Categorie: Zic și eu

Ninge în centrul și în nordul Spaniei. A venit Filomena, furtuna nervoasă cu ninsoare și temperaturi nemaivăzute în Peninsulă: -35 de grade înregistrate în provincia Leon. În Tarragona, la mine-n „parohie”, plouă fără oprire de 12 ore. Frig puternic, senzație termică extrem de ciudată pentru zona asta a Cataluniei.

Am ieșit devreme cu mașina. Întuneric, apă cu găleata, puțină vizibilitate. Într-un sens giratoriu, un tip ud până la piele, cu un rucsac lângă el, făcea semne că vrea să meargă spre Valencia. L-am luat și l-am dus 20 de kilometri până în cea mai mare parcare de camioane. De acolo, cu puțin noroc, găsește pe cineva cu care să călătorească mai departe. Un amestec ciudat de om plecat de acasă, de om care vrea să lase totul în urmă. Vorbea stricat spaniola, cred că era neamț. Tânăr, 35-40 de ani, o privire pierdută, și-a scos o mască nouă din rucsac și și-a pus-o pe față atunci când s-a urcat lângă mine. A coborât în benzinărie. I-am urat noroc, atât. Nu cer detalii, nu mă interesează viața altora, nici măcar numele nu am vrut să i-l știu.

M-am întors, am parcat și am intrat să beau o cafea. Cineva se juca la păcănele. Mi-a intrat cafeaua cu noduri. N-am pomenit zgomot mai dezgustător decât cel al aparatelor care scot bani fraierilor din buzunar. La o altă masă, cu spatele către mine, o femeie cu un palton galben. Televizorul arăta imagini cu munții de zăpadă de pe marginea șoselelor. Beau, citesc niște rânduri dintr-o revistă, îmi șterg ochelarii aburiți. Deodată, femeia cu palton galben se ridică de la masă, o lovește cu picioarele și răcnește: „Sunt proastăăă! Nu mi-am dat seama că e sâmbătă și am ieșit din casăăă! Puteam să stau în pat la căldurăăă!” Chinezoaica îmi face un semn discret: „E puțin dilie.” Termin cafeaua. Pun revista la locul ei, îmi dau cu alcool pe mâini și ies. Plouă. Sper că neamțul a ajuns la destinație. Pare, totuși, o zi liniștită.

Spitale în aer

Există oare spitale în care să nu sară nimic în aer, să nu aibă loc explozii din cauza vreunui cablu, să nu ardă copii și bătrâni în paturi, există oare sistem sanitar mai politizat, mai corupt, mai parșiv, există oare elicoptere care să ducă și oameni simpli, nu doar popi și politicieni cu diaree, se vor termina oare discuțiile atât de dese despre mită, numiri după ureche, diplome false și bătaie joc? Poate că există, nu știu în ce măsură sunt excepții. Poate că greșim aruncând din nou anatema. Dar ceva e putred. De la noptiera ruginită și gândacii din saloane, până la felul în care sunt ascunse de fiecare dată gunoaiele sub preș. Nu e putred de ieri sau alaltăieri, ci de zeci de ani. Aș vrea să aud pe cineva care să spună cu mâna pe inimă că am avut vreodată un sistem medical care să fie cât de cât aproape de cel francez sau spaniol. Nu mă pot gândi la Canada, Noua Zeelandă sau Elveția, nu sunt naiv. Ci doar la normalitate. Poate să afirme cineva asta? Nu. Pentru că la noi colcăie mereu câte ceva. Ne place starea asta de infuzie a mucegaiului, să ne uităm la el și să vedem cum sporește, cum înflorește, cum se întinde peste tot. Am fost invitat de curând să scriu un text despre plecare, emigrare, despărțire, dezrădăcinare. Va fi o colecție ce va apărea, probabil, în vara lui 2021. Credeți-mă, vreau să scriu echilibrat, fără emoții inutile, fără efuziuni, nu vreau să scriu condus și dominat de furie. Dar îmi vin în minte mineriadele bolșevicului ăluia bătrân, ciracii și urmașii lui, milioanele de oameni care nu au plecat din țară de plăcere, Colectivul, Ditrăul, clanurile, mafiile, găștile de politruci cu osânză care iau decizii și semnează hârtii. Și nu pot să fiu calm atunci când mă gândesc iarăși că, după 30 de ani de democrație, 5 români din 10 încă zac în case în ziua votului. Acolo e problema: în inconștiență, în nepăsare, în lipsa totală a responsabilității, în faptul că mizeria asta pe care noi o sprijinim acum se va așeza și peste copiii și nepoții noștri.

Dimineață

Plaja Savinosa, Tarragona

Femeie, în jur de 35 de ani. Reporterul îi oferă microfonul: „Agenția de voiaj a fost a bunicului meu, după aceea a condus-o tata. De câțiva ani am preluat-o eu. Teancul acesta de hârtii cântărește cam șase kilograme, sunt toate anulările din martie încoace: zboruri, pachete de vacanță, cazări, rezervări etc. Familia mea e distrusă, nu mai avem nici bani de pâine. Merg de două ori pe săptămână la cantina socială, avem trei copii. Soțul avea un bar pe care a fost nevoit să-l închidă definitiv la sfârșitul lunii septembrie. Nu mai venea nimeni.”

Poliția a găsit o mașină făcută bucăți, zidită în peretele unei case. Au dat de ea cu ocazia unei percheziții la domiciliul unor traficanți de droguri. Proprietarul mașinii era dispărut de un an de zile. L-au găsit și pe el. Resturile, de fapt. În saci de plastic, ascunși în pădure. Fostului rege el Spaniei, Juan Carlos, încep să-i răsară zeci de milioane de euro în conturi distribuite peste tot în lume. Se vorbește deja de fraudă fiscală, nu ar fi o surpriză să fie văzut în curând prin tribunale. Sondajele ultimilor ani arată că spaniolii s-au cam săturat de mascarada monarhiei. O familie a închiriat o cameră unei femei. Aceasta a început să introducă clor și otravă de șoareci în mâncarea gazdelor. Se certaseră, totul pornise de la niște facturi de curent. S-a redus TVA-ul la măști. De la 21 la 4%. Mișcarea putea fi făcută din luna mai, dar și aici politicienii mănâncă mult rahat și vor doar să culeagă taxe și impozite din orice. Primark trimite în șomaj peste 7000 de angajați și închide cele 45 de magazine din Spania. Personalul sanitar din sistemul de stat iese în stradă. Nu sunt cadre suficiente. Dar nimănui nu-i trece prin cap să ofere facilități la angajare medicilor și asistentelor din alte țări care vor și pot să lucreze imediat. Birocrația împroașcă multă duhoare și aici.

Am fotografiat Mediterana la 7.30 – puteam s-o fac și la 3.00, atunci când m-a trezit motanul cu un urlet înfiorător. Așa s-a gândit el, că e bine să urle fără motiv și să intre la loc în cutie. A-nceput să sforăie cu clăbuci în câteva secunde. Eu n-am mai lipit o pleoapă. C-așa-i în tenis.

Azahar și flori de tei

Scriu fără reguli prestabilite, nu am niciun fel de șablon pe care îl urmez, după care mi-aș pregăti textul care va lua formă, mă așez la o terasă lângă Mediterană mușcând din pix, urmărind nervos pescărușii care urlă deasupra mea în cete, sunt infractori cu aripi care vânează absolut tot ce le intră în vizor, aștept cafeaua cu lapte, pâinea prăjită îmbibată în ulei de măsline, rotesc lingurița ca pe o armă care mă ajută să câștig războaie, și pun totuși un punct pentru că nu vreau să fiu înjurat chiar din preludiu. 

Mă îngrozește sintagma scriitor din diaspora, o simt ca pe o anatemă, ca pe un fier înroșit apăsat cu furie pe pulpa vitei pentru a ști pe vecie că nu mai aparține, că e din acel loc și nu din acesta, că a plecat iremediabil, o ștampilă, o etichetă lipită bine de tot pe borcanul cu zacuscă al neliniștilor, al fricilor, al păcatelor noastre comune. Poate e confortabil pentru unii, posibil ca această etichetă să ajute în procesul de detașare, de răcorire, de oxigenare a unor minți închistate în proaste obiceiuri, dar ce mai este scriitorul, ce mai este diaspora, în ce fel ne-ar ajuta acum aceste întrebări și diferențe? Personal, cred că în mare parte discuția este neverosimilă, nu are fundament. Nu există un punct de plecare valid, se pot crea din nou bariere infinite pe care nu le-am mai putea niciodată îndepărta. De mai bine de douăzeci de ani, absolut întâmplător, scriu din afara României. În românește, desigur. Aș fi putut să fac acest lucru în sârbă din afara Serbiei, în portugheză peste granițele Portugaliei. Destinul (ce cuvânt generos, ca o cârjă la senectute) a vrut să mă nasc pe malul Dunării, aici, unde Siretul își face loc în fluviu, unde pescarii vântură apele în căutarea unui șalău amețit de mâl, la poalele Combinatului, la umbra teilor de pe Domnească. Aș putea să fiu furios acum, să arunc cu pietre în speranța că voi atinge câteva capete seci care țin ițe în mâini de câteva decenii, să scriu cu obidă despre metehnele târgului, despre bisericuțe, ipocrizie, despre grupurile ermetice în care nu poți pătrunde dacă ai gura slobodă și nu ești dispus să te aliniezi, despre continuitatea răului și perenul furișatului în cotidian. Dar cui folosește? Am deja o colecție stabilă de căței care latră, nu mă mai poate convinge nimeni că alții pot interpreta linii melodice de altă factură.  

Îmi place să observ, sufăr de voyeurism cronic. E o boală pe care o doresc tuturor, deloc nocivă, am învățat să văd lumea prin acorduri fine, să practic volute, știu acum să sar garduri, dar să le și ating ușor pentru a mă îmbăta cu vibrațiile șipcilor. Am un tobogan pe care cobor destul de des, aruncând priviri în casele tuturor: Vedeam prin geamurile larg deschise: primele cafele aburind în cești, fiarele de călcat coborând pe gulerele cămășilor, buletinul meteo șuierat prin strungăreața fetelor din cutia veselă, cuțitele care întind margarina de porumb pe felia de pâine prăjită, gura de vin uitată în pahar, un cablu subțire cu care nu reușise să se spânzure divorțatul de la etajul șapte, căței cu vezica plină dornici să zburde prin parc, bunicii bâjbâind după proteză, un colț de pizza în microunde, chiloții cu dantelă trași la repezeală pe sub fustă, un ruj pierdut printre dosare, mături, colanți, grisine, sticle de plastic, amanți cu cearcăne și libido nestins, o farfurie neterminată cu spaghete, un calorifer spart din care țâșnea apă. Iar eu cădeam, țipam, mă ustura pielea frecată de tabla care se unduia-n aval și trăgeam cu ochiul la orașul care moțăia în dormitoare. („Negustorul de pipe”)

Am aflat că Mediterana vindecă, pune plasturi peste răni, peste amintirile care rod din carne, reușește să te ridice în picioare după cele mai usturătoare momente, plimbările matinale pe malul său au devenit mantre, sunete coborâte din clopotniță, din ea apar delfinii care se uită înspre noi cu maximă curiozitate, de parcă am fi o specie ce nu poate să se deplaseze decât în genunchi: Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe pervaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe. („Negustorul de pipe”)

Aproape că mă dezgustă vulgaritatea așezată în mod voit pe hârtie, autorii care nu pot să sară peste mediocritate decât prin apelul la pornografie deșănțată, fiziologia dusă la extrem pentru a capta atenție, mă lasă rece ieșirile acneico-literare ale unor autori ce nu pot să-și depășească condiția decât agățându-se cu disperare de trivial: Visez că am rămas cu caninii înfipți în umărul tău. Pentru mine, pentru furiile mele, e o simfonie de migrene, o cascadă de cioburi care mi se varsă în cap pe de-a-ntregul. Nu am barcă, nici colac de salvare pentru a ieși din cercul acesta. Ți-am dat jos cămașa și mușcam în neștire, sacadat. Aritmetic. Ai urme de dinți peste tot. Din răzbunare, cred. Adulmecam de sus în jos, din claviculă până-n cot, mușcam cu atacuri seci și rapide. Îmi plăcea cum sună în gol, a os pe os. Am rupt destul până când am reușit să curăț totul de pe braț, am pus nervii deoparte pentru mâine. Sunt calzi și elastici, îmi plac, cred că i-aș putea folosi pentru a-mi întinde rufele pe ei. Îi las să se usuce puțin, sunt numai buni pentru corzi de arc și pentru o tragere de noapte. Mă așteaptă savanele și căprioarele pentru o vânătoare rapidă. („Negustorul de pipe”)

Reușesc să mă transform în pacient printre umbrele celorlalți, privirile lor mă camuflează, sunt ascuns în ploaie, în răceala zidurilor sanatoriului, un an de zile mi-am propus să dispar din lumea aceasta care foșnește mult prea ieftin, care amenință, minte, adulmecă, și să-mi găsesc un loc din care să pot privi schimbările care, cu puțină șansă, vor veni peste noi: Vreau să mă obișnuiesc, voi locui aici o bună perioadă de timp. Împreună cu toți acești bolnavi care se uită la mine cu coada ochiului, unii dintre ei sunt rezidenți permanenți ai acestei ruine, alții sunt doar în trecere. Ființe care-și încolăcesc privirile pe tine de parcă ai fi primul analgezic administrat după o mie de ani. Îmi este milă de ei, duc în spate povești care te îngrozesc, adevărate epopei opace, de nepătruns, tari ca fundul de mămăligă prin care nu poți pă- trunde cu firul unei lalele. Sunt striviți de mărimea tragediilor. Au asistat neputincioși la moartea multor idei care ar fi putut să modifice mersul lumii, dar și la nașterea amorului de la distanță. Poate cel mai greu bagaj pe care un om îl poate duce în spate. („Rapel”) 

Speranța că sufletul plutește, că va avea puterea să călătorească după moarte și să-și aleagă din nou locul și timpul în care se va întoarce… Ce glumă sinistră, câtă importanță își arogă omul (această ființă care nu are timp, nici chef, nici minte măcar) fără să conștientizeze o secundă că viața lui se află pe picior de egalitate cu cea a unei gărgărițe sau a unei păpădii de pe marginea șanțului. Pofta sa de a înfuleca misticism pe pâine, ochii săi care aleargă cu disperare după zei în fața cărora să cadă, omul e legat în lanțuri de propriile frici, prejudecăți, iar ego-ul stă să-i crape precum un uger nemuls la timp: Nimicul din mine se crede nemuritor și îi urăște pe cei care vorbesc, cu mâna pe inimă, despre viața de după moarte. Universul nu poate, nu știe, nu are dreptul să fie atât de darnic cu niște vietăți atât de stupide ca noi. Plâng acum, la fel ca păcătoșii care se rănesc în spinii arborelui Zaqqum, și îmi imaginez deja cât de stupid am să mor. Fără să fi făcut nimic, nici măcar nu am scrijelit un șanț pe fața uscată a Pământului. Dar am nerușinata idee că stelele mă vor primi în gazdă. Ce prostie colosală! Câtă aroganță! („Rapel”)

De fiecare dată când scot foaia de hârtie văd prin ea liniile de tramvai, Bădălanul, Brateșul, podul peste Siret de pe care săream în adolescența mult prea tulbure, văd cu ochii minții cum s-a ridicat cinematograful Dacia care este acum doar un loc plin de gunoaie și de urină, suflu și astăzi cu putere în saltelele gonflabile care ne duceau pe noi, puștanii cartierelor muncitorești din anii ’80, peste Dunăre, la Zaclău. Mediterana mă împinge să scriu necondiționat, în jur miroase necontenit a azahar, a condimente ce vin din Maroc, a ulei verde și amărui din măsline andaluze, sardinele din țepușe mă trag de mânecă și rezist cu dificultate, vara asta nenorocită și covidiană mi-a dat planurile peste cap, dar continuă să mi se strecoare printre rânduri tarabele din piața din Micro 19, chiftelele din făină de pește pe care ni le dădea Ceaușescu la Om bogat, om sărac și nu pot să-mi scot de pe retină cravata de pionier, munții de sfeclă din practica agricolă și autobuzele care nu mai puteau să urce iarna, pe lângă stadion, către Ada Marinescu. 

Despre oameni poate că vom scrie cu altă ocazie. Sunt sute de povești triste care s-au născut din tăcerile lor, din compromisurile făcute și din convingerea că nimic nu poate fi mai bun decât ceea ce se vede. Am ales ficțiunea ca modalitate de exprimare, cred că proza scurtă este explozia suficientă cu ajutorul căreia pot transmite, este o pârtie minunată pe care pot coborî în sufletele celor din jur, se poate face slalom chiar dacă ești/sunt un amator care nu s-a obișnuit încă cu stegulețele negre de pe margine. 

La sfârșitul lunii august a fost Ziua Limbii Române. Cei care folosesc insistent miau luat locul, să aivă dreptate și să fi sănătos l-au scos din nou pe Eminescu la înaintare, pe Nichita l-au adus să mai sărute un călcâi și au umplut internetul de ode, flori și citate îndoielnice. Eu încă mai sper că cititorii autentici trăiesc, sunt încă în viață și respiră aerul din biblioteci și librării, că vom reuși să mai citim și altceva decât tratamentele miraculoase cu leuștean și ventuze din revistele glossy, că nu ne hrănim doar cu horoscopul, zațul din cafea și prostiile dezlegătoarelor de cununii. Știu, sunt un nenorocit de idealist. Trăiesc în utopie, vreau să ating mereu linia orizontului. Ajută la ceva chestia asta, merită efortul să pășești zilnic cu speranța că-l vei atinge? Parafrazând un scriitor sud-american: merită. Desigur, merită: Orizontul se află acolo doar pentru a merge câte puțin în fiecare zi. 

 

Pentru revista „Dunărea de Jos” din Galați

Nevorbiții

Aflu de la un spaniol de peste șaptezeci de ani că s-a operat de prostată în privat, l-a costat șapte mii de euro, fiică-sa e medic și l-a sfătuit să se opereze doar cu laser, nu-i place de ultimul prieten al ei pentru că are trei copii din altă relație, fratele său posedă niște sute de hectare pe care cultivă roșii și pepeni, niște români îi fură harbujii, dar nu toți sunt la fel, ce ușurare pe mine, aproape că m-a năpădit emoția când mă gândesc că nu-s băgat în aceeași oală infracțională, omul continuă discursul felicitându-mă pentru spaniola fără accent, nici nu se cunoaște că ești extranjero, să știi, își aranjează masca pe față, nu-l mai doare nimic de când s-a operat, în primele zile curgea pipi cu sânge, a băut multă apă pentru că așa l-au sfătuit medicii și trebuie să se curețe rapid pe dinăuntru, uite, a venit răcoarea, nu mai arde așa de tare soarele… Iar eu încercam să beau o cafea în compania unei doamne pe care bătrânul o cunoștea și pe care nu o mai văzuse demult. Dar așa a fost să fie, a văzut-o la masă și o juma’ de oră s-a-nfipt lângă noi și mi-a adus aminte că unii au viața nevorbită.

Feng-shui hispanic

Și azi a fost o zi extrem de bună pentru fengșuiul meu. Măcar cu atât pot să mă laud: fengșuiu’ e-n renovare, mă-nvârt cu mașina prin bucata mea de Căpșunistan și mă-ntâlnesc cu români care vor să-mi citească nebuniile așezate în cele două cărți. Curios, au curaj: le cumpără. Ajung dimineață în Reus, parchez neașteptat de repede, închid muzichia din mașină și mă pun la umbră. Trec două pisici pe lângă mine, o rusoiacă cu un rucsac în spate vorbește la telefon în gura mare, e roșie la față, plină de nervi, se lovește la degetul de la picior de banca de fier forjat de care mă sprijin, capul îmi cere cafea, doare și bâzâie, la câțiva metri de mine un oltean în șlapi strigă la nevastă-sa care apare la geam, la etajul șase: „Aruncă fă cheile alea dă la mașină că plecai fără ele!”