Categorie: Zic și eu

O lume proastă

Abia la spartul tîrgului realizez că a fost Ziua Internațională a Animalelor și eu nu am zis nimic. Nici urări de bine nu prea am primit. Dar sunt plin de vorbe sensibile, ca de obicei. Motanul a borît azi-noapte. I-a fost rău. Partea bună e că nepoată-mea se trezește repejor și curăță cu șervețele umede. Azi i-am mai cumpărat două pachete. Să fie din belșug, gen…

Bre, oameni buni, nu există „vre-un” și „vre-o”!

Nici „i-ați mîna de pe mine” nu există!

Nu se poate așa ceva!

Mai ales cînd pe profil te dai scriitor. Vai de mamele celor care îți corectează manuscrisele. Am văzut doi poeți care lasă spațiu înaintea punctului de la finalul propoziției. Mai văd și profesori care, tot așa, lasă spațiu înainte de semnul exclamării. Trist. Credeți-mă, e trist de-a binelea.

Tot la zi aniversară: nu mai scrieți profunzimi, abisuri, nu vă mai strofocați cu emulsii emoționale pe wall, renunțați la creațiile lungi ca o garnitură de tren de marfă, prăfuite și greu de digerat, lăsați-le pentru o carte sau pentru bloguri, oamenii sunt obosiți, te trimit imediat la mama dracului dacă depășești cinci-șase fraze, sînt surmenați, au creierii franjuri, unii abia pot să citească un tweet și tu o arzi cult, academic, înșiri bizarerii care nu fac altceva decît să-ți sfîrtece orice apetit pentru lectură, nu fi pregnant, nu fi fecund, fii doar strict, cinic, rapid, concret, dă-ți seama cînd e bine să termini fraza, lumea e-n viteză, abia așteaptă să vadă un motiv pentru care să te scuipe și să te arunce în uitare, folosește propoziții telegrafice, fii ca poștașul care sună o singură dată (nu „odată”, agramatule) și se-ntoarce pe călcîi către alt destinatar, fii în concluzie coerent și vezi-ți de treaba ta pe net, pune poze cu mîțe, cîini, sarmale, fă-ți poze în baia cu faianță nouă și nu mai scrie, nenorocitule, în niciun caz, fraze interminabile, mai aruncă și tu din cînd în cînd cîte un punct, o virgulă, o paranteză, pentru că ființele umane respiră doar la comandă sau atunci cînd se albăstresc la față.

Am fost blocat. Am făcut pîrnaie digitală pentru că am distribuit postarea lui Ilișoi prin care se plîngea că trolii idioți l-au reclamat la țucherberg. Asta se va întîmpla și cu textul acesta. Va fi raportat pentru că limbajul folosit incită la ură, pentru că sînt vitriolant și nu mă încadrez în standardele comunității. Pe de o parte e incredibil de bine. Voi scrie doar prostioare și voi urca pe wall doar fotografii cu motanul obez și cu frunzele care au început să cadă din motive de toamnă. Nimic altceva.

Nu mai poți spune nimic despre un ministru tîmpit, nu mai poți fi recalcitrant, nu mai poți avea opinie. Trebuie doar să fii călduț. Să cooperezi. E nevoie de calm, de oameni care știu să-și pună limba pe clanța potrivită. Și să o lingă în liniște, fără să deranjeze orgolii.

Am să urc cuvintele astea pe blogul meu. Pentru că acolo e singurul loc în care nimeni nu-mi dictează ce, cum, cînd să scriu. Ce atmosferă penibilă, ce lume proastă am început să fim…

Tolerarea ticăloșiei

Putin nu mai durează mult. E imposibil, ceva se va întîmpla. Rușii se vor trezi și vor inunda străzile. Sau va fi înlăturat din interior etc. Ar trebui ghilimele pînă acum pentru că sînt afirmații pe care le văd peste tot. Cu unele sînt de acord. Mi-aș dori să se întîmple, să vină ziua în care individul ăsta să dispară din viața publică și totul să se liniștească, viața noastră să revină la normal. Dacă ceva poate fi normal în viață, e de discutat.

Canalele de știri difuzează imagini cu ruși care coboară din avioane în Turcia. Nu mai sînt bilete către țările în care rușii pot pleca fără viză. Oamenii scot mii de euro din buzunare pentru a fugi de mobilizarea militară pe care a anunțat-o Kremlinul. Sînt cozi imense la granița cu Georgia. Aud că sînt cozi de zeci de kilometri și înspre Finlanda. E legitim să pleci din fața morții. Chiar dacă pînă ieri ai stat confortabil în fotoliu și ai privit luptele din Ucraina fără să miști un deget.

Nu fac acum exerciții de empatie, mă uit la știri și încerc să-mi imaginez cozile de sute de kilometri care s-ar forma la granițele României cu alte state dacă războiul s-ar extinde. Poate că nu ne-am gîndit serios niciodată la cum ar fi să iei din casă doar trei valize și să pleci cît poți de repede într-o direcție. Care? Oarecare. Doar pentru a lăsa eventuala moarte în urmă. Să pleci în viteză, fără țintă, fără perspective, doar pentru că niște demenți fac planuri pe hîrtie și au mințile atît de putrede, încît războiul nu înseamnă nimic pentru ei. Doar strategie, cifre și kilometri pe hartă.

Lumea e condusă de demenți, dragi prieteni. Din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai toxici și periculoși. Parcă apar peste noapte. Nu-i oprește nimeni. Discursurile lor sînt ascultate, sînt sprijiniți, li se oferă platformă și timp de antenă, sînt lăsați să-și verse umorile în public fără să fie întrerupți nici măcar o secundă. Așa iau naștere batalioanele de imbecili care se vor așeza în spatele acestor indivizi. Pentru că populismul (se) vinde ușor. Și e cumpărat cu frenezie.

Am făcut întotdeauna un exercițiu simplu în momentul în care ceva/cineva a apărut în spațiul public: un partid, un personaj politic, o mișcare ideologică etc. Mă întreb mereu, cu insistență: discursul acestui personaj alterează Binele Comun din societate? Și devin foarte atent. Mi se activează filtrele.

Îmi pare rău însă că societățile democratice nu au construit mecanisme care să atragă din timp atenția asupra potențialilor demenți care vor ajunge să conducă lumea. Poate că nu ar fi tîrziu. Pentru că orice are o limită. Orice discurs care este împotriva Binelui Comun ar trebui privit cu atenție, corectat dacă este posibil sau eliminat din viața publică.

Desigur, ar trebui să discutăm despre ce înseamnă Binele Comun. Să construim, poate, o definiție. Ar trebui să nu confundăm măsurile „profilactice” cu cenzura și cu pumnul în gură. Ar trebui, în același timp, să ne gîndim și la faptul că nu se poate emite în spațiul public orice fel de discurs în numele libertății de exprimare. Sînt de acord cu totala libertate a cuvîntului atunci cînd societatea este educată, matură, sigură pe ea, cînd are filtre la dispoziție pentru a decanta elucubrațiile camuflate. Dar nu e cazul.

Așa cum arată lumea astăzi, atît de confuză, atît de ignorantă, într-o lume în care orice tembel poate să-și vîndă fierea ideologică bine ascunsă într-o apariție publică, cred că e nevoie de cumpătare. De mai multă atenție. De multă grijă. Sînt convins că ar trebui să ne ferească cineva de ticăloșie. Pentru că, se vede cu ochiul liber, noi nu sîntem în stare.

Text publicat în Republica.

Răsărit

Mă trezesc devreme. E un obicei prost pe care aș vrea să-l pot ucide, am nevoie de odihnă, simt cum îmi pocnește capul atunci cînd deschid ochii și nici măcar nu s-a luminat. Abia dacă am prins cîteva frînturi de somn. Au fost artificii toată noaptea, bubuituri peste tot, din ce în ce mai mulți descreierați în jurul meu care se bucură de trecerea anului spărgîndu-mi timpanele. Cred că soarele este acolo, la locul lui, prins în ținte de orizontul său obișnuit. E prima zi din ianuarie. Merg pe malul mării din nou, ca anul trecut, ceva îmi spune că voi fi iarăși singurul nebun prezent pe nisip, așteptînd să se facă lumină. Aș vrea să-l fotografiez ca la fiecare început de an, să-i spun că ni se schimbă respirația de fiecare dată cînd ne rotim în jurul lui. Și timpul pare că va curge altfel anul acesta. Ca un lichid lăptos al facerii, al chinului, al nesiguranței. Timpul va trece pe lîngă noi fără să ne privească în ochi. Soarele iese, galopează, încălzește și luminează valurile, mă adoarme pe loc la marginea patului, printre fotogramele galaxiei. Pur și simplu am început să mă gîndesc la ultimele mele cuvinte, la cît de inutile ar fi ele. Nu-și pot găsi rostul decît lipite cu cerneală pe hîrtie. N-aș putea suporta pierderea lor. Dispariția literelor în ceața ochilor mei ar fi ca o ruptură între doi îndrăgostiți: prea devreme, prea din pripă, fiecare pe un alt mal al suferinței. Mă uit la cuvinte și trag concluzia că am devenit ieftin și melodramatic dintr-odată, în pragul nopții, cu mîna întinsă spre pixul-dictator care mă împunge în timpan. Există cuvinte care vin de la sine, altele sînt născute cu forcepsul. Ce s-ar putea întîmpla dacă m-aș transforma într-un magician pentru o singură noapte și te-aș scoate din buzunarul stîng pentru a te ascunde în partea cealaltă? Sîntem goi, nimicuri, lipiți de zero, lipsiți de orice miracol scenic, scălîmbi, mai putrezi decît o scorbură ieșită din uzul naturii. Sîntem pungi care conțin doar ipocrizie, damfuri și iluzii. Sîntem poveri ce nu pot fi duse pe umeri, admiratori extaziați ai vidului. O specie tălîmbă care suferă profund de complexul superiorității. Se strigă catalogul: o listă de monade ce vor intra în viață fără idealuri, roase de invidie, de furii și neliniști. Să fim mai buni. Da, desigur. E simplu. Ce silă îmi este de veșnicul dublu standard. În ultima zi a anului mi-am ciopîrțit visurile și le-am aruncat la groapa de gunoi. Camerele casei mele îmi par celule de închisoare. Dar nu-mi displac, au devenit confortabile. Aștept răsăritul, aștept să-mi fac din nou planuri de viitor. S-au închis aeroporturile, nu mai zboară nimeni. Pe o bancă, o fetiță își scutură cizmulița și scoate din ea o bomboană înfășurată în plastic de culoare verde. O gustă. Îi place. Își murdărește fața de ciocolată și se întinde pe bancă. Adoarme.

Peștișori

Se întîmplă să intru pe aici din ce în ce mai rar și mai nocturn. Nu știu dacă e din cauza vîrstei, a obiceiurilor care parcă iau o turnură stranie în ultima vreme, o fi și din cauza rețelei care îmi produce o anostă și sfîntă plictiseală, poate că și eu sînt de vină, ochii îmi obosesc destul de repede și mă irită prea mult pălăvrăgeala mea pentru a mai acorda atenție și altora.

Mi se micșorează bula, mă întreabă unii amici dacă sînt bine… Da, sînt. Mulțumesc. Doar că resurse de energie nu prea mai găsesc.

Deschid laptopul după miezul nopții pentru a mai scrie cîte ceva, dar observ că nu am nimic de scris, am încercat zilele trecute să mănînc un fel de pesmeți cu muștar iute. Sînt sechele, îmi dau seama. În tinerețe aproape că am rămas îngropat în zăpadă prin Bucegi și aveam doar napolitane cu muștar în rucsac. Amintiri gastronomice, frînturi de memorie care se trezesc la un moment dat și nu mă lasă în pace.

Trece acum un tîmpit cu eșapamentul modificat și geamurile se zguduie înfricoșător. L-aș lega de bara din spate și nu m-aș opri. Am cumpărat un pui la rotisor. Aș deschide frigiderul, dar e prea mare grozăvia pe care aș face-o la ora asta. Mor încă oameni în Ucraina, avorturile interzise și limitate în alt capăt al lumii, aștept să apară în librărie o carte pe care o vînez de la sfîrșitul lui mai. Sînt dezamăgit, în expectativă, flămînd, curios.

Întunericul care mă adăpostește acum îmi dă curaj și aș dori să dispar undeva, nu sînt sigur că aș ști unde, cum, în ce fel: pe o bancă, sub un pod, într-o țară mică și neștiută, nedesenată încă pe hartă, nu de puține ori am visat că pierd buletinul și pașaportul, că urc într-un avion care mă lasă la întîmplare pe-o insulă cu umbră și nuci de cocos, iar acolo reușesc în sfîrșit să tai cordonul ombilical cu restul. Restul fiind orice, oricum, oriunde. V-am zis: noaptea îmi dă curaj. N-aș scrie neroziile astea în miezul zilei.

Citesc cum se dezbat subiectele zilei, observ vînzoleala și devin arogant: cui folosește, de ce atîta pierdere de timp, cine ne (mai) ascultă? Sună o sirenă pe o platformă chimică din zonă. Îmi place să cred că cei de acolo se salută cu marinarii de pe vasele care dorm în port. Am dat cu var. Nu am făcut o sumă rotundă a metrilor pătrați. Dar sînt mulți, enorm de mulți. Am înghițit iarăși praf.

Chinezul meu cel de toate zilele mă găzduiește la terasa lui și îmi face pachețele de primăvară și peștișori prăjiți udați cu zeamă de lămîie „boquerones fritos”. Ies cu pipa și afum mahalaua cu Latakia, miroase dulce, brutal, e tutun negru care se lipește de nări și întoarce privirile celor prezenți. Mușc din peștișor și trag din pipă, mai mușc o dată. Ochișorul ăla mititel al lui, trecut prin friteuză, mă privește și cred că vrea să-l iert oarecum.

Pink Floyd

Am alunecat aseară pe cele mai sordide pagini în care invazia criminală a Rusiei este sprijinită și aplaudată. Am vrut să știu și să înțeleg cum și de ce pot oamenii să fie alături de un asasin.

Pagini de Facebook, ziare online, bloguri, urlete ultranaționaliste și valuri de ură nemăsurată împotriva unor femei și copii care nu fac altceva decît să plece dintr-o țară bombardată. Mulțimi de imbecili care visează la o Eurasie întinsă de la Vladivostok la Lisabona, așa cum declară fostul președinte rus Medvedev. O altă slugă sinistră a lui Putin.

Am citit opinii ale unor oameni care altădată însemnau ceva în presa românească. A rămas doar umbra lor, o imitație ieftină a statutului de jurnalist. Plonjeuri în propagandă, delir mistic, adevărate goarne care și-au pierdut mințile. Mă întreb cum trăiesc oamenii aceștia, cum merg acasă și își mănîncă liniștiți cina, cum își pot crește copiii și nepoții știind că ticăloșia lor nu are limite?

Am pe fundal piesa celor de la Pink Floyd, s-au reunit după 28 de ani. Fără Roger Waters care a îmbătrînit și el destul de urît. Vocalistul este ucrainean. O bijuterie. Un balsam.

Un criminal școlit de KGB

Ce mai poți spune, în ce termeni ți-ai putea descrie starea pe care o ai după ce vezi fotografiile devastatoare din Ucraina care circulă acum pe net? Cum să-ți verși furia, deznădejdea, cum să-ți mai păstrezi calmul în fața gropilor comune, a oamenilor cu mîinile legate la spate și uciși cu un glonț în ceafă, a femeilor și fetelor violate în plin secol XXI, cum să procedezi pentru a nu te transforma tu însuți în bestie dominată de ură și spirit de revanșă? Este inadmisibil. Și e puțin spus.

Vladimir Putin face exact ceea ce știe să facă, s-a pregătit pentru asta, a fost școlit: ucide cu sînge rece. Este criminal de război. Și nu cred, din păcate, că va plăti vreodată pentru actele sale. În cel mai fericit caz vor fi judecați militarii căzuți prizonieri, vor apărea în fața tribunalelor ucrainene. Poate că vor ajunge pe la Haga niște generali care au avut ghinion. Dar atît timp cît măcelarul de la Kremlin va conduce, atît timp cît oameni cu aceleași convingeri ca ale lui vor avea acces la putere, Rusia va fi un pericol permanent pentru lumea civilizată. Pentru democrație și pentru popoarele care s-au obișnuit să trăiască în libertate.

Rămîn la aceeași părere pe care am afișat-o (nu că ar conta pentru cineva) încă din prima zi a invaziei orcilor lui Putin. Rusia trebuie izolată complet în aceste momente, pînă cînd la Moscova se va instala printr-un miracol sau prin alegeri libere, poate printr-o revoluție, un regim democratic. Un stat decent trebuie să întrerupă complet orice relație politică și financiară cu Moscova. Sancțiunile ar trebui să fie extrem de dure, aplicate imediat și duse pînă la capăt. Cu orice risc. Pe care lumea civilizată să și-l asume fără ezitări.

Ne va fi mai greu fără gazul și petrolul rusesc? Sigur că da. Vom avea probleme economice? Nivelul de trai va scădea? Cu siguranță. Dar cred că e mult mai bine să trăim cu trei cartofi în minus pe masă, cel puțin o perioadă de timp, decît să ni se pună țeava unei puști în tîmplă și să fim nevoiți să învățăm rusește. Oamenii care încă mai au un dram de inteligență vor înțelege. Cei care o scaldă în continuare, relativizînd pericolul și țînîndu-l pe asasin în brațe, vor depăna în continuare povești dubitative.