Categorie: Zic și eu

Feria del Libro, Madrid 2021

Tîrgul de carte din Madrid din Parcul Retiro a ajuns la ediția cu numărul 80. S-a deschis astăzi și va lua sfîrșit pe 26 septembrie. Dacă aveți drum prin capitala Spaniei puteți vizita cea mai mare expoziție de carte a anului. ICR Madrid m-a inclus pe lista autorilor români prezenți la această ediție. Mulțumesc, nu e puțin lucru pentru un învățăcel într-ale scrisului.

Macarale proaspete

Mă uitam spre stînga și vedeam parcul de distracții. Unul imens, vizitat zilnic de mii de turiști care stăteau la coadă pentru a se urca în tot felul de mașinării care îi aruncau în toate direcțiile și îi urcau la zeci de metri, pentru ca mai apoi să-i înșurubeze către pămînt cu viteză și spaimă. Le auzeam țipetele din balcon și mă întrebam pe atunci de ce s-ar lega oamenii de curele pentru a fi răsuciți și contorsionați. Au construit un bloc, parcul nu se mai arată din balconul meu. Doar spre dreapta, dacă îmi îndrept privirile, se vede Mediterana albastră, cenușie, verde, uneori albă, cu un strat aiuritor de spumă care îmi aduce aminte de laptele fiert în ceaunul bunicii. Ajunge mirosul sărat. Pînă la mine. Și se amestecă cu gustul dulce al tutunului negru din pipă. Căutîndu-mi mașina, cu vreo două zile în urmă, dau de un afiș imens pe care scrie „Următoarea construcție: bloc de locuințe”. Nici spre dreapta nu voi mai putea privi cu detașare. Am să mă lovesc de cîrlige de rufe, de beton și sticlă, cu oarecare șansă voi vedea și cîte-o gospodină care iese-n neglijeu să-și mai scuture cîrpele de praf. Și-am să oftez sărat, marin, aproape tînguindu-mă…

Tahir

La barul lui Roni se adună în fiecare dimineață o mulțime de oameni. Spanioli, români, polonezi, marocani, vin destul de rar și doi sudanezi care beau cafea cu lapte condensat, e o lume pestriță care se alimentează cu cofeină la primă oră. Ne salutăm, aruncăm repede zahărul în ceașcă, schimbăm cîteva cuvinte și fiecare pleacă în treaba lui. Azi l-am cunoscut pe Tahir. Credeam că e marocan, la fel ca cei doi amici care erau cu el la masă. Dar nu, Tahir e afgan. Mai precis, e din Kandahar. Azi am aflat. În jurul mesei lor se adunseră toți clienții. Omul plîngea în hohote. De vineri nu mai știe nimic de sora și de nepoata lui. Ea muncea ca translator într-o asociație care colabora cu instituțiile fostului guvern din Afganistan. Fetița i-a trimis un mesaj vineri seară, de atunci nu mai știe nimic de ele. Nici vecinii nu i-au zis mare lucru. Doar că apartamentul în care stăteau este gol, nu sînt indicii că ar fi plecat sau că ar fi reușit să-și adune bagaje. Talibanii controlează accesul în oraș, s-au instalat în instituții și sînt prezenți peste tot. E foarte greu să vezi un om de aproape 60 de ani cum plînge și să-ți imaginezi de ce. Abia asta e o dramă. Să fugi din calea unor demenți care își impun legile aberante cu sabia și cu pietre. E o veritabilă dramă gîndul că familia ta nu s-ar fi putut refugia la timp. Astea sînt cutremure în viață, lucruri care te dezintegrează definitiv ca ființă. Mă uit cîteodată la discuțiile interminabile care au loc pe Facebook: subiecte delirante prin lipsa lor de importanță, frivolități de prost gust, nimicuri fără țintă. Și mă gîndesc dacă sîntem sănătoși, dacă mai știm să punem lucrurile în balanță…

Tu puta madre

Rup plicul aiurea, jumătate din zahăr cade pe masă. Vreau să-l adun și să-l pun în ceașcă, dar Roni mă vede și îmi aduce altul. Zîmbește complice, își dă seama că sînt pe jumătate adormit. E abia opt fără un sfert. O femeie scutură o pătură imensă peste florile de la etajul inferior. Zboară niște frunze. Își atinge cutia cu cîrlige de rufe și o aud înjurînd, „tu puta madre” sparge liniștea dimineții. Mă calmez: nu sînt singurul care suduie din balcon la orice oră, pe oricine, oricînd. Sîntem, cred, o sectă perversă. Nu ne știm între noi, dar ne simțim puternici, alături la bine și la rău. Cafeaua frige îngrozitor. A ieșit și soarele care îmi bate direct în lentile. Înjur iarăși. O caut din ochi pe femeia cu pătura, poate reușim să facem un duet. Citesc despre un soldat croat care s-a stabilit în Spania după ce a scăpat de război. Are familie, trei copii, o burtică decentă. A căpătat și el tabieturi iberice, le e bine. Doar cicatricile de pe față spun altceva. Vecina și-a adunat toate cîrligele, își strînge sînii în capot și intră în casă. Îl văd pe Pedro cum se apropie de masa mea. Are un mini-cățel care nu cîntărește mai mult de două kile, alb, flocos, latră ascuțit și se dă cu capul de piciorul scaunului. „Paul, cineva a spart întrerupătorul de la etajul trei. Trebuie chemat electricianul.” Sînt președinte de asociație. Așa-i pe aici, prin rotație. Nu te poți eschiva, nu poți fugi de răspundere nici dacă te ascunzi la capătul lumii. Iar cînd îți vine rîndul trebuie să te ocupi de micile tragedii ale vieții în comun. Un an, bine că e doar un an. Flocosul ăla mic se uită la mine și tînjește după o bucată de biscuit. I-o arunc. O linge. Nu o mănîncă. Îmi spune Pedro că nu-i place mirosul de scorțișoară. Soldatul croat îi taie din hamburger mezinului și îi bagă în gură. Aș turna cafea peste patruped, dar îmi este milă.

Litere

Mă trezesc devreme. E un obicei prost pe care aș vrea să-l pot ucide, am nevoie de odihnă, simt cum îmi pocnește capul atunci cînd deschid ochii și nici măcar nu s-a luminat. Abia dacă am prins cîteva frînturi de somn. Au fost artificii toată noaptea, bubuituri peste tot, din ce în ce mai mulți descreierați în jurul meu care se bucură de trecerea anului spărgîndu-mi timpanele. Cred că soarele este acolo, la locul lui, prins în ținte de orizontul său obișnuit. E prima zi din ianuarie. Merg pe malul mării din nou, ca anul trecut, ceva îmi spune că voi fi iarăși singurul nebun prezent pe nisip, așteptînd să se facă lumină. Aș vrea să-l fotografiez ca la fiecare început de an, să-i spun că ni se schimbă respirația de fiecare dată cînd ne rotim în jurul lui. Și timpul pare că va curge altfel anul acesta. Ca un lichid lăptos al facerii, al chinului, al nesiguranței. Timpul va trece pe lîngă noi fără să ne privească în ochi. Soarele iese, galopează, încălzește și luminează valurile, mă adoarme pe loc la marginea patului, printre fotogramele galaxiei. Pur și simplu am început să mă gîndesc la ultimele mele cuvinte, la cît de inutile ar fi ele. Nu-și pot găsi rostul decît lipite cu cerneală pe hîrtie. N-aș putea suporta pierderea lor. Dispariția literelor în ceața ochilor mei ar fi ca o ruptură între doi îndrăgostiți: prea devreme, prea din pripă, fiecare pe un alt mal al suferinței. Mă uit la cuvinte și trag concluzia că am devenit ieftin și melodramatic dintr-odată, în pragul nopții, cu mîna întinsă spre pixul-dictator care mă împunge în timpan. Există cuvinte care vin de la sine, altele sînt născute cu forcepsul. Ce s-ar putea întîmpla dacă m-aș transforma într-un magician pentru o singură noapte și te-aș scoate din buzunarul stîng pentru a te ascunde în partea cealaltă? Sîntem goi, nimicuri, lipiți de zero, lipsiți de orice miracol scenic, scălîmbi, mai putrezi decît o scorbură ieșită din uzul naturii. Sîntem pungi care conțin doar ipocrizie, damfuri și iluzii. Sîntem poveri ce nu pot fi duse pe umeri, admiratori extaziați ai vidului. O specie tălîmbă care suferă profund de complexul superiorității. Se strigă catalogul: o listă de monade ce vor intra în viață fără idealuri, roase de invidie, de furii și neliniști. Să fim mai buni. Da, desigur. E simplu. Ce silă îmi este de veșnicul dublu standard. În ultima zi a anului mi-am ciopîrțit visurile și le-am aruncat la groapa de gunoi. Camerele casei mele îmi par celule de închisoare. Dar nu-mi displac, au devenit confortabile. Aștept răsăritul, aștept să-mi fac din nou planuri de viitor. S-au închis aeroporturile, nu mai zboară nimeni. Pe o bancă, o fetiță își scutură cizmulița și scoate din ea o bomboană înfășurată în plastic de culoare verde. O gustă. Îi place. Își murdărește fața de ciocolată și se întinde pe bancă. Adoarme.

Lipici

Mi-au furat pantofii. Eram într-o cîrciumioară dichisită, cerusem un pahar cu vin alb și descîlceam amintiri cu niște prieteni din copilărie. Apăruse și o fată mărunțică, blondă. Îmi fugeau ochii după ea prin clasa a opta. Ingrat cum sînt, nu-mi aduc aminte numele ei. Am plătit, chelnerul ne-a adus farfuriuța cu restul și am descoperit că pantofii pe care îi lăsasem în vestiar dispăruseră. Nu știu de ce, trebuia să stăm descălțați. Erau covoare moi, lumînări, mirosea a mosc. Ciudat. După vreo două luni, azi-noapte de fapt, mi s-au furat pantofii a doua oară. La mine e recurent, visele se petrec tot mai des în cîrciumă. De data asta asistam parcă la o lansare de carte a unui profesor. Camera era plină de studenți, doar ei o cumpărau și îl aplaudau cu smerenie pe autor. S-a terminat lansarea și au năvălit în incintă scriitori, poeți și vreo doi gazetari literari destul de triști. Nu știu ce mare uniune decerna premii literare. Pupături, elogii, ode. S-au dat buchete mari de trandafiri și a urcat laureatul pe scenă. A recitat cîteva versuri despre o damă care îl părăsise. Au plecat, s-au deschis geamurile. Am rămas iar fără pantofi. E curios că în vis îmi aduceam aminte și de primul furt. Un singur lucru aș vrea să mai adaug: îi urăsc pe cei care pun etichete pe cărți. Etichete din alea proaste, cu lipici îngrozitor. După ce le dezlipești, muncești ca un sclav pentru a curăța coperta de mizerie.