Categorie: Zic și eu

Ura

Să ne pregătim pentru valul de ură, prostie și iresponsabilitate care se va năpusti peste societatea românească. Va face ravagii. Este mult mai periculos decât coronavirusul și apare exact în momentele cele mai dificile.

Ură pentru cei infectați, ură pentru cei care pleacă din zonele de criză și se întorc în țară, ură fără margini pentru tot ceea ce nu corespunde cu viziunea proprie asupra realității, incomensurabilă, viscerală, care umflă venele și naște iarăși idoli pentru masele înfierbântate. Ură pentru autoritățile care au fost prinse din nou pe picior greșit.

Prostia care se revarsă prin orice afirmație irațională, prin preluarea de știri false, prin poze, bancuri și postări ironice, agresive, care scot la suprafață rasismul, frica îngrozitoare în fața incertitudinii și visurile de supremație ale unora.

Iresponsabilitatea unei părți a presei, a celor vizibili online, a răspândacilor mai mult sau mai puțin celebri care lipesc orice poză și memă pe wall pentru like-uri, transformând absolut orice nimic în apocalipsă.

Să ne pregătim și pentru invazia teribiliștilor, a inconștienților, să nu ne ia prin surprindere tăvălugul celor care spun de fiecare dată „Lasă că știu eu mai bine” în pofida a ceea ce recomandă specialiștii și autoritățile.

Există și o latură pozitivă în toată povestea asta, ca în orice moment de criză majoră: se pun în funcțiune filtrele. Se activează de la sine sitele care cern caractere. Este un proces, foarte lent din păcate, care maturizează și împinge orice societate un pic mai sus pe scara evoluției.

Cred că și tata a avut carnet de membru al PCR. Avea 20 și ceva de ani, trăgea la șaibă într-o fabrică din marginea Galațiului și îi crăpa măseaua să-și scoată familia din Bădălan, o zonă de case dărăpănate, plină de băltoace, broaște și țânțari. Ți se dădea repartiție la bloc doar dacă erai pe listele partidului. Cei mai tineri nu știu asta. Prin 1979 ne-am mutat. Am ieșit din broscărie și am mers în cartierul muncitoresc care tocmai se ridica atunci. A ieșit la pensie tot din șaibă. Șef de echipă, ceva asemănător. Acum ia pensie nesimțită: vreo 1200 de lei. Baștan nenorocit!

Maică-mea, la fel. Coafeză, venită la oraș cu trei chiloți și două rochițe în valiză. A ajuns și ea în nomenclatura comunistă, au făcut-o șefă de unitate. Nu știu nici azi dacă a avut carnet de partid. Posibil să fie așa. Ea n-a mai apucat pensia. Au curățat-o patru infarcte la vârsta de 57 de ani. Baștancă și ea, sigur că da. Avea mereu mâinile crăpate de soluții de păr și arse de amoniac.

Dacă nu-i aveam pe ei, nomenclaturiști ticăloși, nu mai ajungeam eu mare boss prin Spania, nu mai aveam eu cont cu mii de prieteni, jdemii de laicuri și inimioare, nu mai făceam poze cu motanul puturos și nici nu mă mai apucam de scris proză scurtă. Noroc c-au fost comuniști de frunte, doar așa m-au trimis pe mine serviciile în Spania ca să-njur de-aici patria și neamul românesc. N-aș fi putut singur, niciodată.

Discutam cu un prieten despre șpaga Sorinei Pintea. Nimic surprinzător, nimic  nou. Parcă e o molimă cu care ne-am obișnuit, e intrată-n sânge și nu mai iese de acolo. Amicul meu, abia întors din România, îmi spune: „Înainte de a lua avionul spre Barcelona am vizitat o prietenă de familie. Asistentă medicală. Am stat la cafele, șuetă cu amintiri. La plecare, vine cu o sacoșă plină cu medicamente. Cadou pentru noi, să avem în Spania. Că-s scumpe, cică. Am rămas tablou, am refuzat și am plecat.”

Eu, gură mai bogată, fără să fiu dus de multe ori la biserică, mă apuc și scriu pe facebook despre asta. Mă întreb și acum de unde o fi avut doamna asistentă sacoșa aceea plină cu calmante, antibiotice și zeci de alte buline. Că doar nu sunt naiv să cred că le-a luat de la farmacia din colț pentru săracii căpșunari veniți în vizită. Cum de avea „depozit” de pastile când mii de oameni se plâng că trebuie să meargă la spital cu Aspirina și spirtul în buzunar? 

Reacțiile au venit. Armata de daci liberi s-a activat imediat și mi-a transmis că sunt un dezrădăcinat care își denigrează țara, că mai bine stau printre spanioli și îi șterg în continuare la fund, să-mi văd de-ale mele și să-i las pe români în pace cu problemele lor nenumărate, că nu-s doar lucruri negative de scris și că frumusețile patriei trebuie și ele promovate peste hotare. Am zâmbit câteva secunde, am făcut slalom printre unele cratime puse alandala, și mi-am văzut de treabă. Până când m-a abordat un medic din Ardeal. O doamnă care mi-a scris o mulțime de lucruri, în public și în privat, dintre care îmi voi permite să subliniez câteva:

  • „Pur și simplu nu cred! Nici comentariile. Poate 1% adevăr.”
  • „Nu e drept că o asemenea postare să denigreze oamenii care muncesc cinstit și cu dăruire.”
  • „Asemenea postari aruncă în derizoriu sacrificiul celor ce am rămas aici să avem grija de cei bolnavi. Amestecându-ne cu hoții ne mânjiți, ne faceți și mai grea viața, ne alungați!”
  • „Dacă vreți să faceți ceva bun: spuneți clar cine e asistenta hoata, sau doctorul șpăgar!”
  • „Dacă sunteți creștin vă rog să fiți creștin!” 
  • „Dacă sunteți haiter vă rog chiar sa nu îmi răspundeți. Postările de acest gen ne îngreunează muncă, îi fac pe oameni mai rai decât sunt.”
  • „Ați văzut câtă ura este în comentarii? Ceva pozitiv ați văzut?”
  • „Scoateți putregaiul afară! Etalati-l și scoateți-l! Insinuarile și bârfele ce fac? Adâncesc răul, propagă corupția. Vine nenea frustrat din Spania și bocește corupția în corul bocitoarelor care dau șpaga. Scutiți-ne! Scutiți-ne și de șpaga!”
  • „Si eu sunt tristă și furioasă adeseori, însă cred că atâta timp cât oamenii buni luptă pentru bine, avem o șansă. A obosii in lupta asta? Nu ne permitem.”

Acum, eu ce să mai zic? A fost inutil să-i spun doamnei doctor că am povestit doar despre un caz, că nu am generalizat și că nu sunt adeptul introducerii întregii populații în aceeași oală a criticii. Nu mi se pare deloc corect acest fapt. Îmi voi permite câteva răspunsuri publice, în speranța că și alții vor încerca să înțeleagă că nu a pornit nimeni un război împotriva unei bresle anume: 

Îmi este absolut indiferent dacă credeți sau nu ceea ce am scris. Momente de îndoială am și eu, destul de multe și destul de dese. Postarea mea nu denigrează pe cei care muncesc cinstit, vă rog să eliminați această aberație din raționament. Am expus în public o relatare a unui prieten pe care îl cunosc de foarte mult timp, de ale cărui cuvinte nu am niciun motiv să mă îndoiesc. 

Postarea mea nu aruncă în derizoriu nimic, doamnă. Ci arată un fapt, atât și nimic mai mult. Auto-victimizarea nu duce la nimic bun, e cazul să aflați și asta. Nu pot da nume pentru că nu am stofă de turnător și ar însemna să transform o discuție privată într-un eveniment public. Nici identitatea dvs. nu o fac publică, deși unele comentarii le-ați scris în văzul tuturor. Am văzut și ura din unele comentarii. Așa cum v-am scris și în privat, ura oamenilor nu o programez eu, nici nu sunt persoana în măsură să o dozeze. 

Lucruri pozitive? Sigur că da, sunt cu miile. Din fericire. Cunosc medici minunați, asistente care ies moarte de oboseală din gărzi, profesioniști care și-ar da cămașa de pe ei la nevoie, dar nu despre asta vorbim aici. Ci despre o simplă postare pe facebook pe care dvs. nu sunteți aptă să o interpretați în mod corect. 

Aveți dreptate când spuneți că vine „nenea frustratul din Spania”, perfectă dreptate. Frustrarea mea vine din faptul că privesc permanent în urmă și văd că mizeria nu încetează să existe, privesc permanent în urmă și aș putea să stau liniștit la „căpșunărie” cu o bere-n față și să mă doară-n gleznă de ce se întâmplă acasă, privesc permanent în urmă și văd că revolta mea împotriva unui sistem putred este înțeleasă greșit de un medic ce are senzația că vrea cineva să-l calce în picioare. 

„Scutiți-ne de șpagă”, spuneați. Nu mai luați, doamnă. Dați-i cu plicul în cap nemernicului care încearcă să vă mituiască. Ripostați, vociferați, dați-l afară pe geam dacă insistă. Chemați DNA-ul și faceți niște gărzi cu microfoane pe dumneavoastră! Dar nu-mi aruncați mie cu prostioare-n față. Nu sunt eu de vină că oamenii vă văd într-o lumină proastă. Nici pacienții nu sunt foarte vinovați, deși pe tema asta aș avea foarte multe de spus. Vă deranjează colegii care vă trag în noroi? Nu știți ce să faceți? Ieșiți cu niște banderole pe braț în fața spitalului, ieșiți cu o lozincă pe care să scrie „Nouă nu ne plac leprele în halate albe. Ne delimităm de șpagă!” 

Faceți opinie separată, doamnă, strângeți rândurile în fața corupției din Sănătate, în fața dinozaurilor care fac legea pe secții, ieșiți în față. Și veți vedea că o bună parte din societate vă va fi alături. Dar nu-mi scrieți mie în privat că vă denigrez și că ar trebui să tac. Gestul dvs. este absolut naiv și prostesc. Nu eu sunt cel care trebuie să schimbe ceva. Ci dumneavoastră, mai ales dumneavoastră! Eu scriu, mă revolt. Atât știu, atât pot. Dar nu sunt dispus să ascund mizeria altora sub preș. Știu să respect profesioniștii până în pânzele albe, dar știu în același timp să urăsc visceral ticăloșii. Haideți să despărțim apele. Împreună, dacă aveți disponibilitate. Pentru că fiecare face ceea ce știe. Dumnevoastră vindecați, dar feriți-vă de „sindromul lui Dumnezeu”. Iar eu, de pe umila mea poziție, mai scriu din când în când ceea ce văd. 

Nu-mi mai este scârbă de multă vreme de corupția de la nivel înalt, sunt imun. Am plecat din țară de douăzeci de ani. Se fura atunci foarte mult. Nu s-a schimbat nimic la etajele superioare ale administrației, zeci de milioane de euro dispar fără urmă. În fiecare zi, în fiecare lună, dispar miliarde de euro pe an. Nimeni nu dă socoteală.

Altceva îmi produce silă. Omul de rând, cel care în continuare e furios pentru că marii bandiți fac legea, nu s-a schimbat nici el foarte mult. Un exemplu:

Ieri a venit din România un prieten care locuiește foarte aproape de mine. Azi am băut o cafea împreună și mi-a povestit ceva. Scurt, ca un fapt divers pentru unii:

Cu câteva zile înainte de a se întoarce în Spania, a vizitat împreună cu soția pe cineva care lucrează în Sănătate. O asistentă medicală. Au mâncat, au stat la povești, la cafele. Când să iasă pe ușă, gazda a scos o sacoșă plină cu medicamente: „Luați, să aveți și voi în Spania.” O sacoșă plină, da? Cu medicamente. Amicii mei nu au luat-o, s-au urcat în mașină și au plecat. O sacoșă plină cu medicamente în țara în care trebuie să mergi cu Aspirina în buzunar la spital, cu pansamentele proprii și cu sticla de spirt la purtător. O sacoșă plină cu medicamente în țara în care salariile din Sănătate au crescut enorm în ultimii ani. O sacoșă plină cu medicamente furate din spitalul în care doamna lucrează. Că doar nu le-a cumpărat din salariul său, da?

Asta îmi produce încă silă. Ipocrizia asta care ne va ucide lent, fără menajamente.

După terminarea stagiului militar am lucrat în presă timp de șase ani de zile. Multă mizerie politică, multe influențe, multe telefoane. M-am lovit mereu de tot felul de guriști, de muzicanți, de poeți scăpătați, de securiști și bolșevici spălați și frezați, trecuți în tabăra „democratică”, de naționaliști libidinoși de mucava, de ratați care nu știau să pună o frază-n foaie fără aprobare de sus, de infractori, pușcăriași deghizați în patroni de revistă, agramați de carieră. Excepții? Sigur că da. Au fost. Am plecat din țară în 2000. Se pregătea Iliescu să revină. Și a făcut-o pe cai mari. Mie, gură mare fiind de pe atunci, mi s-a spus că trebuie să intru într-un partid dacă vreau să continui. După numai câteva luni decolam spre Căpșunistan, unde sunt și astăzi.

Am crezut că momentul Colectiv va fi un reper în modificarea radicală a mentalității societății românești. Un examen de maturitate. Nimic mai fals. S-a creat o mișcare suavă. Câteva sute de mii de oameni au început să reacționeze diferit. Atât. Restul au rămas în inerție, la căldurică.

Clasa politică este vomitivă. Formată din blatiști fără scrupule, din traseiști, din veleitari care execută pe „fir scurt” și din lepre care și-au instalat copiii și nepoții în funcții pentru a prelua comenzile administrației. Și în politică mi-ar plăcea să cred că există oameni care vor ca lucrurile să se petreacă la fel ca într-o democrație veritabilă. Dar sunt puțini, reprezintă o minoritate care dă și ea semne de stagnare etică și morală. Unii s-au conformat, unii se mușcă reciproc, au ajuns într-o poziție confortabilă și lupta nu mai are sens, alții au abandonat și și-au reluat carierele.

Eu mai am momente în care îmi injectez, din când în când, speranță. Dar trec repede, motive am în fiecare zi. După spectacolul sinistru de astăzi (moțiune, înțelegeri pe sub masă) îmi este doar silă. Am voie să fiu dezamăgit? Scârbit? Am. Mulțumesc.

Cum să devii un scriitor faimos

1. Clasamentele cu cele mai bune/vândute/citite cărți ale anului sunt o prostie. Capodoperele, cărțile fundamentale, cele transcendentale lasă amprente doar în sufletul unei minorități.

2. Ador scriitorii care scot 3-4 cărți pe an. Le poți găsi platitudinile în fiecare pagină, nu trebui să cauți. În plus, sunt și extrem de utili: cărțile lor se vând mereu cu câte-o băsmăluță, o sacoșică de plajă, o ceșcuță, un ruj.

3. Când mă aflu în pană de inspirație cutreier netul și compilez texte din revistele glossy. Alcătuiesc tot felul de liste: 10 lucruri pentru a fi fericit, 20 de metode pentru a-ți mulțumi amanta, 15 trucuri pentru a nu răci în gât, 30 de sfaturi pentru o viață echilibrată. Să nu uite lumea că-s scriitoare de succes.

4. Trebuie să faci zilnic poze și să le pui pe facebook, instagram, twitter, whatsapp, mail și sms. Poze cu ceșcuța, cu apusul din balcon, cu frunza de levănțică, întinde-te și zâmbește galeș, cântă la vioară, amestecă în supă, înfige furculița-n macaroane și cuțitul în cozonăcelul pufos, fă-ți poze în Paris, Viena, Barcelona, în țara sloiurilor și în cea a fericirii, zâmbește din nou, adu-le aminte cititorilor că ai fost nefericită și că ai suferit în copilărie, că părinții te-au văzut mereu ca oaia neagră a familiei. Nu uita să dai sfaturi în fiecare zi. Despre lăcătușerie, crizanteme, sex oral, gripă, parchet și mașini de spălat, medicină, artă, trafic, rețete vânătorești, căsătoria perfectă, parenting, supozitoare, lustre, nuci, piscine gonflabile, draperii, partituri, nu uita să le spui cititorilor că poți fi ce vrei tu în viață, că nu există limite, că totul pleacă din tine și că inamicii tăi se vor convinge la un moment dat că au greșit. Când iei o pauză, bombardează-ți cititorii cu oferte promoționale (cărți, gentuțe, ceșcuțe), pachete, reduceri, nu uita să le spui că sunt proști dacă nu îți cumpără operele, intoxică-i cu mesaje spirituale și comerciale. Nu uita să te fotografiezi alături de oamenii momentului: politicieni, filosofi, muzicieni, vedete de radio și televiziune. Încă ceva, important: înjură-i pe cei care-ți comentează postările. Blochează-i, șterge-i de pe fața pământului. Sunt proști. Tu ești idolul neînțeles, orfeul, păsărica feonics ce renaște din scrumul de țigară, ești sus, pe pisc, gata să micționezi din turnul tău de fildeș pe cei care nu te citesc.

Sandra Braun, de la Departamentul Silkepil

#2019anulcărții

Citeam cum l-a trimis marele Gheorghe Dinică pe securistul Ristea Priboi în pizda mă-sii prin iarna lui 2004, după o piesă de teatru jucată la Focșani. M-au năpădit iarășii nervii, nostalgiile și fantasmele unor utopiii care îmi dau mereu târcoale în perioada asta de sfârșit de an. Mulți dintre voi vorbesc și scriu despre decembrie 1989, despre revoluție, martiri, despre teroriști și securiști, despre ce s-ar fi putut face și despre ce ar fi trebuit să aflăm până astăzi și nu am fost lăsați. Personal, îmi este din ce în ce mai greu să repet în fiecare an același ritual, să intru și să mă rotesc în același cerc. Bula din care fac parte nu are nevoie de ceea ce distribui sau de evocările pe care le-aș publica, de fotografii, de mărturii. Toate rânduielile acestea îmi par, într-un fel, fără rost: brazi împodobiți, pocnitori, urări, popi la ușă, poze cu tancuri, lustrații ratate, cârje în țeastă, sarmale, porci arși în fața blocului, concerte cu guriști pe bani publici, discursurile ipocrite ale unor marionete insalubre, căldura care nu mai vine pe țeava caloriferului, filmulețe cu fericire și cadouri pe toate drumurile, invaziile din hipermarketuri… Înregistrez pe retină gesturile de fațadă ale autorităților. Spoială pentru proști, doar-doar se vor liniști și vor uita că adevăraților vinovați nu li se va clinti nici măcar un fir de păr din cap. Praf în ochi. Câțiva fraieri care sunt împinși în față, mulți dintre ei plătind prea târziu și prea puțin. Cei care au ținut și au mânuit sforile sunt în continuare relaxați, își mănâncă liniștiți pensiile exorbitante și își mai plimbă din când în când uniformele cu stele pe umeri pe la câte-o defilare. Alții mor nederanjați, neîntrebați, lăsând în urmă averi fabuloase fiilor și nepoților care pozează în oameni de afaceri cinstiți. Nu suntem pregătiți să cerem, nu știm s-o facem, ne mulțumim cu puțin. Râdem și batem din palme atunci când sistemul mai lasă din brațe câte-un personaj de mâna a doua, protejându-și la nesfârșit târâturile machiavelice de prim rang care ne țin pe loc. Și uite-așa mai trece un an, mai vine un revelion, mai vine-o primăvară, mergem în concediu la mare, mai umplem o salbă de cârnați și-o burtă de bere.

Un dement a ucis o fată de 25 de ani după o noapte de sex și droguri, a tăiat-o în zeci de bucăți și le-a împrăștiat prin containere. Poliția caută resturile cadavrului prin gropile de gunoi ale Valenciei. Eu navighez pe net printre rețete de limoncello. Nu vreau să-mi iasă foarte dulce, nici amar. Trebuie să am grijă să curăț bine doar partea galbenă a cojilor de lămâie. Am luat o gură de kefir. E rece, are un iz de usturoi. În raftul de jos al frigiderului am uitat mujdeiul neacoperit. Balansez cu un pumn de stafide și citesc o postare cu cerșetori care cântă din acordeon. Mi-am cumpărat patru scaune pentru bucătărie. Lemn masiv, frumoase, trainice. Adică mă țin și pe mine fără să se plângă, ceea ce e o mare bucurie. Ieftine, aproape gratis. De două zile e frig, șuieră un vânticel polar pe malul Mediteranei. „Vezi că plec, sunt de noapte. Nu mai sta ca prostul până la trei pe facebook. Noapte bună.” Nevastă-mea stinge luminile și întoarce cheia în yală. E liniște. Prea multă.

Se întâmpla să fiu în București prin vara lui 2018. La o terasă, într-una din cârciumile cu ifose din centru, printre beri, cafele și tutun, s-a declanșat o discuție extrem de interesantă prin ineditul ipocriziei unuia dintre participanți. Nu greșesc deloc dacă afirm că este un personaj extrem de cunoscut în lumea culturală românească:

„Ascultați-mă, vă rog, nu fiți naivi. Pe oameni trebuie să-i minți permanent. Asta vor, nu acceptă altceva. Chiar dacă nu crezi, chiar dacă îți vine să borăști, din ceea ce scrii nu trebuie să lipsească niciodată datinile, patria, strămoșii, țara asta frumoasă, oamenii buni de puși la rană, poporul minunat și atât de oropsit, Dumnezeu, trebuie să atingi corzi sensibile, să scrii despre mame, bunicuțe, despre iubiri și inimi frânte, despre dorul nestins, să-i faci să plângă chiar dacă nu ai chef. Altfel nu vinzi nici un căcat, indiferent de cât de proaspăt este.”

Și mă gândesc și astăzi că omul are perfectă dreptate. Dacă dăm la o parte cititorul avizat, profesionist, căutătorul de calitate și de literatură veritabilă, rămânem cu un public slab educat care se comportă ca un burete imens, atrage tot, fără discriminare, rămâne cititorul derutat, pur emoțional, gata să consume orice specie frumos împachetată. Are dreptate: ești obligat să fii ipocrit. Marele public nu consumă alt produs.

Alexandra

Se fac comisii de anchetă. E mult zgomot acum. Va fi și în zilele următoare. Vor mai cădea capete. Unii politicieni se vor urca pe cadavrele momentului pentru a-și spori capitalul electoral. Eu nu-mi fac iluzii. Nu am niciun fel de speranțe. Pentru că, fundamental, nu se va schimba nimic. Știu, voi fi acuzat iarăși că sunt negativist, că vreau să aduc în față doar emoții și să speculez. Ce naiba să speculez? În folosul cui? Pentru ce? Mi se va spune iarăși „taci, naibii, că tu ești afară și nu știi ce se mai întâmplă în țară” – aceiași stupizi care confundă caprele cu verzele vor silabisi iarăși monologul prăfos pe care-l văd, vai, atât de des.

Nu am speranțe, spuneam. Pentru că de treizeci de ani văd aceeași dinamică: în fața unui eveniment-dramă ne înfierbântăm câteva zile, după care urmează acalmia națională. Repet și pun accent pe termen: nimic nu se va schimba FUNDAMENTAL. Pentru că nu interesează. Pe Alexandra au ucis-o privilegiile, bonusurile, voucherele de vacanță, salariile regești, pensiile speciale, rețeaua de beneficii, pile, relații și amantlâcuri, lenea, prostia, incompetența, baronii, cei care s-au pișat și se vor mai pișa pe vot, au ucis-o pe ea și vor mai ucide pe mulți și de acum încolo. Pentru că sistemul este putred. Funcționează uns, la perfecție, doar când victimele fac parte din grupul select al parveniților vremii. Pentru omul de rând, pentru „nimeni în drum”, sistemul are întotdeauna o mare durere în fund, iar cei care ar trebui să spargă uși pentru a salva vieți se scobesc în nas, beau cafele, și așteaptă mandatul atunci când nu este nevoie.

În fiecare orășel există un Caracal. În fiecare orășel există autorități care se scarpină în dos atunci când ai de făcut o reclamație. Nu-i deranjați. Ei „veghează”, sunt atenți, muncesc din greu, suferă pentru binele contribuabililor. Pe naiba!

Nu am, repet, speranțe. De niciun fel. Și am să mai adaug ceva: în curând se împlinesc 30 de ani de democrație. De când Ceaușescu a fugit și a fost împușcat. 30 de ani – o perioadă mai mult decât suficientă pentru a se pune bazele unui stat european, democratic, decent, flexibil. 30 de ani în care s-a frecat menta pe zeci de miliarde de euro, în care s-a furat cu două mâini.

În decembrie unii vor sărbători 30 de ani de libertate. Dați-mi voie să-mi fie silă de pe acum, gândindu-mă la decorații, la pupături, la îmbrățișări, la defilări ale forțelor de ordine pe sub Arcul de Triumf etc. Dați-mi voie să-mi fie silă. Pentru că știm doar să peticim atunci când o altă dramă ne lovește și ne provoacă lacrimi pentru câteva zile. Dar nu am știut să schimbăm nimic în treizeci de ani. Am lăsat doar găștile de bandiți să se rotească la guvernare, prin parlament, peste tot prin instituții. În timp ce oamenii simpli mor, le mor copiii, sunt violați, mii de femei sunt încă bătute cu parul, milioane de români trăiesc în afara țării… În fiecare dintre noi există un Caracal, un spectator și o mare durere-n cot.