Categorie: Zic și eu

Samuel

Viața unui fumător de pipă e foarte chinuită, n-aveți de unde ști. Mă plâng și eu pe-aici, că dacă nu o fac eu nu prestează nimeni în acest sens. De-a lungul timpului au dispărut câteva mărci pe care le fumam cu plăcere: Dunhill, Esoterica Tobacciana, acum a venit și rândul celor de la Samuel Gawith să-și ia catrafusele și să plece acasă. Acum două săptămâni am trecut pe la tutungerie ca să văd ce mai au, ce-au mai adus, ce mai pot să vânez pentru stocul domestic. SG nu mai aveau aproape deloc, doar câteva cutii de 50g cu care nu m-am înțeles niciodată bine. „Commonwealth”, ce fumez de obicei, nici urmă. Doar cutia asta de 250g pe care nu am cumpărat-o atunci, nu mă lăsase inima să scot 36 de euro din buzunar. Dar altceva vreau să zic. Tutungeria este a unei familii. Lucrează acolo patru persoane, cred că sunt frați. Rude, în orice caz: două doamne și doi domni. Din când în cand mai apare și șefa, Nuria, o doamnă în vârstă, cea care a pus afacerea pe picioare cum mulți ani în urmă. Am sunat în dimineața asta pentru a întreba dacă mai au cutia mare. Mi-a răspuns unul dintre cei doi bărbați, are un grad moderat de autism. Foarte rar mă întâlnesc cu el la tejghea, de obicei stă prin spate, face hârțoage, inventar, desface marfă prin magazie… „Da, știu cine ești. Cutia de SG o mai am, dar o scot de la vânzare pentru tine. Treci când vrei pe aici, te așteptăm.” Am luat mașina, am făcut 15 kilometri până în Tarragona, când am intrat mi-a zâmbit și mi-a întins cutia. Poate e ceva banal. Dar pe mine m-a hâțânat un pic și trebuie să-mi revin.

Nerușinări de luni

De azi-dimineață tot caut un eufemism pentru „nerușinare”. E luni, abia a început săptămâna, unii încă lucrează, alții stau deja lungiți pe nisip cu picioarele în apă și cu ceva rece în pahar, iar mie îmi este greu să cer ajutor în acest demers. Aș alege între „nepotrivire, dezacord, discordanță, inadecvare”, lista de sinonime aș putea-o lungi mai mult, dar ce folos… Nu aș vrea să irit pe nimeni la început de săptămână. Totuși, am introdus deja degetul în apă. Deschid laptopul și găsesc printre mesaje câteva rânduri care zic așa: „Am avut treaba în ultimele saptamani si nu prea am intrat pe fb dar credeam ca ai sa ma anunti ca ai scos cartea noua as fi cumparat-o si eu acum nu mai pot poate in toamna”. Respect, desigur, ortografia originală. Întotdeauna am făcut acest lucru. 

De ce caut eufemisme? Îmi este mult mai comod. Și am devenit mult mai calm în ultima vreme. Unii nu pot mai mult, pur și simplu. E un fapt, nu o presupunere. Sigur, aș fi putut să trimit câteva mii de mesaje private, să cotcodăcesc întruna, să insist penibil cu cinci postări zilnice sau să perorez fără limită și noimă despre importanța deschiderii cărților într-o societate în care doar vântul le mai răsfoiește, așa cum zicea un clasic mai demult. Tot despre existența „nepotrivirii” mi-a adus aminte o doamnă când mi-a scris că ar trebui să-i trimit cărțile pentru că, atenție, „suntem prieteni pe facebook”. Așa, pe nepusă masă, gratuit, de la mine din buzunar, cu dezinvoltură. Am găsit, da, un eufemism și pentru „tupeu”. 

Scriu din plăcere. Nu am altă motivație. Nu mă voi îmbogăți din asta, nu țintesc premii, clasamente, busturi pe alei sau prezență în manuale. Scriu pentru că-mi place să caut sensuri și să-mi creez o imagine proprie a lumii, a oamenilor, a senzațiilor, scriu extrem de nișat și este un aspect pe care mi l-am asumat din prima zi. Într-o piață în care este foarte ușor să vinzi enorm dacă respecți câteva șabloane puerile, am ales să scriu exact ce-mi fată mintea în secunda în care mă așez în fața tastelor, fără compromisuri, fără să mă gândesc dacă lezez sau dacă inspir, dacă îmi subminez imaginea sau dacă produc crampe cuiva în timp ce-mi parcurge cărțile. Aș mai scrie despre protocol, despre decență, despre vizibilitate, interese și nimicnicie, distanțe, suficiență, omerte, dar nu sunt deloc subiecte care să suscite la reflecție, dimpotrivă. M-am trezit doar într-o stare de nerușinare și am vrut să menționez.

M-am trezit în bătaia vântului. Acoperea zgomotul făcut de mașinile care trec pe sub geamuri. Ceva suspect: clopoțelul pe care îl am suspendat în balcon nu se auzea deloc. S-o fi rupt iarăși firul de ață de care este legată limba aceea de plastic… O fi fost vreo rafală mai puternică și l-o fi dat peste cap… Cine știe? Asta bănuiam încercând să înot prin somnolență pe la șapte dimineață. Am încercat să deschid ochii și să fac ceva pentru ca auzul să-și revină la normal. Acum e bine. E totul bine. Sună ca-ntotdeauna, fără greș, fără reproș. Doar că în iulie e o dimineață de noiembrie.

Vom avea nevoie de o nouă meserie: medici pentru statui. Ce fel de criterii avem, cine le stabilește, cum alegem statuile care vor fi dărâmate și pe cele care vor sta în picioare și-n următoarele secole? Cât de legitimă e bâta astăzi, cât de corect este criteriul furiei? Ce diferențe există între mulțimile care distrug statuile lui Stalin și ale lui Cervantes? Ce vor să spună oamenii care inaugurează în 2020 monumente închinate lui Lenin?

Întotdeauna se vor găsi capete seci și indivizi care nu au coborât suficient din copac. Aceștia vor avea întotdeauna un singur impuls: acela de a interzice, de a dicta, de a-și impune „adevărurile” proprii și absolute. Aceste impulsuri își au originea în lipsa de educație, în frustrări și într-un imens gol sufletesc ce nu mai poate fi umplut după o anumită vârstă. Sunt micii tirani, minusculele maimuțe îmbrăcate cu costum și cravată, creaturi care strâng din sfinctere când opiniile contrare și realitățile prea puțin cunoscute încep să intre în conștiința publică. Reprezintă aceștia un pericol? Da, fără îndoială.

Dar mai periculoasă este tăcerea, la fel de periculoasă este și complicitatea unor oameni care acum (ca de fiecare dată când pumnul opresor iese din manșetă), mai mult ca niciodată, ar trebui să vorbească. Să denunțe aerul fetid care vine iarăși dinspre unii politicieni.

Cum se nasc firile, de ce se hotărăsc ele la un moment dat să vină pe lume și să se cuibărească în noi, să se mențină acolo, ascunse, să respire cu teamă, să nu izbucnească pentru a nu produce implozii… De ce oare nu aleg să fie paralele, ca două fire ferate pe care adorm trenurile din prea multă lipsă de activitate?

Nu este cel mai normal lucru din lume să privești pe fereastră, să-ncerci să vezi dincolo de ea, cine trăiește acolo, cum se-nvelește, cum respiră, cum își vopsește pereții, pentru că, până la urmă, o fereastră nu e decât un ciob prin care s-ar putea privi din când în când lumea și străzile, nu e nimic altceva decât un ochi de sticlă care te ferește de praf și de frunzele care vor să te convingă că toamna se pregătește să vină din nou…

   Mâine dimineață voi scoate sufletul din tine și ți-l voi pune la uscat. E prea umed, prea ud, prea taciturn. Îl voi urca pe sârmă și va sta câteva zile acolo cu mâinile întinse către trecători, să ceară bani de pâine și pentru o sticlă de tărie, va fi înjurat, batjocorit, se va glumi pe seama lui – cine a mai văzut un suflet cerșind de pe sârmă, dintre chiloți și pantaloni de trening? – și de cele mai multe ori nu va fi băgat în seamă. Seara îl voi hrăni cu apă rece și cu trei bice pe spinare, până-și va da duhul. 

Au săniile acele perioade în care nu știu să meargă pe gheață, fie din cauza noroiului, fie din cauza vreunei pete de asfalt, și vezi cum se poticnesc de parcă ar fi reni care se lovesc cu bărbile în rădăcini înghețate, copiii coboară de pe ele și le trag de sfori un pic mai încolo unde zăpada le dă voie să alunece în voie, abia începe primăvara și eu visez la ninsori, la ceaiuri fierbinți și la prăjituri cu seu de oaie. Am coborât cărțile de pe un raft. E mult praf în spatele lor, semn că mi-a îmbătrânit biblioteca. S-a râncezit în lene, în static, în neputință. Am un desen făcut în creion de un polonez în septembrie 2010. Acropolis. Mi se rupsese un pantof, era zăpușeală mare. I-am dat zece euro pe bucățica aceea de carton desenat în nici cinci minute. Miroase a piatră și a Afrodită umedă.