu știu de unde, nu știu cum, o voce îmi spunea „Trezește-te și scrie și tu ceva despre Papă, că e nevoie, că moare lumea pe net dacă nu zici și tu vreo două.” Trecând peste gluma duminicală, cu iertare pentru eventualele sensibilități atinse, nu pot să spun decât că imaginea lăsată de capul Bisericii Catolice îmi place foarte mult.

Eu sunt un păcătos, un certat permanent cu Dumnezeu, îmi displace profund rolul pe care instituțiile religioase și-l arogă în acest secol XXI, mă contrariază faptul că mulți reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ nu au ieșit încă din Evul Mediu cu discursurile și comportamentul, mă irită că încă se mai propovăduiesc basme cu bătrânul din nori care a creat lumea și ne păzește, ne pândește și ne pedepsește dacă suntem răi și dacă ne abatem de la drumul drept. Dar, am mai zis, eu sunt mai recalcitrant din fire. Și sigur voi fi pedepsit pentru asta în fața judecății divine.

Papa Francisc împrăștie empatie, lumină, sinceritate și apropiere sufletească. Cei care îl cunosc mai bine spun că așa este el, omul Jorge Mario Bergoglio nu a fost niciodată un ipocrit, nu a dat cu dreapta și a luat cu stânga, a fost mereu acel dumicat sfânt din pâinea lui Dumnezeu. Nu sunt eu cel care să cântărească doza de marketing – dacă ea există – din figura publică a suveranului pontif, dar un lucru este cert: percepția generală asupra actualului Papă este extraordinară. Mă bucur că românii au putut să vadă că oamenii lui Dumnezeu pe pământ pot fi și altfel, mult diferiți față de cei pe care Biserica Ortodoxă Română ni-i trimite zilnic pentru a sluji și împărți învățăturile sfinte norodului.

De la o vreme-ncolo ajungi să scrii doar din amintiri, uiți unde ți-ai pus pastilele și nu mai are nicio importanță dacă mai schimbi apa din paharul în care îți ții proteza. Așa și eu. Anul trecut, cam pe vremea asta, mă plimbam cu ochii ieșiți din orbite printre standurie de la Bookfest. Urma să-mi lansez „Negustorul de pipe”, dar nu despre asta e vorba.

Îmi umpleam sacoșa cu cărți gândindu-mă la nevastă-mea care urma să mă certe a mia oară că dau banii pe prostii în loc să cumpăr mâncare la motan și legume autohtone. Covoare roșii, persane, microfoane, muzică tare (m-am mirat că lipseau manelele), hăhăială multă și extrem de zgomotoasă. Și cărți, mii de cărți. Că de-aia venea lumea acolo. Să vadă cărți.

Mi-au atras atenția două tinere. Abia intraseră. Frumoase rău, că nu mă uit eu la orice lucrușor fără sclipici. Au luat o carte de pe un stand și și-au făcut, pe rând, poze cu ea. Am decis să le urmăresc și am văzut că au picat victime Cărtărescu, Liiceanu, Paraschivescu, Nora Iuga, Cristian Preda, și alți autori pe care nu i-am depistat pentru că am probleme și cu faza lungă, nu doar cu cea de-aproape. Își lipeau cu delicatețe cărțile de piept, oooffff, buzițe țuguiate, clipoceală sexy din ochi, și gata poza pentru facebook. Am mers în spatele lor până când au ieșit din pavilion. Vizita amazoanelor a durat cam douăzeci de minute, generos fiind ca întotdeauna. Au aprins o țigară, au mai butonat o vreme smarfoanele și s-au îndreptat către o tarabă de unde venea un înduioșător miros de păstrămioară.

Acum câteva minute văd că:

„România citeşte cel mai puţin din toate cele 28 de state ale Uniunii Europene. În anul 2011, 29,6% din populaţia României a citit cel puţin o carte în ultimele 12 luni, în comparaţie cu 81,9% în Luxemburg şi 75,3% în Germania” – Henrique Mota, fost preşedinte al Federaţiei Editorilor Europeni, la deschiderea Bookfest 2019.

Un imperialist obscen care nu e conectat la minunata noastră realitate.