Categorie: Zic și eu

Lipici

Mi-au furat pantofii. Eram într-o cîrciumioară dichisită, cerusem un pahar cu vin alb și descîlceam amintiri cu niște prieteni din copilărie. Apăruse și o fată mărunțică, blondă. Îmi fugeau ochii după ea prin clasa a opta. Ingrat cum sînt, nu-mi aduc aminte numele ei. Am plătit, chelnerul ne-a adus farfuriuța cu restul și am descoperit că pantofii pe care îi lăsasem în vestiar dispăruseră. Nu știu de ce, trebuia să stăm descălțați. Erau covoare moi, lumînări, mirosea a mosc. Ciudat. După vreo două luni, azi-noapte de fapt, mi s-au furat pantofii a doua oară. La mine e recurent, visele se petrec tot mai des în cîrciumă. De data asta asistam parcă la o lansare de carte a unui profesor. Camera era plină de studenți, doar ei o cumpărau și îl aplaudau cu smerenie pe autor. S-a terminat lansarea și au năvălit în incintă scriitori, poeți și vreo doi gazetari literari destul de triști. Nu știu ce mare uniune decerna premii literare. Pupături, elogii, ode. S-au dat buchete mari de trandafiri și a urcat laureatul pe scenă. A recitat cîteva versuri despre o damă care îl părăsise. Au plecat, s-au deschis geamurile. Am rămas iar fără pantofi. E curios că în vis îmi aduceam aminte și de primul furt. Un singur lucru aș vrea să mai adaug: îi urăsc pe cei care pun etichete pe cărți. Etichete din alea proaste, cu lipici îngrozitor. După ce le dezlipești, muncești ca un sclav pentru a curăța coperta de mizerie.

32

Ți se cere o poveste. Ceva inedit, ce nu ai mai scris pînă acum. Să aibă cel mult douăzeci de mii de semne. Nu contează despre ce, nu există limite, parametri, bariere. Abia atunci apare necazul. Ai toată povestea în cap. Știi cum începi, cum îmblînzești cuvintele și le faci să sune exact așa cum ți-ar plăcea să citești, ai toată desfășurarea narațiunii în vîrful degetelor, fiecare virgulă, simți în nări mirosul acela nenorocit de zahăr caramelizat cu care vrei să inaugurezi textul, vrei să deschizi laptopul, îți faci cafeaua, aduci sticla cu apă lîngă tine, cobori jaluzelele pentru că e prea mult soare și ai căpătat o fotofobie urîtă în ultima vreme, pui cafeaua în cană, deschizi televizorul, schimbi canalele, mai vezi ce s-a scris pe Facebook, încropești și tu o postare despre cît ești de leneș, faci tot posibilul să eviți foaia asta albă, goală, deprimantă, care îți îndeasă ochii în fundul capului, deschizi calendarul și speri ca luna mai să aibă pentru prima dată în viață 32 de zile.

Umor galben

Cu cîțiva ani în urmă regele Juan Carlos ucidea un elefant în Botswana. Așa, din plictiseală. Era o fire sportivă. A fost mare scandal atunci, și-a pus cenușă-n cap, a zis că nu se va mai întîmpla. S-a ocupat în continuare de iahturi, de șpăgile de zeci de milioane de euro primite din Arabia Saudită și de amante.

Cobor la Roni să beau o cafea. Mi-am schimbat cartierul general general de cînd a plecat Sonia. Roni, tot chinez. Nu știu cum îl cheamă în realitate, n-am avut niciodată curiozitatea să-l întreb. Cer o cafea cu lapte. Mi-e poftă de chorizo picant și aș bea și o bere rece. Adie un vînt cald, prăfos. Îmi aduce cafeaua și, dintre sticle, cu telefonul în mînă, mă-ntreabă: „La voi în țară e tot un fel de Botswana, nu?”

Pînă azi n-am știut că are și umor negru.

Doar un plic

Dau drumul la apă să curgă prin para dușului. Aștept. O veșnicie pînă vine caldă, țevile sînt lungi. Am rămas fără pastă de dinți. Bunicul se spăla cu bicarbonat. Am doar gel de duș care miroase îngrozitor, a bumbac și a praf de talc, cred că s-au gîndit ăștia de la fabrică la un lichid cu care se poate îmbălsăma orice, la orice oră. Acum e fierbinte. Un vecin își face nevoile, aud o beșină ca o jerbă de sunete. E plăcut, e 7 și un sfert. Se trezește mahalaua. O iau pe asta mică de la serviciu, a fost de gardă. Un sonat îmi taie calea în sensul giratoriu și iese direct de pe banda a treia în autostradă. E încă în viață. Dacă eram singur în mașină nu apuca să mai meargă decît cel mult un kilometru. Asta mică se duce la somn, eu intru să cer o cafea. Vreau să iau niște dulciuri pentru un prieten și trebuie să mai aștept pînă se deschid magazinele. În locul Soniei, mi chinita de toda la vida, e un puști care nici acum nu a învățat că beau cu zahăr brun. Se întoarce pe călcîie și vine zîmbind încurcat cu două plicuri. Doar unul vreau, o să-nvețe și asta. Intră Tania, coafeza mămăicilor de pe-aici. Are burtica mare. „Gemeni”, îmi face cu ochiul și cere pîine prăjită cu cafea. Citesc cîteva sute de comentarii imbecile la o postare rasistă despre ultimul clip al Loredanei Groza. Ai zice că nația asta se culcă cu Gerswin și se trezește cu Stravinski. Îmi reprim senzațiile, cuvintele, voma. Bine că peste o săptămînă se inaugurează la mine-n sat un McDonald’s. Am așteptat o viață-ntreagă să am haute cuisine lîngă bătătură, îmi văd visul cu ochii.

Sparanghel

Iau de pe aragaz tigaia arsă, învechită, îmi spusese nevastă-mea să o arunc naibii de ceva vreme și am tot uitat, o bag în sacul de gunoi printre coji de portocale și de cartofi, îmi pun masca pe față și ies. În lift e mizerie. De vreun an de zile e mizerie multă. Au venit trei familii noi și nu știu cine sînt porcii care lasă ambalaje de bomboane pe jos. E liniște pe stradă. Ies la cumpărături doar cînd lumea stă la masă, nu suport furnicăraia din supermarket, coșurile, pungile, țăcănitul caselor de marcat, babele care dau iama în roșii și vinete fără să-și pună mănuși, discuțiile în mijlocul magazinului, mi-e groază și silă de aglomerație, un bărbos imens își șterge mucii și îi întinde pe pantalon, se uită în jur, are senzația că nu l-a văzut nimeni. Am luat cîteva fire de sparanghel. Vreau să le prăjesc și să arunc peste ele două ouă. Sînt pofticios. O blondă îmi zîmbește. Nu mie, tipului care stă în spatele meu la coadă. M-am bosumflat. Sonia, chinezoaica la care mă duc de ani de zile să beau cafea, va pleca din oraș. Își lasă afacerea pe mîna unui nepot. Pandemie, un an de rahat, acum și vestea asta idioată. Ai un bar la care mergi ca la tine acasă, e o prelungire a mofturilor tale, a hachițelor, practici înăuntru aceleași ticuri ca în propria casă, aceleași gesturi, grimase, acum dispare și atmosfera asta. Sînt dezamăgit. O sîmbătă idioată, rece, nici măcar nu plouă, nici măcar nu mi-a zîmbit blonda aia sclifosită. Sper să se-mpiedice și să-și rupă glezna.

Ura

Cred că s-ar putea scrie trilogii despre ura gratuită și s-ar putea analiza la infinit profilul individului care spumegă la vederea unui om de altă culoare, de altă etnie sau naționalitate. Acum vedem rezultatele. Culegem ce am semănat printr-o educație bolnavă și prin predarea unei istorii părtinitoare și subiective. Atacul la adresa Maiei Morgenstern este doar vîrful unui fenomen. Este vocea unui dezechilibrat mintal care a avut senzația că poate face orice sub protecția „anonimatului”. Am citit pe undeva că a fost identificat. Sper să fie așa și să-i cadă în cap toată greutatea legii. Știu, sînt naiv. Dar mai am acest drept. Fenomenul urii este mult mai adînc și mult mai prezent printre noi, în ultimii ani a căpătat o amploare de neimaginat din cauza discursurilor extremiste. O clasă politică decentă ar pune imediat pe picioare o lege care să țină în frîu discriminările și instigarea la ură. Pentru că unde nu există pedeapsă imediată se poate crede că totul este permis.