Astăzi e una dintre acele zile în care festivismul rînced și propaganda tristă ies din nou la suprafață, iar eu îmi voi face noi prieteni. Oameni care nu publică altceva decît flori și mîțe își aduc aminte că Google le poate oferi poezie eminesciană și aruncă obsesiv pe net plopi fără soț și luceferi ce coboară-n jos. Inși care au grave probleme cu plasarea virgulei și a bietei cratime se extaziază cu citate și poze cu bustul poetului.

Lumea își aduce aminte brusc de faptul că o conspirație mondială l-a ucis pe „poetul-nepereche” și că Veronica i-a rănit sufletul și l-a împins în neant și-n boală. Nu ne-am hotărît încă dacă s-a născut la Botoșani, Ipotești, Soleni sau Dumbrăveni. Dar ni se umezesc ochii de două ori pe an, atunci cînd facem confuzie între aniversare și comemorare.

Instituții din țară și din străinătate dau glas unor voci ciudate care recită la nesfîrșit strofe de-a valma în fața unui microfon. Ne-nfășurăm iarăși în drapel, aducem și un violoncel pe scenă, ne doare sufletul în fața stelei ce s-a stins și dăm la o parte creanga care bate-n geam.

O zi înțepenită în ceremonii ridicole, personaje sinistre fac eforturi colosale pentru a băga capul în poza de final, rînjete, papioane, cocarde, buchete, diplome, copii aduși cu forța pentru a recita zeci de strofe din „poetul universal”, frig, ianuarie, ploaie și fulgi, ochiul plînge, zeci de versificatori aduc omagii, poeți de circumstanță își înfig genunchiul în fața unui monument.

Așteaptă pișcoturile și țuica fiartă pe masă. Așteaptă politrucul de serviciu să mai înfigă o insignă în reverul unui scriitor de la partid, așteaptă primarul să se termine versurile și să se-ndrepte cu toții către măsuța cu mititei.

S-au înviorat asociațiile, fundațiile, organizațiile și fițuicile. Azi nu se mai pupă nimeni pe gură, toate odele merg spre Luceafărul poeziei românești. Ipocrizie, bățoșenie, simțul ridicolului lipsește cu desăvîrșire.

Aș continua cu revărsarea mea empatică spunînd că există teste rapide de scriere corectă pe net și doar cei care trec de ele ar avea dreptul să pronunțe numele poetului. Aș continua spunîndu-le multora că ar trebui să se șteargă mai întîi la gură, abia după aceea ar avea dreptul să copieze versuri și să se tînguiască admirativ pe Facebook, dar nu duce nicăieri acest demers.

Aș mai spune că unicul omagiu valabil adus lui Eminescu este un sistem educațional pus la punct, cu elevul în centrul acestui sistem. Aș mai spune că omagiul fundamental este cunoașterea limbii române la un nivel decent.

Aș mai adăuga că Eminescu s-ar simți apreciat dacă mitocanii aștia ar renunța la doctoratele plagiate, dacă politicienii nu și-ar mai șterge mucii în fața monumentului său, iar nația nu s-ar mai lăsa mințită cu atît de multă ușurință.

Aș scrie despre lucrurile care nu-mi plac, dar aveți destui oameni insuportabili în jur. Așa că nu mai trebuie să-mi subliniez obsesiile, țintele și hachițele. Nici nu e momentul, fie vorba-ntre noi. Pot fi destul de dezagreabil. Uneori caut asta, împing tonul destul de departe și realizez că unii încep să se foiască aiurea pe scaune. În acel moment mă întreb dacă îmi pasă. Recunosc, din ce în ce mai puțin. Recunosc, mă întreb și destul de rar. E cald, va fi o schimbare de an în mînecă scurtă. Mi-ar plăcea să pot fi la prima oră a dimineții, pe 1 ianuarie, pe plajă pentru a prinde răsăritul. Am naiva senzație că iese în fiecare zi pentru a ne băga mințile în cap, pentru a ne pune pe linia de plutire. Dar apune și ne lasă la fel. La fel de ignoranți, de egoiști și de proști. M-aș simți la fel de inutil încercînd la nesfîrșit aceleași metode. Un an mai bun? Pentru ce, pentru cine? Un an care să ne schimbe pe noi în bine? Nu găsiți, la fel ca mine, că lozinca asta e teribil de învechită? Aș putea să scriu și despre lucrurile care îmi plac, despre ceea ce mă face fericit și, în general, despre bucuriile vieții. Vă țin la curent, serios. Să știți că nu e bine să vă hidratați dinții. Da, așa am făcut și eu: am căscat ochii cînd nevastă-mea mi-a zis asta. Cum adică?, i-am replicat. „Păi am încurcat tuburile. M-am spălat pe dinți cu cremă de față.”

Abia la spartul tîrgului realizez că a fost Ziua Internațională a Animalelor și eu nu am zis nimic. Nici urări de bine nu prea am primit. Dar sunt plin de vorbe sensibile, ca de obicei. Motanul a borît azi-noapte. I-a fost rău. Partea bună e că nepoată-mea se trezește repejor și curăță cu șervețele umede. Azi i-am mai cumpărat două pachete. Să fie din belșug, gen…

Bre, oameni buni, nu există „vre-un” și „vre-o”!

Nici „i-ați mîna de pe mine” nu există!

Nu se poate așa ceva!

Mai ales cînd pe profil te dai scriitor. Vai de mamele celor care îți corectează manuscrisele. Am văzut doi poeți care lasă spațiu înaintea punctului de la finalul propoziției. Mai văd și profesori care, tot așa, lasă spațiu înainte de semnul exclamării. Trist. Credeți-mă, e trist de-a binelea.

Tot la zi aniversară: nu mai scrieți profunzimi, abisuri, nu vă mai strofocați cu emulsii emoționale pe wall, renunțați la creațiile lungi ca o garnitură de tren de marfă, prăfuite și greu de digerat, lăsați-le pentru o carte sau pentru bloguri, oamenii sunt obosiți, te trimit imediat la mama dracului dacă depășești cinci-șase fraze, sînt surmenați, au creierii franjuri, unii abia pot să citească un tweet și tu o arzi cult, academic, înșiri bizarerii care nu fac altceva decît să-ți sfîrtece orice apetit pentru lectură, nu fi pregnant, nu fi fecund, fii doar strict, cinic, rapid, concret, dă-ți seama cînd e bine să termini fraza, lumea e-n viteză, abia așteaptă să vadă un motiv pentru care să te scuipe și să te arunce în uitare, folosește propoziții telegrafice, fii ca poștașul care sună o singură dată (nu „odată”, agramatule) și se-ntoarce pe călcîi către alt destinatar, fii în concluzie coerent și vezi-ți de treaba ta pe net, pune poze cu mîțe, cîini, sarmale, fă-ți poze în baia cu faianță nouă și nu mai scrie, nenorocitule, în niciun caz, fraze interminabile, mai aruncă și tu din cînd în cînd cîte un punct, o virgulă, o paranteză, pentru că ființele umane respiră doar la comandă sau atunci cînd se albăstresc la față.

Am fost blocat. Am făcut pîrnaie digitală pentru că am distribuit postarea lui Ilișoi prin care se plîngea că trolii idioți l-au reclamat la țucherberg. Asta se va întîmpla și cu textul acesta. Va fi raportat pentru că limbajul folosit incită la ură, pentru că sînt vitriolant și nu mă încadrez în standardele comunității. Pe de o parte e incredibil de bine. Voi scrie doar prostioare și voi urca pe wall doar fotografii cu motanul obez și cu frunzele care au început să cadă din motive de toamnă. Nimic altceva.

Nu mai poți spune nimic despre un ministru tîmpit, nu mai poți fi recalcitrant, nu mai poți avea opinie. Trebuie doar să fii călduț. Să cooperezi. E nevoie de calm, de oameni care știu să-și pună limba pe clanța potrivită. Și să o lingă în liniște, fără să deranjeze orgolii.

Am să urc cuvintele astea pe blogul meu. Pentru că acolo e singurul loc în care nimeni nu-mi dictează ce, cum, cînd să scriu. Ce atmosferă penibilă, ce lume proastă am început să fim…

Mă trezesc devreme. E un obicei prost pe care aș vrea să-l pot ucide, am nevoie de odihnă, simt cum îmi pocnește capul atunci cînd deschid ochii și nici măcar nu s-a luminat. Abia dacă am prins cîteva frînturi de somn. Au fost artificii toată noaptea, bubuituri peste tot, din ce în ce mai mulți descreierați în jurul meu care se bucură de trecerea anului spărgîndu-mi timpanele. Cred că soarele este acolo, la locul lui, prins în ținte de orizontul său obișnuit. E prima zi din ianuarie. Merg pe malul mării din nou, ca anul trecut, ceva îmi spune că voi fi iarăși singurul nebun prezent pe nisip, așteptînd să se facă lumină. Aș vrea să-l fotografiez ca la fiecare început de an, să-i spun că ni se schimbă respirația de fiecare dată cînd ne rotim în jurul lui. Și timpul pare că va curge altfel anul acesta. Ca un lichid lăptos al facerii, al chinului, al nesiguranței. Timpul va trece pe lîngă noi fără să ne privească în ochi. Soarele iese, galopează, încălzește și luminează valurile, mă adoarme pe loc la marginea patului, printre fotogramele galaxiei. Pur și simplu am început să mă gîndesc la ultimele mele cuvinte, la cît de inutile ar fi ele. Nu-și pot găsi rostul decît lipite cu cerneală pe hîrtie. N-aș putea suporta pierderea lor. Dispariția literelor în ceața ochilor mei ar fi ca o ruptură între doi îndrăgostiți: prea devreme, prea din pripă, fiecare pe un alt mal al suferinței. Mă uit la cuvinte și trag concluzia că am devenit ieftin și melodramatic dintr-odată, în pragul nopții, cu mîna întinsă spre pixul-dictator care mă împunge în timpan. Există cuvinte care vin de la sine, altele sînt născute cu forcepsul. Ce s-ar putea întîmpla dacă m-aș transforma într-un magician pentru o singură noapte și te-aș scoate din buzunarul stîng pentru a te ascunde în partea cealaltă? Sîntem goi, nimicuri, lipiți de zero, lipsiți de orice miracol scenic, scălîmbi, mai putrezi decît o scorbură ieșită din uzul naturii. Sîntem pungi care conțin doar ipocrizie, damfuri și iluzii. Sîntem poveri ce nu pot fi duse pe umeri, admiratori extaziați ai vidului. O specie tălîmbă care suferă profund de complexul superiorității. Se strigă catalogul: o listă de monade ce vor intra în viață fără idealuri, roase de invidie, de furii și neliniști. Să fim mai buni. Da, desigur. E simplu. Ce silă îmi este de veșnicul dublu standard. În ultima zi a anului mi-am ciopîrțit visurile și le-am aruncat la groapa de gunoi. Camerele casei mele îmi par celule de închisoare. Dar nu-mi displac, au devenit confortabile. Aștept răsăritul, aștept să-mi fac din nou planuri de viitor. S-au închis aeroporturile, nu mai zboară nimeni. Pe o bancă, o fetiță își scutură cizmulița și scoate din ea o bomboană înfășurată în plastic de culoare verde. O gustă. Îi place. Își murdărește fața de ciocolată și se întinde pe bancă. Adoarme.